Studiul de evaluare a biotopurilor urbane Rezultate ... - BioTowns

3. Studiul de evaluare a biotopurilor urbane
3.1. Prezentarea rezultatelor obținute privitoare la studiul plantelor
Studiul nostru a condus la identificarea a 452 specii de cormofite, dintre care 289 specii
erbacee și 163 specii lemnoase (arbori, arbuști, liane). Din perspectivă floristică și a vegetației,
Timișoara prezintă diversitate floristică specifică relativ ridicată, cu numeroase elemente
alogene, alături de care (în zonele periferice, mai ales) persistă multe specii și fitocenoze
caracteristice zonei de silvostepă.
3.1.1. Prezentarea speciilor vegetale (denumire științifică și populară,
caractere de identificare și departajare, importanța speciilor pentru
ecosistem, amenințări prezente și potențiale, descrierea stării de conservare și
măsuri de management (conservare) a speciilor în vederea păstrării sau
îmbunătățirii statutului de conservare
1. Abies alba Mill. (Pinaceae)
Arbore rășinos de talie mare, cu ritidom subțire. Coroană conică, cu ramurile principale
orizontale, grupate în verticile. Frunzele dispuse pe ramurile latrale pectinat, lungi de cca. 3 cm,
cu vârful obtuz și emarginat; pe fața inferioară a frunzelor, de o parte și de alta a nervurii
prezintă două benzi de culoare alb-albăstrui. Conurile femeiești cilindrice, cu lungime de până la
20 cm și diametru de 3-5 cm. Sămânța de 8-13 mm, aripată.
Specie cu origine europeană, întâlnită spontan în păduri curate sau de amestec. Cultivată
ornamental pentru caracterul sempervirescent și arhitectura coroanei. În regiunea de câmpie,
datorită condițiilor de mediu, nu atinge standardul speciei.
În habitatele urbane exemplarele tinere sunt uneori tăiate ilegal pentru a fi folosite ca pomi
de Crăciun,
Abies concolor se deosebește de A. alba prin culoarea argintie a frunzelor, dată de stratul
de cutină al acestora.
2. Abies grandis (Dougl.) Lindl. (Pinaceae) – Brad
Frunzele sunt subţiri şi flexibile. Partea superioară a frunzelor sunt de culoare verde-închis,
iar la partea inferioară sunt de culoare albă-argintie, cu două dungi de stomate pe dos. Florile
mascule de culoare galben-pal. Florile femele sunt de culoare galben-verzuie.Conurile sunt
cilindrice, de culoare verde-deschis. Ramurile sunt pendente, încovoiate.
Specie originară din America de Nord. Folosită des şi în Eeuropa ca specie
ornamentală în parcuri şi grădini.
3. Abies concolor Lindl.&Gord. (Abietaceae) – Brad
Specifică acestei specii este poziţia frunzelor, respectiv a acelor, pe lujeri prin faptul
că acestea sunt mai mult sau mai puţin erecte. Culoarea acestora este albăstruie la început,
devenind verzi după 2-3 ani. Florile mascule sunt de culoare roşie-închisă. Conurile sunt
oblongi, îngustându-şi grosimea de la mijloc spre vârf. Ritidomul este foarte gros şi adânc
brăzdat spre baza tulpinii la arborii vârstnici. Lemn foarte moale şi uşor.
Specie exotică, originară din America de Nord. Plantată des ca specie ornementală
prin parcuri şi grădini.
4. Abies nordmanniana (Steven.) Spach. (Pinaceae)
Specia are o creştere destul de lentă. Necesită lumină, umezeală şi soluri bine drenate.
Coroana este piramidală, densă, îngustă, cu ramuri ce cresc de la sol. Frunzele sunt ace lucitoare,
de culoare verde-negricioasă, cu două dungi de stomate pe dos. Conurile devin roşietice toamna.
Specie exotică. Preferă ţinuturile reci, nesuportând verile secetoase şi călduroase.
45

5. Acer campestre L. (Sapindaceae) - Jugastru
Arbore foios de mărimea a III-a, care depăşeşte rareori 15 m înălţime. Tulpina este de
regulă rău conformată, cu ritidom friabil, fin şi neregulat crăpat. Coroana este deasă, cu lujeri
pubescenţi în tinereţe. Frunzele au 5-10 cm lungime şi sunt 3-5 palmat lobate. Florile sunt
grupate în inflorescenţe corimbiforme, de culoare galben-verzuie.
Jugastrul este o specie indigenă, răspândită în Europa şi Asia vestică. Are pretenţii
relativ mari faţă de căldura estivală, dar este destul de tolerant faţă de sol. Are o valoare estetică
importantă, motiv pentru care este des întâlnit în parcuri, dar se cultivă şi în masiv pentru lemnul
care este un foarte bun combustibil. Protejează şi ameliorează solul.
6. Acer monspessulanum L. (Sapindaceae) – Jugastru de Banat
Este un arbore de mărimea a III-a, iar uneori este chiar specie arbustivă, atingâng
înălţimi de până la 10 m. Tulpina este strâmbă, deseori ramificată de la bază, dezvoltă un ritidom
solzos doar la maturitate. Frunzele sunt mici, de 3-7 cm lungime, late, cu trei lobi; pe faţă sunt
glabre lucitoare, iar pe dos cu smocuri de peri la subsuoara nervurilor. Peţiolul are 2-6 cm
lungime.
Este o specie indigenă, dar poate fi întâlnit doar sporadic în sudul Banatului. Suportă
bine gerul şi solurile uscate, scheletice, superficiale. Poate fi introdus în staţiuni supuse
uscăciunii ca specie protectoare şi amelioratoare de sol.
7. Acer negundo L. (Sapindaceae) – Arţar american
Arbore care în zona de origine atinge 20 m înălţime, în ţara noastră depăşeşte rar 10-
12 m. Trunchiul este sinuos, ramificat de la mică înălţime. Frunzele sunt imparipenat compuse
cu 3-7 foliole, cea terminală fiind adesea trilobată. Florile sunt dioice, apetale, cu 4-5 sepale,
galben-gălbui. Fructele sunt bisamare, cu aripi de 2,5-3 cm, arcuite spre exterior şi suprapuse la
capete.
Este o specie originară din regiunile estice şi centrale ale Americii de Nord. La noi
este folosit adesea ca arbore ornamental prin parcuri şi mai rar în culturi forestiere. Este puţin
pretenţios faţă de climă şi sol, suportă gerurile şi poate vegeta pe soluri uscate sau compacte. Are
potenţial invaziv.
8. Acer platanoides L. (Sapindaceae) – Arţar; Paltin de câmp
Arbore de până la 25 m înălţime, cu înrădăcinare pivotant-trasantă. Scoarţa este netedă
în tinereţe, cenuşie-albicioasă, ritodomul se formează de timpuriu şi este subţire. Frunzele au în
mod regulat 10-15 cm lungime, palmat lobate, cu 5-7 lobi, care la vârf sunt evident acuminaţi.
Florile sunt poligame, galben-verzui. Fructele – disamare cu aripile de 3-5 cm lungime,
divergente, sub un unghi obtuz.
Arbore indigen cu areal sudic şi central european. Este o specie care se foloseşte des în
pădurile de amestec din zonele de deal şi câmpie. Se arată pretenţios faţă de căldura din sezonul
de vegetaţie. Suportă destul de bine seceta din aer şi sol. Preferă solurile fertile, slab acide şi
afânate. Are o valoare ornamentală deosebită, în special datorită frunzelor care toamna se
colorează în galben, fiind plantat atât în parcuri cât şi de-a lungul şoselelor.
9. Acer pseudoplatanus L.
(Sapindaceae) – Paltin; Paltin de munte
Arbore de mărimea I, atinge
înălţimi de 30-40 m. Scoarţa este netedă în
tinereţe, după care dezvoltă un ritidom
caracteristic, brun-roşcat exfoliat în plăci.
Frunzele sunt penta-palmat-lobate, 10-18 cm
lungime, cordate, cu lobi acuminaţi iar
sinurile sunt înguste şi ascuţite. Fructele sunt
disamare cu nucule convexe şi aripi de 3-5
cm lungime, depărtate sub un unghi drept sau
46

ascuţit.
Specia este indigenă, specifică zonei central europene. Se întâlneşte diseminat sau în
grupuri mici de la şleaurile de câmpie până în zona molidişurilor. Paltinul este foarte exigent faţă
de fertilitatea solului şi nu suportă excesul de umiditate. Se foloseşte şi ca arbore ornamental în
aliniamente sau parcuri.
10. Acer tataricum L. (Sapindaceae) – Arţar tătărăsc; Glădiş
Arbore de mărimea a III-a, nedepăşind 10 m, dar adesea rămâne sub formă arbustivă.
Tulpina este strâmbă şi rău conformată. Scoarţa nu formează ritidom, rămânând netedă, cenuşieroşiatică.
Frunzele sunt ovate sau avat-oblongi, formă care diferă în mod evident de frunzele
celorlalte specii din genul Acer, întregi, 5-10 cm lungime. Toamna frunzele devin roşii, dând
astfel o valoare decorativă mare speciei. Fructele sunt disamare, cu nucula bombată şi aripi roşiipurpurii,
suprapuse la vârf.
Arbore indigen, care în ţara noastră se întâlneşte la câmpie şi coline. Este destul de exigent
faţă de căldură, dar tolerand faţă de troficitatea solului. Apare pe soluri compacte şi salinizate. Se
foloseşte atât ca specie de amestec, în platanţiile de pe terenurile degradate, dar şi ca specie
ornamentală.
11. Achillea cartilaginea Ledeb. (Asteraceae) – coada șoricelului
Specie ierboasă perenă, viguroasă, pubescentă, cu frunze întregi, la bază liniare sau liniarlanceolate,
caractere care o și deosebesc de cele mai multe specii ale genului. Acestea sunt late
de 6-8 cm, lungi de 5-10 cm, serat-dințate. Corimb mare, cu calatidii mici ce au 7-8 flori albe.
Înflorește în iulie-august. Este o plantă mai rară, întâlnită spontan în tufărișuri din zona de deal,
în locuri mai umede; în Banat citată în zonele Lugoj și Făget, în Timișoara cultivată ca
decorativă, în Parcul Botanic, trebuie menținută prin cultură în colecția parcului.
12. Achillea clypeolata Sibth. et Sm. (Asteraceae) – coada șoricelului
Plantă ierboasă perenă, tomentoasă, cu rizom gros. Tulpina ajunge la 45 cm, este
neramificată, iar frunzele divizate (bipenat-sectate) au până la 20 cm lungime și 2-3 cm lățime.
Corimbul compact, cu calatidii ovate ce au flori galbene. Înflorește în iunie – iulie. Spontan se
întâlnește pe coline din Dobrogea, în Timișoara cultivată ca decorativă, în Parcul Botanic, în
colecția căruia trebuie menținută.
13. Achillea millefolium L. (Asteraceae) – coada șoricelului
Plantă ierboasă perenă, cu rizom cu stoloni, cu tulpini glabre sau moderat pubescente, ce
ajung până la 80 cm. Frunze verzi, lungi până la 30 cm, late de 1-4 cm, bipenat-sectate. Corimb
cu calatidii alungit-ovoidale, cu flori albe, rareori roze. Înflorește în iunie-august. Se întâlnește
spontan prin fânețe, poieni, la margini de păduri, în locuri umbroase și umede, fiind frecventă în
toată țara. Nu are valoare decorativă, este în schimb medicinală. A fost întâlnită frecvent printre
speciile ierboase din oraș, nu prezintă amenințări și nu necesită măsuri speciale de management
pe aria orașului Timișoara.
14. Aesculus hippocastanum L.
(Sapindaceae) – castan porcesc
Arbore de până la 30 m înălţime.
Tulpina exemplarelor izolate este scurtă,
puternic ramificată. Ritidomul este cenuşiunegricios,
solzos. Coroana este deasă,
globuloasă, cu aspect frumos. Frunzele sunt
palmat-compuse, lung peţiolate, cu 5-7
foliole. Fructele sunt capsule cărnoase,
sferice, de culoare verde, se deschid în 3
47

valve. Seminţele (castanele) 1-2 într-o cupă, sunt turtit-sferice.
Specie exotică, originară din Asia Mică. Are valoare ornamentală mare, fiind folosit
des în spaţiile verzi. De asemenea, prezintă interes pentru fructele sale care conţin ulei şi amidon.
15. Ageratum houstonianum Mill. (Asteraceae) – pufuleți
Plantă ierboasă anuală până la perenă, ajunge la 100 cm, este păroasă și ramificată de la
bază. Frunze lat-tringhiulare, inflorescența corimb compus, cu calatidii late de cca 8 mm. Flori
toate tubuloase, albastre. Mult cultivată în grădini pentru valoarea ei decorativă, este originară
din Mexic. Întâlnită în colecția Parcului Botanic, unde trebuie menținută, prin cultură.
16. Agrimonia eupatoria L. (Rosaceae) – turiță mare
Plantă ierbos – subfrutescentă perenă, cu tulpina de până la 100 cm, adesea păroasă, cu
frunze imparipenate, lungi de 8-16 cm și late de 4-8 cm. Inflorescențe lungi, cu flori galbene,
scurt pedicelate. Înflorește în iunie-august (uneori până în octombrie). Receptaculul prezintă
ghimpi recurbați și este păros, iar prezența celor 10 brazde o deosebește de celelalte specii ale
genului. Fruct nuculă. Este o prezență comună de la câmpie până în etajul montan, în trecut era
folosită ca plantă medicinală. A fost observată des în Timișoara; nu are valoare decorativă, nu
prezintă amenințări și nu necesită măsuri de management deosebite.
17. Ailanthus altissima (Mill.) Swingle (A. glandulosa Desf.) (Simaroubaceae) – Cenuşer;
Fals oţetar
Arbore care atinge înălţimi de 15-20 m. Tulpina este ramificată, cu scoarţă netedă, fin
crăpată (crăpăturile sunt albicioase). Coroana rară, cu lujeri viguroşi. Frunzele sunt imparipenat
compuse, de 45-70 cm lungime. Au un miros respingător. Florile sunt poligame, verzui sau
gălbui. Fructul este compus din 1-6 samare libere de 3-4 cm lungime.
Specie exotică, originară din China, dar la noi a devenit subspontan. Cenuşerul este
sensibil faţă de îngheţurile timpurii şi gerurile mari de iarnă. Rezistă relativ bine la secetă. Este
util în culturile destinate ameliorării terenurilor degradate, dar şi ca arbore ornamental datorită
frunzelor mari şi a samarelor care rămân în arbore în timpul iernii.
Fig. 39 - Ailanthus altissima (Mill.) Swingle
18. Alnus glutinosa (L.) Gaertn. (Betulaceae) – Anin negru, Arin
Arbore de 20-25 m înălţime. Tulpina este dreaptă şi poate fi urmărită până la vârf.
Scoarţa este netedă, cenuşie, în tinereţe iar după 20 de ani dezvoltă un ritidom negricios cu solzi
colţuroşi. Frunzele au 6-10 cm, sunt obovate sau aproape rotunde, au vârful rotunjit. Peţiolul are
2-3 cm. Frunzele îşi menţin culoarea verde mult timp toamna, după care înnegresc.
Aninul negru este o specie indigenă, cu un areal ce acoperă aproape toată Europa. În
ţara noastră vegetează de regulă pe văile râurilor de la câmpie şi deal. Se adaptează uşor la
48

condiţiile de climă, dar manifestă exigenţe ridicate faţă de umiditatea din sol, vegetând activ pe
soluri umede. Se foloseşte cu precădere în valorificarea staţiunilor cu umiditate în exces. Este de
asemenea important pentru îmbogăţirea solului în azot, fiind o importantă specie
bioacumulatoare.
Fig. 40 - Alnus glutinosa (L.) Gaertn.
19. Alcea rosea L. (Malvaceae) – nalbă de grădină
Plantă ierboasă perenă, cu tulpini robuste de până la 3 m, păroase. Frunze lung pețiolate,
cordiform-subrotunde, cu peri aspri. Flori mari, axilare, grupate în spice lungi, roșii, purpurii,
negre, albe sau gălbui. Înflorește în iunie-octombrie. Fructe mericarpice. Se cultivă în grădini ca
plantă ornamentală, uneori se sălbăticește. Se pare că a fost adusă de către turci, din Orient. Pe
lângă rolul decorativ, florile se foloseau ca tinctoriale (pentru colorarea vinurilor, lichiorurilor,
siropurilor), este meliferă. Observată în mai multe locații, cultivată ca ornamentală, mai ales în
zone rezidențiale. Nu are amenințări deosebite și nu necesită măsuri de management.
20. Allium scorodoprasum L. (Amaryllidaceae) (Allium sativum ssp. ophioscorodon) –
usturoi, rocambole.
Față de specia A. sativum prezintă bulbul cu bulbili globuloși; filamentele staminelor
externe tricuspidate, cu dinți laterali mai scurți; bulbilii din inflorescență mari, mai lungi de 1
cm, verzi sau roșii. Bulbii și bulbilii cu gust mai dulce ca și usturoiul obișnuit, folosiți ca și
condiment. La noi cultivat ca plantă condimentară și medicinală, originar din India de Nord,
Tadjikistan, Uzbekistan, Iran și Afganistan. Sporadic identificată în Timișoara, în cultură, nu
prezintă amenințări și nu necesită măsuri de management deosebite.
21. Amaranthus albus L. (Amaranthaceae) - știr
Plantă ierboasă cu tulpină bogat ramificată, globuloasă, cu ramuri albe sau roșcate. Frunze
obovate sau spatulate, cu vârf emarginat sau mucronat. Flori grupate în glomerule, formează
spice laxe. Înflorește în iulie – septembrie. Fructe rotunde cu semințe negre. Este o buruiană
comună în regiunile joase și însorite de la noi, cu răspândire rapidă. Originară din America de
Nord. Planta a fost des semnalată în Timișoara, este o buruiană ce nu are valoare ornamentală, ca
atare este necesară distrugerea ei.
22. Amaranthus caudatus L. (Amaranthaceae) – moțul curcanului
Plantă ierboasă anuală, cu tulpină de până la 80 cm, roșcată, pubescentă în partea
superioară. Frunze ovat-romboidale, lung pețiolate. Florile grupate în spice terminale și axilare
pendule, cu bractei ce au vârfuri înțepătoare. Fructe cu semințe mici, diferit colorate. Se cultivă
ca plantă ornamentală, originea sa probabilă este orientală. Semnalată sporadic în Timișoara,
cultivată, nu prezintă amenințări deosebite și nu necesită măsuri de management.
49

23. Amaranthus retroflexus L. (Amaranthaceae) - știr sălbatic
Plantă anuală de până la 1 m înălțime, verde sau cu inflorescență și tulpină roșcată. Frunze
rombic-ovate, lung pețiolate. Flori grupate în spice, cu bractei țepoase, înflorește în iulieseptembrie.
Fructul capsulă elipsoidală, cu semințe mici și numeroase. Frecventă ca buruiană în
regiunile joase, urcă până la 700 m altitudine. Originară din America de Nord, a fost introdusă în
Europa, de unde a ajuns și în Asia și Africa. Planta nu se folosește decât în hrana porcilor, în
reste este o buruiană supărătoare, invadantă. A fost semnalată ca frecventă în Timișoara, ca atare
trebuie redus efectivul populațiilor sale.
24. Amorpha fruticosa L. (Fabaceae) – Salcâm mic, Amorfă
Arbust de 1-3 m (rar 5 m), cu tulpini rămuroase şi zvelte. Lujerii sunt verzui, nespinoşi.
Frunzele sunt alterne, imparipenat compuse, cu 11-25 foliole, mucronate la vârf. Fructul este o
păstaie mică de 0,7 – 0,9 cm, slab curbată.
Specie exotică, originară din America de Nord, dar la noi a devenit sălbăticită
(subspontană). Se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă (din lăstari sau drajoni), dar şi din
sămânţă Inundaţiile din luncile râurilor transportă sămânţa şi în felul acesta amorfa se
răspândeşte foarte repede, punând stăpânire pe terenuri lipsite de vegetaţie lemnoasă. Deşi uneori
s-a folosit pentru gardurile vii, sau în alte scopuri ornamentale, dat fiind potenţialul invaziv mare,
nu se mai recomandă promovarea sa.
Fig. 41 - Amorpha fruticosa L.
25. Ambrosia artemisiifolia L. (Asteraceae)
Gen cu specii c au florile unisexuat-monoice. Specia este anuală, are tulpina erectă, de
până la 90 cm, ramificată, moale-pubescentă. Frunzele compuse, lat-ovate. Florile sub formă de
calatidii dispuse în racem, cele bărbătești în partea superioară, cele femeiești în partea inferioară
a plantei. Înflorește în august-septembrie. Fructe închise în foliolele concrescute. Se întâlnește ca
plantă ruderală, cu răspândire largă în țara noastră, invazivă. Provine din America de Nord, fiind
adusă odată cu primele cereale. Polenul are un puternic potențial alergen, drept pentru care se
impune stârpirea ei.
26. Amygdalus nana (Rosaceae) – Migdal pitic
Arbust ce poate atinge 1,5 m înălţime. Frunzele sunt peţiolate, liniar lanceolate până la
oblong-ovate, crenat serate, acuminate. Florile sunt solitare, sessile, bisexuate, cu petal roz.
Fructul este o drupă globuloasă, tomentos catifelată.
Se întâlneşte în rarişti de pădure sau la lizieră sau în poieni.
27. Anchusa officinalis L. (Boraginaceae) – limba boului, miruță
Plantă ierboasă perenă, rar bienală, cu tulpină erectă, de pînă la 80 cm, acoperită cu peri
aspri. Frunze late, lanceolate, aspru păroase. Flori violacee, rar roză sau albă, dispuse în
inflorescențe tipice (cime scorpioide). Înflorește în perioada mai-septembrie. Fructele nucule
ovale. Se întâlnește prin fânețe uscate, pe locuri cultivate, pe lîngă drumuri, fiind frecventă de la
50

câmpie până în regiunea montană. În Timișoara este prezentă sporadic în parcuri și în zona
malului râului Bega – strada Cometei. Nu are valoare decorativă, este o plantă meliferă și uneori
se folosește ca medicinal. Nu prezintă amenințări și nu necesită măsuri de management.
28. Anethum graveolens L. (Apiaceae) – mărar
Plantă ierboasă anuală, cu miros caracteristic. Tulpina ajunge la 130 cm, este cilindrică, fin
striată, fistuloasă, ramificată. Frunze penat-sectate, vaginate, cu lobi liniari. Flori mici, galbene,
dispuse în umbele compuse mari. Înflorește în perioada iulie-august. Fruct diachenă, turtit. Se
cultivă ca plantă aromatizantă pe aproape tot globul, este originară din Asia de Sud-Est. Sporadic
semnalată în Timișoara, cultivată sau sălbăticită, nu prezintă amenințări.
29. Angelica silvestris L. (Apiaceae) – nu are denumire populară
Plantă ierboasă bienală sau perenă cu tulpină ce ajunge până la 150 cm, groasă, fistuloasă,
ramificată. Frunze de 2-3 ori penat-sectate, vaginate, triunghiulare. Flori alb-roșietice sau
purpurii, în umbele compuse, mari. Înflorește în perioada iunie-septembrie. Fructe turtite. Specie
comună în toată țara, prin păduri, fânețe, lunci umede, de la câmpie până în regiunea subalpină.
În Timișoara sporadică, nu are utilizări și nici valoare decorativă. Nu prezintă amenințări.
30. Antirrhinum majus L. (Scrophulariaceae) – gura leului
Plantă ierboasă perenă, cu tulpină de până la 70 cm, simplă sau ramificată. Frunze
lanceolate, întregi. Flori mari, în raceme terminale, roșii, purpurii, albe sau roze, cu corolă
personată. Înflorește în perioada iunie-septembrie. Fructul capsulă dehiscentă cu semințe
negricioase. Răspândită în regiunea mediteraneană, Irak și Iran, la noi cultivată ca plantă
ornamentală, uneori se sălbăticește. Frecventă în Timișoara, cultivată în parcuri și în zonele
rezidențiale, nu prezintă amenințări.
31. Arctium lappa L. (Asteraceae) – brustulan, clococean
Specie ierboasă bienală, cu rădăcină pivotantă puternică și tulpină erectă, de până la 200
cm, ramificată, pubescentă. Frunze mari, lat-triunghiulare, tomentoase pe dos. Florile purpurii,
grupate în calatidii globuloase și apoi într-un corimb. Înflorește în perioada iulie-august. Este o
specie comună, ruderală sau prin zăvoaie. Este medicinală, prin rădăcinile sale. Specie sporadică
în Timișoara, este o buruiană care trebuie eliminată.
32. Aristolochia clematitis L. (Aristolochiaceae) – mărul lupului
Plantă ierboasă perenă, tulpina ajunge la 100 cm, este articulată. Frunze ovat-triunghiulare.
Flori palid-galbene, dispuse axilar, înflorește în perioada mai-iunie. Fruct globulos, dehiscent, cu
semințe brune, triunghiulare. Se întâlnește prin vii, pe marginea pădurilor, în tufărișuri. Este o
plantă toxică, folosită și ca medicinală. În Timișoara rară, semnalată pe malul pârâului Behela
(Strada Cometei). Nu are valoare decorativă și nu prezintă amenințări.
Fig. 42 - Aristolochia clematitis L.
51

33. Armeniaca vulgaris Lam. (Prunus armeniaca L.)(Rosaceae) - Cais
Arbore de mărimea a III-a sau arbust. Frunzele sunt ovate, acuminate. Coroana este densă
şi voluminoasă. Florile sunt de culoare albă sau roz. Fructele sunt poame globuloase, de culoare
portocalie, pubescente.
Specie originară din Asia. Se foloseşte în scop pomicol.
34. Armoracia rusticana P. Gaertn., B. Mey, et Scherb. (Brassicaceae) - hrean
Plantă ierboasă perenă, cu rădăcină groasă, cărnoasă, cu rol în înmulțirea vegetativă.
Tulpina ajunge la 100 cm, este fistuloasă, ramificată în partea superioară. Frunze mari, alungitovate.
Flori albe, dispuse într-un racem lax. Înflorește în perioada mai-iulie. Fruct siliculă
globuloasă, dehiscentă. Originară din Europa de Sud-Vest și Asia de Vest, azi se cultivă ca
plantă condimentară aproape pe toate continentele; se poate și sălbătici. Sporadic semnalat în
Timișoara, nu prezintă amenințări.
35. Artemisia vulgaris L. (Asteraceae) – pelinariță
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina abundent ramificată, ce poate ajunge la 200 cm. Frunze
obovate discolore, verzi pe fața superioară, alb-argintii pe cea inferioară. Flori galbene,
tubuloase, poligame, cele dispuse pe marginea calatidiului femeiești, cele din interior
hermafrodite. Calatidiile se dispun în panicule compuse. Înflorește în perioada iulie-septembrie.
Fructele achene, cilindrice. Este o specie comună, de la câmpie până în regiunea montană,
frecventă în locuri cultivate și pârloage, sau ca și specie ruderală. Polenul are potențial alergen.
Întâlnită frecvent în Timișoara, nu are întrebuințări, este o buruiană care trebuie înlăturată și
datorită alergenității ei.
36. Avena fatua L. (Poaceae) – odos, ovăz sălbatic
Specie ierboasă anuală cu tulpini erecte, articulate, neramificate, ce ajung la 120 cm.
Frunze liniare, glabre. Flori grupate câte 2-3 în spiculețe, care se dispun în panicule laxe. Arista
paleii inferioare este geniculată. Înflorirea se face în iulie-august. Se poate întâlni ca buruiană în
culturi sau în pârloage, ori ca specie ruderală, din regiunea de câmpie până în cea montană. În
Timișoara sporadică, de-a lungul malului râului Bega, în zona str. Cometei sau pe terasamentul
căii ferate. Nu are funcție decorativă, nu prezintă amenințări, dimpotrivă, trebuie eliminată.
37. Bellis perennis L. (Asteraceae) – bănuți, părăluțe
Plantă ierboasă scundă, cu tulpina un scap, scundă, până la 20 cm. Frunze spatulate,
dispuse în rozetă bazală. Florile marginale ligulate, femeiești, iar cele centrale tubuloase,
galbene, hermafrodite. Înflorește tot timpul anului, la temperaturi mai mari de 0°C, chiar iernează
sub zăpadă sub formă de boboci florali. Fructul achenă, fără papus. Specie comună, din regiunea
de câmpie până la munte, spontană în pajiști. Cultivată ca plantă decorativă. În Timișoara
semnalată frecvent în parcuri sau zone rezidențiale. Este o specie cu valoare ornamentală, cu
înflorire precoce, care se înmulțește și menține ușor în cultură.
38. Berberis aquifolium Pursh (=Mahonia aquifolium (Pursh) Nutt.) (Berberidaceae)
Arbust de cca 2 înălţme. Frunzele sunt alterne, cu 3-4 perechi de foliole, persistente,
lucioase, ovate. Fructele sunt bace cu 3-9 seminţe.
Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord. Apreciată ca specie or ornamentală.
39. Berberis julianae Schneid. (Berberidaceae)
Arbust ce poate atinge înălţimi de 2-4 m. Frunzele sunt persistente, groase, rigide care
toamna se colorează în roşu. Florile sunt galbene şi apar în lunile mai-iunie, iar fructele sunt
mici şi au culoare neagră-albastruie. Are o creştere moderată, suportă bine soarele şi semiumbra.
Suportă bine tunderea şi rezistă la poluare.
52

40. Berberis thunbergii D.C. (Berberidaceae) – Dracilă japoneză
Arbust intens ramificat, cu înălţimi de până la 2,5 m înălţime. Lujerii au spini. Frunzele
sunt mici, de 1-3 cm lungime, obovate, întregi. Fructele sunt bace roşii, strălucitoare.
Specie originară din Japonia. În ţara noastră este des folosită ca specie decorativă prin
parcuri şi grădini. Rezistă bine la secetă, ger şi fum şi nu este pretenţioasă faţă de sol.
41. Berberis vulgaris L. (Berberidaceae) - Dracilă
Arbust tufos ce atinge înălţimi de până la 2 m. Ramurile au scoarţa cenuşie, iar lujerii tineri
sunt galbeni. Frunzele sunt simple, obovate, de 2-4 cm, pe ramurile scurte sunt grupate în
smocuri. Toamna se colorează în roşu. Lujerii au spini. Florile sunt mici, galbene, cu 6 petale.
Fructele sunt bace elipsoidale mici.
Specie europeană, întâlnită la noi de la câmpie până la dealuri. Rezistă la ger şi la fum, dar
manifestă sensibilitate faţă de poluanţii cu fluor. Este foarte des folosită în scop ornamental,
având florile, fructele şi frunzele decorative. Se pretează la tuns, fiind astfel folosită şi pentru
gardurile vii. Nu se recomandă plantarea în apropierea terenurilor agricole deoarece este gazda
pentru ciuperca Puccinia graminis (rugina grâului).
42. Berteroa incana (L.) DC. (Brassicaceae) – ciucușoară
Specie ierboasă anuală sau bienală, cu tulpini ramificate, ce ajung la 60-95 cm, acoperite
cu peri stelați. Frunze lanceolate, verzi-cenușii din cauza perilor ce le acoperă. Flori albe, dispuse
în raceme. Înflorește în mai-septembrie. Fructele silicve, cu semințe rotunde. Este o specie
comună, preferă locuri nisipoase sau pietroase, uscate. Vegetează ca specie ruderală sau segetală.
În Timișoara semnalată sporadic, pe malul râului Bega sau pe terasamentul căii ferate. Nu are
nicio întrebuințare, nu prezintă amenințări.
Fig. 43 - Berteroa incana (L.) DC.
43. Betula verrucosa Ehrh. (Betula pendula Roth.; Betula alba) (Betulaceae) – Mesteacăn
Arbore ce atinge de regulă înălţimi de până la 25 m. Coroana este uşor de recunoscut de la
distanţă, fiind afânată, luminoasă, cu lujeri pendenţi. Tulpina este zveltă, conică. Scoarţa este
netedă, de culoare albă, cu epiderma ce se exfoliază în fâşii subţiri. La bătrâneţe dezvoltă la bază
un ritidom negricios, adânc brăzdat. Frunzele sunt romboidale, de 6-7 cm lungime, prelung
acuminate, lucitoare pe faţă. Fructele sunt samare foarte mici şi uşoare, cu două aripioare
membranoase.
Specie indigenă. În ţara noastră se întâlneşte în parchete tăiate ras, pe bolovănişuri, de la
câmpie până la munte. Este o specie rustică, puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Suportă bine
gerurile de iarnă, arşiţa şi îngheţurile. Lemnul se foloseşte la furnire şi placaje. Deosebit de
apreciat ca specie ornamentală.
53

44. Bidens tripartita L. (Asteraceae) – dentiță
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina erectă, ramificată de la bază, ce ajunge la 100 cm.
Frunze opuse, ovate sau lanceolate. Flori centrale tubuloase, hermafrodite, cele marginale
ligulate lipsesc, dispuse în calatidii solitare. Înflorește în perioada iulie-septembrie. Fruct achenă,
prevăzut cu 2-4 sete cu spini recurbați (rol în diseminarea zoochoră). Specie comună în toate
regiunile țării, în zone umede. În Timișoara semnalată sporadic, în zone similare. Nu are nicio
întrebuințare, nu prezintă nicio amenințare.
45. Bifora radians M.B. (Apiaceae) – iarbă puturoasă
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina dreaptă, ramificată, înaltă până la 60 cm, sulcată, glabră.
Frunze de 2-3 ori penat-sectate, cele bazale ovate, cele tulpinale liniare, cu vagină îngustă. Flori
poligame (hermafrodite și bărbătești), albe, dispuse în umbele compuse. Înflorește în perioada
mai-iulie. Fructe diachene lățite. Planta are un miros neplăcut, penetrant și persistent. Se
întâlnește prin semănături, unde poate vegeta în masă sau la margini de vii. În Timișoara
sporadică. Nu are nicio întrebuințare, datorită mirosului trebuie îndepărtată din zonele
rezidențiale.
46. Buxus sempervirens L. (Buxaceae) – Merişor, Cimişir
Arbust, de regulă, dar în ţara de origine poate atinge 10 m, fiind astfel un arbore. Tulpina
este deasă, ramificată şi se pretează la tuns. Lujerii sunt verzi, în 4 muchii. Frunzele sunt
persistente (rămân în arbust şi peste iarnă), eliptice sau ovate, mici de 1-3 cm, pieloase. Fructul
este o capsulă globuloasă de 8 cm lungime.
Specie exotică, originarăp din sudul Europei, Africa de nord, Asia Mică şi Asia vestică.
Este foarte des cultivată în parcuri, grădini, curţi sau cimitire. Rezistă destul de bine la ger şi
secetă şi nu este pretenţioasă faţă de sol. Se foloseşte ca specie ornamentală fie individual, fie în
grupuri sau garduri vii.
47. Calamagrostis arundinacea (L.) Roth. (Poaceae) - trestioară
Plantă ierboasă perenă, cu rizom și stoloni. Tulpini erecte, de 60-120 cm înălțime. Frunze
plane, aspre pe margini și pe fața superioară. Flori gălbui-verzui sau violet, cu aristă geniculată,
dispuse în panicul terminal lax. Înflorește în perioada iunie-august. Este o specie comună,
vegetează în buruienișuri, rariști și tăieturi de pădure În Timișoara sporadică, pe terasamentul
căii ferate, pe malul râului Bega și a pârâului Behela (zona str. Cometei). Este o plantă robustă,
care poate fixa solul, nu are însă valoare decorativă și nicio altă întrebuințare. Nu prezintă
amenințări.
48. Calendula officinalis L. (Asteraceae) – filimică, ochișele, nocoțele
Plantă ierboasă anuală, rar bienală, cu miros balsamic puternic. Tulpina ramificată în
jumătatea de sus, ajunge la 50 cm, pubescentă. Frunze diverse ca formă, funcție de poziția pe
tulpină, uneori pubescente. Florile dispuse în calatidii solitare, sunt de două tipuri: cele periferice
femeiești, fertile, ligulate, portocalii, iar cele centrale tubuloase, hermafrodite sau sterile.
Înflorește în perioada iunie-septembrie. Fructul achenă curbată. Este o specie comună, fiind
cultivată ca ornamentală sau medicinală, sau, prin florile sale, chiar ca tinctorială, adeseori se
sălbăticește. În Timișoara este o specie frecvent cultivată în parcuri sau grădini ori cimitire. Nu
prezintă nicio amenințare.
49. Callistephus chinensis (L.) Nees. (Asteraceae) – ochiul boului, ruji de toamnă
Plantă ierboasă anuală, cu tulpină de până la 80 cm, de obicei ramificată, păroasă. Frunze
alterne, ovate sau oblanceolate. Flori prevăzute cu papus, de două tipuri: cele marginale ligulate,
femeiești sai sterile, de diferite culori (albe, roșii, violete, albastre), cele centrale tubuloase,
hermafrodite, galbene, toate dispuse în calatidii mari, solitare. Perioada de înflorire din iulie până
în octombrie. Fructul achenă pubescentă. Plantă comună, cultivată ca plantă ornamentală în peste
54

700 de soiuri, una dintre cele mai apreciate în perioada verii și a toamnei. A fost adusă în Europa
din Asia de Sud-Est. În Timișoara frecventă, ca plantă ornamentală. Nu prezintă amenințări.
50. Calystegia sepium (L.) R. Br. (Convolvulaceae) – cupa vacii
Plantă perenă, glabră, cu tulpina volubilă, ajunge la 200 cm. Frunze cordat-sagitate și flori
axilare, solitare, albe, înflorește în perioada mai-septembrie. Fruct capsulă sferică, cu 1-2
semințe. Vegetează în zone umede, la margini de pădure sau tufărișuri, din regiunea de câmpie
până în cea montană. În Timișoara întâlnită sporadic, de-a lungul cursului râului Bega și a
pârâului Behela, precum și la marginea Pădurii Verzi. Folosită ca plantă medicinală. Nu prezintă
amenințări.
51. Campsis radicans (L.) Seem. (Tecoma radicans Juss.) (Bignoniaceae) – Trâmbița
piticilor
Arbust căţărător, liană. Poate atinge dimensiuni de 10-13 m.Frunzele sunt compuse,cu 9-11
foliole. Florile sunt mari, roşii sau galbene.
Specie originară din Asia. Puţin pretenţioas faţă de sol. Rezistentă la îngheţuri şi la secetă.
Se cutivă în parcuri sau grădini.
52. Caragana arborescens Lam. (Fabaceae) – Caragana
Arbust ce poate ajunge la 4-6 m înălţime. Rezistă la ger şi secetă. Poate vegeta şi pe soluri
sărace. Frunzele sunt paripenat compuse, cu 8-14 foliole.
Specie exotică, originară din Siberia. Folosită în scop decorativ datorită frunelor, portului
şi frunzelor. Se plantează solitary sau în grupuri în perdele de protecţie din zonele nisipoase.
53. Carduus acanthoides L. (Asteraceae) – scai, scăiete
Plantă ierboasă bianuală, în primul an cu frunze în rozetă, în al doilea an prezintă o tulpină
ce poate ajunge la 100-150 cm înălțime, bogat ramificată, aripată, cu aripi spinoase. Frunzele
rozetei și cele tulpinale lanceolate, spinoase. Flori roșii, uneori albe, tubuloase, dispuse în
calatidii solitare sau grupate câte 2-4 în racem. Înflorește în perioada iunie-septembrie. Este o
specie comună, vegetează în pajiști, ca ruderală sau segetală. În Timișoara sporadică, în parcuri
sau în zonele verzi de pe malul râului Bega sau a pârâului Behela, precum și în zona Pădurii
Verzi. Este o buruiană, nu prezintă amenințări și trebuie eliminată din parcuri.
54. Carduus nutans L. (Asteraceae) - ciulin
Specie ierboasă bienală, cu frunze în rozete bazale în primul an, iar în al doilea an se
dezvoltă tulpini solitare sau ramificate, spinos aristate, de până la 100 cm. Frunze oblanceolate,
cu lobii cu spini galbeni, cele tulpinale decurente pe tulpină. Flori toate tubuloase, roșii, cu
papus, dispuse în calatidii solitare, de obicei nutante. Înflorește în perioada iunie-august. Fructe
achene. Frecvent întâlnită, ca specie ruderală. În Timișoara sporadică, în parcuri sau în zona
Pădurii Verzi ori a malului râului Bega. Nu prezintă amenințări, este o buruiană.
55. Carex hirta L. (Cyperaceae) – pir roșu
Plantă ierboasă perenă, cu tulpini trimuchiate de până la 100 cm înălțime și frunze păroase,
plane, carenate la mijloc. Flori unisexuate, cele bărbătești, ca și cele femeiești, grupate în 2-3
spiculețe cilindrice. Perioada de înflorire este aprilie-iunie. Fructul este o nuculă trimuchiată.
Este o specie comună, în locuri mlăștinoase sau pe nisipuri ori fânețe umede. În Timișoara
sporadică, pe malul Begăi, al Behelei și la marginea Pădurii Verzi. Nu prezintă amenințări grave,
cu excepția decolmatărilor râului Bega.
56. Carex riparia Curtis (Cyperaceae) – nu are denumire populară
Plantă ierboasă perenă, cu tulpini trimuchiate de până la 200 cm înălțime și cu frunze
plane, late de până la 15-30 mm. Florile unisexuate, dispuse în spiculețe, cele bărbătești, ca și
55

cele femeiești, grupate câte 2-5. Perioada de înflorire mai-iunie. Fructe nucule trimuchiate. Este
o specie comună, ce formează asociații compacte pe marginea mlaștinilor și a bălților. Nu are
nicio utilizare, dar contribuie la stabilizarea malurilor pe care le populează. În Timișoara
sporadică, dar local abundentă, pe marginea cursurilor de apă Bega și Behela, ca și pe malul
Bălții Lacului. Nu prezintă amenințări, cu excepția lucrărilor de regularizare.
57. Carpinus betulus L. (Coryllaceae) - Carpen
Arbore de mărime medie, ce atinge rar înălţimea de 25 m. Tulpina este de multe ori
răsucită. Are scoarţa netedă, cenuşie – albicioasă cu şanţuri longitudinale caracteristice
(caneluri). Frunzele sunt ovate sau ovat-eliptice, 5-10 cm lungime, la vârf acuminate, la bază
rotunjite, pe margini dublu serate. Fructele sunt achene, turtite lateral, de cca 1 cm lungime.
Specia este originară din Europa şi Asia de sud-vest. La noi în ţară se întâlneşte la
câmpie şi deal, participând des la formarea pădurilor de şleau alături de stejar, gorun, ulm de
câmp şi altele. Carpenul este deosebit de rezistent la geruri şi îngheţuri târzii. Nu suportă seceta
şi uscăciunea. Deşi se foloseşte cu precădere sub masiv, se poate utiliza şi la formarea gardurilor
vii.
58. Carthamus tinctorius L. (Asteraceae) - șofrănași
Plantă ierboasă anuală sau bienală, cu tulpină erectă, foliată, ramificată în partea
superioară, de până la 60-100 cm înălțime. Frunze tulpinale sesile, lanceolate, spinoase pe
margini. Flori hermafrodite, la început portocalii, apoi roșii, fără papus, dispuse în calatidii
solitare, globuloase. Înflorește în perioada iulie-august. Fructe achene gălbui, fără papus. Este o
specie cultivată, încă din antichitate, ca plantă oleaginoasă și tinctorială, sau ca plantă
medicinală, uneori subspontană. În Timișoara întâlnită sporadic, cultivată. Nu prezintă
amenințări.
59. Castanea sativa Mill. (C. vesca Gaertn.) (Fagaceae) – Castan bun
Arbore ce atinge înălţimi de până la 30 m. La bătrâneţe prezintă tulpini groase, ramoficate.
Ritidom adînc crăpat, de culoare brună-închis. Frunzele sunt mari (10-22 cm) oblong-lanceolate.
Fructele sunt achene globuloase (castane), învelite într-o cupă sferică, acoperită cu spini lungi,
înţepători. Castanele au o mare valoare nutritivă, fiind folosite fie prăjite, fie sub formă de făină.
Specie mediteraneană. La noi în ţară apare în zonele cu climat blând. Prezintă o rezistenţă
remarcabilă la poluarea industrială. Lemnul este de bună calitate. Ca arbore forestier se cultivă
împreună cu cvercineele. Este apreciat şi ca arbore ornamental, putând fi introdus pe terenuri
degradate sau în zone poluate.
60. Catalpa bignonioides Walter (Bignonia
catalpa L.) (Bignoniaceae) - Catalpă
Arbore de mărimea a III-a, ce atinge înălţimi de
până la 15 m. Tulpina este adeseori strâmbă şi scundă.
Scoarţa este netedă în tinereţe, cenuşie. Lujerii sunt
viguroşi, cu măduvă largă, albicioasă. Frunzele sunt
mari, de 10-20 cm lungime, ovate, puţin cordate, scurt
acuminate, cu marginea întreagă. Peţiolul are 9-16 cm.
Fructele sunt capsule pendente, de 20-40 cm lungime şi
înguste. Acestea rămân şi peste iarnă în arbore.
Specie exotică, originară din sud-vestul Americii
de Nord. În ţara noastră este cultivată doar în scop
ornamental în parcuri sau aliniamente. Necesită un
climat relativ călduros, cu sezon lung de vegetaţie.
56

61. Celtis australis L. (Ulmaceae) - Sâmbovină
Arbore ce realizează înălţimi de până la 20 m. Scoarţa este netedă, fără ritidom. Lujerii
sunt flexibili, subţiri. Frunzele sunt ovat-lanceolate, de 4-12 cm lungime, cu vârf prelung
acuminat şi baza asimetrică. Peţiolul este lung de 5-18 cm. Fructele sunt drupe sferice, de 8-12
mm diametru, care la început sunt verzi dar devin negricioase.
Specie indigenă. În ţara noastră apare doar sporadic în Banat, Dobrogea şi Oltenia, de
regulă la liziera pădurilor sau pe versanţi însoriţi. Preferă un climat blând, cald. Rezistă bine la
secetă. Vegetează bine pe solurile uşoare, fertile, bine drenate. Sâmbovina se poate folosi pe
terenuri uscate. Este apreciată şi în spaţiile verzi, unde înverzeşte peisajul şi umbreşte bine solul.
62. Celtis occidentalis L. (Ulmaceae) – Sâmbovină americană
Arbore ce poate atinge în patria de origine 25 m înălţime. Scoarţa este netedă numai în
tinereţe, după care formează un ritidom adânc şi neregulat crăpat, caracteristic. Frunzele au 5-12
cm lungime, iar peţiolul 2 cm. Vârful este lung acuminat. Fructele sunt drupe globuloase, de 7-
10 mm, uşor alungite, portocalii.
Specie exotică, originară din America de Nord. Suportă mai bine climatul aspru decât
sâmbovina indigenă, rezistând mai bine la ger.)
63. Celosia argentea L. (Celosia cristata L.) (Amaranthaceae) – creasta cocoșului
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina glabră. Frunze liniar-lanceolate. Flori dispuse în
inflorescență spiciformă, înflorește în perioada august-septembrie. Este o specie tropicală ce se
culrivă ca ornamentală, mai ales în zone mai călduroase. În Timișoara sporadică, în parcuri sau
zone rezidențiale, cultivată ca ornamentală. Nu prezintă amenințări.
64. Centaurea atropurpurea W. et K. (Asteraceae) – nu are denumire populară
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina erectă, ce ajunge la 200 cm, sulcată, de obicei ramificată.
Frunze penat-sectate, dințate. Flori negre purpurii, rar roșii sau galbene, cele marginale pâlniate,
cele centrale tubuloase, grupate în calatidii solitare sau mai multe. Perioada înfloririi este iunieiulie.
Fruct achenă, prevăzută cu papus. Se întâlnește în locuri pietroase, ca și casmafită, din
regiunea de câmpie până în cea montană. Uneori cultivată ca decorativă. În Timișoara citată în
Parcul Botanic, unde este necesară întreținerea ei în colecție.
65. Centaurea cyanus L. (Asteraceae) – albăstriță, vinețele
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina erectă, muchiată, puțin ramificată sau neramificată, de
până la 100 cm. Frunze lanceolate. Flori marginale pâlniate, albastre, rar albe sau roze, cele
centrale tubuloase, violacee, dispuse în calatidii ovoidale. Înflorește în iulie-august. Fruct
achenă, cu papus. Specie comună ca segetală, mai ales în culturi de păioase, în regiunea de
câmpie și deal. Uneori cultivată ca plantă ornamentală. În Timișoara sporadică, cultivată ca
ornamentală. Nu prezintă amenințări.
66. Centaurea pannonica (Heuff.) Hayek (Asteraceae) – nu are denumire populară
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina muchiată, ramificată în partea superioară, de 10-80 cm.
Frunze lanceolate, lobate, pubescente. Flori rozee, dispuse în calatidii ovoidale. Înflorirea în
perioada iulie-noiembrie. Fructe achene, fără papus. Specie ce vegetează în poueni, păduri și pe
lângă căi ferate. În Timișoara sporadică, în zona Pădurii Verzi și pa malul Begăi. Nu prezintă
amenințări.
67. Centaurea solstitialis L. (Asteraceae) – nu are denumire populară
Plantă anuală sau bienală, cu tulpina erectă, striată, aripată, tomentoasă, tufoasă, de până la
100 cm. Frunze bazale lirate, cele tulpinale liniar-lanceolate, decurente. Flori sulfuriu-galbene,
grupate în calatidii ce au bractei țepoase. Înflorește în iunie-octombrie. Fruct achenă, fără papus.
57

Se întâlnește ca ruderală, în regiunea de câmpie. În Timișoara rară, pe malul Begăi, în zona
uzinei. Datorită tasării, cosirii sau depozitării de gunoaie este vulnerabilă
Fig. 44 - Centaurea solstitialis L.
68. Cerasus avium (L.) Moench. (Prunus avium L.)(Rosaceae) - Cireş
Arbore de până la 25 m înălţime. Tulpina dreaptă, scoarţa netedă, lucitoare, se exfoliază în
fâşii circulare. La bătrâneţe formează un ritidom gros, la bază. Coroana ovoidală, piramidală,
lujeri erecţi. Frunzele sunt oblong-ovate, de 8-15 cm, acuminate. Fructele sunt drupe (cireşe),
pedunculate, globuloase, roşii sau negricioase.
Specie indigenă. Se întâlneşte diseminat în pădurile de foioase. Se cultivă de regulă pentru
fructe, dar şi pentru lemnul apreciat în industra mobilei. Ca specie ornamentală este apreciată în
special pentru flori.
69. Cerasus vulgaris Mill. (Rosaceae) - Vişin
Arbore de mărimea a III-a. Se cultivă în scop pomicol, iar uneori în sco ornamenta. În
comparaţie cu cireşul (Cerasus avium), prezintă înălţimi mai mici, frunzele sunt mai lucioase şi
de un verde-negricios, iar fructele sunt astringente.
70. Cercidiphyllum japonicum Sieb. & Zucc (Cercidiphyllaceae) – Arborele lui Iuda
Arbore de mărimea a I-a, poate ajunge la înălţimi de 40-45 m. Tulpina este de regulă
ramificată de la bază. Scoarţa este aspră, exfoliată longitudinal. Frunzele sunt rotunde, cordate,
de pînă la 4,5 cm lungime. Frunzele se colorează în roşu. Înfloreşte în lunile martie-aprilie.
Specie exotică, originară din Asia, respectiv China şi Japonia. Folosită ca specie
ornamentală.
71. Cephalotaxus haringtonia (Forbes) K. Koch (Cephalotaxaceae)
Arbust sau arbore de talie redusă, originar din Orient (Japonia) cu frunze aciculare lățite,
dispuse bipectinat, ce au două linii albe pe fața inferioară. Florile unisexuat-dioice, perioada
înfloririi martie-mai. Specie cultivată ornamental, sub diferite forme horticole, prezintă și
importanță medicinală.
72. Ceratophyllum demersum L. (Ceratophyllaceae) – cosor
Plantă ierboasă perenă, submersă, cu tulpina subțire, de obicei până la 150 cm, ramificată
în partea superioară. Frunze dispuse câte 4-12 în verticil, dicotomic divizate. Flori mici,
unisexuate, înflorește în perioada iunie-septembrie. Fruct alungit, prevăzut cu trei spini.
Vegetează în ape stagnante și lin curgătoare. Uneori se cultivă în acvarii și poate constitui hrană
pentru unele păsări și rozătoare de apă. În Timișoara frecvent întâlnită, în cursurile de apă (Bega,
Behela) și dezvoltată luxuriant în Balta Lacului. Nu prezintă amenințări majore, cu excepția
lucrărilor de amenajare a cursurilor de apă.
58

73. Chaenomeles japonica (Rosaceae) (Thunb.) Lindl. & Spach (Rosaceae) – Gutui
japonez
Arbust ornamental, originar din estul Asiei. Atinge înălţimi de până la 3 m. Florile sunt
roşii-cărămizii, cu 5 petale, grupate în raceme bogate. Fructele sunt gutui în miniatură, foarte
acre. Conţin foartă multă vitamina C. Puţin pretenţios faţă de sol, dar vegetează bine pe soluri
umede. Resistent la secetă şi ger. Se foloseşte des la decorarea grădinilor.
74. Chamaecyparis lawsoniana (Cupresaceae) – chiparos de California
Arbore monoic, ce atinge în zona de origine (America de Nord) 50-60 m înălțime, cu
coroană îngust-conică și frecvent cu vârful tulpinii nutant (aplecat). Frunzele sunt solzoase, ca la
speciile de Thuja, cu părțile lor bazale alipite de ramuri. Se deosebește net de speciile de Thuja în
privința conurilor femeiești, care sunt sferice, cu diametrul maxim de cca 1 cm. Cultivat
ornamental, în diverse variații horticole.
75. Chamaecyparis pisifera Endl. (Cupresaceae)
Arbore ce poate atinge înălţimi de până la 50 m şi diameter de până la 2 m. Scoarţa este
roşietică-maronie. Frunzele au până la 2 mm lungime. Conurile sunt globuloase, de 4-8 mm
diametru.
Specie originară din Japonia. Apreciat ca arbore ornamental în grădini sau parcuri.
76. Chelidonium majus L. (Papaveraceae) – rostopască, negelariță
Plantă ierboasă perenă, cu tulpină ramificată, ce ajunge la 100 cm. Frunze mari,
imparipenate, cu segmente ovate. Flori galbene, dispuse într-o inflorescență umbeliformă.
Înflorește în perioada mai-septembrie. Fructul este o capsulă silicviformă, cu mai multe semințe.
Este o specie comună, vegetează în locuri umbroase sau ca ruderală, din regiunea de câmpie
până la munte. Folosită ca plantă medicinală. În Timișoara întâlnită în Padurea Verde sau în
parcuri ori zone rezidențiale. Nu prezintă amenințări.
77. Chenopdium album L. (Amaranthaceae) – spanac sălbatic
Plantă ierboasă anuală, cenușiu făinoasă, cu tulpină erectă, ramificată, înaltă de 15-180 cm.
Frunze ovat-romboidale până la lanceolate. Flori dispuse într-o inflorescență piramidală,
înflorește în perioada iulie-septembrie. Fructul cu semințe negre, lucioase. Specie comună în
locuri cultivate sau ruderală, de la șes până în regiunea subalpină. În Timișoara frecventă, în
aproape toate zonele abordate, fără a prezenta amenințări.
78. Chenopodium hybridum L. (Amaranthaceae) – talpa gâștii
Plantă ierboasă anuală, netedă și glabră, cu tulpina până la 100 cm înălțime, simplă sau
ramificată. Frunze cordate, retezate sau rotunjite la bază. Flori dispuse în panicule, înflorește în
mai-august. Fruct lentiform, cu semințe lucioase. Vegetează ca specie segetală sau ruderală, mai
ales în locuri umbroase. În Timișoara sporadică, în parcuri sau zone rezidențiale, ori pe malul
Râului Bega. Nu prezintă amenințări.
79. Chionanthus retusus Lindley & Paxton (Oleaceae)
Arbust sau arbore de mărimea a III-a. Tulpina este ramificată de la bază. Frunzele sunt
pieloase, ovat-eliptice. Frunzele se coloreză în galben toamna. Soarţa formează un ritidom
cenuşiu care se exfoliază şi care are un aspect plăcut în timpul iernii
Specie originară din estul Asiei, respective China, Coreea şi Japonia. Apreciată specie
ornamentală, în special pentru florile sale albe.
59

80. Cichorium intybus L. (Asteraceae) –
cicoare
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina erectă,
înaltă de 30-120 cm, ramificată, frunzoasă, la
bază cu rozetă de frunze. Frunzele rozetei și
cele tulpinale diferite morfologic, cele bazale
oblanceolate, cele tulpinale superioare ovatlanceolate.
Flori ligulate, albastre, dispuse în
calatidii solitare sau grupate câte 2-3. Înflorește
în iulie-septembrie. Fructul achenă, obovată, cu
papus scurt. Specie comună, de la câmpie până
în regiunea montană, prin pajiști sau ruderală.
În Timișoara frecventă, fără a prezenta vreo
amenințare.
81. Cirsium arvense (L.) Scop. (Asteraceae) - pălămidă
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina erectă, ce ajunge la 50-150 cm. Frunzele bazale dispar
după înflorire, cele tulpinale lanceolate, au vârful lobilor spinoși. Flori roșii-violete, dispuse în
calatidii ovoid-globuloase. Înflorește în perioada iunie-august. Specie comună, în locuri
necultivate, ca ruderală sau segetală, de la câmpie până în regiunea montană, adeseori buruiană
extrem de competitivă în culturi. În Timișoara frecvent întâlnită, în toate zonele abordate, în
parcuri este necesară eliminarea ei.
82. Clematis integrifolia L. (Ranunculaceae) – clocoței
Plantă ierbacee perenă, cu tulpina ce ajunge la 70 cm înălțime, simpă sau rar ramificată,
muchiată. Frunze simple, sesile, opuse, pieloase, ovate sau ovat-lanceolate. Flori mari,
campanulate, albastre-violete, de obicei solitare, rar mai multe. Înflorește în perioada mai-iunie.
Fructe nucule sferice, pubescente, cu o prelungire păroasă. Întâlnită în regiuni cu caracter de
stepă, în tufișuri, poieni și la margini de pădure. În Timișoara rară, semnalată în zona dinspre
Strada Liniștei a Cimitirului Evreiesc, în puține exemplare, plantate în trecut, dar care se mențin
ca subspontane. Din păcate este zona din cimitir unde se depun resturile vegetale, ceea ce
periclitează viitorul speciei. Propunem transplantarea sa într-un parc (Parcul Botanic), unde să
poată vegeta corespunzător.
Fig. 45 - Clematis integrifolia L.
60

Fig. 46 - Clematis integrifolia L. – stânga detaliu al florii, dreapta – detaliu al fructului
83. Clematis vitalba L. (Ranunculaceae) – Curpen de pădure
Liană agăţătoare, de până la 10 m lungime, car e devine târâtoare în lipsă de suport.
Scoarţa se exfoliază în fâşii longitudinale. Frunzele imparipenat compuse, cu 3-5 foliole de 3-10
cm, ovate sau ovat lanceolate. Peţiolul se poate transforma într-un cârcel. Pe dos, frunzele sunt
lânos păroase în lungul nervurilor. Fructele sunt multiple, formate din numeroase achene.
Specie indigenă, comună la câmpie şi coline. Este o specie rustică şi vegetează şi pe soluri
grele. Rezistă bine la fum. Ca specie ornamentală poate fi folosită pentru acoperirea zidurilor şi a
ruinelor, dar în general prezintă o importanţă redusă.
84. Crataegus laevigata (Poir) D.C. (Rosaceae) – Păducel
Arbustde 4-5 m înălţime. Lujerii sunt scurţi, cu spini puternici de 1-1,5 cm lungime.
Frunzele sunt obovate, cu 3 lobi (rar 5), puţin adânci. Florile sunt corimbe multiflore, apar în
luna mai. Fructele sunt drupe false globuloase sau elicoidale, roşii, cu 2-3 sâmburi.
Specie folosită des în scop ornamental, în special pentru florile sale, dar poate fi utilă şi
pentru blocarea accesului în anumite zone datorită spinilor.
85. Crataegus multiflora Bunge (Rosaceae)
Arbore sau arbust. De multe ori tulpina se ramifică de la bază. Lujerii au spini. Frunzele
sunt larg ovate sau triunghiulare, acute sau acuminate, la bază rotunde sau cordate. Florile se
deschid la sfârşitul lunii mai. Fructele rămân în arbore şi peste iarnă. Se cultivă ca specie
ornamentală. Vegetează bine pe soluri bogate
86. Crataegus phaenopyrum Med. (Rosaceae)
Arbore de mărimea a III-a. De multe ori tulpina se ramifică de la bază. Lujerii au spini.
Frunzele sunt larg ovate sau triunghiulare, acute sau acuminate, la bază rotunde sau cordate.
Florile se eschid la sfârşitul lui mai. Fructele rămân în arbore şi peste iarnă.
Se cultivă ca specie ornamentală. Vegetează bine pe soluri bogate.
61

87. Conium maculatum L. (Apiaceae) - cucută
Specie ierboasă anuală sau bienală, cu tulpina erectă, fin striată, fistuloasă, puternic
ramificată, ce ajunge la 250 cm, adesea roșietic-bruniu pătată. Frunze mari, de 2-4 ori penatsectate,
triunghiular-ovate. Flori dispuse în umbele compuse numeroase. Înflorește în perioada
iunie-iulie. Fructul diachenă ovoidală. Planta are un miros respingător. Specie comună, ruderală,
nitrofilă, de la câmpie până în regiunea montană. Este o plantă otrăvitoare (Socrate a murit
otrăvit cu această plantă), conține alcaloidul coniină. În Timișoara sporadică, în zone cu surplus
de substanțe azotoase (depuneri de gunoaie – malul Begăi, al Behelei, terasamentul căii ferate).
Nu prezintă nicio amenințare, dimpotrivă, este necesară eliminarea ei.
88. Convalaria majalis L. (Asparagaceae) – lăcrămioare, mărgăritele
Plantă ierboasă perenă, cu rizom, de pe care pornesc tulpina floriferă, de 15-20 cm lungime
și 1-3 frunze bazale. Acestea din urmă sunt eliptic-lanceolate, cu nervuri arcuite. Florile cu
perigon alb sau roz, urceolat, dispuse în racem. Înflorirea în perioada mai-iunie. Fructul este o
bacă roșie. Specie comună, spontană în păduri de foioase, tufărișuri, dumbrăvi, în regiunile de
câmpie și dealuri. Mult cultivată ca plantă ornamentală, se folsește în parfumerie. Folosită și ca
plantă medicinală. Este o plantă toxică. În Timișoara cultivată ca plantă ornamentală, în zone
rezidențiale. Nu prezintă amenințări, cu excepția recoltării abuzive a florilor.
89. Convolvulus arvensis L. (Convolvulaceae) - volbură
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina de până la 100 cm, volubilă. Frunze sagitate, cu
marginea întreagă. Flori axilare, solitare, mari, pâlniate, albe sau roze, înflorește în perioada maiseptembrie.
Fructul capsulă, cu 2 semințe în fiecare din cele 2 loje. Specie comună, în locuri
necultivate sau ca buruiană în culturi, din regiunea de câmpie până în cea montană. În Timișoara
frecventă, în toate zonele abordate. Nu prezintă amenințări, uneori este chiar necesară eliminarea
sa.
90. Conyza canadensis (L.) Cronquist (Asteraceae) – bătrâniș
Plantă ierbosă anuală sau bienală, cu tulpina de până la 120 cm, erectă, ramificată, păroasă.
Frunze lanceolate sau liniar-lanceolate. Flori marginale albe, ligulatecele centrale tubuloase,
gălbui, dispuse în calatidii numeroase, mici. Înflorește în perioada iunie-septembrie. Fruct
achenă,lungă, cu papus alb-murdar. Specie comună, ruderală, segetală, prin tăieturi de pădure,
adeseori invadantă. Originară din America. Întâlnită sporadic în Timișoara, în majoritatea
zonelor abordate. Nu prezintă amenințări.
91. Coreopsis tinctoria Nutt. (Asteraceae) - lipscănoaie
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina înaltă de până la 90 cm, erectă, ramificată în partea
superioară. Frunze penate. Flori marginale ligulate, sterile, galbene, cele centrale tubuloase,
hermafrodite, dispuse în calatidii numeroase. Înflorește în perioada iulie-septembrie. Fruct
achenă, fără papus. Originară din America de Nord, la noi frecvent cultivată ca plantă
ornamentală. În Timișoara se întâlnește ca plantă ornamentală cultivată, fără a prezenta
amenințări.
92. Coriandrum sativum L. (Apiaceae) - coriandru
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina dreaptă, de până la 70 cm, cilindrică, ramificată în partea
superioară. Frunze diverse ca formă, trilobate până la simplu penat-sectate. Flori albe sau roze,
dispuse în umbele compuse. Înflorirea în perioada iunie-iulie. Fruct globulos. Plantă cultivată,
pentru fructele sale folosite ca și condimentare sau medicinale. În Timișoara rar, cultivat. Nu
prezintă amenințări.
93. Corylus avellana L. (Corylaceae) – Parcul Botanic – alun – arbust monoic cu ramurile
anuale acoperite de peri glanduloși roșietici. Frunze ovate sau obovate, cu vârf acut și marginea
limbului dublu-serată. Amenții bărbătești câte 2-4, pendenți, florile femeiești câte 2-4, cu
62

involucrul, la maturitate mai scurt decât nuca. Arbust frecvent în regiunea colinară și montană, în
lungul râurilor și pârâurilor, în luminișuri de pădure, etc. Specie cultivată alimentar pentru
semințe și ornamental. Este între primele plante ce înfloresc în climatul nostru, polenul are
potențial alergen. Cultivat în habitate cu condiții în afara domeniului optim fructifică slab. Se
pretează la cultura ornamentală în parcuri, existând riscul potențial de tăiere ilegală a unor ramuri
pentru diverse utilizări.
94. Corylus colurna L. (Corylaceae) – alun turcesc – arbore monoic, ce poate atinge 15-
20 m. Ritidomul gros, se exfoliază în solzi neregulați. Ramurile tinere lucioase, glandulos
pubescente. Frunzele lat-ovate, cu vârful ascuțit, adesea cu baza cordată. Perechea inferioară de
nervuri laterale pornește din pețiol. Florile femeiești grupate câte 3-10, fiecare cu un involucru
cu lacinii profund divizate, ascuțite și cu peri glandulari. Lungimea involucrului depăște fructul
(nuca) de 2-3 ori. Specie din sud-estul Europei și Asia, spontană în România în regiunile
montane din sud-vest, diseminat prin păduri de fag. Lemn cu diverse utilizări, semințe
comestibile. Fructifică slab în habitatele urbane de la câmpie.
95. Cornus mas L. (Cornaceae) - Corn
Arbust, care uneori poate atinge dimensiuni arborescente (7-8 m). Ritidom roşcat, de
timpuriu. Frunzele sunt ovat-eliptice, de 4-10 cm lungime, pubescente pe ambele feţe. Spre
deosebire de sânger, pe dosul frunzelor, la întretăierea nervurilor au smocuri de peri
caracteristici, albi-cenuşii. Fructele sunt drupe alungit-elipsoidale (coarne).
Specie indigenă, des întâlnită la noi la câmpie şi dealuri. Rezistentă la praf şi fum. Specie
de subarboret. Cornul este folosit şi în scop decorativ datorită florilor galbene, fructelor şi
coloritului roşcat de toamnă al frunzelor.
96. Cornus sanguinea L. (Swida sanguine, Thelycrania sanguinea Fourr.)(Cornaceae) -
Sânger
Arbust ce atinge 3-4 m înălţime. Are lujeri subţiri de culoare roşie-purpurie. Frunzele
sunt lat eliptice sau ovate de, 4-8 cm lungime, pubescente pe ambele feţe.Toamna se colorează în
roşu. Florile sunt grupate în corimbe dese, umbeliforme, înfloresc în mai-iunie. Fructele sunt
drupe globuloase, negre-purpurii, de 5-8 cm diametru. Lăstăreşte şi drajonează.
Specie indigenă, foarte răspândită în pădurile de câmpie şi deal. Prezenţa sângerului
este deseori asociată cu un spor de umiditate în sol, motiv pentru care se întâlneşte des în lunci.
Este o importantă specie de subarboret deoarece acoperă bine solul, dar se foloseşte mult şi ca
specie ornamentală, în special pentru frunzişul care se colorează în roşu toamna.
97. Coronilla varia L. (Fabaceae) – coroniște
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina de 30-120 cm, erectă sau plagiotropă. Frunze
imparipenat-compuse, stipelate. Flori roz-albe, dispuse într-o inflorescență umbeliformă.
Înflorește în perioada iunie-august. Fructul păstaie, gâtuită între semințe, care sunt brune sau
roșietic-brune. Este o specie frecventă, din zona de câmpie până în etajul montan, prin locuri
ierboase, tufărișuri, livezi sau ca specie segetală. În Timișoara sporadică, pe malul Begăi, la
Pădurea Verde sau în parcuri. Nu prezintă amenințări.
98. Cosmos bipinnatus Cav. (Asteraceae) – nu are denumire populară
Plantă ierboasă anuală, cu tulpina erectă, înaltă de până la 120 cm, ramificată, pubescentă.
Frunze lat-ovate sau triunghiulare. Flori marginale ligulate, mari, sterile, rozee sau albe, iar
florile centrale tubuloase, reunite în calatidii mari, solitare. Perioada de înflorire este iulieoctombrie.
Fructul este achenă, de culoare neagră. Este o specie cultivată mult ca ornamentală,
originară din Mexic. În Timișoara întâlnită în parcuri sau zone rezidențiale.
63

99. Cosmos sulfureus Cav. (Asteraceae) – nu are denumire populară
Se cultivă alături de specia C. Bipinatus, cu care se aseamănă, dar are flori ligulate galbensulfurii
sau portocalii.
100. Cotinus coggygria Scop. (Anacardiaceae) – scumpie
Arbust ce ajunge la o înălțime de pînă la 5 m, cu frunze simple, eliptice pînă la obovate,
care zdrobite dau un miros de morcov. Flori mici, galben-verzui, poligame, dispuse în panicul.
Perioada înfloririi: mai iulie. După înflorire pedunculii florilor sterile devin pubescenți. Fruct
drupă. Întâlnită la margini sau în rariști de pădure, în zone însorite, în regiuni calde. Cultivată și
ca ornamentală, în Timișoara în Parcul Botanic sau pe malul râului Bega. Nu prezintă
amenințări.
101. Cotoneaster integerrima f. horizontalis Medik.(Rosaceae) – Bârcoace
Arbust de până la 2 înălţime, erect sau târâtor. Frunzele sunt ovat-subrotunde de 1,5-4 cm
lungime, cu vârful scurt mucronat sau rotunjit, fin serate sau întregi. Florile sunt albe sau
roşietice, pe tipul 5. Fructele sunt poame subrotunde, de 6-8 mm diametru, glabre, roşii, cu doi
sâmburi.
Specie ce apare sporadic în ţara noastră în regiunile de coline şi montane, pe stâncării
calcaroase sau locuri uscate. Este folosită în parcuri.
102. Cotoneaster niger (Thunb.) Fr. (sin. C. melanocarpa Lodd ex Schneid.) (Rosaceae) –
Bârcoace
Arbust de până la 1,5-2 m înălţime, cu lujerii tineri des şi moi pubescenţi. Frunzele sunt
asemănătoare cu cele ale speciei C. integerrima, dar pe dos sunt alburii-tomentoase. Florile sunt
de culoare roz, câte 3-12 în corimbe. Fructele sunt globuloase, de 6-7 mm diametru, negre,
glabre, cu 2 sâmburi.
Specie rară, în regiunea de dealuri până în zona subalpină. Se instalează pe stâncării
calcaroase, versanţi însoriţi.
103. Crataegus monogyna Jack. (Rosaceae) – Păducel, Gherghinar, Mărăcine
Arbore de mărimea a III-a, dar de multe ori rămâne sub formă arbustivă. Tulpina este
neregulată, cu ritidom solzos, cenuşiu-brun. Coroana este neregulată. Frunzele sunt alterne,
robic-ovate, cu 3-7 lobi neregulaţi, cu sinuri adânci. Fructele sunt drupe false (poame), ovoide
sau sferice, roşii, cu sâmbure osos. Lemnul este tare , greu şi rezistent.
Specie indigenă, cu un areal foarte larg, din silvostepă până în zona montană. Este rezistent
la geruri şi îngheţuri suportând bine uscăciunea şi solurile compacte. Este un bun element de
subarboret, dar este apreciat şi în farmacologie pentru florile şi fructele care se folosesc la
ceaiuri. Se foloseşte şi ca specie ornamentală şi poate fi cultivată pentru a bloca accesul spre
anumite zone datorită spinilor.
104. Cryptomeria japonica (L.) Don (Taxodiaceae) – Criptomerie
Arbore ce atinge în patria de origine 45 m înălţime. Tulpina dreaptă, conică. Ritidom brunroşiatic,
se exfoliază în plăci lungi şi înguste.Coroana este piramidal-ovoidă. Frunzele sunt
persistente, aciculare, aşezate spiralat în jurul lujerului, destul de rigide, lungi de 12-15 cm.
Conurile sunt sferice, de 2-3 cm lungime.
Specie exotică, originară din Japonia şi China. Preferă climatele temperat-moderate cu
precipitaţii bogate. S cultivă în parcuri.
105. Cydonia oblonga Mill. (Rosaceae) -Gutui
Arbust sau arbore de înălţimi reduse – până la 8 m. Frunzele sunt ovate sau eliptice, de 5-
10 cm lungime, la vârf acute sau scurt acuminate, la bază rotunjite sau slab cordate, pe margine
64

întregi. Florile sunt solitare, terminale, de 4-5 cm diametru, albe sau roz. Fructele sunt poame
sferice, galbene, tomentoase, aromate.
Se cultivă ca specie pomicolă pentru fructe sau ca specie ornamentală.
106. Cynara cardunculus L. (Asteraceae) - anghinare
Specie ierboasă perenă sau bienală, cu tulpina erectă, de până la 180, ramificată,
păienjeniu-tomentoasă. Frunze bazale în rozete, în primul an, cele tulpinale penat-sectate sau
fidate, uneori spinoase, tomentoase pe fața inferioară. Flori albastre, dispuse în calatidii mari,
solitare. Perioada înfloririi: iulie-septembrie. Fruct achenă brună, cu papus. Cultivată ca plantă
alimentară și medicinală. În Timișoara sporadică. Cultivată fiind, nu prezintă amenințări majore.
107. Cynodon dactylon (L.) Pers. (Poaceae) – pir gros, iarba câinelui
Plantă ierboasă perenă, cu rizomi lungi, ramificați, de pe care pornesc tulpini aeriene și
stoloni. Tulpinile aeriene ajung la 10-50 cm, sunt ramificate de la bază, geniculate. Frunze lungi,
păroase pe fața inferioară. Flori cu stigmate roșietice, cu palei nearistate, dispuse solitar în
spiculețe, iar acestea în spice liniare, dispuse digitat la vârful tulpinii. Perioada înfloririi: iunieaugust.
Fructul cariopsă, de culoare brună. Specie frecventă în regiunea de câmpie, mai ales în
stepă și silvostepă, în locuri nisipoase, culturi și pe marginea drumurilor, unde formează adesea
pâlcuri. În Timișoara frecventă, în toate zonele abordate. Nu prezintă amenințări și nu necesită
măsuri de protecție.
108. Dactylis glomerata L. (Poaceae) – golomăț
Plantă ierboasă perenă, cu tufă laxă, fără stoloni. Tulpina de 30-90 cm, geniculatascendentă.
Frunze liniare, lungi. Florile câte 3-4 grupate într-un spiculeț, care se aglomerează la
rândul lor la extremitatea ramurilor, formând panicule cilindrice lungi. Perioada înfloririi: iunieiulie.
Fructul cariopsă. Specie comună, în pajiști, rariști de pădure sau ruderală, din regiunea de
câmpie până în etajul subalpin. Excelentă plantă furajeră. În Timișoara frecvent întâlnită, în toate
zonele abordate. Nu prezintă amenințări, cu excepția cosirilor în perioade neadecvate (înainte de
fructificare).
109. Dahlia pinnata Cav. (= D. variabilis Hort.) (Asteraceae) – dalie, gherghină
Plantă ierboasă perenă, cu tulpina erectă, de 60-180 cm, ramificată de la bază, fistuloasă.
Frunze simple, rar penat-sectate. Flori marginale ligulate femeiești sau sterile, purpurii, violacee,
roșii, rar roze, albe, roșii-aprins sau portocalii. Florile centrale tubuloase, hermafrodite, galbene.
Perioada înfloririi: iulie-septembrie. Fructe achene, fără papus. Specie comună în cultură, ca
plantă ornamentală, foarte apreciată, originară din Mexic. În Timișoara frecventă în parcuri și
zone rezidențiale. Nu prezintă amenințări.
110. Datura stramonium (Solanaceae) – ciumăfaie, bolăndariță
Plantă ierboasă anuală cu tulpina erectă, de până la 100 (120) cm, adeseori ramificată în
jumătatea superioară. Frunze ovate, mari. Flori solitare, albe, cu corola infundibuliformă.
Perioada de înflorire: iunie-septembrie. Fructul este o capsulă acoperită cu numeroși ghimpi, se
deschide prin patru valve. Semințe brune-negricioase, reniforme. Specie comună la câmpie,
ruderală pe terenuri bogate în azotați (nitrofilă). Originală din America de Nord, folosită ca
plantă medicinală. În Timișoara sporadică, prin parcuri, pa malul râului Bega și în perdeaua
forestieră. Nu prezintă amenințări.
111. Daucus carota L. (Apiaceae) - morcov
Specie ierboasă bienală, anuală sau perenă, cu rădăcină pivotantă, la soiurile cultivate
tuberizată. Tulpina de 50-80 (200) cm, ramificată, muchiată, aspru păroasă. Frunze 2-4 penatsectate,
triunghiulare sau ovate. Flori albe, roze sau purpurii, dispuse în umbele compuse, cu
involucru și involucel. Perioada de înflorire: iunie-septembrie. Fructe diachene, elipsoidale sau
65

ovoidale. Specie comună, frecventă în fânețe, poieni semănături. Prin ssp. sativus cultivată pe tot
globul, de aproximativ 4000 ani. În parcuri, pe malul Begăi, în zona Pădurii Verzi, în zona Balta
Lacului a fost semnalată ssp. carota – morcov sălbatic, rușinea fetei. Nu prezintă amenințări.
112. Digitaria sanguinalis (L.) Scop. (Poaceae) – meișor
Plantă ierboasă anuală, înaltă de până la 100 cm, adesea violacee. Tulpina geniculată,
ramificată de la bază. Frunze liniare, cu peri mătăsoși. Flori cu stigmate roșii-purpurii, grupate în
spiculețe, dispuse câte 2 în spice digitate, la vârful tulpinii. Înflorește în perioada iulie-octombrie.
Specie comună în locuri necultivate sau ca ruderală. În Timișoara semnalată în aproape toate
zonele abordate, fără a prezenta amenințări.
113. Dipsacus laciniatus L. (Dipsacaceae) - scaete
Plantă ierboasă bienală, cu tulpină erectă, spinoasă. Frunzele bazale dispuse în rozetă, cele
perechi opuse, amplexicaule. Flori palid violacee sau albe, grupate în capitul. Perioada de
înflorire: iunie-august. Specie comună ca ruderală sau pe marginea apelor, mai ales în zone mai
calde. În Timișoara semnalată în perdeaua forestieră, pe malul râului Bega sau la marginea
Pădurii Verzi.
114. Eleagnus angustifolia L. (Eleagnaceae) – Sălcioară; Salcie mirositoare
Arbust sau arbore de mărimea a III-a. Tulpina neregulată. Lujerii sunt spinoşi. Frunzele
sunt alungit-lanceolate, de 4-8 cm lungime. Fructele sunt false drupe, elipsoidale, de 1 cm
lungime, galbene-portocalii.
Specie exotică. La noi este plantată în regiuni calde şi uscate, dar şi în parcuri şi grădini. Pe
alocuri a devenit subspontană. Rezistă bine la ger, dar preferă regiunile cu multă căldură estivală.
Este apreciată ca specie fixatoare de terenuri nestabile. Are valoare ornamentală ridicată datorită
frunzişului argintiu.
115. Elymus repens (L.) Gould (Poaceae) - pir
Plantă ierboasă perenă, cu rizom lung, repent, stolonifer. Tulpini înalte până la 150 cm,
glabre. Frunze liniare, păroase pa fața superioară. Flori dispuse în spiculețe lanceolate, grupate
apoi în spice lungi. Înflorește în perioada iunie-iulie. Fructele cariopse turtite, concrescute cu
paleea. Specie comună în pajiști, terenuri cultivate, margini de drumuri, de păduri, tufărișuri, de
la câmpie până în regiunea montană. Folostă ca plantă medicinală, furajeră, poate fi și buruiană
greu de combătut. În Timișoara frecventă, în toate zonele abordate, fără a prezenta amenințări. În
parcuri trebuie eliminată, deoarece concurează iarba de gazon.
116. Epilobium hirsutum (Onagraceae) – pufuliță
Plantă ierboasă perenă, cu stoloni groși și cărnoși. Tulpină de până la 150 cm erectă,
ramificată, pubescentă. Frunze alungite, lanceolate, amplexicaule, pubescente. Flori roșii
purpurii, cu înflorire în perioada iulie-august. Fruct capsulă, cu semințe alungite. Specie comună,
în locuri umede și mlăștinoase. În Timișoara întâlnită pe malul râului Bega și a părăului Behela,
precum și la marginea Pădurii Verzi. Nu prezintă amenințări.
117. Equisetum arvense L. (Equisetaceae) – barba ursului, coada calului, părul porcului
Plantă ierboasă perenă, cu rizom și tulpini aeriene de două tipuri, fertilă, de primăvară,
brun roșietică, neramificată și sterilă, de vară, verde, ramificată. Frunze reduse, formează vagine
dispuse la noduri. Sporofile grupate într-un spic sporifer, la vârful tulpinii fertile, se formează în
perioada aprilie-mai. Se întâlnește în lunci sau locuri cultivate, în regiunea de câmpie sau
montană. Este plantă medicinală. În Timișoara semnalată pe malul râului Bega, a pârâului
Behele, precum și la marginea pădurii Verzi. Nu prezintă amenințări.
66

118. Equisetum telmateia Ehrh. (Equisetaceae) – coada calului, părul porcului
Plantă ierboasă perenă, cu rizom și trei tipuri de tulpini aeriene: fertile, brun roșietice, apar
primăvara, neramificate, dispar după diseminarea sporilor, sterile, verzi, ramificate, ajung la 120
cm și mai rar apar tulpini serotinale, asemănătoare cu cele sterile, dar care prezintă spic sporifer.
Frunzele reduse la teci, care se dispun în vagine la noduri. Spicele sporifere apar în perioada
martie-aprilie sau august. Plantă frecvent întâlnită, pe malurile apelor sau alte zone umede, de la
câmpie până în regiunea montană. În Timișoara întâlnită pe terasamentul căii ferate. Nu prezintă
amenințări.
Fig. 47 - Equisetum telmateia Ehrh. Fig. 48 - Equisetum arvense L.
119. Eryngium campestre L. (Apiaceae) – scaiul dracului, rostogol
Plantă ierboasă perenă, cu tulpină ramificată, de până la 50 cm. Frunze rigide, spinoase,
cele bazale pețiolate, cele tulpinale sesile. Flori albe-verzui, dispuse în capitule. Perioada de
înflorire: iulie-august. Fruct elipsoidal. Specie comună, în pajiști, sau pe locuri pietroase ori
nisipoase. Specie folosită uneori ca medicinală, alimentară, este însă dăunătoare animalelor, dacă
apare în fân. În Timișoara sporadică, în parcuri, la marginea Pădurii Verzi, pe malul râului Bega
ori a pârâului Behela. Nu prezintă amenințări, trebuie îndepărtat din parcuri.
120. Euonymus europaeus L. (Celastraceae) – Salbă moale, Voniceriu
Arbust ce poate atinge înălţimi de până la 6 m. Lujerii au secţiunea tetragonală.
Frunzele sunt alungit eliptice sau
ovat eliptice, de 3-10 cm
lungime, acuminate, pe dos
albăstrui-verzui. Florile
hermafrodite, verzi-gălbui.
Fructul este o capsulă de 1-1,5
cm diametru, la maturitate se
colorează în roşu carmin sau roz;
are 4 lobi rotunjiţi pe spate.
Specie indigenă, des
întâlnită la noi în subarboretul
pădurilor de câmpie şi dealuri.
Pretenţioasă faţă de lumină şi
căldură şi rezistă bine la secetă.
Salba moale are un lemn
omogen, uşor de lucrat, folosit
pentru scobitori. Scoarţa
rădăciilor conţine gutapercă, folosită în industria electrotehnică.
67

121. Euonymus verrucosus Scop. (Celastraceae) – Salbă râioasă
Arbust cu dimensiuni mai mici decât salba moale (2-3 m înălţime). Frunzele sunt opuse,
mai mici decât la salba moale (3-6 cm lungime), ovat-lanceolate sau alungit eliptice, acuminate.
Fructul este o capsulă cu 4 lobi, roz, de 1cm diametru.
Specie indigenă, întâlnită ca specie de subarboret la câmpie şi deal. Suportă ceva mai greu
seceta şi uscăciunea decât salba moale.
122. Eupatorium cannabinum L. (Asteraceae) – cânepă de pădure
Plantă ierboasă perenă, de până la 175 cm, cu tulpina simplă sau ramificat, păroasă. Frunze
opuse, digitat 3-5 foliate. Flori tubuloase, hermafrodite, roșii, roze sau alburii, dispuse în calatidii
și mai apoi în racem. Perioada de înflorire iulie-septembrie. Fruct achenă, cu papus. Specie
comună, pe lângă ape și locuri umede. Local utilizată ca plantă medicinală. În Timișoara
sporadic, pe malul pârâului Behela.
123. Fagus sylvatica L. (Fagaceae)- Fag, Făgăriţă
Arbore ce poate atinge înălţimi de până la 40 m. Tulpina este dreaptă şi cilindrică în masiv,
dar uneori se înfurceşte. Scoarţa este netedă, cenuşie până la albicioasă. Coroana este ovoidîngustă,
bogată în ramuri şi frunze, se dezvoltă mult lateral. Frunzele sunt eliptice până la ovate,
de 5-10 cm lungime. Florile sunt unisexuat monoice. Fructul – o achenă în 3 muchii, denumit
“jir”.
Cea mai răspândit arbore din România, ocupând un porcent de 31% din suprafaţa
împădurită a ţării. Se întâlneşte în zonele de deal şi montane. Are sensibilitate mare faţă de
îngheţuri şi arşiţă. Se foloseşte şi ca arbore ornamental în primul rând datorită portului, dar şi
scoarţei.
124. Festuca pratensis Huds. (Poaceae) - Păiuș de livadă.
Graminee perenă, cu tulpini de cca 1 m înălțime, cu panicul având puține ramuri în etajul
de jos, cu spiculețe multiflore, nearistate, cilindrice. Excelentă plantă furajeră de fâneață,
întâlnită în pajiștile de luncă, livezi, mai rar în habitate ruderale. Nu ridică probleme de
management în intravilanul Timișoarei.
125. Festuca rupicola Heuff. (Poaceae) - Păiuș sulcat.
Graminee perenă, cu tufă deasă, de talie mică. Prezintă frunze numeroase, lungi, recurbate,
cu lățimi de 2-3 mm. Frunzele, au o colorație verde-glaucă. Tulpina (paiul) ajunge la cca 0,3-0,4
m înălțime. Panicul mic. Această specie constituie dominanta pajiștilor secundare permanente
din zona de silvostepă a Banatului, până în etajul colinar. Prezența populațiilor numeroase indică
un ecosistem de pajiște stabil, mediu pentru numeroase specii animale. Menținerea pajiștilor
edificate de păiușul sulcat se poate face prin exploatare moderată (pășunatul excesiv le reduce
diversitatea floristică) și curățare de arbuști. Spre astfel de pajiști trebuie să tindă managementul
benzilor înierbate din interiorul Pădurii Verzi.
Notă: Speciile din genul Festuca sunt producătoare de polen alergen.
126. Ficus carica (Moraceae) – smochin
Specie mediteraneană şi vest asiatică. La noi se cultivă numai în zonele cu climă blândă,
de regulă în sudul ţării. Se mai întâlneşte şi în unele grădini botanice. Sunt semnalate şi
exemplare sălbăticite, subspontane (Mangalia, Techirghiol etc.)
127. Foeniculum vulgare Mill. (Apiaceae)
Fenicul, mărar dulce. Specie cultivată, perenă, medicinală și aromatică, ce se recunoaște
ușor datorită frunzelor asemănătoare cu ale mărarului (fin liniar-divizate) și mirosului
caracteristic. A fost cultivată în Parcul Botanic, unde colecția de plante medicinale trebuie reînfiiințată.
68

128. Forsythia x intermedia Zbl. (F. suspensa x F. viridissima) (Oleaceae)
Este un arbust hibrid, caracterizat prin faptul că are măduvă la nodurile lujerilor, între
noduri măduva fiind lamelară sau lipsind complet. Este întâlnit în culturi de parc.
Speciile cel mai des întâlnite sunt Forsythia suspensa (arbust exotic, de 3 m înălţime, cu
frunze de 6-8 cm oblong - ovate) şi Forsythia viridissima (arbust exotic, de 2-3 m înălţime, cu
măduva lamelar întreruptă pe toată lungimea lujerului), spcia descrisă fiind un hibrid între cele
două.
129. Frangula dodonei Ard. (=F. alnus Mill.) (Rhamnaceae) – Paţachină; Cruşin
Arbust de până la 5 m înălţime, cu lujeri bruni, presăraţi cu numeroase lenticele albicioase.
Frunzele sunt lat eliptice, de 4-12 cm lungime, cu vârful acut şi baza îngustată, cu nervuri
evidente pe dos, arcuite în sus. Florile sunt hermafrodite, verzi albicioase. Fructele – drupe
sferice de 6-8 mm diametru, la maturitate sunt violet negricioase.
Specie indigenă, pretenţioasă faţă de umiditatea solului. Este preţioasă în subarboret.
Scoarţa se foloseşte des în farmacie (Cortex frangulae).
130. Fraxinus americana L. (Oleaceae) – Frasin american
Arbore de până la 40 m înălţime, cu scoarţa cenuşiu-verzuie. Frunzele sunt imparipenat
compuse, cu 5-11 foliole peţiolate, ovat lanceolate. Florile unisexuat-dioice. Fructele sunt samare
de 3-5 cm lungime, cu sămânţa acoperită în partea superioară de o aripă.
Specie exotică, originară din estul Americii de Nord. Specifică luncilor şi zăvoaielor, mai
rezistentă la inundaţii decât frasinul comun şi suferă mai puţin decît acesta la îngheţurile de
primăvară.
131. Fraxinus excelsior L. (Oleaceae) – Frasin; Frasin comun
Arbore de mari dimensiuni, poate atinge 40 m înălţime şi 1 m diametru. Înrădăcinarea se
dezvoltă puternic lateral (trasantă). Tulpina este dreaptă şi cilindrică. Scoarţa dezvoltă un ritidom
negricios, nu foarte adânc crăpat. Coroana este rară, viguroasă, cu lujeri viguroşi. Frunzele sunt
imparipenat compuse, mari, de până la 40 cm lungime, cu 7-15 foliole. Florile sunt poligame sau
hermafrodite. Fructele sunt samare cenuşii-gălbui, oblong-lanceolate sau eliptice, de 2-4 cm
lungime.
Specie indigenă. La noi apare de la câmpie până la munte. Dovedeşte o adaptabilitate
remarcabilă faţă de climă, dar este destul de pretenţioasă faţă de sol. Valoroasă în culturile
forestiere, având un lemn de calitate. Frasinul este apreciat şi ca arbore ornamental sau în
aliniamente.
132. Fraxinus pennsylvanica Marsh. (Fr pubescens Lam.) (Oleaceae) – Frasin de
Pensilvania
Arbore ce atinge înălţimi de până la 20 m. Tulpinile au creşteri neregulate. Lujerii sunt
cenuşii pubescenţi. Frunzele imparipenat compuse, au 5-9 foliole, 40 de cm lungime. Foliolele
sunt ovat-alungite. Florile dioice. Fructele sunt samare de 3-6 cm, cu aripioara decurentă până
spre baza seminţei.
Specie exotică, originară din S.U.A. şi Canada. La noi a fost introdusă în culturi forestiere
din Lunca Dunării. Reprezintă cea mai puţin exigentă specie dintre toţi frasinii, fiind rezistentă la
geruri şi secetă. Se foloseşte în plataţiile din silvostepă şi în culturi ornamentale.
133. Galium aparine L. (Rubiaceae) - turiță, lipicioasă
Specie anuală, cu tulpini ce pot ajunge la 1 m lungime, muchiate, cu peri mici recurbați,
ceea ca ajută planta la agățare. Frunze în verticile (două dintre numeroasele frunze sunt stipele),
invers-lanceolate. Flori mici, albe, fructe dicariopse, deasemenea acoperite cu peri recurbați. Una
dintre buruienile comune în culturile de cereale păioase, locuri ruderale, dar și în păduri (comună
69

în Pădurea Verde), pe soluri bogate în nutrienți. Răspândirea fructelor este asigurată de animale.
Este o specie de nedorit în mediul urban.
134. Galium mollugo L. (Rubiaceae) - sânzîiene albe, drăgaică albă.
Specie erbacee perenă, cu tulpini semi-erecte tetramuchiate, de până la 1 m lungime.
Frunze câte 6-8 la un nod, îngust-lanceolate. Inflorescențe dense de flori mici albe. Planta, spre
deosebire de Galium aparine, este lipsită de peri agățători. Comună în pajiști mezofile, tufărișuri,
ruderală. Identificată în zona Pădurii Verzi, malurile Begăi și Behelăi, spațiile virane din
Timișoara. Nu este specie protejată. Minima întreținere a spațiilor verzi din interiorul orașului
conduce la reducerea prezenței acestei specii.
135. Geranium phaeum L. (Geraniaceae) - pălăria cucului
Specie erbacee perenă, cu tulpini de 0,3-0,5 m înălțime, aspru păroase. Frunze lung
pețiolate, 5-7 palmat-lobate, cu lobii romboidali, dințați. Flori mari (3 cm în diametru), câte două
pe un peduncul, cu petale vișinii-închis, grena sau violete, cu marginile petalelor răsfrânte și
ondulate. Crește spontan în păduri rare, tufărișuri; comună în România. Identificată în Cimitirul
Evreiesc, probabil cultivată ornamental în trecut.
136. Geranium robertianum L. (Geraniaceae) - năpraznic.
Plantă erbacee anuală sau bienală, cu tulpina adesea roșietică la maturitate (caracteristică a
mai multor specii de Geranium spontane). Se caracterizează și printr-un miros neplăcut,
penetrant. Frumnze 3-5 divizate. Flori pedicelate, pe tipul 5, roze-purpurii. Specie de pădure,
prezentă și în Pădurea Verde, sporadic în parcurile orașului, rareori ruderală.
137. Geranium pratense L. (Geraniaceae) - ciocul berzei
Plantă erbacee cu rizom, de talie relativ mică, cu tulpini erecte. Frunze rotunde-reniforme,
lung pețiolate, divizate până dincolo de jumătatea diametrului limbului în 7 lobi. Florile sunt
grupate în inflorescențe corimbiforme, pe tipul 5, cu corole de cca 3 cm diametru, liliachii, roze,
rar albe. Fructe ascuțit-cilindrice, de cca 3 cm lungime. Plantă ce constituie o prezență normală
în tufărișurile, fânețele și habitatele ruderale din România.
138. Geum urbanum L. (Rosaceae) - cerențel
Plantă perenă, cu tulpini erecte de până la 1 m înălțime. Frunze penate, divers divizate, de
la baza plantei spre vârf (cele bazale subrotunde, cele supreme trifoliolate). Flori mici, cu 5
petale galbene, numeroase stamine și carpele. Corolele au diametre de sub 1 cm. Fructul este o
poliachenă. Specie caracteristică pădurilor de foioase. Suoprtă umbrirea. Este frecventă în
Pădurea Verde și arboretele orașului.
139. Ginkgo biloba L. (Ginkgoaceae) – arborele pagodelor, ginko
Arbore ce poate atinge dimensiuni foarte mari, respectiv înălţimi de 40 m şi diametre de 3-
4 m. Tulpina este dreaptă, ramificată neregulat verticilat ca la majoritatea Gymnospermaelor.
Are ritidom gros, cenuşiu-închis, cu crăpături largi. Frunzele sunt caduce, spre deosebire de
majoritatea coniferelor, de 5-8 cm, cu limbul lăţit, în formă de evantai. Frunzele sunt unisexuat
dioice. Seminţele, false drupe (galbulus) lung pedunculate, de culoare galbenă după coacere.
Specie exotică, originară din China. În ţara noastră este cultivat în mod exclusiv ca
arbore ornamental. Rezistă bine la geruri, la uscăciune şi poluare urbană.
140. Gladiolus x gandavensis Van Houtte (Iridaceae) - gladiole, săbiuță.
Plantă perenă erbacee, cu bulbotuber. Frunze ensiforme (ca cele de stânjenel). Tija floriferă
poate depăși 1m înălțime (în funcție de soi). Flori în inflorescențe terminale complexe, aparent
racemoase, unilaterale. Corole zigomorfe, cu tepale foarte divers colorate. Plantă ornamentală
originară din Africa de Sud, cultivată în masiv și pentru flori tăiate. În Timișoara se plantează în
70

cimitire și grădini private mai mult. Utilizarea gladiolelor în masive, în spațiile verzi ale orașului
ar fi un element de înfrumusețare al habitatului urban.
141. Gleditsia triacanthos L. (Caesalpinaceae) – Glădiţă; Roşcov sălbatic; Plătică
Arbore ce poate atinge în patria de origine înălţimea de 45 m. La noi în ţară, în parcuri, are
înălţimi de până la 20 m. Tulpina este relativ dreaptă, cu ritidom solzos. Coroana este rară,
luminoasă. Pe ramuri, sau chiar pe tulpină, prezintă spini foarte lungi (până la 15 cm) trifurcaţi şi
rigizi. Frunzele sunt paripenat-compuse, cu 20-24 de foliole. Foliolele sunt oblong-lanceolate,
mai mici decît la salcâm. Florile poligame su dioice. Fructele sunt păstăi mari, de 30-40 cm
lungime şi 3-4 cm lăţime.
Specie originară din sud-estul Americii de Nord. Se dezvoltă bine în regiunile cu
climat cald. Prezintă interes în perdelele de protecţie, în terenuri degradate, la crearea de garduri
vii, dar şi în scop ornamental în aliniamente.
Fig. 49 - Gleditsia triacanthos L.
142. Hedera helix L. (Araliaceae) - iederă
Liană agăţătoare ce atinge uneori 20 m lungime. Devine târâtoare când nu are suport.
Tulpinile şi lujerii au rădăcini adventive cu peri sugători cu ajutorul cărora se fixează pe suport.
Are ritidom solzos, cenuşiu. Frunzele sunt alterne, persistente, cu 3-5 lobi triunghiulari. Fructele
sunt bace globuloase, negre,de 6 cm diametru.
Specie indigenă. Iedera este foarte apreciată ca plantă agăţătoare, fiind folosită în parcuri şi
grădini, pentru decorarea tulpinilor arborilor sau a zidurilor.
Fig. 50 - Hedera helix L.
143. Helichrysum bracteatum (Vent.) Willd. (Asteraceae) - flori de paie
Compozită anuală sau bienală, cu tulpini glabre sau rar păroase, de până la 1 m înălțime.
Frunze tulpinale îngust-lanceolate, întregi, sesile. Antodii din flori unisexuate, de culoare roz,
71

liliachie, purpurie albă, care își păstrează forma și culoarea și după uscare. Plantă cultivată
ornamental pentru aranjamente florale, în cimitire și grădini. Identificată (puține exemplare, în
Cimitirul Evreiesc).
144. Heliotropium europaeum L. (Heliotropiaceae) - vanilie sălbatică
Plantă anuală, de cca 20-30 cm înălțime, cu peri fini pe tulpini și frunze. Frunze eliptice
pețiolate. Inflorescențe de tip cimă scorpioidă din flori albe, cu corola păroasă la exterior. Fruct
nuculă. Specie ce apare sporadic în părloage, culturi de prășitoare, locuri ruderale. Nu ridică
probleme de protecție sau de combatere în zonele eșantionate.
145. Hibiscus syriacus L. (Malvaceae) – Zămoşiţă de Siria
Arbust de până la 3 m înălţime. Scoarţa este la început netedă, cenuşie, după care devine
negricioasă, cu crăpături puţin adânci. Frunzele sunt alterne, ovate sau rombic-ovate, de 5-12 cm
lungime, cu trei nervuri palmate. Florile sunt hermafrodite. Fructele sunt capsule dehiscente, cu 5
valve. Seminţele sunt păroase.
Specie exotică, originară din Asia Mică, India, China. Arbustul este adaptat la secetă şi
geruri, puţin pretenţios faţă de sol. Foarte apreciat ca arbust ornamental, mai ales pentru florile
sale mari.
146. Hibiscus trionum (Malvaceae) - Zămoșiță
Plantă anuală facil de recunoscut datorită caracterelor morfologice distincte de ale altor
specii. Tulpini parțial erecte, cu peri rigizi. Frunze cu trei diviziuni principale, cea centrală mai
dezvoltată, la rândul lor, divizate, cu lobi. Flori solitare, axilare, cu caliciu dublu (caracteristică
de malvacee), cu corolă de 2-3 cm diametru, cu petale galben-pal, fiecare petală având la bază o
pată purpurie. Fructul o capsulă, la maturitate acoperită de caliciul intern membranos. Semințe
mici, negre. Buruiană segetală de prășitoare, frecventă, ce se instalează și în locurile ruderale pe
sol mobilizat, afânat. Nu găsește condiții prielnice în gazon, locuri umbrite, pajiști. Nu se impun
măsuri speciale de combatere a acestei specii.
147. Hieracium virosum Pall. (Asteraceae)
Compozită perenă, cu tulpini erecte de cca 0,5-1 m. Tulpina prezintă latex (latexul lipsește
de la speciile de Inula, cu care se aseamănă morfologic întrucâtva). Frunze dense pe tulpină,
ovate, păroase, amplexicaule. La partea ei superioară, tulpina este ramificată corimbiform,
fiecare ramificație purtând un calatidiu de flori ligulate, galbene. Specie de tufărișuri, păduri,
pajiști semi-aride, habitate ruderale. Plantă destul de comună în România. Prezentă în zona
Pădurii Verzi, nu necesită măsuri de ocrotire sau de combatere.
148. Hippophaë rhamnoides L. (Eleagnaceae) – Cătină albă; Cătină de râu
Arbust ce formează tufe de 2-3 m înălţime. Frunzele sunt liniar lanceolate, de până la 6 cm,
cu vârful acut sau obtuz, marginile întregi. Florile dioice, foarte mici. Fructele sunt drupe false,
ovoide, de 7-8 mm, cărnoase, îngrămădite spre vârful ramurilor de 2 ani pe care se menţin şi
peste iarnă.
Specie indigenă, cu areal foarte larg, dat de amplitudinea ecologică foarte mare. Rezistă
atât la gerurile puternice cât şi la secetă şi călduri excesive. Excelentă specie pentru terenurile
degradatecu condiţii edafice extreme. Valoarea economică este datăî şi de fructele ce au un
conţinut ridicat de vitamina C şi vitamina A., care sunt folosite în farmacie şi în industria
alimentară pentru sucuri sau marmeladă. Valoare ornamentală ridicată datorită frunzelor şi
fructelor.
72

149. Humulus lupulus L. (Cannabaceae) - hamei
Plantă căţărătoare ce se întâlneşte în flora spontană din lunci şi zăvoaie, dar şi la câmpie şi
deal. Inflorescenţele sunt amenţi ce se aseamănă cu un con. Acestea reprezintă o materie primă
importantă în fabricarea berii.
Fig. 51- Humulus lupulus L.
150. Impatiens balsamina L. (Balsaminaceae) - copăcei
Specie anuală, cu tulpini cărnoase, suculente de cca 0,5-0,7 m înălțime, erecte. Frunze
alterne, lanceolate de cca 10-15 cm lungime. Flori axilare, solitare sau puține, pedicelate,
zigomorfe, cu petale roze, liliachii, purpurii, uniform colorate sau cu macule închise la culoare,
involte la unele forme horticole. Fruct capsulă. Specie ornamentală rustică, uneori cultivată prin
cimitire. Este originară din India, considerată invazivă în multe țări din afara arealului natural. În
zona Timișoarei este puțin cultivată, iar pericolul de a forma populații subspontane numeroase
este redus, datorită preferinței plantei pentru stațiunile umede. În orice caz, recomandăm
includerea ei pe lista speciilor invazive de monitorizat.
151. Inula britannica L. (Asteraceae) - șovârvariță
Plantă bienală cu tulpină erectă de cca 0,5 m. Frunze lanceolate, amplexicaule (ce
înconjoară tulpina cu baza limbului). Antodii mici, de 3-4 mm diametru, cu flori ligulate și
tubuloase galbene. Fruct achenă. Plantă ruderală (zăvoaie, tufărișuri, vii, livezi, margini de
drumuri etc.) comună, mai ales pe soluri umede. Sporadică, în pâlcuri în zonele periferice ale
Timișoarei.
152. Inula helenium L. (Asteraceae) - iarbă mare
Plantă erbacee perenă robustă (tulpina depășește 1,5 m înălțime). Frunze alterne eliptice,
mari, păroase. Partea superioară a tulpinii ramificată, fiecare ramificație purtând un calatidiu de
cca 5-7 cm diametru, cu flori galbene, cele marginale ligulate. Fruct achenă. Plantă de tufărișuri,
liziere, specifică mai ales etajului colinar. Plantă medicinală (rizomul conține inulină). Am
identificat puțini indivizi în Pădurea Verde (probabil un rest al populațiilor mai consistente care
au existat în trecut). Recomandăm introducerea speciei în sectorul de plante medicinale al
Parcului Botanic.
153. Iris sp. (Iridaceae) - iris, stânjenel.
Gen cu specii și hibrizi foarte uniform în privința morfologiei organelor vegetative. Astfel,
stânjeneii sunt plante perene, cu rizom cărnos, gros, cu inelări transversale și frunze ensiforme
(în formă de sabie), biseriate și inflorescențe cimoase tipice. Florile prezintă două cicluri de câte
trei tepale, cele de pe ciclul extern răsfrânte. Coloritul tepalelor diferă în funcție de specie și
varietatea horticolă. În zonele umede ale Banatului este prezent stânjenelul de baltă (Iris
pseudacorus L.), cu port elegant și frumoase flori galbene, o specie spontană decorativă (se și
73

cultivă pe marginea apelor). Mai răspândite în grădinile private și în fața caselor și blocurilor de
locuințe, în cimitire etc. sunt, în Timișoara, Iris germanica L. și Iris florentina L. Specii de mare
valoare ornamentală prin coloritul și conformația florilor la începutul verii și prin portul deosebit
al frunzelor în restul anului.
154. Juglans nigra L. (Juglandaceae) – Nuc negru; Nuc american
Arbore ce poate atinge 40-45 m înălţime. În masiv are tulpină dreaptă, bine elagată, cu
ritidom adânc brăzdat, brun întunecat. Frunzele sunt imparipenat compuse, de până la 40 cm
lungime, cu 15-23 foliole ovat-lanceolate, lung acuminate. Fructele sunt drupe sferice (nuci), cu
înveliş cărnos, verde la început şi apoi negru. Coaja nucii este foarte tare, iar miezul se scoate cu
dificultate.
Specie exotică, originară din sud-estul Americii de Nord. În ţara noastră a fost introdusă în
secolul trecut iniţial în parcuri, dar s-a adaptat foarte bine şi la masiv. Nucul american este
sensibil la îngheţuri şi ca atare necesită protecţie în tinereţe. Creşteri active realizează în lunci.
Este relativ rezistent la poluanţii din grupa oxizilor de sulf. Foarte apreciat ca arbore ornamental.
155. Juglans regia L. (Juglandaceae) – Nuc comun; Nuc
Arbore ce poate atinge în masiv înălţimi de până la 30 m şi tulpini drepte. Dacă este izolat,
rămâne mai scund, coroana este mai largă, cu ramificaţii puternice. Scoarţa formează la bătrâneţe
un ritidom cenuşiu-închis, cu crăpături rakkkjjhre. Lujerii sunt viguroşi, bruni-verzui, au măduva
largă, lamelar întreruptă. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 5-11 foliole eilptice. Florile
sunt unisexuat monoice. Fructele sunt drupe sferice (nuci), de 4-5 cm diametru, cu înveliş cărnos
verde ce crapă la maturitate.
Specie indigenă. Nucul este pretenţios faţă de condiţiile staţionale. Ţinuturile cu vânturi
reci şi uscate îi sunt total defavorabile. Pretenţios şi faţă de sol. Emană în sol substanţe cu rol
inhibitor pentru alte specii. Destul de sensibil faţă de poluanţi. Lemnul este foarte valoros.
Apreciat şi pentru fructe, dar şi ca specie decorativă.
156. Juniperus chinensis L. (Cupressaceae) – Ienupăr chinezesc
Poate atinge 20 m înăţime, dar uneori rămâne sub formă arbustivă. Formează două tipuri
de frunze – cele tinere sunt ace de până la 10 mm, iar celelalte sunt solzoase de până la 3 mm.
Conurile au 7-12 mm diametru, cu 2-4 seminţe.
Specie originară din Asia. Se foloseşte adesea ca arbore ornamental în parcuri.
157. Juniperus communis – ienupăr
Arbust sau arbore dioic de talie mică, cu lăstarii trimuchiați și frunze subulate, câte trei la
un verticil. Florile femeiești câte trei, sub un înveliș cărnos; conurile la început verzi, apoi negrualbăstrui
brumate, considerate fructe false false – pseudobace. Spontan în etajul colinar și
montan, în liziera pădurilor, poieni, pășuni. Cultivat ornamental în diverse forme horticole, în sol
sau jardiniere.
158. Juniperus horizontalis Moench (Cupressaceae)
Arbust târâtor, cu înălţimi de 0,3 m şi lungimi de câţiva metri. Frunzele sunt de două tipri-
cele tinere sunt ace, iar cele mature sunt solzoase. Conurile snt globuloase, de 5-7 mm diametru,
albastre.
Specie exotică, originară din America de Nord. Folosită ca specie ornamentală în parcuri şi
grădini.
159. Juniperus sabina L. (Cupressaceae) – cetină de negi, brădișor
Arbust de cca 3 m, cu tulpini întinse pe sol, abundent ramificate. Frunze solzoase mici,
ascuție la vârf, dispuse pe ramuri în patru șiruri. Frunzele emană după zdrobire un miros
neplăcut. Planta se comportă ca monoică sau dioică, cu pseudobace sferice, formate din patru
74

solzi, la maturitate negre-albăstrui. În etajul montan din România se întălnește de regulă pe
stâncării și grohotișuri calcaroase. Se cultivă ornamental mai ales pentru amenajări de stâncării și
formarea de masive arbustive sempervirescente.
160. Juniperus virginiana L. (Cupressaceae) – ienupăr de Virginia
Arbore dioic, rareori monoic, ce poate atinge 30 m înălțime. Coroană conică, largă. Frunze
solzoase, cu baza alipită de ramură, uneori și frunze aciculare pe aceeași plantă. Pseudobace
sferic-ovoidale, de cca 0,5 cm lungime, cpnținând câte 1-2 semințe. Specie originară din
America de Nord, cultivată ornamental și forestier, cu lemnul tradițional folosit în fabricarea
creioanelor.
Fig. 52 - Juniperus virginiana L.
161. Knautia arvensis (L.) Coult. (Dipsacaceae) - mușcatu dracului
Plantă erbacee perenă, cu rizom. Tulpină erectă de până la 1-1,5 m. Frunze opuse, adânc
fidate, cu diviziunile rotunjite. Inflorescențe globuloase de 3-4 cm diametru, din numeroase flori
cu tubul corolei de cca 1-1,5 cm lungime, liliachii, roze, mai rar albe. Plantă de pajiști semiaride,
termofilă și calcifilă. Este importantă în ecosistemele de pajiște pentru că constituie sursă
de hrană pentru unele specii de fluturi. Prin eleganța taliei și coloritul florilor contribuie la
aspectul plăcut și natural al pajiștilor.
162. Kolkwitzia amabilis Graebn. (Caprifoliaceae)
Arbust de până la 3 m înălţime. Specie originară din China. Apreciată pentru aspectul
deosebit dat de ramurile care se apleacă, formând “arcuri” graţioase, dar şi pentru florile de
culoare roz care înfloresc la sfârşitul primăverii.
163. Laburnum anagyroides Medik. (Fabaceae) – Salcâm galben
Arbore mic de până la 7 m, cu scoarţa măslinie. Mugurii mari, conici, păroşi. Frunzele
trifoliate, cu foliole eliptice, de 3-8 cm lungime. Florile sunt mari, de 2 cm, galben-verzui,
dispuse în ciorchini pendenţi. Fructele păstăi de 5 cm lungime, cenuşii-gălbui, cu 3-7 seminţe
mici. Scoarţa, frunzele şi fructele sunt otrăvitoare.
75

Specie inigenă. Rezistă bine la ger şi fum şi este puţin exigentă faţă de sol. Este
apreciată ca specie ornamentală pentru frumuseţea racemelor florale.
164. Lamium amplexicaule L. (Lamiaceae) - urzică moartă, sugel
Specie ce se deosebește morfologic de Lamium purpureum în principal prin frunzele
superioare amplexicaule (ce îmbrățișează tulpina). Este mai puțin frecventă în zonele studiate.
165. Lamium purpureum L. (Lamiaceae) - urzică moartă, sugel puturos
Plantă anuală sau bienală, cu tulpini mici (la formele de primăvară) și ajungând la cca 1 m
(la formele de vară). Întreaga plantă are miros neplăcut. Frunze opuse, asemănătoare cu cele de
urzică, însă neurticante, cele bazale pețiolate. Flori în verticile terminale și subterminale, de
culoare roz, cu corola de cca 1 cm lungime, cu labiul superior boltit. Labiul inferior maculat cu
pete purpurii. Fruct tetranuculă. Specie comună ca ruderală și segetală. Destul de frecventă în
toate zonele studiate. Este plantă meliferă și sursă de nectar pentru insecte. Nu are importanță
ornamentală.
166. Lactuca serriola L. (Asteraceae) - planta-busolă
Plantă erbacee anuală sau bienală, ce formează inițial o rozetă de frunze. Tulpinile ajung la
1-1,5 m înălțime. Frunzele supreme au orientare N-S, de unde denumirea populară. Întreaga
plantă conține latex alb, ca și speciile de susai, de care se deosebește prin prezența unui șir de
spini mici în lungul nervurii mediene a frunzei, pe partea dorsală. Frunzele sunt ovate, neregulat
divizate (runcinate), auriculate. Calatidii din flori galben-deschis. Achenele prezintă papus fin.
Una dintre cele mai comune plante ruderale de la noi. Nu are valoare ornamentală.
167. Larix decidua Mill. (Pinaceae) – larice, lariță, zadă
Conifer de talie mare, cu coroană conică sau conic-cilindrică, rară, luminoasă. Ritidomul
prezintă crăpături longitudinale și transversale. Ramurile principale aproape orizontale, cu
extremitățile orientate în sus. Frunzele aciculare, moi, de 1-3 cm lungime, de culoare verdedeschis,
grupate în număr mare (30-40) pe ramuri scurte. Frunzele sunt aduce. Conurile femeiești
ovoidale, ating lungimi de cca 4-5 cm, sămânța aripată. Arbore de importanță forestieră, frecvent
cultivat ornamental, pentru culoarea foliajului și aspectul deosebit al coroanei. În România
specia este întâlnită sponta sporadic, mai ales în Carpații Orientali.
168. Lathyrus tuberosus L. (Fabaceae) - alunel, oreșniță
Plantă erbacee perenă, agățătoare prin cârcei, cu rizom subțire pe care se găsesc îngroșări
tuberculiforme de mărimea unei alune. Frunze compuse dintr-o pereche de foliole rotunjte.
Inflorescențe din puține flori, cu corola monosimetrică, de culoare roșu-camin, plăcut odorante
(miros asemănător cu al florilor de trandafir). Fructul este o păstaie de cca 3 cm lungime. Este
buruiană tipică culturilor de cereale păioase și habitatelor ruderale și tufărișurilor. Nu este specie
ocrotită, nici nu necesită măsuri speciale de combatere. Recomandăm cultivarea în Timișoara a
speciilor ornamentale din acest gen, cu flori divers colorate.
169. Laurocerasus officinalis (Prunus laurocerasus L.)(Rosaceae) – laurocireș
Arbust, sau arbore de mărimea a III-a. Are nevoie de multă lumină pentru a vegeta optim.
Frunzele sunt verzi-închis, pieloase, lucitoare, cu margini serate. Specia este rezistentă la
îngheţuri.
Specie originară din Asia. Este folosită ca specie ornamentală în parcuri şi grădini. Se
pretează la tuns şi este folosită şi pentru gardurile vii.
170. Lemna minor L. (Lemnaceae) - lintiță
Plantă acvatică natantă, de talie mică (câțiva mm), ce formează populații dense în apele
stătătoare de mică adâncime, până la ocuparea completă a luciului apei. Frunze circulare, plane
76

pe fața superioară (spre deosebire de Lemna gibba, la care sunt convexe). Este un indicator al
eutrofizării apelor într-un grad mai ridicat decât cel indicat de prezența speciei Lemna trisulca.
Decolmatarea canalelor, șanțurilor și accelerarea curgerii apei reduce mult populațiile de lintiță,
care creează aspectul de „apă stătută”. Lintița este consumată de păsări, în special rațe.
171. Lemna trisulca L. (Lemnaceae) - lintiță
Se deosebește de precedenta prin frunzele natante ovate, trinervate. Mai puțin frecventă în
zona studiată decât Lemna minor.
172. Leontopodium alpinum Cass. (Asteraceae) - floare de colț
Specie inclusă în această listă deoarece a fost prezentă în sectorul de stâncărie al Parcului
Botanic, unde recomandăm recultivarea ei. Este una dintre speciile carismatice ale mișcării
conservaționiste din România și de aceea are un pregnant rol educativ.
173. Leucanthemum maximum (Ramond) DC. (Chrysanthemum maximum Ramond)
(Asteraceae) - margarete de grădină
Specie perenă, cu rizom, care se deosebește de margaretele de pajiște prin talia mai mare și
prin diametrul mai mare al antodiilor, uneori cu mai multe cicluri de flori ligulate. Cultivată în
grădini, cimitire, partere. Se pretează și la cultivarea ca plantă pentru flori tăiate. În Timișoara
este cultivată ornamental sporadic; extinderea cultivării în parcuri ar contribui la creșterea
diversității vegetale, prin includerea acestei specii destul de rustice în planurile de amenajare.
Notă: Sub numele de margarete, firmele de material horticol vând și alte specii ale genului
și hibrizi ai acestora.
174. Leucanthemum vulgare Lam. (Chrysanthemum leucanthemum L.) (Asteraceae) -
margarete de pajiște.
Plantă erbacee cu rizom. Tulpini în general neramificate, de până la 1 m înălțime. Frunze
alterne, obovate sau spatulate, cu marginea dințată. Calatidii de cca 3-5 cm diametru, din flori
ligulate marginale, albe și flori tubuloase galbene, interne. Fruct achenă. Specie de pajiști
(fânețe), din regiunea de câmpie înaltă până în cea montană, pe soluri trofice. Uneori ajunge și în
stațiuni ruderale. Nu este specie ocrotită, în schimb este o plantă naturală decorativă în fânețe.
Uneori este culeasă din flora spontană pentru a fi utlizată ca floare tăiată, coronițe.
Managementul porțiunilor de pajiște din zona Pădurii Verzi ca ecosisteme semi-naturale, prin
cosire (1-2 pe an) va conduce și la păstrarea acestei specii.
175. Ligustrum ovalifolium “aureum” Hassk. (Oleaceae)
Arbust cu lujeri glabri, frunze semipersistente sau căzătoare, eliptic-ovate, până la elipticoblongi,
de 3-6 cm lungime, acute, la bază cuneate, verzi-închis pe faţă, glabre. Flori albe-gălbui
grupate în panicule. Fructe globuloas, de culoare neagră.
Este cultivat mai ales ca gard viu de la câmpie până la munte.
176. Ligustrum vulgare L. (Oleaceae) – Lemn câinesc
Arbust de până la 5 m, cu scoarţa cenuşie-brună. Lujerii sunt subţiri, verzui-bruni. Frunzele
sunt alungit-ovate până la lanceolate, de 3-10 cm lungime. Florile hermafrodite. Fructele sunt
bace globuloase de 6-10 mm diametru, negre, lucitoare, cu 1-4 seminţe elipsoidale, rămân pe
lujeri şi peste iarnă.
Specie indigenă. Apreciată ca specie de subarboret, deoarece acoperă bine solul. Este des
folosită ca arbust ornamental şi pentru gardurile vii. Coroane se pretează uşor la tundere.
177. Linaria vulgaris Mill. (Scrophulariaceae) - linariță
Plantă erbacee perenă, cu rădăcină drajonantă. Tulpinile sunt erecte, de sub 0,5 m, în
general. Frunze liniare, mai dense în jumătatea superioară a tulpinii. Inflorescențe terminale din
77

flori zigomorfe galbene, cu lobii ce acoperă tubul corolei de culoare portocalie. Corola se
aseamănă cu cea de gura leului, de care diferă prin colorație (numai galbenă), prezența unui
pinten la baza tubului corolei și prin mărimea mai redusă. Înflorirea are loc începând din a doua
jumătate a verii. Specie comună în pajiști semi-aride și stațiuni ruderale, mai rar buruiană
segetală. Frecventă, mai ales în zonele periferice ale Timișoarei. Nu este specie ocrotită.
178. Liriodendron tulipifera (Magnoliaceae)
Arbore de mărimea I, putând atinge înălţimi de până la 45 m. Tulpina este cilindrică,
dreaptă, bine elagată. Scoarţa este subţire, de culoare gri-închis. Arborii vârstnici au un ritidom
subţire, crăpat longitudinal. Funzele sunt mari, lung peţiolate, de 7-12 cm lungime, cu 4 lobi
dispuşi în perechi simetrice. Florile hermafrodite. Fructele în formă de conuri alungite, de 6-8 cm
lungime.
Arbore exotic, originar din America de Nord. În ţara noastră este folosit ca arbore
ornamental, în parcuri şi grădini. Este o specie exigentă faţă de umiditatea din aer şi sol. Des
folosit în scop ornamental pentru eleganţa portului, frumuseţea şi mărimea florilor.
179. Lolium perenne L. (Poaceae) - iarbă de gazon, lolium
Graminee perenă cu mare capacitate de înfrățire, adesea cu baza tulpinilor roșieticantocianică.
Spic compus din spiculețe multiflore, în general nearistate, lateral-comprimate, ce se
găsesc dispuse lax, cu o muchie înspre ax; la partea opusă muchiei de inserție, spiculețele
prezintă o glumă, de regulă de culoare mai închisă decât paleile florilor. Nu poate fi confundată
cu pirul tîrâtor datorită lipsei stolonilor și modului de inserție a spiculețelor pe axul spicului
compus (la pirul târîtor, spiculețele se găsesc cu o parte lățită înspre rahis). Fruct cariopsă (ca la
toate gramineele spontane din România). Crește spontan în pajiști și este cultivată ca excelentă
furajeră și în peluze (singură sau în amestec). Pe margini de drumuri formează asociații
caracteristice împreună cu pătlagina cu frunză lată, volbura, Sclerochloa dura, orzul șoarecilor
etc. În condițiile din Timișoara, cu veri frecvent secetoase în a doua jumătate, gazonul necesită
irigare, cel puțin în primii doi ani de la semănat sau de la instalarea rulourilor. Gazonul întreținut
corespunzător creează un spațiu verde, uniform și imprimă peisajului urban un caracter ordonat,
îngrijit, însă este sărac în specii. De aceste considerente trebuie ținut cont atunci când se stabilesc
zonele verzi cu gazon.
180. Lonicera xylosteum (Caprifoliaceae) – caprifoi, loniceră
Arbust de până la 2-3 m înălţime, cu tulpini drepte, ramificate. Frunzele sunt eliptice, până
la eliptic-ovate, de 3-6 cm lungime, cu marginea întreagă. Florile pe tipul 5. Fructele sunt bace,
roşii, lucioase.
Specie europeană şi asiatică. Se întâlneşte în luminişuri de pădure sau la lizieră. Are
amplitudine ecologică mare. Acoperă solul destul de slab.
181. Lotus corniculatus L. (Fabaceae) - ghizdei
Plantă erbacee perenă, cu tulpini ascendente, cu lungimi de până la 0,5 m. Frunze alterne,
pețiolate, aparent 5-foliolate (în fapt, foliolele de la bază sunt structural stipele). Flori grupate în
umbele simple pauciflore (3-6 flori), cu corolă galbenă, uneori cu nuanțe roșietice, cu structură
tipică de floare de leguminoasă. Fructele sunt păstăi de 2-3 cm lungime, polisperme, ce se
deschid la maturitate. Specie furajeră, spontană și cultivată, comună în România, de la câmpie
până în etajul montan. Crește în pajiști, tufărișuri, zone ruderale. Este și plantă meliferă și suport
trofic pentru polenizatorii sălbatici. Nu se regăsește pe listele cu specii protejate. Este destul de
frecventă în toate zonele eșantionate în Timișoara, ca și în restul orașului.
182. Lycium barbarum L. (= L. halimifolium Mill.) (Solanaceae) – cătină de garduri
Arbust de 2-4 m înălţime. Ramurile sunt arcuite şi atârnă. Frunzele sunt lanceolate, cu
lungimi de 3-6 cm, fiind fie singulare, fie grupate în fascicule de până la trei. Inflorescenţa este
78

formată din mai multe flori violete. Florile au formă de pâlnie şi sunt hermafrodite. Fructul ese o
bacă portocalie sau roşie, de 2 cm diametru. Este o plantă medicinală datorită proprietăţilor
terapeutice ale fructului.
Fig. 53 - Lycium barbarum L.
183. Lycopus europaeus L. (Lamiaceae) - Piciorul lupului
Plantă erbacee perenă, cu rizom și tulpini erecte ce ajung la 1,2 m înălțime. Frunze opuse,
lanceolate, penat-divizate (însă profunzimea inciziilor nu ajunge aproape de nervura mediană, ca
la Lycopus exaltatus, singura specie cu care poate fi confundată în România), lobate la bază.
Florile se găsesc grupate în axilele frunzelor, în verticile dense; au structură bilabiată, cu antere
exerte și corola albă. Fruct tetranuculă. Plantă palustră, spontană în fitocenoze erbacee din
luncile râurilor și în habitate ruderale umede. Componentă a vegetației de margini de ape, în
zona studiată.
184. Lysimachia nummularia L. (Primulaceae) - gălbăjoară, gălbășoară
Plantă perenă erbacee, cu tulpini de până la 0,5 m lungime, târîtoare, ce emit rădăcini
adventive. Frunze opuse, ovate, pețiolate. În axilele frunzelor se găsesc flori pedicelate, solitare,
galbene. Fructul este o capsulă globuloasă, mică. Specie higrofilă și ombrofilă, ce crește în
păduri, zăvoaie, pe marginea apelor etc. Specia este ușor de recunoscut. Se întâlnește în Pădurea
Verde, în unele parcuri din oraș, unde formează pâlcuri. Fiind comună, nu este ocrotită. Acolo
unde umbrirea împiedică instalarea gazonului, această specie este de dorit.
185. Lythrum virgatum L. (Lythraceae)
Plantă erbacee perenă, cu rizom. Tulpină tetramuchiată, de 1-2 m, erectă, ramificată în
jumătatea superioară. Frunze opuse sau alterne, lanceolate, de cca 10 cm lungime. Inflorescențe
terminale, din flori roz. Fructul este o capsulă. Specia se deosebește de Lythrum salicaria prin
lipsa perilor de pe tulpină și frunze. Sporadică, prin populații mici sau indivizi izolați, în zona
studiată. Specie palustră ce contribuie, prin coloritul florilor la specificitatea vegetației de maluri
de ape. Nu este ocrotită.
186. Maclura aurantiaca (M. pomifera CK Scheneid.) (Moraceae) - Maclură
Arbore de până la 20 m înălţime. Tulpina este dreaptă, ramificată la mică înălţime, cu
scoarţa portocalie-întunecat, ritidom timpuriu, adânc brăzdat. Are coroana largă, deasă. Lujerii
au spini puternici. Frunzele sunt întregi, ovate sau eliptice, de 5-15 cm lungime. Florile unisexuat
dioice. Fructele sunt polidrupe, mari globuloase, de 5-14 cm diametru.
Specie exotică, originară sin sudul Americii de Nord. Manifestă sensibilitate la geruri.
Rezistă bine la secetă. Se poate folosi ca specie de primă împădurire în perimetrele de ameliorare
a terenurilor degradate. Datorită spinilor, se poate planta pentru blocarea accesului animalelor
domestice în anumite zone.
79

187. Magnolia kobus L. (Magnoliaceae) – Magnolie; Magnolie mare
Arbore de mărimea a II-a (10-12 m). Coroana este alcătuită din ramuri subţiri. Lujerii sunt
glabri, verzui sau brun-roşcaţi. Frunzele sunt mici, de 6-10 cm lungime, obovate, brusc
acuminate la vârf. Florile sunt mari (10 cm), cu o dungă roz-violet la bază, cu petale albe.
Fructele sunt plurifolicule alungite, cilindrice, de 10-12 cm lungime.
Specie exotică, originară din Japonia. La noi se cultivă des în parcuri şi grădini.
Exemplarele izolate, neprotejate, pot fi afectate de gerurile excesive de iarnă. Reprezintă un
vsloros arbore ornamental datorită florilor.
188. Malus domestica Borkh. (Rosaceae) – Măr
Specie indigenă. Tulpina este neregulat ramificată. Fructele sunt poame care pot varieze
mult ca dimensiuni şi forme. Frunzele sunt alterne, eiptice sau subrotunde. Specia nu prezintă
interes silvicultural, fiind exclusive o specie pomicolă.
189. Malus floribunda Siebold. (Rosaceae)
Arbore cu port larg, dens si rotund, cu ramurile recurbate. Frunzele sunt eliptice de culoare
verde. Florile sunt de culoare alb-roz la înflorire.. Fructele sunt mici, verzi-gălbui şi roşcate.
Atinge înăltimi de 4-6 m şi diametrul coroanei de 4-6 m. Creşte bine la lumină şi în semiumbră.
Preferă soluri uşoare, putin calcaroase. Specie exotică, originară din Japonia.
190. Malus sylvestris (L.)Mill. (Rosaceae) – Măr pădureţ
Arbore de mărimea a III-a. Tulpina este neregulat ramificată, scurtă, cu ritidom solzos.
Frunzele sunt alterne, lat ovate, eliptice sau subrotunde, au vârful brusc îngustat şi baza rotunjită.
Florile sunt hermafrodite. Fructele sunt poame cu caliciul persistent, globuloase sau ovoidale, de
2-2,5 cm diametru.
Specie indigenă. Suportă bine gerurile. Nu prezintă interes silvicultural, importanţa sa fiind
dată de cele mai multe ori de fructe.
191. Malva neglecta Wallr. (Malvaceae) - cașul popii, nalbă mică
Plantă erbacee anuală sau perenă, de talie mică, cu tulpini parțial târîtoare, cilindrice.
Frunze alterne, pețiolate, cu limb reniform, cu 5(7) lobi dințați. Flori axilare pedicelate, mici, cu
petale emarginate, roz-deschis sau albe. Nu poate fi confundată cu nalba datorită taliei plantei,
mărimii florilor și portului târîtor. Fruct disciform, schizocarp. Plantă ruderală comună, neaflată
sub regim de protecție; nu necesită combatere specifică.
192. Malva sylvestris L. (Malvaceae) - nalbă
Plantă erbacee, anuală sau perenă, cu tulpini de cca 0,5 m, de regulă păroase. Frunze
alterne, rotunde sau reniforme, 3-5(7)-lobate, cu marginile dințate. Flori în axilele frunzelor, cu
caliciu dublu și 5 petale invers-cordate sau bilobate, roz-violacei, mov, rar albe, cu nervurile de
nuanță închisă. Staminele numeroase, unite într-o coloană. Fruct disciform, care se desface la
maturitate radiar în mericarpii. Comună în toată țara, în habitate ruderale, mai rar în tăieturi de
pădure, culturi, pajiști. Specie utilizată în trecut ca plantă alimentară (frunzele); petalele se mai
întrebuințează medicinal. Formează populații mici în zonele studiate în Timișoara. Nu este
ocrotită.
193. Medicago falcata L. (Fabaceae) - lucernă galbenă.
Plantă perenă, cu tulpini de cca 0,5-0,8 m. Frunze trifoliolate, pețiolate, cu foliole mai
înguste decât ale frunzelor de lucernă albastră. Flori în raceme scurte, de culoare galbenă. Păstaie
dreaptă sau falcată (curbă, în formă de seceră). Spre deosebire de lucerna galbenă, este o specie
de locuri aride, soluri pietroase, scheletice. Nu poate fi confundată cu sulfina, deoarece aceasta
din urmă are mirosul specific de cumarină. Nu am găsit populații numeroase în zona studiată. Nu
este specie protejată; este ușor de eliminat din habitaele ruderale.
80

194. Medicago lupulina (Fabaceae) - trifoi mărunt.
Plantă erbacee anuală, bienală sau perenă, cu tulpini prostrate, de maximum 0,5-0,7 m
lumgime. Frunze trifoliolate, pețiolate, cu foliole invers-ovate, lipsite de pata albicioasă pe care o
au foliolele speciilor de trifoi (deși se numește trifoi mărunt). Inflorescențe axilare, mici, la
început globuloase, apoi cilindrice, din flori mici, cu corolă galbenă. Specie comună, frecventă în
pajiștile de silvostepă din toată România. Ca majoritatea leguminoaselor este bună furajeră și
contribuie la troficitatea solului prin fizarea azotului. Întâlnită în zone virane, pajiști din zona
Pădurii Verzi, maluril Behelei. Nu este specie ocrotită.
195. Medicago sativa L. (Fabaceae) - lucernă albastră.
Plantă perenă, cu rădăcină pivotantă bine dezvoltată, ce își asigură perenitatea prin mugurii
de pe colet. Tulpinile pot atinge 1 m înălțime. Frunze pețiolate, trifoliolate, cu foliolele inversovate,
dințate în treimea superioară. Raceme de flori albastre (rar albe). Fructele sunt păstăi mici
spiralate. Nu există posibilități de confundare a speciei, mai ales la înflorire. Specie excelentă
furajeră, cultivată și spontană, foarte productivă. În grădini se cultivă pe suprafețe mici, pentru
hrana animalelor domestice. În suprafețele de pajiști periurbane, specia este prezentă în mod
natural, constituind bază trofică pentru diversele categorii de ierbivore.
196. Mentha aquatica L. (Lamiaceae) - izma broaștei, izmă de apă.
Plantă erbacee cu rizom și tulpini ascendente ce emit rădăcini adventice la nodurile în
contact cu solul umed sau cu apa. Planta este în general lipsită de peri. Frunze ovate, cele bazale
pețiolate. Se deosebește de menta bună prin inflorescențele capitate (aproape sferice) și florile
liliachii-deschis sau albe și mai ales prin stațiunile în care crește. Miros puternic și plăcut de
mentă. Se întâlnește exclusiv în stațiuni umede, putând crește chiar în apă de mică adâncime.
Poate fi utilizată medicinal ca și menta bună. Specie palustră-acvatică comună în Timiș. Datorită
propagării prin stoloni, nu este eliminată de cosirile de întreținere a malurilor. Ca și toate speciile
de mentă este o plantă vizitată de polenizatori și are astfel importanță funcțională în ecosisteme.
197. Mentha longifolia (L.) L. (Lamiaceae) - mentă / izmă proastă.
Specie perenă cu rizom, deosebindu-se de menta bună prin mirosul mai puțin pregnant și
plăcut, prin pilozitatea evidentă a tulpinilor și frunzelor, precum și prin nuanța mai deschisă a
culorii roz a florilor. Destul de frecventă în Timișoara, ca ruderală. Este lipsită de însușiri
medicinale sau ornamentale.
198. Mentha x piperita (L.) L. (Lamiaceae) - mentă / izmă bună.
Plantă erbacee perenă, cu rizom și tulpini ce ajung la 1 m înălțime. Tulpinile sunt
ramificate în jumătatea superioară a tulpinii. În general, planta este lipsită de peri pe frunze și
tulpini. Frunzele sunt de formă ovată, cu marginea serată. Inflorescențe terminale, spiciforme,
dense, din flori roze. Fruct tetranuculă. Specie hibridă, obținută de om, cultivată pe scară largă
pentru însușirile medicinale și aromatizante. Mirosul puternic, caracteristic, nuanța verde-închis
a frunzelor și lipsa perilor fac acest hibrid destul de ușor de cunoscut. Cultivată în grădinile
private din Timișoara, de unde provin populații sporadice, mici, subspontane. Nu mai este
prezentă în Parcul Botanic, în colecția de plante medicinale. Recomandăm cultivarea în preajma
gurilor de canal și a punctelor de colectare a deșeurilor menajere, pentru proprietățile odorizante
și bactericide.
199. Mentha pulegium L. (Lamiaceae) - busuiocul cerbilor, izmă proastă.
Plantă erbacee perenă, cu tulpini sub 0,5 m. Părțile bazale ale tulpinilor sunt prostrate și
stolonifere (emit rădăcini adventive). Frunze eliptice, opuse, cu margine întreagă sau fin dințată.
Verticile distanțate de flori roze. Fruct de tip tetranuculă. Întreaga plantă emană miros de mentă,
plăcut. Crește spontan în stațiuni umede (marginea apelor, pe șanțuri, pajiști inundate temporar).
În trecut, era utilizată în medicina tradițională și ca repelent al insectelor. Este o specie comună,
81

cu răspândire limitată la tipurile de stațiuni de mai sus. Rareori poate fi întâlnită în oraș. O putem
considera element de diversitate naturală a zonelor periferice Timișorii. Nu necesită protecție,
nici măsuri speciale de combatere.
200. Morus alba L. (Moraceae) – Dud
Arbore de până la 15 m înălţime. Tulpina este dreaptă, ramificată de la mică înălţime.
Scoarţa brun-cenuşie, cu ritidom format de timpuriu. Coroana globulară. Lujeri zvelţi. Frunzele
sunt ovate sau eliptice, de 6-18 cm lungime, întregi sau cu 3-5 lobi asimetrici, pe margini
neregulat serate. Frunzele sunt folosite ca hrană în cultura viermilor de mătase. Fructele sunt
pluridrupe de 1-1,25 cm lungime.
Specie subspontană, originară din China şi Japonia. Prezintă pretenţii mari faţă de căldură.
Apreciată pentru fructele comestibile şi din care se pot fabrica băuturi alcoolice. Se foloseşte în
alinimente, garduri vii sau perdele de protecţie.
201. Morus nigra L. (Moraceae) – Dud negru
Se deosebeşte de dudul alb prin coroana mai largă şi mai deas; lujerii pubescenţi; frunzele
de obicei nelobate, cu marginea adânc serată; la bază profund cordate, iar pe dos pubescente.
Florile sunt dioice. Dudele sunt de culoare roşie închis, până la neagră.
Specie originară din Iran. Este mai rezistentă la geruri decât dudul alb. Prezintă interes
pentru fructele dulci, dar este şi arbore decorativ, fiind folosit în parcuri sau aliniamente.
202. Oenothera bienis L. (Onagraceae) - luminiță
Plantă bienală erbacee, cu rădăcină pivotantă, bine dezvoltată, ce formează în primul an de
viață doar o rozetă foliară. În al doilea an, planta emite tulpina floriferă. Frunzele sunt eliptice
sau alungit-invers-ovate, cele de la bază, mai mari. Flori mari, axilare, odorante, cu tubul corolei
lung de 5-6 cm, de culoare galben-sulfurie. Fruct capsulă. Specia este originară din America de
Nord, de unde a fost adusă ca ornamentală. A devenit subspontană, în stațiuni ruderale, cu
precădere. În Timișoara este cultivată în grădini, cimitire, spațiile din fața caselor, dee unde
provin și răzlețele populații spontane. Are importanță ca specie meliferă și ca resursă de hrană
(nectar) pentru alți polenizatori.
203. Onopordum acanthium L. (Asteraceae) - scai măgăresc
Plantă bienală robustă, cu tulpini ce pot trece de 2 m în stațiuni favorabile. Frunze mari,
ovate, decurente pe tulpină, cu lobi spinoși. Atât frunzele, cât și tulpina sunt acoperite de peri
cenușii denși. Antodii mari, globuloase de cca 5 cm în diametru, din flori roșii-purpurii. Achene
cu papus. Plantă ruderală, ce formează uneori pâlcuri dense. Prezența acestei specii imprimă un
caracter ruderal, neîntreținut peisajului urban. Recomandăm eliminarea ei.
204. Oxalis dillenii Jacq. (=
Oxalis stricta L.) (Oxalidaceae)
Plantă erbacee perenă cu stoloni
subterani, de talie mică (sub 30 cm
înălțime). Frunze lung pețiolate,
trifoliolate, cu foliole invers-cordate.
Inflorescențe axilare din flori galbene,
pe tipul 5. Fructele sunt capsule
pedicelate. Specia este originară din
America de Nord și se comportă ca
buruiană ruderală și segetală. Poate fi
considerată invazivă, însă nu este o
specie problematică, datorită taliei
reduse. Nu necesită măsuri speciale de
82

combatere.
205. Padus racemosa (Rosaceae) – mălin
Arbore cu înălţimi de până la 15 m. Tulpina este dreaptă, cu scoarţa netedă, cenuşie.
Coroană deasă, umbroasă. Frunzele sunt eliptice sau ovate, de 6-12 cm lungime, brusc
acuminate, la bază rotunjite. Florile albe, de cca. 1,5 cm diametru, grupate în raceme multiflore.
Fructele sunt globuloase, mici, de 6-8 mm diametru, negricioase, amărui, necomestibile. A
Specie indigenă. Apreciată ca specie ornamentală datorită florilor şi coloritului frunzelor.
206. Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch. (Vitaceae) – viță de Canada
Este o liană cu cârcei. Are 5-10 ramificaţii terminate cu un disc aderent, uneori cu rădăcini
aeriene adventive. Frunzele sunt palmat-compuse, cu 5 foliole crenat-serate, care toamna se
colorează în roşu. Fructifică destul de rar. Fructele sunt bace, negre-albăstrui, slab brumate,
grupate în panicule terminale.
Specie exotică, nord-americană. Foarte puţin pretenţioasă faţă de condiţiile de climă şi sol.
Se foloseşte cu precădere la decorarea zidurilor.
Fig. 54 - Parthenocissus quinquefolia (L.) Planch.
207. Pastinaca sylvestris Mill (= Pastinaca sativa L. subsp. sylvestris Roug. & Camus)
(Apiaceae) - păstârnac sălbatic
Plantă erbacee bienală, cu rădăcina pivotantă groasă, cu tulpini de pâna la 1,5 m. Tulpina
este striată, cel mai adesea lipsită de peri (glabră). Frunze imparipenat-compuse, cu foliole
ovoidale, lobate la bază. Umbela este compusă, lipsită de involucru și involucel. Flori galbene,
fruct dicariopsă. Plantă de pajiști și ruderală, preferantă de stațiuni umede. Uneori crește în apă
de mică adâncime. Întâlnită la Pădurea Verde, pe malurile Behelei, sporadic în rest. Nu necesită
măsuri speciale de combatere, populațiile fiind menținute la niveluri acceptabile prin cosiri.
208. Persica vulgaris “Atropurpurea” (Roaceae)
Arbore de mici dimensiuni, până la maximum opt metri înălţime. Frunzele sunt eliptice.
Florile sunt mici, solitare, mai rar câte două, au o culoare roşu-carmin, roz şi foarte rar albe.
Infloreşte în lunile martie şi aprilie. Fructul este de formă sferică, păroasă sau glabră, gustos şi
aromat.
Specie originară din China. Specie pomicolă.
83

209. Petunia x hybrida Hort. ex Vilm. (Solanaceae) - petunie
Specie hibridă obținută de horticultori, anuală, de talie mică. Tulpina și frunzele sunt
păroase. Frunzele ovale, cele bazale pețiolate. Valoarea ornamentală a plantei constă în florile
mari (până la 10 cm în diametru), cu corola în formă de pâlnie, divers colorate. Fructul este o
capsulă cu semințe mici. Se cultivă în numeroase forme horticole (cu flori uniform colorate sau
bicolore, cu flori simple sau involte etc.), în straturi, jardiniere etc. Nu are tendință de a deveni
subspontană deoarece nu persistă în urma diseminării spontane. Este una dintre cele mai ieftine
plante ornamentale.
210. Phragmites australis (Cav.) Steud. (Poaceae) - stuf, trestie
Graminee perenă cu rizom, de talie mare (2-3 m). Frunze aspre, triunghiular-alungite.
Panicul dens, ovoidal, mare, din spiculețe numeroase, cu sete. Stuful este plantă edificatoare a
comunităților palustre, importantă în economia ecosistemelor acvatice și palustre. Suportă regim
hidric fluctuant, iar uneori se instalează pe soluri cu apa freatică la suprafață. Trestiișurile
constituie loc de cuibărire pentru specii de păsări. Datorită înmulțirii aproape exclusive prin
rizomi, stuful are capacitatea de a forma un covor vegetal luxuriant în albiile canalelor cu apă
mică și lin curgătoare, ceea ce contribuie la colmatarea lor. Gestionarea populațiilor de stuf, care
sunt element definitoriu al peisajelor cu luciu de apă, se face în funcție de obiective (gradul de
naturalețe dorit).
211. Phytolacca americana L.
(Phytolaccaceae) - cârmîz
Plantă erbacee perenă, robustă
(depășește 2 m înălțime în stațiunile
favorabile). Tulpini cilindrice
ramificate, fistuloase (goale în
interior). Frunze ovate, alterne.
Florile se găsesc grupate în
inflorescențe spiciforme terminale,
de cca 10 cm lungime, din flori mici,
la început albe, ulterior purpurii.
Caracterele morfologice de mai sus
permit o determinare precisă a
speciei. Fructul este o bacă roșiebrunie,
10-costată. Specie de origine
nord-americană, introdusă în Europa
ca plantă producătoare de colorant alimentar (din fructe). A devenit sub-spontană, instalându-se
în habitate ruderale. Rareori formează populații consistente. Suportă un grad redus de umbrire.
Este listată curent în categoria plantelor invazive. Ca atare, recomandăm eliminarea plantelor din
spațiile verzi din Timișoara.
212. Picea abies (L.) H.Karst.
(Pinaceae) – molid, brad roșu, molift.
Arbore de talie mare, cu ritidom brunroșcat
sau cenușiu ce se exfoliază în solzi
subțiri. Coroana conică, având caracteristică
față de brad poziția ușor pendentă a
ramurilor bazale, cu vârfurile îndreptate în
sus. Spre deosebire de brad frunzele sunt
pungente, tetramuchiate, dispuse de jur
împrejurul ramurilor. Conurile femeiești
pendente, de 10-15 cm, cilindro-conice,
84

unori de culoare roșie în stadiul tânăr. Specie edificatoare a pădurilor din etajul montan superior,
amestecându-se cu fagul și bradul în etajul montan mediu, importantă sursă de lemn pentru
construcții, diverse instrumente muzicale, celuloză, etc. Cultivat ornamental ca și bradul, din
aceleași motive.
În habitatele urbane exemplarele tinere sunt uneori tăiate ilegal pentru a fi folosite ca pomi
de Crăciun.
213. Picea orientalis (L.) Link (Pinaceae) – Molid de Caucaz
Arbore de până la 40 m înălţime. Are coroană îngustă şi ascuţită cu verticile neregulate,
care acoperă tulpina până aproape de bază. Lujeri lucitori, brun-roşcaţi. Acele foarte lucitoare şi
scurte depână la 1cm, drepte, rigide, neînţepătoare. Conuri de 6-10 cm, cu solzi bruni.
Specie exotică, caucaziană. Creşte bine pe soluri luto-nisipoase, profunde, bine
aprovizionate cu apă. Preferă văile înguste, cu versanţi umbriţi. La noi este introdus la arbore
ornamental în parcuri.
214. Picea pungens Engelm. var. argentea (Pinaceae) – molid înțepător, molid argintiu
Se deosebește de molidul propriu-zis prin talia, de regulă mai mică și acele verzi-albăstrui.
Specie de efect ornamental, originară din America de nord, ca și bradul argintiu (Abies gluaca).
Se constată uneori la arborii din parcuri tăierea ilegală a ramurilor pentru a fi folosite în diverse
aranjamente.
215. Picris angustifolia DC. subsp. angustifolia DC. (=P. hieracioides L.) (Asteraceae) -
iarba găii.
Plantă anuală sau perenă, erbacee, de până la 1 m înălțime. Aspectul aspru la atingere al
tulpinii și frunzelor este dat de perii cu vârfurile bifurcate. Frunze lanceolate, cele bazale uscate
la momentul înfloririi. Antodii bracteate, din flori ligulate galbene, cu ușoară nuanță roșietică pe
partea inferioară a ligulei. Achene de 3-4 mm, ușor curbate, cu papus. Specie polimorfă comună
în pajiști, tăieturi de pădure, tufărișuri, margini de drumuri, preferantă de soluri aride. Înflorirea
are loc în a doua jumătate a verii, ceea ce evidențiază planta în covorul vegetal în momentul când
majoritatea celorlalte specii se află la fructificare și diseminare. Destul de frecventă în toată
Timișoara, pe marginile drumurilor, șanțuri, peluze necosite etc. Nu este cultivată ornamental,
nici sub regim de protecție.
216. Pimpinella anisum L. (Apiaceae) - anason
Plantă anuală cultivată (uneori persistă ca sălbăticită). Inclusă în prezenta listă deoarece a
făcut parte din colecția de plante medicinale a Parcului Botanic, colecție ce nu mai există astăzi.
Re-înființarea acesteia ar contribui la realizarea rolului educativ al Parcului Botanic/Grădinii
Botanice din Timișoara.
217. Pinus banksiana Lamb. (Pinaceae) – Pin bancsian
Arbore de până la 25 m înălţime, cu tulpina dreaptă şi ritidom format de timpuriu, cu
crăpături înguste şi solzi negricioşi pe toată lungimea fusului. Acele sunt câte două, de 2-4 cm
lungime, răsfirate, răsucite şi curbate. Conurile sunt caracteristic asimetrice, câte două sau trei în
verticil. Sămânţa este mică de 2-4 mm,
Specie exotică, nord-americană. Este foarte puţin pretenţioasă faţă de climă şi sol. Rezistă
bine la ger şi secetă. Se comportă mulţumitor pe terenuri degradate. Lemnul este de calitate
inferioară.
218. Pinus mugo Turra (Pinus montana Mill.) (Pinaceae) – Jneapăn; Căţun; Jep
Specie arbustivă, ce formează tufe compacte. Acele sunt câte două într-o teacă, de 3-6 cm
lungime, de culoare verde viu, rigide, îngrămădite spre vârful lujerului şi încovoiate ca o seceră.
Conurile sunt solitare sau în verticile de cîte 2-4, ovoid globuloase. Seminţele sunt mici, galbene.
85

Specie cu areal exclusiv european, montan şi subalpin. La noi vegetează la altitudini de
1400-1500 m. Se dezvoltă viguros pe versanţii umbriţi. Din răşina sa se extrage terebentină de
calitate superioară. Prezintă interes pentru protejarea şi fixarea coastelor erodate.
219. Pinus nigra Arn. (Pinaceae) – arbore monoic, ce poate atinge în stațiunile naturale 40
m, cu coroană largă, oval-conică. Ritidomul este adânc brăzdat. Face parte din categoria pinilor
cu câte două frunze pe microblast; acelesunt rigide și pot depăși 10 cm lungime. Conurile
femeiești de regulă grupate câte 2-4, sesile, ovoidal-conice, de cca. 4-7 cm, verzi în primul an.
Solzii conurilor sunt tari, lignificați. Semințe aripate. Specie cu arealul nativ în Europa centrală și
sudică, cultivată forestier și ornamental.
220. Pinus ponderosa Dougl. ex Laws. (Pinaceae) – pin galben
Arbore de mărimea I, poate atinge peste 50 m înălţime. Tulpina este dreaptă, scoarţa
roşcată sau brună-închis până la negricioasă, cu ritidom gros, crăpat în plăci neregulate. Coroana
este îngust piramidală. Lujerii sunt foarte groşi. Conurile au 8-15 cm lungime şi sunt grupate câte
trei sau patru în verticile.
Specie exotică, originară din vestul Americii de Nord. La noi este cultivat mai ales în
parcuri. Are o largă adaptabilitate ecologică. Este puţin pretenţios faţă de condiţiile edafice.
Poate fi utilizată cu bune rezultate pe terenuri degradate, iar ca specie ornamentală se remarcă
prin coloritul întunecat al coroanei şi acele foarte lungi.
221. Pinus rigida Mill. (Pinaceae)
Arbore cu înălţimi de până la 25 m. Tulpina dreaptă, cu ramificaţii orizontale. Coroana rară
şi neregulată. Acele sunt grupate câte 3, lungi de 7-14 cm, rigide, aproape drepte, răsucite, de
culoare verde închis. Conurile sunt ovoide, cu asimetrie bazală. Sămânţa este triunghiulară.
Specie exotică, originară din estul Americii de Nord. Creşte pe soluri nisipoase, uscate sau
pietroase. În ţara noastră a fost puţin cultivat, doar ca arbore ornamental în parcuri. Arborii
vîrstnici au valoare ornamentală deosebită, prezentând coroane largi, globuloase.
222. Pinus sylvestris L. (Pinaceae) – pin, pin roșu
Arbore monoic, de talie mare, cu coroana inițial conică, ulterior tabulară. Ritidomul
subțire, roșu-cărămiziu, se exfoliază în plăci subțiri; la exemplarele bătrâne, baza trunchiului
prezintă ritidom brun-cenușiu crăpat. Ca și pinul negru prezintă tot câte două ace pe un
microblast, însă acestea sunt sub 7 cm lungime. Conurile femeiești pendente, conic-ovoidale, ce
ating 7 cm lungime. Semințe de 3-4 mm lungime, aripate. Specie de origine europeană și nordest-asiatică,
din etajul montan și subalpin, pe soluri puțin trofice, stâncoase și turbării. Specie
forestieră valoroasă și cultivată ornamental pentru arhitectura deosebită a coroanei.
223. Pinus strobus (Pinaceae) – pin strob, pin american
Arbore monoic ce poate atinge 40 m înălțime, cu coroană conică, conic-cilindrică și
ritidom ce se păstrează neted în fazele tinere. Caracterul principal de recunoaștere a speciei este
constituit de gruparea acelor moi, lungi (până la 10 cm) câte cinci pe o ramură scurtă. Conurile
femeiești pendente, lungi (pot depăși 20 cm lungime), cilindrice cu vârf ascuțit. Sămânța aripată.
Specie de origine nord-americană, cultivată pentru lemn și ornamental, cu creștere rapidă.
224. Pinus wallichiana A. B. Jackson (Pinaceae)
Arbore originar din Asia. Frunzele sunt ace grupate câte 5 şi au lungimi de 12-18
cm.Conurile sunt lungi, uneoi de peste 15 cm, la maturiate sunt gălbui. În patria de origine
vegetează natural la munte, dar este des cultivat ca arbore ornamental în parcuri atât pentru
aspectul frunzelor cât şi pentu conurile foarte mari.
86

225. Piracantha coccinea M. Roem. (Rosaceae)
Specia este cultivată în parcuri ca specie ornamentală din cele mai vechi timpuri. Florile
sunt albe şi de dimensiuni mici. Frutele sunt mici, roşii, comestibile, cu gust amar şi astringent.
Specia a fost introdusă şi în America de Nord ca specie ornamentală.Se cultivă în parcuri pentru
portul dat de lujeri, flori şi fructe.
226. Plantago lanceolata L. (Plantaginaceae) - pătlagină îngustă
Plantă perenă, cu rizom scurt, cu frunze în rozetă sau în tufă. Se deosebește net de
pătlagina cu frunză lată prin lățimea mult mai mică a frunzelor, care pot atinge în schimb lungimi
mai mari. Nu poate fi confundată nici cu pătlagina medie, deoarece nu are frunze păroase și nici
antere roze, ci albe. Specie comună în pajiști, pe terenuri agricole abandonate, tufărișuri,
antropofilă. Comună în zonele luate în studiu. Este medicinală, inclusiv ca plantă de cultură. Era
cultivată în sectorul de plante medicinale al Parcului Botanic, a cărui reconstituire este de dorit.
Aceleași considerații asupra managementului cu cele prezentate la Plantago media sunt valabile
și aici.
227. Plantago major (Plantaginaceae) - pătlagină cu frunză lată
Plantă perenă, cu rizom și rozetă bazală de frunze ovoidale mari, cu marginea întreagă sau
distanțat-lobată. Specia se recunoaște ușor după nervurile arcuate ale frunzelor. Tulpina floriferă
atinge înălțimi de 30 cm și poartă un spic dens din flori mici, cu antere ce depășesc corola, cu
antere albe (spre deosebire de Plantago media, la care anterele sunt roze). Fructul este o capsulă.
Este una dintre cele mai comune specii de la noi, întâlnită atât în pajiști, cât și în locuri ruderale,
pârloage etc. Se asociază cu iarba de gazon, Sclerochloa dura, troscotul, pe soluri supuse tasării.
Frecventă în zonele studiate. Gestionarea corespunzătoare a spațiilor verzi duce la reducerea
prezenței acestei specii. Are și proprietăți medicinale (emoliente, cicatrizante), de unde
necesitatea de informare a populației spre a evita culegerea pătlaginei late din orașe. Împiedică
răsărirea și dezvoltarea gazonului, datorită umbririi rezultate din contactul direct al frunzelor cu
solul.
228. Platanus x hispanica (Platanaceae) - platan
Arbore de mărimea I, atinge înălţimi de 20 m. Rezistent la poluanţi. Este un hibrid folosit
adesea ca specie ornamentală în parcuri sau aliniamente. Coroană largă. Înregistrează creşteri
rapide. Trunchiul are un aspect decorativ deosebit prin faptul că scoarţa se exfoliază şi devine
astfel cenuşie-albicioasă.
229. Poa annua L. (Poaceae) - firuță, hirușor
Graminee de regulă anuală, cu tufă înaltă de cca 30-40 cm. Ca și celelalte specii de Poa,
prezintă frunze carenate la vârf, ligulă membranoasă și panicul lax, cu numeroase ramificații în
etajul bazal. Spiculețe multiflore evident comprimate lateral. Spre deosebire de alte specii
congenerice, preferă habitatele ruderale, segetale, mai puțin pe cele de pajiște. Este destul de
frecventă în oraș.
Notă: Toate speciile de Poa şi aproape toate gramineele produc polen potenţial alergen;
cum aceste specii contribuie la realizarea covorului vegetal cu aspect de pajiște, singura măsură
rezonabilă în prevenirea alergiilor o constituie cosire înainte de înflorire, repetată în decursul
anului.
230. Polygonum aviculare L. (Polygonaceae) - troscot, talpa gâștii
Plantă anuală, cu tulpini cu noduri evidente, prostrate (târîtoare). Ca orice poligonacee,
prezintă ochree. Florile sunt mici, albe. Fructul este o nuculă trigonă cu perigon persistent. Este o
plantă cosmopolită, prin excelență antropofilă. Crește pe margini de drumuri, în curți, între dalele
aleilor etc., în condiții de mediu foarte variate. Nu are valoare ornamentală, însă prezintă
avantajul că formează un covor vegetal continuu și de talie joasă. Se comportă ca buruiană pe
87

terenurile semănate cu gazon sau cu alte plante ornamentale. Are și utilizări medicinale, însă de
la acestea trebuie excluse plantele din zonele orășenești.
231. Populus alba L. (Salicaceae) – Plop alb
Arbore de dimensiuni mari - înălţimi de până la 35 m şi diametre de până la 1,5 m.
Tulpina este groasă, cilindrică, puternic ramificată, are scoarţa caracteristică de culoare albă şi
netedă. La bătrâneţe formează ritidom pietros, adânc brăzdat. Coroana ramificată viguros şi
neregulat. Frunzele sunt lung peţiolate, dimorfice: cele de pe lăstari şi de pe lujerii lungi au 5-12
cm lungime şi sunt ovate până la rotund-ovate, iar cele de pe lujerii scurţi sunt mai mici, ovate
până la oblongi.
Specie indigenă. Are amplitudine climatică largă. Este exigentă faţă de sol. Rezistă bine la
inundaţii. Lemnul se foloseşte pentru hârtie, chibrituri, furnire etc. Plopul alb este folosit ca
arbore ornamental îndeosebi pe malurile apelor.
232. Populus x canadensis Moench (P. euramericana
Guinier (Salicaceae) – Plopi euramericani; Plopi negri hibrizi;
Plopi de Canada
Sunt arbori rezultaţi din hibridarea plopului negru
auropean (P. nigra L.) cu plopii americani (P. deltoides
Marsh.). Sunt hibrizi de un singur sex aşa că nu se pot
regenera decât pe cale vegetativă.
Faţă de condiţiile staţionale se dovedesc mai pretenţioşi
decât plopii indigeni. Sunt iubitori de căldură. Au lujeri
viguroşi, muchiaţi, frunze de regulă deltoide, cu baza
trunchiată. Au creşteri foarte rapide. Se cultivă cu succes în
luncile rîurilor. Se folosesc şi pentru formarea de aliniamente.
233. Populus nigra L. var. italica Koehne (Salicaceae) –
Plop negru piramidal
Arbore de până la 25 m înălţime, cu port caracteristic
piramidal-columnar. Tulpina este canelată la bază, scoarţă cenuşie-negricioasă, cu ritidom adânc
brăzdat longitudinal. Mugurii sunt mici, de până la 6-7 mm, lipicioşi. Frunzele sunt rombicovate.
Se întâlnesc de regulă doar exemplare mascule. Se cultivă mult în aliniamente, de-a
lungul şoselelor.
234. Portulaca oleracea L. (Portulacaceae) - iarbă grasă, grașiță
Plantă anuală suculentă, de talie mică, cu tulpini parțial întinse pe sol. Frunze opuse,
cărnoase, de cca 2 cm lumgime. Flori grupate în axilele frunzelor sau terminal pe ramuri, din
petale mici (în număr de 4-6), galbene. Fructele sunt capsule ovoide. În trecut era utilizată ca
plantă vitaminizantă și comestibilă. Actualmente este o buruiană cosmopolită, agresivă, în
special în culturile de prășitoare. Găsește condiții prielnice în peticele de sol din orașe. Datorită
potențialului mare de propagare, recomandăm combaterea acestei specii.
235. Potentilla reptans L. (Rosaceae) - cinci-degete
Plantă erbacee perenă, cu tulpini stolonifere ce se înrădăcinează la noduri. Un criteriu de
recunoaștere facilă este constituit de frunzele pețiolate, 5-digitat sectate (pe plantă se pot găsi și
frunze 3-sectate). Flori galbene, de 2-3 cm diametru, cu numeroase stamine. Fructe de tip
polinuculă. Este una dintre cele mai comune specii din România pe soluri umede, inclusiv
mediu-tasate. Părțile vegetative ale plantei au întrebuințări medicinale. În zona studiată, specia
este prezentă mai ales pe malurile canalelor, a bălților, șanțurilor. Nu se află sub regim de
conservare. Este o specie ce intră normal în structura floristică a comunităților din habitatele
menționate mai sus.
88

236. Prunella vulgaris L. (Lamiaceae) - busuioc de câmp
Plantă ce se poate comporta atât ca anuală, cât și ca perenă. Talie mică, cu frunze ovate
(asemănarea relativă cu frunzele busuiocului a inspirat denumirea populară). Inflorescențe
terminale dense, scurt-cilindrice, din flori violacei, rar albe, cu labiul superior amplu boltit. Fruct
tetranuculă. Structura inflorescenței, talia plantei exclud posibilitățile de confundare cu alte
labiate. Specie comună în pajiști, mai ales pe soluri umede. Prezentă sporadic în parcurile din
Timișoara, în porțiunile de pajiști din Pădurea Verde. Nu se cultivă, în mod curent ca
ornamentală și nici nu se află sub regim legal de protecție.
237. Prunus cerasifera Ehrh. (Rosaceae) – corcoduș
Arbore ce realizează până la 8 m înălţime. Prezintă tulpină neregulată, scundă, cu scorţa
cenuşiu-lucitoare. Lujerii sunt subţiri şi rotunzi. Frunzele au 2-7 cm lungime, eliptic-ovate, la
bază brusc îngustate. Florile sunt albe, solitare sau câte două. Fructele sunt globuloase, de 2-3
cm diametru, comestibile.
Specie subspontană. Puţin pretenţioasă, rezistentă la secetă şi ger. Introdusă ca specie de
amestec în culturile de ameliorare a terenurilor degradate. Se cultivă în perdele de protecţie şi în
spaţiile verzi.
238. Prunus cerasifera var. pisardii C.K. Schneid.(Rosaceae) – Corcoduş roşu
Faţă de corcoduşul comun, această specie prezintă lujeri întunecat-purpurii, frunze roşiivineţii,
flori roz şi fructe roşii. Se cultivă şi ca arbore ornamental datorită coloritului frunzelor.
239. Prunus domestica L. (Rosaceae) - prun
Arbore de mărimea a III-a. Se cultivă ca specie poicolă pentru fructele sale folosite la
duleceţuri, marmeladă sau băuturi alcoolce. Nu prezintă interes silviculural şi nici ornamental în
mod deosebit.
240. Prunus spinosa L. (Rosaceae) - porumbar
Arbust spinos, sub formă de tufă deasă, nu depăşeşte 4-5 m înălţime. Scoarţa este închiscenuşie,
puţin crăpată. Lujerii sunt cenuşii, pubescenţi, cei laterali sunt terminaţi într-un spin.
Frunzele sunt eliptice sau alungit-obovate, de 2-4 cm . Florile sunt hermafrodite, solitare,
pedicelate, albe, mici. Fructele sunt globuloase, erecte sau pendente.
Specie indigenă. La noi apare frecvent la câmpie şi dealuri. Suportă bine solurile cu
umiditate ridicată. Rezistă bine la ger şi este puţin pretenţios faţă de sol.
241. Pseudotsuga menziesii (Mirb.) Franco (Pinaceae) – brad duglas, duglas
Arbore ce atinge înălțimi de cca. 100 m (în habitatul natural – M-ții Stâncoși din SUA).
Ramuri verticilate, frunze aciculare de până la 3 cm lungime, dispuse pectinat sau de jur
împrejurul ramurilor. Caracteristic frunzelor este mirosul aromat, citronat eliberat atunci când
sunt zdrobite. Ca și bradul, este o plantă monoică, cu conuri femeiești ovat-cilindrice, cu solzii
sterili exerți și trilobați. Specie forestieră, cultivată în Europa în principal pentru că este specie
repede crescătoare. Se pretează la cultivarea în scop ornamental în parcuri, mai rar ca arbore de
aliniament. În regiunile de câmpie și în anii secetoși exemplarele tinere se pot usca.
242. Pterocaria fraxinifolia (Juglandaceae)
Arbore cu înălţimi de până la 30 m. Scoarţa are crăpături subţiri. Lujerii sunt viguroşi, cu
măduva lamellar întreruptă. Frunzele sunt imparipenat compuse, asemănătoare cu cele de frasin,
cu 11-21 foliole de 8-12 cm lungime, oblong-lanceolate. Florile sunt monoice. Fructele sunt nuci
foarte mici, cu două aripioare semicirculare.
Specie exotică, originară din Asia. La noi este cultivată doar în scop ornamental prin
parcuri.
89

243. Pulicaria dysenterica (L.) Bernh. (Asteraceae) - punga babei
Compozită anuală de talie mică (cca 0,5 m înălțime), cu tulpina ramificată corimbiform în
jumătatea superioară, dens păroasă, de regulă. Frunze ovate, alterne, cu baza limbului
înconjurând pe jumătate tulpina (frunze semiamplexicaule). Inflorescențele sunt antodii de
maximum 3, cm în diametru, cu o serie marginală de flori ligulate (de culoare galbenă) și flori
interne tubuloase. Fructul – achenă cu papus. Specie preferantă de locuri umede, inundate
temporar sau cu apă stagnantă, pășuni, ruderală. Nu este cultivată ornamental nici nu figurează în
liste cu plante ocrotite.
244. Pyrus piraster (L.) Du Roi (Rosaceae) – Păr pădureţ
Arbore de până la 20 m înălţime, dar uneori rămâne sun formă arbustivă. Tulpina prezintă
ritidom solzos, friabil, slab brăzdat, iar coroana este puternic ramificată, cu ramuri spinoase.
Frunzele sunt mici, de 2-5 cm, lat eliptice sau rotund-ovate, cu vârf acut şi baza rotunjită. Florile
sunt corimbe umbeliforme albe. Fructele sunt poame obovoidale sau globuloase, de până la 3 cm
lungime.
Specie indigenă. Amplitudine ecologică destul de largă. Rezistă bine la ger şi suportă
gerurile grele. Prezintă importanţă datorită însuşirilor lemnului şi utilizărilor ce pot fi date
fructelor. Se recomandă în culturile pe terenuri degradate.
245. Quercus cerris L. (Fagaceae) – Cer, Ceroi
Arbore ce atinge 35 m înălţime. Tulpina este dreaptă, cilindrică. Ritidom gros, pietros,
negricios, cu cărpături longitudinale cărămizii, caracteristice. Frunzele sunt eliptice, până la
oblong-ovate, de 5-15 cm lungime, cu lobi ascuţiţi, pieloase. Fructele (ghinde) sunt sesile sau
scurt pedunculate, cuprinse pe jumătatea lungimii într-o cupă mare, tomentoasă, cu numeroşi
solzi lemnoşi alungiţi.
Specie indigenă. Suportă bine seceta şi uscăciunea. Poate vegeta bine pe soluri
argiloase, compacte, greu permeabile.
246. Quercus imbricaria Michx. (Fagaceae) – Stejar cu frunza întreagă
Originar din sud-estul Americii de Nord, se cultivă la noi în scop ornamental. Este un
arbore interesant, de până la 20 m înălţime, cu scoarţa netedă, frunze oblongi, de 7-16 cm
lungime şi 2-5 cm lăţime, cu marginea întreagă, nelobată, răsfrântă, pe dos pubescente.
247. Quercus rubra L. (Fagaceae) – Stejar roşu; Stejar roşu american
Arbore de până la 25 m înălţime. Tulpina este dreaptă doar în masiv, în afara acestuia fiind
rău conformată şi cu defecte. Spre deosebire de speciile indigene de stejar, are scoarţa netedă,
subţire, cenuşie. Frunzele sunt oblongi, de 10-22 cm lungime, adânc lobate, cu lobi
triunghiulari. Ghindele sunt scurt pedunculate, semisferice.
Specie exotică, originară din estul Americii de Nord. La noi este folosit atât în cultură, dar
mai ales ca arbore ornamental în parcuri, grădini sau aliniamente.
248. Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) (Fagaceae) – Stejar; Tufan
Arbore de mari dimensiuni, poate atinge 50 cm înălţime şi 1-2 m diametru. Are
înrădăcinare pivotantă fiind astfel rezistent la doborâturi de vânt. În masiv prezintă tulpină
dreaptă, bine elagată. În stare izolată, tulpina devine conică şi prezintă neregularităţi de creştere.
Coroana este profundă şi largă. Ritidomul este brun-negricios, pietros. Frunzele au 6-20 cm
lungime, obovate, terminate la bază în două urechiuşe (auricule). Lobate până la penat-fidate.
Fructele sunt ghinde care stau câte 2-5 pe un peduncul lung de 3-6 cm. Cupa este lemnoasă,
acoperită cu solzi triunghiulari, strâns alipiţi. Specie indigenă, specifică zonelor de câmpie şi
dealuri joase. Manifestă cerinţe ridicate faţă de căldură. Stejarul este foarte rezistent la geruri.
Pretenţios faţă de sol şi lumină. Una dintre cele mai valoroase specii de la noi, în primul rând
90

pentru lemnul de calitate superioară. Una din speciile de bază pentru culturile din regiunile calde
şi uscate. Este apreciat şi ca arbore ornamental.
249. Rhamnus procumbens Edgew. (Rhamnaceae), sin. Rhamnus rupestris Royle
Genul Rhamnus include cca 100 de specii arbustive sau arbori mici, originare din Asia sau
America de Nord. Frunzele sunt simple, căzătoare. Fructele sunt drupe globuloase, cu resturile
calciului persistente la bază, cu o sămânţă. La noi în ţară au fost introduse cca 25 de specii
aparţinătoare acestui gen, în scop ornamental.
250. Rhus toxicodendron L. (Anacardiaceae)
Specie exotică, originară din America de Nord. Este o plantă ce conţine o substanţă
otrăvitoare în sevă, care este iritantă la atingere. Se poate prezenta fie ca liană târâtoare, sau liană
căţărătoare, fie ca arbust de cca 1 m înălţime. Frunzele sunt trifoliate, cu foliole de 3-12 cm
lungime. Fructul este o drupă de culoace cenuşie-albicioasă.
251. Rhus typhina L. (R. hirta (L.) Sudw.) (Anacardiaceae) - Oţetar roşu
Arbust sau arbore de mărimea a III-a. Scoarţa este subţire, cenuşie-închis, cu ritidom uşor
brăzdat. Coroana este ramificată, cu vârful ramurilor ascendent, lujeri groşi, care după rupere
secretă un suc lăptos, iritant. Frunzele sunt foarte mari, de până la 50 cm lungime, imparipenat
compuse, cu 11-31 foliole. Toamna se colorează în roşu aprins. Fructele sunt drupe, de 2-4 mm
lungime, grupate într-un ghem roşu-violaceu.
Specie exotică, originară din America de Nord. La noi a fost introdus în parcuri şi grădini.
Rezistă destul de bine la secetă, geruri şi fum. Frucetele sunt utiliazate la fabricarea oţetului.
Deosebit de apreciat ca arbore decorativ.
252. Robinia pseudacacia L. (Fabaceae) - Salcâm
Arbore ce poate atinge înălţimi de 25-30 m. Tulpina este dreaptă sub masiv, bine elagată .
La exemplarele izolate este însă strâmbă, înfurcită şi noduroasă. Scoarţa prezintă ritidom gros,
adânc brăzdat longitudinal. Coroana largă, rară, luminoasă. Frunzele sunt imparipenat compuse.
Cu 9-19 foliole, scurt peţiolate, eliptice sau ovate. Fructele sunt păstăi scurt pedicelate, cu
lungimi de 5-10 cm.
Specie exotică, originară din estul Americii de Nord. La noi a fost introdus pentru fixarea
nisipurilor din Oltenia. Vitalitate ridicată în regiunile calde. Plasticitate ecologică remarcabilă.
Lemnul este un bun combustibil. Prezintă importanţă meliferă. Este folosit şi în aliniamente sau
ca arbore ornamental. Lăstăreşte şi drajonează puternic.
253. Rorippa sylvestris (L.) Besser (Brassicaceae)
Cruciferă perenă, cu tulpina de 30-60 cm înălțime, erectă. Frunze alterne penat-divizate,
până la nervura miflocie. Raceme de flori galben-aurii, cu petale de cca 3-4 mm lungime. Fruct
silicvă pedicelată de cca 1 cm lungime. Specie de soluri umede, în pajiști de luncă, habitate
ruderale, comună în România. Sporadică în zona studiată. Nu are statut de conservare, nici
atribute de plantă ornamentală.
254. Rosa canina L. (Rosaceae) – Măceş; Răsură
Arbust de până la 2-3 m înălţime, cu ramuri arcuite, cu ghimpi puternici. Frunzele sunt
imparipenat compuse, de regulă cu 7 foliole, lungi de 2-4 cm, ovate sau eliptice. Florile sunt roze
sau albe. Fructul fals, multiplu, de formă elipsoidală, de 1,5 – 2 cm, roşu, cu numeroase achene
păroase.
Specie indigenă cu largă răspândire. La noi este specific zonelor de deal şi munte. Se
întâlneşte de regulă la margini de pădure sau arborete rărite. Prezintă o amplitudine climatică
largă. Are valoare ornamentală sau ca specie amelioratoare de sol. Fructele sunt bogate în
vitamina C şi din ele se prepară gemuri şi siropuri.
91

Fig. 55 - Rosa canina L.
255. Rubus caesius L. (Rosaceae) ) – Mur de câmp, Mur, rug de miriște.
Specie perenă, cu tulpini mature întinse pe sol, având spini recurbați rari pe suprafața lor.
Inflorescențe din puține flori, cu corole albe. Fruct polidrupă (mură). Specie comună și frecventă
în tufărișuri, locuri ruderale și ca buruiană de prășitoare. Nu are valoare ornamentală; fructele
sunt comestibile și se culeg din flora spontană. Frecvent întâlnită și în Timișoara, pe taluzul căii
ferate, taluzurile canalelor, locuri virane etc. Nu are statut de conservare. Murele folosite în
industria alimentară provin de la alte specii de Rubus.
256. Rubus hirtus Waldst. et Kit (Rosaceae) – Mur târâtor; Rugi
Arbust cu ramuri flexibile, aplecate, înalt de 1-1,5 m. Frunze 3-(5-)compuse, păroase pe
fața dorsală mai ales, hibernante. Flori albe, pe tipul 5. Fructul este o polidrupă. Specia este
comună în tufărișurile și păduri, mai ales în etajul colinar și montan. Nu este cultivată pentru
fructe, mici în scop ornamental. Formează pâlcuri impenetrabile ce imprimă aspect neglijent
spațiilor verzi din oraș. În consecință, este o specie de nedorit.
257. Rubus plicatus Whe. et N. (Rosaceae) – nu are denumire populară
Plantă arbustivă cu lăstari erecți, ajunge la
150 cm, cu ghimpi drepți sau puțin recurbați.
Fruzele palmat compuse, cu 5 foliole. Flori albe
sau roze, înflorește în perioada iunie-iulie. Fruct
poplidrupă cu gust acrișor. Se întâlnește la
margini de pădure, ca și componentă a vegetației
de tufărișuri, pe soluri revene. În Timișoara
sporadic, la Pădurea Verde sau pe malul
pârâului Behela ori a râului Bega. Nu prezintă
amenințări și nici statut de plană conservată.
258. Rumex crispus L. (Polygonaceae) - ștevie, dragavei
Plantă erbacee cu rizom. Frunze mari, groase, cu marginea limbului gofrată (creață).
Tulpina este erectă și poartă flori unisexuate, de culoare verde. Fructul este o nuculă cu laciniile
perigoniale persistente. Specie comună în toată țara, în pajiști, locuri ruderale, preferantă de
soluri cu conținut ridicat de nitrați. Frunzele plantei sunt comestibile (uneori este menținută în
grădini în acest scop); nu se recomandă consumul de frunze culese de la plante din orașe, datorită
92

concentrării poluanților. Specia nu are valoare ornamentală, însă prezența ei în zonele
seminaturale de la marginea orașului este firească.
259. Ruscus aculeatus L. (Liliaceae) – Ghimpe
Plantă perenă, sempervirescentă, de până la 70 cm înălțime, cu tulpina bogat ramificată.
Frunzele reduse la bractei membranoase. Tulpinile au ultimul segment lățit, verde, asimilator –
filocladiu, prevăzute la vârf cu un spin ascuțit. Flori verzui, dispuse în inflorescență de tip racem.
Fructul este o bacă roșie. Se întâlnește sporadic, prin păduri, poieni, rărituri, tufărișuri, locuri
pietroase, deschise. În Timișoara sporadică (Parcul Botanic, Liceul Silvic, Pădurea Verde),
cultivată ca plantă ornamentală. Fiind specie cultivată, nu necesită măsuri speciale de
management.
260. Salix alba L. (Salicaceae) – Salcie albă
Arbore de până la 10-15 m înălţime. În zonele frecvent inundabile formează rădăcini
aeriene la înălţimi mari pe tulpină. Tulpinile sunt defectuoase, sinuoase. Ritidomul este cenuşiu,
adânc crăpat. Coroana este neregulată, globuloasă, rară. Frunzele sunt lanceolate, lungi de 4-10
cm, la maturitate păroase pe dos. Florile dioice. Fructele sunt capsule.
Specie indigenă. Prezintă o amplitudine termică largă, rezistând bine la geruri. Preferă
solurile afânate, bine aprovizionate cu apă. Lemnul se foloseşte în industria celulozei, pentru
chibrituri şi plăci aglomerate din lemn. Din scoarţă se poate extrage tanin. Specie ameliorativă pe
terenurile ce prezintă risc de alunecări.
261. Salix babylonica L. (Salicaceae) – Salcie pletoasă; Salcie plângătoare
Arbore de până la 15 m înălţime, cu ramuri şi lujeri foarte lungi, flexibili, gălbui, complet
glabri şi lucitori, pendenţi, uneori ajungînd până la pământ. Frunzele sunt glabre, îngustlanceolate,
de 8-16 cm lungime.
Specie exotică, originară din Iran şi nord-estul Chinei. La noi se întâlneşte ca arbore
ornamental. Valoarea decorativă ridicată este dată de portul lujerilor pendenţi.
262. Salix caprea L.- Salcie căprească; Iovă
Arbust sau arbore de mărimea a III-a. Tulpina este de regulă strâmbă. Scoarţa este netedă
în tinereţe, cenuşie, după care formează un ritidom subţire, puţin brăzdat. Coroana este
neregulată, rară. Frunzele sunt alb-tomentoase pe dos, groase, cu vârf acut răsucit, cu marginea
întreagă şi nervuri proeminente. Florile în amenţi erecţi.
Specie indigenă, răspândită la deal şi munte. Se instalează cu uşurinţă, fiind de altfel o
specie pionieră.
263. Salix cinerea L.- Zălog
Arbust de până la 6 m înălţime. Lujerii sunt viguroşi şi au muchii longitudinale. Frunzele
sunt obovat-lanceolate, de 5-10 cm lungime, cu marginea neregulat crenată.
Specie indigenă, răspândită de la câmpie până la munte. Prezenţa sa este asociată cu
excesul de umiditate, însoţind aninul negru. Poate fi utilizată în spaţii verzi sau pe marginea
apelor.
264. Salix fragilis L. – Salcie plesnitoare
Arbore ce realizează înălţimi de până la 20 m. Lujerii sunt relativ groşi, lucitori şi se rup
relativ uşor, plesnind din locul de inserţie pe ramuri (de unde şi denumirea speciei). Frunzele
sunt oblong-lanceolate, de 6-16 cm lungime, prelung acuminate, pe faţă lucitoare. Florile
mascule sunt dispuse în amenţi de cca. 5 cm lungime.
Specie indigenă,des întâlnită în luncile râurilor. Adaptată la solurile grele.
93

265. Salix matsudana Koidz. (Salicaceae)
Arbore de până la 13 m înălţime cu ramuri erecte şi creţe. Frunzele sunt îngust lanceolate
de 5-8 cm lungime. Rezistent la ger. Vegetează bine în locuri umede, pe malul râurilor, suportă
inundaţiile dar şi lipsa de apă.
Specie exotică, originară din Asia. Prezintă interes ornamental în primul rand datorită
lujerilor şi a portului.
266. Salix viminalis L. (Salicaceae) – Răchită; Mlaje
Arbust, de până la 6 m înălţime. Prezintă lujeri lungi, erecţi, foarte flexibili. Frunzele sunt
lanceolate, de 8-15 cm lungime şi de 0,5-1,5 cm lăţime, la vârf prelung acuminate. Amenţii apar
înaintea înfrunzirii şi prezintă scvame brune.
Specie indigenă, la noi se întâlneşte sporadic în luncile râurilor. Foarte valoroasă pentru
împletituri, fiiind adesea cultivată pentru acest scop. Preferă solurile bogate, humifere, revene.
Datorită frunzişului decorativ, este apreciată şi ca specie ornamentală.
267. Salvinia natans (Salviniaceae) - peștișoară, peștiță.
Ferigă natantă, cu tulpina de până la 20 cm lungime, cu frunze oval-eliptice bi-seriate.
Vegetează în bălți și ape lin curgătoare. Se înmulțește prin sporocarpi ce iernează pe fundul
apelor. Se întâlnește în bălțile și canalele din jurul Timișoarei, sporadic pe Bega. Planta are rol de
habitat și resursă trofică pentru organisme acvatice. Eliminarea ei este o măsură la care se poate
recurge atunci când se ating efective populaționale foarte mari.
Fig. 56 - Salvinia natans (L.) All.
268. Sambucus ebulus L. (Caprifoliaceae) - boz
Plantă erbacee cu rizom de pe care pornesc tulpini ce ajung la 2 m înălțime. Ca și la soc,
frunzele sunt opuse și imparipenat-compuse. Flori albe în inflorescențe complexe. Fructele sunt
drupe negre, sferice, cu diamteru de sub 5 mm. Caracteristic plantei este mirosul neplăcut al
plantei, inclusiv după uscare. Formează vetre (pâlcuri) pe locuri bogate în nitrați: stâne, margini
de drumuri, liziere etc. În mediul urban, prezența bozului nu este de dorit (disconfort olfactiv),
însă în luncile râurilor, păduri, specia este gazdă pentru specii de lepidoptere.
269. Sambucus nigra L. (Caprifoliaceae) ) – Soc comun; soc negru
De regulă arbust, rar atinge dimensiunile unui arbore. Tulpina neregulat ramificată;
ritidom format de timpuriu, crăpat. Coroana este extinsă lateral, globulară, destul de deasă.
Frunzele sunt imparipenat compuse, cu 5-7 foliole eliptice sau ovat-eliptice, scurt peţiolate.
Florile sunt albe, până la alb-gălbui, cu 5 lobi rotunjiţi, aşezate în cime umbeliforme. Fructele
sunt drupe baciforme, sferice, de 6-8 cm diametru, negricioase.
Specie indigenă, comună în regiunile de câmpie şi deal. Manifestă pretenţii ridicate
faţă de climă şi faţă de sol. Se răspândeşte în tăieturile de pădure sau în luminişuri. Reprezintă o
94

specie importantă pentru subarboret, contribuind la ameliorarea solului deoarece litiera sa se
descompune repede.
270. Saponaria officinalis L. (Caryophyllaceae) - săpunariță, odogaci.
Plantă perenă, cu rizomi și tulpini de până la 0,7 m înălțime. Ca toate cariofilaceele,
prezintă frunze opuse, caracteristică fiind la această specie prezența a trei nervuri principale.
Florile sunt dispuse în inflorescențe dichaziale dense, cu caliciu tubulos și petale albe sau albroze,
ușor emarginate. Florile sunt odorante. Fructele sunt capsule. Planta conține substanțe care
prin agitare în apă produc efectul de spumare. Este spontană în tufărișurile din luncile râurilor,
dar și ca ruderală. Este și cultivată ornamental, în diverse variații horticole (flori albe, flori rox,
simple sau involte etc.). În zonele studiate nu formează populații spontane mari. Recomandăm
cultivarea formelor horticole în spațiile verzi publice.
271. Scabiosa ochroleuca L. (Caprifoliaceae) - sipică
Plantă erbacee perenă, de până la 1 m înălțime, cu tulpina păroasă în jumătatea inferioară.
Frunze opuse variat-penat-divizate. Inflorescențe terminale globuloase, cu flori ocroleuce (de
culoare galben-pal), cele de la periferia inflorescenței cu petale mai mari. Este o plantă de fânețe
mai mult sau mai puțin aride. Nu are statut special de conservare. În măsura în care se dorește
menținerea ca pajiști permanente a unor suprafețe periurbane, prezența speciei în aceste habitate
este normală și de dorit.
272. Sclerochloa dura (L.) P. Beauv. (Poaceae)
Plantă anuală erbacee, cu tulpina de 5-10 cm, parțial întinsă pe sol. Limbul frunzelor este
mai scurt decât teaca. Ligula este scurtă de cca 2 mm. Inflorescența este un panicul unilateral
(criteriu important în recunoaștere și deosebirea de alte graminee de talie mică), dens. Este o
specie comună, de locuri aride și pietroase, dar și antropofilă, fiind rezistentă la călcat. Se
asociază frecvent pe margini de drumuri, în curți etc. cu iarba de gazon și pătlagina cu frunză
lată. Nu necesită măsuri de ocrotire nici măsuri de combatere. Ca și speciile de Poa, gen în care
specia era încadrată anterior sub numele de Poa dura Scop., produce polen cu potențial alergen.
273. Securinega suffruticosa Rehder (Flueggea suffruticosa Baill.)
Arbust originar din Asia. Frunzele sunt eliptice, glabre, alterne, cu lungimi de până la 7
cm. Florile sunt unisexuate şi înfloresc în lunile iunie-iulie. Fructul este o capsulă. În ţara noastră
a fost introdus ca arbust ornamental sau în grădinile botanice.
274. Sempervivum tectorum L. (Crassulceae) - urechelniță
Plantă perenă, cu rozetă de frunze cărnoase, de talie mică, de regulă. Din rozeta bazală, se
formează tija floriferă ce poartă mai multe flori roze-purpurii, cu număr variabil de petale și
stamine. Este o plantă ornamentală, utilizată în amenajările de stâncării și cultivată în ghivece,
jardiniere, în cimitire (rezistă foarte bine, ca majoritatea plantelor suculente) la secetă. Din stare
cultivată, poate deveni subspontană în habitatele urbane, instalându-se în crăpăturile zidurilor, pe
acoperișuri, pe gardurile de piatră etc. A fost identificată în Cimitirul Evreiesc și sporadic în
celelalte zone studiate. Fiind o specie comună, nu are statut de conservare.
275. Senecio leucanthemifolius Poir. subsp. vernalis (Waldst. & Kit.) Greuter (Asteraceae)
- cruciuliță, spălăcioasă
Plantă anuală sau bienală, cu tulpini erecte de maximum 0,8 m. Frunzele bazale întregi,
celelalte penat-divizate. Pe plantă se găsesc mai multe antodii, cu flori galbene, de două tipuri:
flori marginale ligulate și flori central tubuloase. Se comport ca plantă ruderală, mai puțin ca
buruiană de culturi. Ca și următoarea, este prezentă sporadic în interiorul perimetrelor studiate.
Datorită antodiilor relativ mari (2-3 cm în diametru), frumos colorate, planta este aspectuoasă,
95

însă nu este cultivată ornamental. Nu este o specie de conservat, buna întreținere a habitatelor
ruderale.
276. Senecio vulgaris L. (Asteraceae) - spălăcioasă, cruciuliță
Plantă anuală sau bienală, cu tulpină erectă, de talie mică (sub 0,5 m), de culoare verde
deschis, pubescentă. Frunze penate, adânc divizate, cu lobii rotunjiți. Calatidiul este compus
exclusive din flori tubuloase (criteriu de deosebire de Senecio leucanthemifolius vernalis), de
culoare galbenă. Fructele poartă papus. Înflorește din martie până in septembrie. Datorită
diseminării pe calea vântului, specia este reprezentată în zonă prin populații de regulă mici, în
habitate ruderale, între traversele căilor ferate și de tramvai, lângă ziduri, pe margini de drumuri.
Nu are importanță ornamentală și nici nu sunt necesare măsuri de protective.
277. Serratula tinctoria L. (Asteraceae) - șerpet, gălbinare
Plantă erbacee perenă, cu tulpină cilindrică, fin muchiată, de cca 1 m înălțime.
Caracteristică frunzelor este marginea serată a limbului. Frunzele sunt ovate, întregi sau divizate
(cele bazale). Foliolele involucrale sunt ascuțite. Florile sunt roșii-purpurii. Achena poartă papus
(răspândire prin vânt). În evitarea confuziilor la determinare, subliniem că în zona studiată nu
există compozite cu frunze serate, cu aceeași culoare a florilor. Este o specie de margini și
tăieturi de păduri, fânețe, zăvoaie. Nu este cultivată ornamental. In trecut, din frunzele acestei
plante se extrăgea un colorant galben (de unde denumirea populară de gălbinare, deși florile
plantei sunt roșii-purpurii). În rariștile Pădurii Verzi, prezența speciei este mormală; în alte
habitate ruderale din zonă, poate fi considerată un relict al vegetației naturale.
278. Setaria pumila (Poir.) Roem. & Schult. (Poaceae) - mohor roșcat
Plantă anuală (ca și speciile de mohor următoare). Inflorescențele sunt panicule spiciforme,
cu sete (peri) numeroase la baza spiculețelor. Se deosebește de celelalte specii de Setaria prin
perii denși de pe fața limbului, lungi de cca 4 mm. Buruiană cosmopolită, mai ales în culturi de
cereale păioase. Se instalează pe solurile afânate, lucrate.
279. Setaria verticillata (L.) Beauv. (Poaceae) - mohor agățător
Specie de Setaria ce se caracterizează prin orientarea spre bază a dinților de pe setele
involucrale; de aceea, inflorescențele se agață de haine, lâna sau blana animalelor. Specie
central-europeană și mediteraneeană. Se comportă mai ales ca “buruiană de poală” în grâu și orz,
culturi în care mohorul germinează tardiv și înspică după recoltarea lor.
280. Setaria viridis (L.) P.Beauv. (Poaceae) - mohor verde
Comparativ cu Setaria pumilla, limbul frunzelor nu este ciliat-păros (eventual scabru pe
fața superioară), iar in comparație cu Setaria verticillata, inflorescențele nu se agață.
Notă: Nici o specie de mohor dintre cele de mai sus, identificate in zonă, nu necesită
măsuri de conservare. Dimpotrivă, acestea sunt buruieni de combătut, mai ales datorită
capacității lor de a infesta gazonul semănat, din care se elimină foarte greu. Ca importanță
ecologică, aceste specii produc semințe ce sunt consummate de păsări (însă această resursă
trofică nu este atât de importantă in mediul urban; păsările din oraș se hrănesc cu astfel de
semințe pe miriștile și terenurile din vecinătatea Timișorii).
281. Silene latifolia Poir. (Caryophyllaceae) - opaiță
Plantă erbacee bienală sau perenă, cu tulpini erecte, păroase, ce ajung la 1,2 m înălțime.
Frunze opuse, ovate, cele inferioare pețiolate. Flori unsexuate dispuse dioic. Caliciu bine
dezvoltat, cu evidente nervuri de culoare închisă. Corolele albe, din 5 petale bifide. Fructul este o
capsulă. Plantă ruderală și de tufărișuri, comună in întreaga țară. Nu este cultivată ornamental și
nu necesită măsuri de conservare.Senecio leucanthemifolius Poir. subsp. vernalis (Waldst. &
Kit.) Greuter (Asteraceae)
96

Fig. 56 - Silene latifolia Poir.
282. Solanum americanum Mill. (=S. nigrum L.) (Solanaceae) - zârnă.
Plantă anuală erbacee, de talie relative mică, cu tulpinile și frunzele de culoare verdeînchis,
păroase. Frunze alterne, pețiolate, ovate, cu marginea limbului sinuată. Flori albe în
inflorescențe racemoase, umbeliforme. Fructele sunt bace sferice, negre sau verzi-negricioase.
Este o buruiană cosmopolită de prășitoare (în special, legume). Fructele conțin solanină și pot
provoca intoxicații subiecților umani. Specia se menține pe soluri lucrate, afânate. Prezența ei în
spațiile verzi din Timișoara este datorată cel mai probabil diseminării zoohore din grădinile
private și culturile învecinate. Recomandăm eliminarea acestei plante din zonele în care circulă
sau se joacă copiii.
283. Solanum dulcamara L. (Solanaceae) - lăsnicior
Subarbust cu ramuri semi-erecte
(semi-cățărător), cu tulpini ce pot atinge 3
m. Frunze alterne, pețiolate, ovate, cu baza
ușor cordată, rar păroase pe ambele fețe.
Inflorescențe cimoase, axilare, din flori cu
corola violetă, uneori albă. Bace roșii,
sferice, cu diametrul maxim de cca 1 cm.
Prin port și culoarea florilor, specia este
relativ ușor de identificat și nu poate fi
confundată cu altele asemănătoare din
flora României. Specie caracteristică
tufărișurilor, zăvoaielor, tăieturilor de
pădure. În trecut era plantă medicinală. Se
găsește la Pădurea Verde, în unele cimitire
din oraș, sporadic. Nu este cultivată.
Fructele viu colorate, dar toxice, pot reprezenta o tentație pentru copii; de aceea recomandăm
eliminarea acestei plante din preajma locurilor de joacă.
284. Solidago canadensis L. (Asteraceae) - sânzîiană de grădină
Plantă perenă, cu rizom orizontal și stoloni scurți. Tulpina (cu talie de până la 2 m) și
frunzele sunt scurt păroase. Antodiile, din flori galbene, sunt grupate pe ramuri terminale arcuate
într-un mod caracteristic pentru cele mai multe specii din gen. Cultivată ornamental, cu potențial
de a deveni invazivă. În zonele studiate nu s-au găsit populații masive care să determine luarea
de măsuri special îndreptate împotriva acestei specii. Recomandăm monitorizarea populațiilor.
97

285. Solidago gigantea Ait. (= Solidago serotina Ait.) (Asteraceae)
Specie perenă cu rizom stolonifer. Tulpină înaltă (poate depăşi 2 m), bogat foliată. Spre
deosebire de S. canadensis, tulpina este glabră, eventual in partea superioară fin păroasă. Frunze
lanceolate, fin serate. Antodii mici, de flori galbene, dens grupate pe ramurile superioare. Ca și S.
canadensis, a fost introdusă din America de Nord în Europa ca plantă ornamentală și a devenit
subspontană. Are mare potential de a deveni specie invazivă și de aceea trebuie eradicată din
habitatele (semi)naturale.
286. Sonchus oleraceus (L.) L. (Asteraceae) - susai moale
Plantă anuală, cu tulpină erectă (până la 1 m), muchiată, fistuloasă, ramificată în partea
superioară. Părțile vegetative ale plantei conțin latex. Frunze mari moi, cu baza limbului
prelungită în două auricule mari, ascuțite, de o parte și de alta a tulpinii (caractere de deosebire
de alte specii de susai). Calatidii de flori ligulate, galbene. Fruct achenă. Buruiană in culturi și
habitate ruderale. Sporadică în zonele luate în studiu. Fără importanță ornamentală.
287. Sophora japonica L. (Fabaceae) – Salcâm japonez; Soforă
Arbore de până la 20-25 m înălţime. Scoarţa este netedă, de culoare verde-închis,
caracteristic, mai târziu cenuşie cu un ritidom subţire. Coroana este destul de largă şi de deasă.
Frunzele sunt alterne, imparipenat-compuse, de 15-25 cm lungime, cu 7-11 foliole, ovate sau
ovat-lanceolate. Se deosebesc de cele de salcâm prin faptul că au vârful ascuţit. Fructele sunt
păstăi verzi, pedunculate, de 5-10 cm lungime.
Specie exotică, originară din Extremul Orient. La noi se cultivă prin parcuri sau
aliniamente. Rezistentă la secetă, dar sensibilă la ger. Suportă bine poluarea aerului. Apreciată
ca specie ornamentală, având şi proprietăţi farmaceutice.
288. Sorbus torminalis (L.) Crantz (Rosaceae) – Sorb
Arbore de 20-25 m înălţime. Uneori rămâne însă arbustiv. Scoarţa este mult timp netedă,
după care formează ritidom solzos. Coroana este globuloasă sau ovoidală, cu frunziş bogat.
Frunzele sunt simple, lat ovate, de 5-10 cm lungime, cu 3-5 perechi de lobi triunghiulari.
Fructele sunt poame elipsoidale sau obovoidale, de 1,5 cm lungime.
Specie indigenă. Este întâlnită sporadic în zonele colinare. Vegetează în regiuni cu climă
caldă. Lemnul este frumos colorat, fin elastic şi foarte rezistent. Specie ornamentală datorită
frunzelor, fructelor şi florilor.
289. Sorghum halepense (L.) Pers. (Poaceae) - costrei, bălur, sorg de Alep
Plantă perenă, cu rizom vivace, ce poate ajunge în
condiții prielnice la talii de 2 m. Graminee cu frunze
având o bandă albă centrală longitudinală. Panicul de
flori verzi, ce capătă la maturitate culoare roșietică.
Specia nu poate fi confundată, în flora României
nemaiexistând alte specii spontane congenerice. Este o
specie originară din sudul Europei și nordul Africii,
devenită una dintre cele mai redutabile și greu de
eradicat buruieni ale porumbului (având metabolism
asemănător cu al porumbului, descompune majoritatea
erbicidelor). Deși buruiană tipică de prășitoare, costreiul
se găsește și ca ruderală și se menține câțiva ani
consecutiv abandonării cultivării. Este întâlnită in locuri
virane, cimitire, în vecinătatea culturilor de la marginea
Timișorii. Cosirea repetată a unor astfel de zone sau
aplicarea de erbicide totale (cu precauțiile
corespunzătoare) sunt măsuri ce duc la distrugerea
98

populațiilor acestei specii indezirabile.
290. Spiraea x vauhouttei (Rosaceae) – cununiță, taulă
Arbust hibrid, cu înălţimi de până la 2 m. Ramurile sunt arcuite. Frunzele sunt rombicovate,
verzi-albăstrui. Prezintă interes ornamental datorită abundeţei florilor, care sunt mici, albe,
grupate în corimbe numeroase. Are plasticitate ecologică mare. Rezistă la secetă şi poluarea
atmosferică.
291. Stachys byzantine K.Koch (=S. lanata Jacq.) (Lamiaceae) - urechea iepurelui
Plantă erbacee perenă, cu tulpini ce ajung la 0,7-0,8 m înălțime, puțin ramificate. Frunze
groase, cele bazale cordate, pețiolate, cele superioare sesile ovate. Atât pe tulpină, cât mai ales pe
frunze, se găsește un strat dens de peri, moi la pipăit și care imprimă acestor organe un colorit
cenușiu-deschis. Florile sunt mici, de culoare roz-purpurie. Fructul tetranuculă. Specia este
originară din sudul Eurasiei, din zone relative aride. Cultivată ornamental, în masiv, pentru
coloritul cenușiu-argintiu, contrastant cu cel al altor plante. Specia se găsește in Parcul Botanic,
cimitirele orașului și în unele grădini private. Nu are pretenții deosebite față de sol sau climat.
292. Stellaria media (L.) Vill. (Caryophyllaceae) - rocoină, rocoțea
Plantă erbacee anuală, de talie mica, cu tulpina repentă. Pe tulpină, prezintă între frunze un
șir de peri caracteristic. Frunzele sunt ovate, opuse. Flori albe, mici, cu petalele adânc divizate,
până aproape de bază (criteriu de discriminare de speciile genului Cerastium, din aceeași
familie). Fructul este capsulă, cu semințe mici. Este o buruiană cosmopolită, prezentă mai ales în
culturi de cereae păioase și buruiană ruderală, pe soluri trofice. Este frecventă in toate zonele
studiate, însă nu este o buruiană problemă, datorită biomasei și taliei mici, precum și perioadei
de vegetație scurte. Nu se aplică măsuri de control al populațiilor, menținerea acestora la efective
acceptabile făcându-se prin aplicarea de măsuri generale de control al îmburuienării. Semințele
de rocoină sunt mâncate de păsări.
293. Symphytum officinale L. (Boraginaceae) - tătăneasă
Plantă erbacee perenă, cu rizom bine dezvoltat. Tulpinile pot depăși 1 m înălțime. Întreaga
plantă este aspru păroasă (caracteristică a tuturor boraginaceelor, aproape). Frunzele sunt mari,
ovoidale, cu baza limbului prelungită pe tulpină. Inflorescențele sunt cime scorpioide, din flori
tubuloase, roz-purpurii, rar albe. Fructele sunt tetranucule. Este o plantă comună de soluri
umede, fiind întâlnită în lunci, pe margini de drumuri, marginile canalelor de irigații, pajiști
inundabile; în condiții de umiditate accentuate, formează populații dense. În trecut, frunzele erau
utilizate ca aliment, furaj, iar rizomul este utilizat și astăzi ca medicinal. Planta are mare
potențial melifer. Se găsește, in teritoriul studiat, în Pădurea Verde, pe marginea Begăi și a
Behelei și sporadic in celelalte zone intraurbane. Prin flori, are oarece valoare ornamentală, însă
nu este cultivată. În zonele umede, contribuie la diversitatea floristică.
294. Syringa vulgaris L. (Oleaceae) – Liliac
Arbust de 3-4 m înălţime. Tulpina se ramifică aproape la bază. Scoarţa este cenuşie.
Frunzele au 6-12 cm lungime, ovat-cordiforme, acuminate. Flori liliachii, roşiatice, violacee sau
albe, plăcut mirositoare, în panicule dese, lungi de 10-20 cm. Fructele sunt capsule elipsoidale,
acuminate, de cca 1-1,5 cm lungime, se desfac în două valve.
Specie indigenă. Rezistă bine la geruri şi secetă. Preferă solurile bogate, slab acide.
Prezintă o valoare ornamentală foarte ridicată datorită florilor.
295. Tagetes patula L. (Asteraceae) - crăițe, vâzdoage.
Plantă erbacee anuală, cu tulpina erectă, de cca 0,5 m, roșietic-brunie. Frunzele sunt
divizate, alterne. Poartă inflorescențe (antodii) de flori ligulate galbene, cu nuanțe roșietice.
Pedunculul antodiului puțin îngroșat la vârf (spre deosebire de T. erecta L.). Întreaga plantă are
99

miros specific, puternic, considerat de unele persoane neplăcut. Specia este originară din
America de Sud, unde inflorescențele sunt comestibile. Cultivată ca ornamentală în România,
mai ales datorită creșterii rapide și rusticității. Datorită mirosului, planta este repelentă pentru
unele insecte; exudatele rădăcinilor au efect de inhibiție a germinației și creșterii rădăcinilor de
volbură și pir târîtor, precum și de alungare a nematodelor.
296. Tamarix ramosissima (Tamaricaceae) – Cătină roşie
Arbust de până la 4 m înălţime, formând tufe cu numeroase tulpini subţiri. Lujerii sunt
subţiri şi roşcaţi. Frunzele sunt foarte mici, de 2-3 mm lungime, solziforme, ovat lanceolate,
ascuţite. Fructele sunt capsule, cu 3-5 valve şi seminţe foarte mici.
Specie indigenă, întâlnită la noi de la câmpie până la dealuri. Rezistentă la secetă. Se
foloseşte pentru împădurirea terenurilor degradate. Apreciată ca specie decorativă datorită
portului elegant şi a florilor frumos colorate.
297. Tanacetum coccineum (Willd.) Sch.-Bip. (Chrysanthemum roseum Adam)
(Asteraceae) - crizantemă roșie
Plantă erbacee perenă, cu tulpină erectă (0,5-1 m înălțime) și frunze divizate. Calatidiile au
flori marginale ligulate, in diverse nuanțe de roz și roșu. Planta conține insecticide natural
(piretrină). Cultivată ornamental. Potențialul de cultivare a crizantemelor (din genuri diferite,
specii diferite și hibrizi) în spații publice in Timișoara, ca flori de toamnă, este puțin exploatat.
Piața de crizanteme, ca flori tăiate, este bazată pe tradiția de folosire a lor de 1 noiembrie (Ziua
Pomenirii Morților).
Notă: Crizantemele cultivate ornamental aparțin din punct de vedere botanic, genurilor
Chrysanthemum, Glebionis, Dendranthema și sunt frecvent cultivare hibride. Determinarea
tuturor crizantemelor din Timișoara este practic imposibilă, pe baza numai a criteriilor
morfologice. Deasemenea, crizantemele de talie joasă se pot cultiva și în ghivece, în interior, pe
lângă efectul estetic, acestea având și însușirea de purificare a aerului.
298. Tanacetum vulgare L. (= Chrysanthemum vulgare (L.) Bernh.) (Asteraceae) - vetrice.
Plantă erbacee perenă, cu rizom. Habitus fruticos (sub formă de tufă), cu talie de până la
1,5 m. Tulpinile capătă uneori nuanță roșie-brunie. Frunze alterne 1-2-penat-divizate. Antodii
mici, la vârfurile ramurilor, compuse exclusive din flori tubuloase galbene. Întreaga plantă
emană un miros aromatic puternic. Crește pe răzoare, margini de drumuri, in tufărișuri, liziere
etc. Din punct de vedere biogeographic, este o specie mediteraneeană și de climat temperat-cald.
Planta era utilizată în medicina populară ca vermifug; uleiul esențial este toxic în doze mari
(conține tuionă). Are proprietăți de repelent pentru țânțari, ploșnițe, muște. Uneori, apicultorii
folosesc plantele uscate ca material pentru afumat stupii. Nu are însușiri deosebite de plantă
ornamentală (exceptând var. crispum, cu frunze fin divizate, cultivată). Menținerea speciei în
habitatele naturale de la periferia Timișorii este de dorit (contribuie la diversitatea floristică).
299. Taraxacum officinale Webb (Asteraceae) - păpădie
Plantă erbacee perenă, cu rizom și latex. Frunzele neregulat-divizate (runcinate) se găsesc
in rozetă bazală. Tija ce poartă inflorescența este nefoliată, de tip scap. Inflorescența este un
calatidiu (antodiu) din flori ligulate, galbene. Caracteristic fructului (achenei) îi este prezența
unui papus de peri albicioși. Specia prezintă apomixie (formarea fructului și a seminței fără
fecundare), deși este vizitată de polenizatori. Înflorirea are loc devreme și se poate repeta
toamna. Este una dintre cele mai commune și frecvente specii din flora României, întâlnită in
pajiști, habitate ruderale. Întâlnită în toate zonele studiate din Timișoara. Este una dintre primele
plante cu flori viu colorate care apar în an (mai ales în locuri adăpostite). Fructificarea are loc la
puțin timp după înflorire, iar disconfortul creat de papusurile purtate de vânt nu este de natură să
impună măsuri de eliminare sau control al populațiilor de păpădie.
100

300. Taxodium distichum (Taxodiaceae) – chiparos de baltă
Arbore monoic ce atinge în stațiunile native 40 m înălțime. În stațiunile mlăștinoase,
rădăcinile emit pneumatofori caracteristici acestei specii. Gimnospermă cu frunze caduce, ce
capătă toamna un frumos colorit maroniu. Frunzele dispuse într-un plan, distih. Conurile
femeiești globulos ovoidale, cu diametrul de cca. 2-3 cm. Specie originară din regiunile
mlăștinoase din sudul Americii de Nord, frecvent cultivată ornamental în regiunile temperate ale
globului, pentru coloritul frunzelor și arhitectura coroanei. Se pretează foarte bine ca arbore de
aliniament în lungul râurilor și în general pe marginea apelor.
301. Taxus baccata L. (Taxaceae) - Tisă
Arbore cu înălţimi de maximum 15-20 m. Tulpina este dreaptă, canelată. La exemplarele
din lăstari, tulpina devine ascendentă sau culcată, având formă de tufă. Ritidomul este subţire şi
sde exfoliază în plăci, ce conţine un alcaloid toxic pentru animale (taxina). Coroana ovoidconică.
Frunzele sunt ace liniar-lăţite, plane, de 2-3 cm, se aseamănă cu acele de brad dar sunt
moi şi nu au cele două dungi albe. Sămânţa este acoperită de un aril roşu, dulceag, comestibil.
Specie indigenă. La noi este întâlnită în zonele montane. Preferă staţiunile umbrite, cu
umiditate atmosferică ridicată. A fost declarată monument al naturii din cauza rarităţii sale.
Prezintă valoare ornamentală în primul rând pentru că se pretează uşor la tuns. Lemnul este
extrem de dur, fin şi omogen.
Fig. 57 - Taxus baccata L.
302. Taxus fastigiata aureo-variegata (Taxaceae)
Arbust cu formă columnară şi înălţimi de până la 4-5 m. Frunzele de pe lastarii tineri sunt
galben-aurii, devenind mai târziu verzi. Are o creştere lentă. Preferă soluri fertile, revene,
calcaroase. Rezistă bine la ger şi poluare atmosferică. Nu suportă excesul de umiditate.
303. Tetradium danielii (sin. Evodia danielii) (Rutaceae)
Arbore de mărimea a II-a sau a III-a, originar din Asia (China şi Coreea). De regulă tulpina
se ramfică de la bază. Frunzele sunt opuse, cu 7-11 foliole. Foliolele sunt ovate şi rotunjite la
bază. Florile sunt mici, albe, înfloresc în iulie-august. Fructele sunt capsule mici, roşii-
101

negricioase. Aspectul recorativ este dat şi de fructe. Scoarţa cenuşie, netedă. Folosit în scop
ornamental.
304. Thuja occidentalis L. (Cupressaceae) – tuia
Se deosebește de T. orientalis prin talia de regulă mai redusă și frunzele solzoase având
dorsal o proeminență circulară mică; un alt caracter de discriminare este constituit de conurile
femeiești mai mici, cu solzii drepți, nerecurbați. Sămânța prezintă două aripi. Specie originară
din vestul Americii de Nord, cultivată ornamental în mai multe forme horticole.
305. Thuja (Platycladus) orientalis (Cupressaceae) – arborele vieții, tuia
Arbore ce atinge în stațiunile montane din arealul nativ (extremul orient) 40 m înălțime.
Coroana ovoidală sau cilindrică. Formele columnare sunt considerate ca o adaptare a speciei la
căderile masive de zăpadă. Frunzele solzoase, alipite ramurilor, pe partea dorsală cu o glandă
îngustă, alungită. Conurile femeiești de 10-15 mm lungime, inițial cărnoase și albăstruipruinoase,
se desfac ulterior în 6-8 solzi, cu extremitățile recurbate. Semințele nu prezintă aripă.
Una dintre cele mai comune specii lemnoase ornamentale din regiunile temperate, cultivată în
numeroase forme horticole (cu coroană ovoidală, columnară, cu frunze uniform verzi sau
variegate, etc.). Plantele tinere necesită în anii secetoși udare.
306. Thuja plicata L. (Cupressaceae) (T. gigantea Nutt. ) (Cupressaceae) – Tuie gigantică
Arbore de mari înălţimi, în patria de origine atingând 60 m. Tulpina este dreaptă şi scoarţa
roşie-brună. Se deosebeşte de Thuja occidentalis după lujerii săi aproape rotunzi, cu miros
aromat, frunzele solziforme, pe dos prevăzute cu dungi albe-albăstrui. Conurile sunt mai mari, de
12-18 mm, cu 8-12 solzi.
Specie exotică, din America de Nord. Manifestă sensibilitate faţă de geruri şi arşiţă.
Deosebit de apreciată ca specie ornmentală.
307. Tilia cordata Mill. (Tiliaceae) – Tei de deal; Tei pucios; Tei cu frunza mică
Arbore ce atinge înălţimi de până la 20 m. În masiv tulpina este dreaptă şi bine elagată.
Scoarţa tânără este netedă, dar după 20-30 de ani dezvoltă un ritidom negricios. Frunzele au 5-7
sm lungime, subrotunde până la lat-ovate, cu baza cordată. Florile sunt pentamere, galbene,
prevăzute cu o bractee. Fructele sunt achene globuloase sau ovoidale, de 4-6 mm diametru.
Specie indigenă, cu arealul cel mai răspândit dintre teii indigeni. La noi se întâlneşte de
regulă la deal. Este cultivat adesea în aliniamente şi parcuri. Mai puţin exigent faţă de căldură şi
mai sensibil la secetă decât ceilalţi tei.
308. Tilia platyphyllos Scop. (T. grandifolia Ehrh.) (Tiliaceae) – Tei cu frunza mare
Arbore ce poate atinge înălţimi de 30-40 m. Frunzele sunt subrotunde, până la ovate, de 6-
12 cm lungime, acut serate, cu smocuri de peri albicioşi sau gălbui (nu ruginii ca la Tilia
tomentosa) la subsuoara nervurilor. Achenele sunt globuloase, piriforme sau ovoide, mai mari
decât la ceilalţi tei indigeni, de 6-8 mm diametru.
Specie indigenă, întâlnindu-se mai rar decât ceilalţi tei. Este cultivat ca arbore ornamental
sau în aliniamente.
309. Tilia tomentosa Moench (T. argentea Desf.) (Tiliaceae) – Tei alb; Tei argintiu
Arbore ce atinge înălţimi de 30 m. Scoarţa este pentru mult timp netedă, cenuşie, iar la
bătrâneţe formează un ritidom subţire. Coroana este largă şi deasă. Frunzele sunt mari, de 7-13
cm lungime, subrotund-cordiforme, brusc acuminate, pe dos argintii sau cenuşii, stelat
tomentoase. Florile sunt grupate în inflorescenţe pendente, cu valoare meliferă mare. Fructele
sunt achene, de 5-7 mm lungime, cenuşiu tomentoase, cu pereţi tari, lemnoşi.
Specie indigenă. Este frecvent întâlnit în şleaurile de câmpie. Exigentă faţă de sol. Foarte
utilă specie de amestec. Apreciat şi ca specie ornamentală şi meliferă.
102

310. Tragopogon pratensis L. (Asteraceae) - barba caprei
Plantă erbacee bienală sau perenă, cu tulpina erectă, sub 1 m înălțime. Frunze îngustlanceolate,
late de 1-2 cm. Inflorescențe cu pedicelul neîngroșat (spre deosebire de T. dubius
Scop.), cu flori ligulate egale ca lungime cu bracteile involucrului. Staminele de culoare galbenă,
violacei-negricioase doar in părțile terminale (spre deosebire de alte specii din gen). Fructele
sunt achene rostrate. Specie întâlnită in pajiști (fânețe), habitate ruderale; nu formează niciodată
populații mari compacte. Specia se întâlnește în poieni in Pădurea Verde și sporadic pe marginea
drumurilor (terasamentele drumurilor, taluzurile canalelor pot fi considerate habitate-refugiu
pentru specie, ca și pentru alte specii de fâneață). Prin portul elegant, zvelt al plantei, o putem
considera o specie ornamentală spontană (de apreciat mai ales la începutul verii, pe marginea
șoselelor din Timiș). Gestionarea corespunzătoare a porțiunilor de fâneață va conduce implicit și
la menținerea specie.
311. Trifolium repens (Fabaceae) - trifoi alb, trifoi târâtor
Plantă perenă, cu rizom și stoloni radicanți. De la nodurile tulpinilor întinse pe sol pornesc
frunze lung pețiolate, cu limb trifoliolat, tipic genului. Inflorescențele sunt deasemenea lung
pedicelate, de tip capitul, sferic, din flori albe, care după polenizare se brunifică și devin reflecte.
Fruct de tip păstaie. Specie comună, foarte bună furajeră în pășuni (călcarea de către animale
favorizează extinderea vetrelor de trifoi alb). În orașe, sate, specia găsește condiții propice și se
instalează spontan datorită adaptării la solul tasat. Se poate cultiva împreună cu iarba de gazon,
mai ales că rezistă și regimului de tuns/cosire. Are și valoare ornamentală, mai ales in condițiile
udării precare a unor zone precum margini de drumuri, peluze, curți etc., prin formarea unui
covor vegetal compact.
Notă: În Timișoara și zonele periurbane vegetează și alte specii de trifoi (e.g. T. pretense
L., T. medium L.), însă acestea se întâlnesc cu o frecvență mai redusă.
312. Tsuga canadensis (L.) Carr. (Pinaceae) - Țuga
Arbore de până la 30 m înălţime. Tulpina dreaptă, dar uneori înfurcită şi cu vârful curbat.
Frunzele sunt ace liniare, turtite, de 8-18 mm, mai lăţite la bază, cu vârful obtuz, cu două dungi
albe pe dos. Conurile sunt foarte mici, de cca 2 cm lungime, ovoide, cu solzi rotunjiţi la vârf.
Seminţele sunt mici, de 2-4 mm, cu aripa concrescută.
Specie exotică, originară din America de Nord. Rezistă bine la ger, dar are exigenţe mari
faţă de umiditatea din aer şi sol. Are valoare ornamentală.
313. Typha angustifolia L. (Typhaceae) - papură îngustă
Plantă perenă, cu rizom, ce poate depăși înălțimea de 3 m. Spre deosebire de papura lată,
are frunze ce nu depășesc 1 cm in lățime și prezintă un spațiu de câțiva centimetri pe axul
inflorescenței între grupa florilor femeiești și cea a florilor bărbătești. Se întâlnește pe marginea
apelor stagnante sau lin curgătoare, uneori împreună cu papura lată, și in zone inundabile. Mai
puțin frecventă in zona studiată decât papura lată.
314. Typha latifolia L. (Typhaceae) - papură lată
Plantă perenă cu rizomi mari cu lacuna central aeriferă. Tulpina poate depăși 2 m înălțime.
Frunzele sunt liniare, cu lățimea de 1,5-2 (2,5) cm, la vârf obtuze. Florile unisexuate, grupate in
inflorescențe terminale (cele bărbătești la vârf). Între inflorescența bărbătească și cea femeiască
(pe același ax) nu există porțiune liberă. Fructele sunt prevăzute cu per ice ajută la răspândirea cu
ajutorul vântului. Specie de ape stagnante puțin adânci. Este și cultivată ornamental, pe marginea
ochiurilor de apă. Inflorescențele sunt uneori tăiate și folosite singure sau în combinații la diverse
aranjamente florale. Păpurișul constituie un mediu propice existenței și înmulțirii multor
organisme acvatice. Formarea de populații compacte în albia canalelor favorizează colmatarea
103

acestora. Primăvara, îndepărtarea tulpinilor și frunzelor uscate din locurile in care papura este de
dorit, constituie o măsură de întreținere.
315. Ulmus glabra (U. montana With., U. scabra Mill.) (Ulmaceae) – Ulm de munte
Arbore ce poate atinge înălţimi de 30 m. Tulpina este dreaptă, cu creştere neregulată, are
scoarţa netedă în tinereţe, după care dezvoltă un ritidom cu crăpături înguste. Are coroana mai
largă şi mai rară decât U. minor. Frunzele sunt eliptice, până la obovate, asimetrice, acut dubluserate,
mai mari decât la ulmul de câmp. Fructele sunt samare turtite, cu sămânţa situată în
mijlocul membranei.
Specie indigenă, răspândit mai degrabă diseminat, de la deal până la munte. Mai puţin
exigent faţă de căldură decât ulmul de câmp. Pretenţios faţă de umiditatea atmosferică. Prezintă
interes şi ca specie ornamentală, mai ales prin diferite varietăţi cu port piramidal sau ramuri
pendente.
316. Ulmus laevis Pall. (U. effusa Willd.) (Ulmaceae) – Velniş; Vânj
Arbore ce poate atinge înălţimi de 30-35 m. Ritidomul se formează de timpuriu şi este
exfoliabil, cu pete cenuşii-albicioase. Frunzele sunt eliptice sau obovate, dublu-serate,
acuminate, cu baza pronunţat asimetrică. Samarele sunt pendente, lung şi inegal pedunculate,
ovate, de cca 1 cm.
Specie indigenă, care ocupă suprafeţe mai mici în ţara noastră decât ceilalţi ulmi. Se
întâlneşte sporadic la câmpie şi coline. Prezintă o amplitudine termică largă. Este mai puţin
pretenţios faţă de troficitatea solului decât ceilalţi ulmi.
317. Ulmus minor Mill. (U. foliacea Gilib, U. glabra Mill., U. campestris Auctnon L., U.
carpinifolia Gled.) (Ulmaceae) – Ulm de câmp
Arbore ce poate atinge înălţimi de 30-35 m. Tulpina este dreaptă, elagată, cu ritidom
timpuriu cenuşiu-închis. Coroana este conică până la globulară, cu ramuri ascendente. Frunzele
sunt eliptice până la obovate, de 5-9 cm lungime. Fructele sunt samare turtite, eliptice sau
obovate, de 1,5-2 cm lungime. Sămânţa este plasată excentric, într-o aripioară membranoasă.
Specie indigenă, întâlnită la câmpie sau dealuri joase. Este o specie de amestec în pădurile
de şleau. Rezistentă la secetă. Preetenţioasă faţă de substanţele nutritive din sol. Se poate folosi
şi în aliniamente sau spaţii verzi, în special varietăţile cu ramuri pendente sau coroane
globuloase.
318. Urtica dioica L. (Urticaceae) - urzică
Plantă perenă, cu rizom, dioică. Pe frunze și tulpini poartă peri ce creează reacții alergice
(peri urticanți). Frunzele sunt opuse, cordat-alungite. La plantele de ambe sexe, florile sunt
verzi. Fructul este o achenă. Recunoscută ca plantă nitrofilă. Prezența specie in Pădurea Verde
este un indiciu al troficității solului și este normală. Însă prezența urzicii in locurile virane,
parcuri, marginile cursurilor de apă din orașe este un indicator al lipsei minimelor măsuri de
îngrijire. Recomandăm suprimarea plantelor din astfel de habitate, ca și renunțarea la culegerea
plantelor tinere care sunt folosite ca medicinale sau comestibile, din aceleași habitate.
319. Verbascum phlomoides L. (Scrophulariaceae) - lumânărică
Plantă anuală sau bienală, cu tulpină robustă (poate depăși 1,5 m înălțime), puțin
ramificată. Atât frunzele, cât și tulpinile sunt dens păroase, aproape catifelate. Frunzele bazale
ating lungimi de 30 cm și au lamina eliptică. Frunzele superioare sunt mult mai mici, ovate sau
îngust ovate. Florile se găsesc la partea superioară a tulpinii, câte 2-9 in axila unei bractei. Corola
galbenă. Fructul este o capsulă ovoidă. Plantă heliofilă de locuri ruderale, pârloage, tăieturi de
pădure. Nu este cultivată ornamental. Florile sunt întrebuințate medicinal. Nu se recomandă
menținerea populațiilor din orașe, prezența acestei specii (ca și a altora din același gen) fiind mai
curând un semn al neglijenței in întreținerea spațiilor verzi.
104

320. Verbena officinalis L. (Verbenaceae) - verbena, verbină
Plantă anuală sau perenă, cu rizom. Tulpină erectă, cu înălțimi de sub 1 m, tetramuchiată.
Frunzele bazale, pețiolate, cele supreme sesile, opuse. Limbul divizat, cu lobii aproape rotunjiți.
Flori mici, in inflorescențe spiciforme terminale. Florile au simetrie zigomorfă. Corolă purpurie,
roz, rareori albă. Fruct nuculă tetramuchiată. Specie comună in habitate ruderale (locuri virane,
margini de drumuri). Dimensiunile florilor nu imprimă valoare ornamentală. Specie utilizată
mult în trecut in medicina populară. Nu este toxică.
Notă: Verbinele cultivate ornamental au flori de talie mare, divers colorate și sunt soiuri
din alte specii sau hibrizi. Prezența acestor forme în amenajările din Timișoara este destul de
redusă.
321. Viburnum burejaeticum Regel et Herd (Adoxaceae) – călin de Manciuria
Arbust de până la 5 m înălţime. Suoportă umbrire parţială, dar preferă să vegeteze în spaţii
luminoase. Frunzele sunt lucitoare şi ceva mai înguste decât la alte specii de Viburnum. Toamna
se colorează în roşu. Fructele sunt albăstrui-negricioase. Specie originară din China.
322. Viburnum carlesii Hemsl. (Adoxaceae)
Arbust de până la 2-3 m înălţime. Coroana are 2-3 m lăţime. Florile sunt roz sau albe.
Fructele sunt roşii şi devin negricioase. Fructele rămân pe plantă şi în timpul iernii. Frunzele sunt
pubescente, şi se colorează în roşu toamna. Specie ornamentală. Originar din Asia.
323. Viburnum lantana L. (Adoxaceae) - dârmoz
Arbust de până la 4-5 m înălţime. Frunzele sunt simple, opuse, ovale sau lanceolate. Florile
sunt hermafrodite, de 5 mm, albe. Fructl este o drupă oblongă, de 8 mm lungime, la început
verde, pe urmă devine roşi şi mai apoi negru, conţine o singură sămânţă. Se cultivă ca arbore
ornamental pentru frumuseţea florilor şi a fructelor. Fructul nu este comestibil, fiind relativ
otrăvitor.
324. Viburnum orientale Pall. (Adoxaceae)
Arbust cu înălţimi de cca 3 m. Frunzele sunt trilobate, cu lobii asuţiţi. Frunzele s colorează
spre toamnă în galben auriu, contrastând cu fructele roşii. Florile sunt mici, grupate în cime.
Fructele sunt ceva mai mari decât la alte specii de Viburnum.
Specie originară din Asia. Se cultivă ca arbust ornamental, în special pentru flori şi fructe.
325. Viburnum rhitidophyllum Hemsl. (Adoxaceae)
Arbust ornamental originar din Asia. Frunzele sunt opuse, ca şi la celelalte specii de
Vinurnum. Se cultivă în parcuri sau grădini ca arbust ornamental pentru florile şi fructele sale. O
caracteristică a acestei specii o reprezintă frunzele încreţite, pufoase pe dos şi maipuţin pufoase
pe faţă.
326. Vicia cracca L. (Fabaceae) - măzăriche (nume aplicat și altor specii din același gen).
Plantă erbacee perenă, cu rizom. Tulpina este semi-erectă și poate depăși 1,5 m lungime.
Frunze compuse din (6) 10-12 (20) de foliole înguste. Inflorescențele sunt raceme multiflore (20-
40 flori), unilaterale, din flori mici, scurt pedicelate, cu corolla roz-albăstruie (rar albă). Fruct
păstaie cu 4-8 semințe rotunde, mici (2-3,5 mm in diametru). Specie de liziere de pădure,
tufărișuri, pârloage. Mai rar se comportă ca buruiană in culture anuale. Este o bună meliferă și
furajeră. Nu este cultivată ornamental. Prezența ei în habitate din Pădurea Verde trebuie
considerate normală.
Notă: În Timișoara, atât in zonele studiate, cât și în rest mai vegetează și alte specii de
măzăriche (e.g. V. grandiflora, V. angustifolia) ce pot fi determinate în perioada vernală și
estivală.
105

327. Vincetoxicum hirundinaria Medik. (= Cynanchum vincetoxicum (L.) R. Br.)
(Apocynaceae) - iarba fiarelor
Plantă erbacee perenă, cu tulpini erecte ce pot depăși 1 m înălțime. Frunzele sunt opuse
(uneori 3-4 per verticil), alungit-cordate. Florile sunt grupate în axilele frunzelor superioare, de
culoare alb-gălbui, cu diametrul corolei de cca 1 cm. Fructul este o foliculă, cu peri între
semințe. Specie tipică de păduri de foioase. De nedorit în mediul urban datorită toxicității pentru
ierbivore și (eventual) copii. În păduri, florile constituie sursă de polen.
328. Viola odorata L. (Violaceae) - toporași, tămîioare
Plantă perenă de talie mica, cu rizom și stoloni. Prezintă două tipuri de frunze, ambele
cordate, pețiolate: frunzele de primavară sunt mici (sub 3 cm), cele care apar ulterior au talie mai
mare (5-6 cm). Corolă violetă, rar albă, monosimetrică, pintenată. Florile sunt plăcut mirositoare.
Înflorirea are loc devreme (sfârșit de februarie – martie). Fructul este capsulă.
Specie frecvent întâlnită în pădurile de foioase, dar întâlnită și în parcurile din orașe.
Valoarea ornamentală este dată de timpurietatea înfloririi, culoarea și mirosul florilor, dar
și de constituirea unui covor verde în locurile umbroase. Astfel, recomandăm menținerea
populațiilor în parcurile cu densitate mare de arbori, unde cultivarea gazonului nu reușește.
329. Viola reichenbachiana Jord. ex Boreau (= Viola sylvestris Lam.) (Violaceae) -
colțunii popii.
Se deosebește de Viola odorata prin lipsa stolonilor, tulpinile erecte (cca 15-25 cm),
foliate, frunzele de regulă mai mari, florile cu petale cu dungi longitudinale liliachii, mai puțin
odorante și înflorire mai tardivă. Se întâlnește în Pădurea Verde și unele parcuri mai vechi.
Prezența acestei specii este normală în habitatele forestiere din zonă.
330. Viola x wittrockiana Gams - panseluțe
Specie hibridă obținută de horticultori. Este anuală, cu tulpina erectă, de talie mică. Se
caracterizează prin florile mari (până la 10 cm diametru), de o mare diversitate a coloritului. Se
cultivă ornamental diverse proveniențe horticole. Se pretează la cultivarea in partere, prin răsad.
Rezistă destul de bine la temperature scăzute. Mai puțin practicată la noi este cultura în ghivece,
jardiniere; cultivarea pe scară mai largă în ghivece pe terasele blocurilor de locuințe sau la
ferestre ar contribui la înfrumusețarea orașului, mai ales că răsadul este ieftin.
331. Vitis vinifera L. (Vitaceae) - viță de vie.
Arbust cățărător (liană) cu ajutorul cârceilor. Frunzele sunt palmate, cu incizii de
profunzimi variabile, în funcție de soi, hibrid. Florile de culoare verde, plăcut odorante. Fructele
sunt bace, divers colorate și conformate, cu epicarpul (pielița) aderente sau nu la pulpă.
În mediul urban se cultivă în grădini, curți, la intrarea în blocurile de locuințe, pentru
pergole în special. La periferia orașului, în grădini se cultivă încă hibrizi producători direcți
(HPD). Plantele spontane întâlnite în Pădurea Verde sau pe terasamentul căii ferate provin cel
mai probabil din semințe sau sunt viță sălbatică (anterior, subsp. sylvestris). Datorită poluării din
mediul urban, este nerecomandat consumul strugurilor și vinificarea. Putem considera frunzișul,
portul cățărător al plantei, dar și culoarea fructelor drept un atu ornamental. Deși cultivarea
pentru pergole are valoare de tradiție în regiune, recomandăm înlocuirea cu trandafiri cățărători.
Vița de vie poate fi cultivată prin conducere pe fațadele clădirilor noi sau lipsite de arbori și
arbuști în vecinătate. Suprimarea plantelor de pe taluzul căii ferate, datorită dezvoltării luxuriante
și umbririi altor specii, este o altă măsură recomandată.
332. Weigela florida Thunb.
Arbust ornamental, originar din Asia. Atinge înălţimi de până la 3 m. Tulpina se ramifică
de la bază, formând o tufă. Apreciată ca specie decorativă, în special pentru florile roz.
106

Înfloreşte în lunile mai-iunie. Este rezistentă la ger. Necesită soluri drenate şi fertile pentru a
putea vegeta optim.
333. Xanthium strumarium L. (Asteraceae) - cornuți
Plantă anuală viguroasă, cu tulpini uniform verzi sau maculate cu pete roșii-brune.
Frunzele sunt alterne, pețiolate, fin-aspru-păroase, ovat-triunghiulare. Părțile vegetative la
plantele din subspecia italicum au miros specific. Florile apar în perechi, într-un involucru
comun, cu spini recurbați; spinii de la partea terminală a involucrului, în număr de doi, sunt mai
mari, de unde denumirea populară de cornuți.
Originară din America de Nord.
Specie segetală și ruderală, se menține în populații numeroase în locurile virane și
pârloage.
Datorită faptului că are mare potential de îmburuienare, recomandăm distrugerea plantelor
înainte de fructificare. Cosirea locurilor virane de 1-2 ori pe an constituie o măsură suficientă.
334. Yucca filamentosa L. (Asparagaceae) - Yuca
Anterior, specia era încadrată în familia Liliaceae (sensu lato). Specie perenă, cu habitus de
tufa densă (sub 1 m înălțime). Frunzele sunt persistente peste iarnă, inclusiv în climatul nostru,
fasciculele marginale ale frunzelor desprinzându-se sub formă de filament. Planta emite mai
multe tije florale ce depășesc 1 – 1,5 m înălțime, ramificate, ce poartă flori campanulate,
pendent, cu tepale alb-crem, odorante. Fructifică foarte puțin. Excelentă plantă ornamentală, prin
foliaj și flori; se pretează la cultivarea în jardinière, parcuri, aliniamente etc.
Originară din sudul Americii de Nord.
Nu necesită măsuri de conservare. În perioada înfloririi, întreține polenizatorii.
Fig. 58 - Yucca filamentosa L.
335. Zinnia violacea Cav. (= Zinnia elegans Jacq.) (Asteraceae) - cârciumărese
Plantă anuală cu talie de 0,5-0,7 m, cu frunze opuse, aspru-păroase, ca și tulpina. Calatidii
cu florile ligulate divers colorate. Numărul de flori ligulate este variabil, în funcție de varietatea
107

horticolă (de la câteva la numeroase, în acest ultim caz calatidiul având aspectul de “floare
bătută”). Se înmulțește ușor, prin semințe. Este o plantă ornamentală rustică, potrivită
combinațiilor în partere. Uneori persistă prin semințele scuturate încă un an sau doi, manifestând
astfel o ușoară tendință de a deveni subspontană. Originară din Mexic. Nu necesită măsuri de
conservare. Recomandăm plantarea ei deoarece produce nectar și constituie astfel hrană pentru
lepidoptere.
Pe lângă aceste specii, mai sunt prezente în aria de studiu (în special în perimetrul Pădurii
Verzi), potrivit semnalărilor din literatura de specialitate următoarele specii (notate în ordine
alfabetică): Aegopodium podagraria L., Agrostis stolonifera L., Ajuga reptans L., Alliaria
petiolata (M. Bieb.) Cavaraet Grande, Allium ursinum L., Alopecurus pratensis L., Althaea
officinalis L., Arrhenatherum elatius (L.) P.Beauv., Arum maculatum L., Anthoxanthum
odoratum L., Artemisia absinthium L., Astragalus glycyphyllos L., Brachypodium sylvaticum
(Hudson.) Beauv., Bromus arvensis L., Bromus hordeaceus L., Bromus sterilis L., Buglossoides
purpurocaerulea (L.) I.M. Johnst., Butomus umbellatus L., Calystegia silvatica (Kit) Griseb.,
Campanula patula L., Capsella bursa-pastoris (L.) Med., Cardamine pratensis L., Cardaria
draba L., Carex brizoides L., Carex divulsa Stokes., Carex elongata L., Carex sylvatica
Hudson., Carex vulpina L., Carex distans L., Centaurea rocheliana (Heuffel) Dostal,
Centaurium erythraea Rafn., Chaerophyllum aromaticum L., Chaerophyllum bulbosum L.,
Circaea lutetiana L., Cirsium oleraceum (L.) Scop., Convolvulus arvensis L., Cruciata laevipes
Opiz., Colchicum autumnale L., Corydalis cava (L.) Schweig&Korte., Echinochloa crus-galli
(L.) Beauv., Erigeron annuus (L.) Pers., Erodium cicutarium (L.) L’Her, Euphorbia
amygdaloides L., Euphorbia cyparissias L., Falaris arundinacea L., Falcaria vulgaris Bernh.,
Festuca altissima All., Galanthus nivalis L., Galium mollogo L., Galium verum L., Geranium
dissectum L., Geranium macrorrhizum L., Gypsophila paniculata L., Glechoma hederacea L.,
Glychyrrhiza echinata L., Gratiola officinalis L., Helianthus tuberosus L., Hordeum murinum
L., Hypericum perforatum L., Inula germanica L., Iris pseudacorus L., Juncus effusus L., Juncus
inflexus L., Lamium album L., Lapsana communis L., Lathyrus pratensis L., Lysimachia vulgaris
L., Lythrum salicaria L., Luzula campestris (L.) DC., Melittis melissophyllum L., Mentha
aquatica L., Myosotis sylvatica Hoffm., Oenanthe aquatic, Onosis spinosa L., Papaver rhoeas
L., Pastinaca sativa L., Picris hieracioides L., Pimpinella saxifraga L., Plantago media L., Poa
palustris L., Poa pratensis L., Poa trivialis L., Polygonatum latifolium (Jacq.) Desf.,
Polygonatum multiflorum (L.) All., Polygonum amphibium L., Pulmonaria officinalis L.,
Ranunculus acris L., Ranunculus aquatilis L., Ranunculus ficaria L., Ranunculus repens L.,
Rorippa amphibia (L.) Besser, Rosa gallica L., Rumex acetosa L., Rumex conglomerates
Murray, Salvia nemorosa L., Scilla bifolia L., Scirpus maritimus L., Scrophularia nodosa L.,
Scutellaria hastifolia L., Silene vulgaris (Moench) Garcke, Stachys sylvatica L., Stellaria
nemorum L., Tamus communis L., Thalictrum flavum L., Thlaspi perfoliatum L., Thymus
pannonicus All., Trifolium medium L., Trifolium pratense L., Verbascum blattaria L., Veronica
chamaedrys L., Veronica hederifolia L., Vicia grandiflora Scop., Vinca minor L., Viola arvensis
Murray, Viola hirta L., Viola tricolor L., Viscum album L., Xanthium spinosa L.
3.1.1.2. Recomandări privind strategia de conservare a biodiversității în
zona urbană Timișoara
Mediile urbanizate și zonele periurbane, mai ales în Europa Vestică și Centrală, au
început de cca jumătate de secol să fie studiate sistematic, din perspectiva biodiversității. După
consacrarea în știință a conceptului de biodiversitate (în anul 1988), a emergenței ecologiei
peisajelor, ca ramură nouă a ecologiei, și mai ales după ce studiile și acțiunile de conservare a
biodiversității au luat amploare, aceste medii sunt privite dintr-o altă perspectivă: aceea a
conservării naturii. Considerate adesea a priori ca medii artificializate, neadăpostind specii de
interes pentru biologii conservaționiști, localitățile cu zonele lor periferice se dovedesc bogate în
108

specii, bogăție contrastând, în cazul celor mai multe dintre ele, cu zonele agricole intensivizate,
monotone din jur. Orașele constituie habitat pentru multe specii introduse, care coabitează cu
cele din fondul nativ de biodiversitate. Între cauzele acestei diversități ridicate se numără:
- diversitatea habitatelor (diverse moduri de utilizare a terenului, adesea diversitate a
substratului geologic și pedologică);
- temperaturile mai ridicate din orașe,
- funcționarea orașelor ca noduri ale rețelelor de transport, ceea ce conduce la
introduceri voite sau accidentale de specii.
Biodiversitatea din ariile urbane îndeplinește următoarele funcții (servicii ecosistemice):
1. Psiho-sanogenetică,
2. Estetică-recreativă,
3. Educativă,
4. Reglare a microclimatelor,
5. Depoluator natural,
6. Element al identității culturale locale.
Abordarea biodiversității numai prin prisma uneia dintre funcțiile de mai sus este
reducționistă (cel mai des, spațiile verzi din orașe sunt considerate elemente de înfrumusețare,
decorative).
Studiul nostru a condus la identificarea a 452 specii de cormofite, dintre care 289 specii
erbacee și 163 specii lemnoase (arbori, arbuști, liane). Din perspectivă floristică și a vegetației,
Timișoara prezintă diversitate floristică specifică relativ ridicată, cu numeroase elemente
alogene, alături de care (în zonele periferice, mai ales) persistă multe specii și fitocenoze
caracteristice zonei de silvostepă.
Vegetația Timișoarei, oraș cu bogată tradiție horticolă, poartă actualmente amprenta
modificărilor sociale și economice survenite după 1990. Astfel, se constată:
- extinderea zonelor rezidențiale și industriale în detrimentul suprafețelor ocupate cu
vegetație seminaturală,
- introducerea a numeroase specii și varietăți ornamentale în grădinile private ale
orașului,
- coexistența unor spații verzi bine întreținute cu zone care nu fac obiectul unei strategii
de întreținere, care au evoluat în sensul ruderalizării,
- existența zonelor agricole învecinate necultivate și care devin astfel focare de
îmburuienare pentru periferiile orașului,
- intervenții ale proprietarilor privați în spațiile verzi (grădini din fața caselor,
blocurilor, ...), în grad foarte variabil (de la lipsa totală a întreținerii, la amenajări
haotice, care nu țin seama de principiile peisagisticii urbanistice),
- urme ale acțiunilor de “vandalizare” (ruperea ramurilor arborilor și arbuștilor,
culegerea plantelor floricole, furtul materialului săditor etc.).
În urma observațiilor pe teren, in zonele alese spre eșantionare, formulăm următoarele
recomandări:
A. Recomandări cu caracter general:
- Perspectiva generală în abordarea conservării biodiversității în Timișoara
trebuie să fie aceea valabilă în cazul conservării biodiversității în mediul
(semi)natural: abordarea la nivel de peisaj, prin considerarea conectivității (arii-cheie
legate prin coridoare ecologice). Din acest punct de vedere, toate parcurile, și
ecosistemele periurbane seminaturale trebuie menținute.
- Atragerea membrilor comunității în acțiunile de conservare a
biodiversității (una dintre condițiile reușitei acțiunilor de conservare a naturii este
participarea actorilor ce trăiesc în contact direct cu ecosistemele-țintă). Acest lucru se
109

poate face și prin stimularea populației în plantarea/semănarea speciilor dorite prin
măsuri de educare / informare și prin oferirea de material biologic gratuit (în măsura
posibilităților) sau la prețuri reduse.
- Dat fiind că prezentul studiu a fost efectuat pe baza unei eșantionări și nu
prin studiu extensiv al întregii zone metropolitane, completarea / extinderea lui este
necesară și va aduce informații utile, cu precădere în identificarea coridoarelor
ecologice.
- Direcționarea eforturilor de conservare înspre acele zone cu mare valoare
ecologică: Pădurea Verde, toate parcurile orașului cu arbori de talie medie și mare
(chiar dacă acestea nu adăpostesc specii din listele roșii, rolul lor de habitat pentru
numeroase specii de păsări, nevertebrate etc. Este fundamental), canalul Behela.
- Specii de plante care apar menționate în O.U.G. nr. 57/2007, aprobată cu
modificări și completări prin Legea nr. 49/2011 nu au fost identificate, cu excepția
speciei Galanthus nivalis (anexa 5A – specii de interes comunitar a căror prelevare
din natură și exploatare fac obiectul măsurilor de management). Ca atare se impun
măsuri de management care să elimine (reducă) recoltarea acestei specii.
B. Recomandări decurgând din studiul diversității vegetale:
- Este necesar efectuarea unui studiu asupra talofitelor (ciuperci, mușchi, licheni), unele
dintre aceste categorii de organisme având caracter de bioindicatori ai gradului de
poluare (lichenii).
- Eliminarea tuturor populațiilor de plante invazive: Ambrosia artemisiifolia (care este,
în plus, o redutabilă producătoare de polen alergen), Phytolaca americana, Rudbeckia
laciniata, Xanthium strumarium italicum, Helianthus tuberosus etc.. Măsurile de
combatere mecanică (cosiri) sunt de preferat celor chimice.
- Cosirea tuturor suprafețelor înierbate din interiorul orașului în care domină
gramineele, înainte de înspicarea acestora pentru a reduce riscul eliberării de polen
alergen.
- Extinderea sortimentului de specii ornamentale utilzate în amenajarea spațiilor verzi
publice (e.g. Gikgo biloba are o frecvență redusă, însă este un arbore de mare efect
ornamental; plantarea de exemplare mascule evită problemele de miros al semințelor).
C. Recomandări privitoare la Parcul Botanic:
Este imperioasă transformarea de facto a Parcului Botanic în grădină botanică, Timișoara
fiind un oraș mare în care funcția știinșifică, educativă și recreativ-educativă a unei astfel de
instituții ar fi benefică. În acest sens, recomandăm:
- constituirea unui Consiliu Științific al Grădinii Botanice, prin cooptarea specialiștilor
din Oraș (biologi, horticultori, peisagiști etc.)
- insituirea (reinstituirea) sistemului de acces în Grădina Botanică prin plată, ceea ce ar
contribui la suportarea unei părți din cheltuielile de întreținere,
- revederea proiectului inițial al Grădinii Botanice, în scopul refacerii colecțiilor,
- construirea serelor, conform proiectului inițial, eventual refăcut,
- reeditarea Catalogului de semințe oferite spre schimburi,
D. Recomandări privitoare la perdeaua de protecție:
În starea ei actuală, perdeaua verde, din partea de nord a orașului are o structură pe specii
necorespunzătoare. Este de re-examinat oportunitatea unei perdele verzi cu lățimea de câțiva
metri la periferia unui oraș mare. O centură verde, care să cuprindă atât o bandă de arbori, cât și
ecosisteme semi-naturale erbacei, precum și spații verzi dense în suburbii ar contribui la
realizarea mai eficientă a funcțiilor în realizarea cărora s-a făcut plantarea perdelei de protecție.
În orice caz, actuala bandă plantată cu arbori și arbuști trebuie păstrată, însă structura ei floristică
trebuie reconsiderată. Alte recomandări punctuale:
110

Îndepărtarea şi înlocuirea exemplarelor uscate;
Creşterea numărului de arbori la hectar în cadrul perdelei de protecţie la desimea optimă
de 5000 de puieţi la hectar la instalare (în cazul extinderii);
Folosirea unor scheme de plantare în care arbuştii să fie instalaţi la marginile perdelei de
protecţie, iar speciile de bază să alterneze;
Supravegherea şi nepromovarea pe viitor a speciilor cu potenţial invaziv (Amorpha
fruticosa);
Îndepărtarea şi înlocuirea exemplarelor uscate;
Realizarea de completări în locurile în care densitatea puieţilor este mică. Va trebui
urmărită realizarea stării de masiv pentru ca perdeaua să devină funcţională;
Repararea sau refacerea gardului de protecţie pe porţiunile unde acest lucru este necesar
pentru evitarea pătrunderii animalelor domestice, în special a caprelor, vacilor şi oilor, care rup
unele exemplare sau mănâncă mugurele terminal;
Plantarea unui rând de arbuşti/arbori cu ţepi (Rosa canina – măceş; Crataegus
monogyna - păducel), de fiecare parte a perdelei de protecţie pentru limitarea accesului
animalelor domestice mari şi evitarea în acest fel a distrugerii puieţilor. De asemenea, aceşti
arbuşti vor contribui şi la închiderea pe verticală a perdelei. În momentul în care gardul viu va
deveni funcţional, se va putea renunţa la gardul de protecţie actual, realizat cu sârmă ghimpată.
Această formă de protejare a puieţilor împotriva animalelor doemestice mari este de preferat
gardului de sârmă ghimpată care poate răni şi fauna sălbatică;
Combaterea periodică a bolilor şi dăunătorilor;
Realizarea lucrărilor de pregătire a solului şi de întreţinere a plantaţiei, în special pe
suprafeţele în care se fac completări.
E. Recomandări privind Pădurea Verde:
Pădurea Verde constituie un atu al Timișoarei, un element al patrimoniului natural al
comunității. Cea mai importantă problemă a managementului acestei zone verzi o constituie
depozitarea ilegală a deșeurilor, ceea ce reduce mult capacitatea de îndeplinire a funcției esteticerecreative.
Nu considerăm necesare măsuri de intervenție în schimbarea structurii de specii.
Tăierea arbuștilor din pădure nu este necesară, deoarece populațiile acestora se reglează natural.
O măsură pe care o recomandăm este aceea a marcării unor trasee de vizitare / promenadă și
prevederea lor cu pubele. Acese trasee ar trebui delimitate în funcție de destinație: pentru
plimbări pedestre, pentru acces cu ATV-urile, motocicletele și bicicletele (accesul vehiculelor cu
motor trebuie restricționat în zonele cu mare concentrare de păsări). În anumite zone de lizieră se
impune reducerea benzii ocupate de Prunus spinosa, ocuparea pajiștilor cu acest arbust
conducând la reducerea diversității speciilor erbacee.
Pădurea verde este administrată de O.S. Timişoara în baza amenajamentului silvic în
vigoare, valabil în perioada 01.01.2008 – 31.12.2017. Astfel, se vor respecta în continuare
măsurile de managament şi lucrările propuse pentru fiecare unitate amenajistică în parte.
Parcelele care fac parte din zona studiată sunt 19, 20, 26, 27, 33, 54, 55, 56, 57, cu următoarele
unităţi amenajistice: 19, 20, 26, 27, 33, 54A, 54B, 55, 56, 57A, 57B, 57C, 57D.
- u.a. 19 - 80% Stejar 20% Frasin, vârsta 124 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 20 - 80% Stejar 20% Frasin, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 26 - 70% Stejar 20% Frasin 10% Diverse tari , vârsta 124 ani, lucrări propuse –
tăieri de igienă;
- u.a. 27 - 90% Stejar 10% Frasin, vârsta 124 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 33 - 80% Stejar 20% Frasin 10% Paltin, vârsta 74 ani, lucrări propuse – tăieri de
igienă;
- u.a. 54A - 70% Frasin 30% Stejar, vârsta 94 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 54B - 80% Stejar 20% Frasin, vârsta 74 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 55A - 80% Stejar 10% Cer 10% Frasin, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de
igienă;
111

- u.a. 55B - 60% Stejar 30% Cer 10% Frasin, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de
igienă;
- u.a. 56 - 80% Stejar 10% Cer 10% Frasin, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de
igienă;
- u.a. 57A - 70% Stejar 30% Diverse tari, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 57B - 90% Stejar 10% Diverse tari, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 57C - 100% Stejar, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 57D - 100% Stejar, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
- u.a. 57E - 100% Stejar, vârsta 84 ani, lucrări propuse – tăieri de igienă;
Dat fiind scopul recreaţional al Pădurii Verzi, subliniat de altfel şi prin categoria de
folosinţă din care face parte (1.4 - Păduri parc şi alte păduri de recreere de intensitate
funcţională foarte ridicată), recomandăm ca tăierile de igienă menţionate în amenajament să se
execute în afara sezonului de vegetaţie.
F. Recomandări privind taluzul căii ferate:
Stadiul actual al succesiunii vegetației de lângă calea ferată ce traversează Timișoara pe
direcția est-vest este cel al vegetației lemnoase, ceea ce denotă o întreținere precară. Ni se pare
mai potrivită menținerea vegetației în stadiul pajiștilor secundare. Ca măsură de reducere a
zgomotului, se poate recurge la plantarea unor benzi de arbori, în zonele în care calea ferată are
în proximitate blocuri de locuințe. În acest sens, se poate folosi plopul piramidal (Populus italica
pyramidalis), exemplare mascule (ceea ce evită problema perilor la momentul diseminării).
G. Recomandări privind canalul Behela:
Vegetația acvatică și palustră din albia și malurile Behelăi, precum și cea din apropiere
este destul de diversă. Pe lângă comunitățile vegetale specifice habitatelor umede (asociații de
lintiță, păpurișuri etc.), constatăm plantarea de către riverani (locuitori al Ghirodei) a unor specii
nepotrivite (ex: molid, măr). Abordarea peisagistică unitară a acestui coridor acvatic este
necesară. Problematică este asigurarea unui debit minim constant al apei, mai ales în anii
secetoși, daorită prezenței în amonte a barajului de la Dumbrăvița. Regimul de scurgere fluctuant
și redus va conduce la ruderalizare și eutrofizare.
112