bazele producţiei lemnului - Facultatea de Protecţia Mediului

Bazele producţiei lemnului .
MOŢIU PETRICĂ TUDOR
BAZELE PRODUCŢIEI LEMNULUI
ORADEA, 2009
1

Bazele producţiei lemnului .
CUPRINS
I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL PĂDURII……………………………………………....1
I.1. Pădurea, obiectiv de interes economic……………………………………………..1
I.2. Particularităţi privind cererea şi oferta produselor pe bază de lemn……………….7
I.3. Formarea preţului lemnului pe picior……………………………………….……11
II. ECONOMIA RESURSELOR FORESTIERE……………………………………......13
II.1. Economia forestieră: concept şi clasificări……………………………………....13
III. SPECII LEMNOASE DE INTERES ÎN INDUSTRIA PRELUCRĂRII
LEMNULUI………………………………………………………………………………..17
III.1. Abies alba………………………………………………………………….……17
III.2. Pseudotsuga menziesii…………………………………………….……...…..19
III.3. Pices abies………………………………………………………………………20
III.4. Larix decidua…………………………………………………………………..22
III.5. Pinus sylvestris…………………………………………………………….……24
III.6. Pinus nigra………………………………………………….…………………..26
III.7. Pinus strobus…………………………………………………….……………..27
III.8. Pinus cembra………………………………………………………….……….28
III.9. Fagus sylvatica………………………………………………….……………...29
III.10.Quercus rubra……………………………………………………….…………31
III.11. Quercus petraea ssp. Petraea……………………………………………….....32
III.12. Quercus robur…………………………………………………………………33
III.13. Juglans regia………………………………………………………………......34
III.14. Acer pseudoplatanus..........................................................................................35
III.15. Fraxinus excelsior..............................................................................................36
III.16. Fraxinus ornus…………………………………………………………………37
III.17. Fraxinus pallisae……………………………………………………………....38
III.18. Fraxinus angustifolia………………………………………………………….39
III.19. Fraxinus americana…………………………………………………………....39
III.20. Fraxinus pennsylvanica…………………………………………..………….39
III.21. Populus alba…………………………………………………………….……..40
III.22. Populus tremula……………………………………………………….............41
III.23. Populus x canescens………………………………………………………...…41
III.24. Populus nigra…………………………………………….………………….…42
2

Bazele producţiei lemnului .
III.25. Populus x canadensis……………………………………………………….…43
III.26. Populus x interamericana……………………………………………………...43
III.27. Populus simonii……………………………………………………………..…44
III.28. Populus trichocarpa…………………………………………………………....44
III.29. Malus sylvestris……………………………………………………………..…44
III.30. Pyrus pyraster……………………………………………………………….....45
III.31. Sorbus aucuparia………………………………………………………………45
III.32. Sorbus domestica……………………………………………………………...46
III.33. Sorbus torminalis………………………………………………………….…..47
III.34. Sorbus aria……………………………………………………………………..47
III.35. Prunus fructicosa……………………………………………………………....48
III.36. Prunus avium………………………………………………………….……….48
III.37. Sophora japonica………………………………………………………………49
III.38. Laburnum anagyroides…………………………………………………….......49
III.39. Robinia pseudacacia…………………………………………………………...50
IV. PĂRŢILE COMPONENTE ALE ARBORELUI Şl FORMA FUSULUI………….52
IV.1. Părţile componente ale arborelui……………………………………………….52
V. PROCEDEE Şl INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA DIMENSIUNILOR
ARBORILOR.......................................................................................................................55
V.1. Măsurarea lungimilor…………………………………………………………....55
V.2. Măsurarea grosimilor............................................................................................56
V.3. Măsurarea înălţimii...............................................................................................56
V.4. Cubajul arborelui…………………………………………………………….…..56
V.4.1. Cubajul arborelui doborât……………………………………………..56
V.4.2. Cubajul lemnului rotund…………………………………………..…..56
VI. TEORIA ŞI MODELAREA MATEMATICĂ A FORMEI ŞI VOLUMULUI
TRUNCHIULUI ARBORILOR……………………………………………………….....57
VI.1. Forma trunchiului arborilor…………………………………………………….57
VII. SORTAREA MASEI LEMNOASE PE PICIOR………………………………........61
VII.1. Generalităţi………………………………………………………………….....61
VII.2. Metoda de sortare cu tabele de sortare dimensională la arbori..........................63
BIBLIOGRAFIE.....................................................................................................................65
3

Bazele producţiei lemnului .
I. INTRODUCERE ÎN STUDIUL PĂDURII
I.1. Pădurea, obiectiv de interes economic
Pădurea ca obiectiv de interes economic poate fi tratată în feluri diferite. Se folosesc în
acest scop indicatori cantitativi şi indicatori calitativi de evaluare a resurselor forestiere ale
unei ţări sau dintr-o zonă fizico – geografică oarecare.
Ca indicatori cantitativi se disting:
-procentul de împădurire,
-suprafaţa de pădure/locuitor,
-volumul de lemn pe picior,
-posibilitatea,
-accesibilitatea,
-cantitatea de lemn lansată pe piaţă,
-cantitatea de produse accesorii oferită industriei,
-cifra de afaceri a agenţilor economici specializaţi în domeniu,
-capacitatea de primire a publicului.
Dintre indicatorii calitativi, prezintă importanţă deosebită:
-calitatea factorilor de mediu;
-starea de sănătate a ecosistemelor forestiere;
-calitatea factorilor amelioraţi prin influenţele directe exercitate de păduri;
-ponderea tratamentelor intensive;
-originea şi provenienţa arboretelor;
-incidenţa pădurilor seculare, virgine, naturale şi seminaturale;
-proporţia arboretelor amestecate;
-volumul de lemn mort în pădure;
-proporţia regenerării pe cale naturală;
-proporţia speciilor autohtone şi a speciilor exotice introduse în cultură;
-speciile rare sau pe cale de dispariţie;
-conservarea resurselor genetice forestiere.
Pentru analizarea indicatorilor cantitativi şi calitativi de caracterizare a resurselor
forestiere ale unei ţări se cere un spaţiu vast, aceasta din nevoia de examinare a elementelor
menţionate mai sus, prin prisma conceptelor de conservare şi dezvoltare durabilă a
pădurilor. Modul sub care se prezintă resursele forestiere din punct de vedere al întinderii,
4

Bazele producţiei lemnului .
structurii, calităţii tehnologice a lemnului şi valorii financiare a produselor şi serviciilor aduse
de pădure omului şi societăţii umane în ansamblul său, se reflectă în activitatea agenţilor
economici, indiferent de natura capitalului.
În fapt este vorba de particularitatea pădurilor, privite ca entitate regenerabilă,
ecologică şi economică în egală măsură, fapt ce le deosebeşte de alte resurse naturale.
Evoluţia gândirii economice ţine seama de existenţa şi importanţa pădurilor ca sursă
producătoare de bunuri şi servicii sociale: de-a lungul ultimelor trei secole, începând cu
cameralişti austrieci şi până în prezent ideea continuităţii producţiei de lemn a dominat
interesul cercurilor economice.
Din timpurile îndepărtate, pădurile s-au impus prin extinderea geografică, având ca
limite ale arealului lor de dezvoltare o biotemperatură anuală de 3 0 C şi un volum mediu de
precipitaţii de 350 – 400 mm/an. În anii noştri, din întinderea totală a terenurilor cu vegetaţie
arborescentă, de 4592 milioane ha, suprafaţa efectiv acoperită cu pădure însumează 4113
milioane ha
Examinarea atentă a datelor de mai sus, evidenţiază o inegală repartiţie a pădurilor pe
glob şi în plan regional. În raport cu densitatea populaţiei acest aspect devine şi mai
semnificativ în Asia şi Europa, de exemplu, revine la un locuitor între 0,19 şi 0, 31 ha pădure,
în timp ce în Federaţia Rusă, zona Pacificului, America de Sud şi America de Nord acest
indicator variază între 3,21 şi 5,40 ha.
Nu ne propunem ca în acest capitol de început să examinăm particularităţile repartiţiei
pădurilor în plan teritorial şi semnificaţiile demografice, economice şi sociale ale acestui
aspect. Subliniem doar importanţa pădurilor ca sursă regenerabilă de bunuri şi servicii la
nivel planetar. Procentul de împădurire, ca şi suprafaţă de pădure / locuitor, ne oferă
imaginea reală a legăturilor dintre ponderea economiei lemnului dintr-o anume regiune şi
ansamblul activităţii economice pe plan local.
Lemnul reprezintă un bun şi totodată o marfă deosebit de solocitată pe toate pieţele
interne şi internaţionale, producţia sortimentelor pe bază de lemn, ca şi consumul acestora
înregistrând creşteri semnificative în ultimile decenii. În proporţie de peste 25% lemnul
recoltat anual din păduri se foloseşte pentru producţia de cherestea. Ponderea lemnului
pentru hârtie şi ambalaje este într-o continuă creştere. În intreprinderile cu profil forestier
lucrează un mare număr de angajaţi: în ţările europene, de exemplu, activează 2,4 milioane
salariaţi, ceea ce reprezintă 5% din totalul forţei de muncă angajate în unităţile industriale şi
agricole din Europa.
5

Bazele producţiei lemnului .
În condiţiile gospodăririi durabile a resurselor, acoperirea nevolior de lemn se
realizează concomitent cu creşterea volumului altor bunuri, decât lemnul şi a seviciilor
ecoprotective, care se obţin din şi prin exestenţa pădurilor. Pădurea are legi proprii de creştere
şi dezvoltare şi se află în raporturi de condiţionare reciprocă cu mediul în care se dezvoltă.
Este puternic influenţată de condiţiile de mediu şi exercită, în acelaşi timp, o influenţă
considerabilă asupra vieţii oamenilor. Pădurea ca ecosistem natural prezintă o mare
complexitate, graţie organizării sale superioare, infinitelor conexiuni biocenotice, care
determină o puternică stratificare a funcţiilor pe care le îndeplinesc.
Prezenţa pădurii în spaţiul geografic generează influenţe favorabile asupra factorilor
de mediu – aerul, apa, solul şi substanţele litologice, flora şi fauna – nu numai în teritoriul pe
care îl ocupă, ci şi în afara acestuia.
Înţelegerea cvasiunanimă cu privire la funcţiile pădurilor este urmarea impactului
omului asupra mediului natural, în primul rând asupra despăduririlor ce au avut loc de-a
lungul timpului.
Nu urmărim o prezentare a conceptelor silviculturale cu privire la divizarea pădurilor
în grupe şi subgrupe funcţionale. În cercurile de specialitate, este acceptată ideea că întinderile
silvestre îndeplinesc funcţii de protecţie şi producţie; prin existenţa sa o pădure exercită două
sau mai multe funcţii: producerea de lemn, protecţia apelor şi a solului, purificarea aerului,
ameliorarea factorilor climatici şi industriali dăunători, producerea de materii prime pentru
industriile alimentare şi farmaceutică (fructe, seminţe, rădăcini, bulbi, coajă, răşini, vânat etc).
Se impune promovarea resturilor multiple ale pădurilor pentru a putea distinge
interesul agenţilor economici în evaluarea şi comercializarea bunurilor şi serviciilor acestora.
Însuşirea ecosistemelor forestiere de a produce lemn pentru o gamă variată de utilizări nu se
pune în discuţie: cererile de lemn trebuie însă dimensionate şi convenite în contextul
integrităţii pădurilor. Dinamica exploatărilor de lemn pe perioada ultimelor cinci decenii
confirmă nevoile crescânde ale unei populaţii în plină explozie demografică
Datele de mai sus ilustrează volumul mediu de masă lemnoasă exploatată în scopuri
industriale la nume intervale de timp şi dau măsura ofertelor anuale de lemn. Indiferent de
natura proprietăţii asupra pădurilor, fie la nivelul unei comunităţi rurale, fie pe plan naţional
sau regional. Asigurarea de lemn şi alte produse ale pădurii pentru producţia industrială şi
nevoi locale, nu se poate, aşadar concepe fără restricţii de ordin ecologic şi social.
Exercitarea preocupărilor de valorificare a materiilor prime furnizate de păduri se face,
evident, cu mijloace tehnice condiţionate de imperativele conservării şi protejării fondului
forestier, ca o garanţie a continuităţii producţiei de biomasă lemnoasă.
6

Bazele producţiei lemnului .
Rămânând la ideea că pădurea constituie un obiectiv de interes economic universal
acceptat, menţionăm că existenţa şi însuşirile lemnului au generat de secole schimburi
comerciale în cantităţi şi valori foarte mari. Cu titlu de ilustrate, se prezintă în tabelul 1
valoarea produselor pe bază de lemn comercializate la nivelul anilor 1950, 1960, 1970, 1980.
1990, 2000 sub formă de: lemn prelucrat (lemn rotund, cherestea, traverse); particule din
lemn (furnire, placaje, plăci aglomerate şi din fibre de lemn); produse papetare (celuloză,
hârtie şi cartoane); alte produse din lemn (lemn de foc, cărbune din lemn, tocătură din lemn
etc).
Valoarea schimburilor comerciale internaţionale cu produse
lemnoase în intervalul 1950-2000
7
Tabelul 1
Specificări Ani de referinţă
1950 1960 1970 1980 1990 2000
Lemn prelucrat 10,3 13,5 13,5 34,1 55,0 61,0
Produse din particule de lemn 1,0 2,7 4,3 4,5 14,3 22,1
Produse papetare 8,7 12,5 18,9 49,2 66,3 72,0
Alte produse din lemn 3,9 5,3 8,9 14,6 17,6 24,8
TOTAL 23,9 34,0 47,4 103,3 153,2 179,9
Societatea umană este implicată într-un grad foarte avansat pe linia folosirii pădurilor
şi a produselor pe bază de lemn. Rata creşterii anuale cu privire la producerea şi consumul
de sortimente din lemn reprezintă în valori absolute între 2 şi 56 miliarde dolari SUA pe
an. Din totalul lemnului de lucru ce rezultă în urma exploatărilor anuale, circa 87% se obţine
în ţările dezvoltate din punct de vedere economic. În intervalul 1913 – 1950, consumul global
de produse pe bază de lemn a înregistrat o creştere anuală de 1 – 1,2%; în următoarele decenii
acest ritm de creştere reprezintă 2,3%.
Numeroşi economişti, silvicultori şi proprietari de păduri se ocupă de evaluarea
funcţiilor productivă şi protective ale pădurii. Metodologiile folosite în acest scop sunt
diferite; de regulă, se iau în calcul, pentru aprecierea în bani a valorii resurselor forestiere,
următoarele izvoare ale valorii: pământul, munca, capitalul şi managementul, fără de care
ceilalţi factori nu pot fi pe deplin evidenţiaţi. Evaluarea economică a serviciilor (considerând
funcţiile ca noţiuni abstracte) de protecţie ale pădurilor este legată de un anume nivel de
dezvoltare a societăţii umane. Pornind de la acest nivel, se apelează la ,,indicatori de
utilitate’’, susceptibili de a exprima în bani influenţa pădurii asupra climatului şi a altor factori
de mediu. Cu titlu de exemplificare, se menţionează:
costul împăduririi sau reîmpăduririi pentru crearea pădurii;

Bazele producţiei lemnului .
raportul costuri / beneficii;
beneficiul rezultat din existenţa pădurii generatoare de influenţe favorabile
privind protecţia mediului şi a sănătăţii oamenilor;
costurile de substituire, respectiv costul instalaţiilor care pot asigura aceleaşi
efecte ca şi pădurea.
Evaluarea economică a resurselor forestiere contribuie la trecerea de la o gospodărire
silvică orientată pe producţia de lemn la una bazată pe utilizarea complexă a pădurii. În
multe ţări europene, o astfel de preocupare a devenit realitate economică. Acesta pe
considerentul că funcţiile de protecţie exercitate de păduri au calitatea de a menţine la timpul
prezent valori economice care, deteriorate odată cu declinul pădurilor, nu mai pot fi obţinute
prin lucrări ulterioare de reconstrucţie ecologică decât cu foarte mare greutate, cu mari
cheltuieli şi într-o perioadă îndelungată de timp. Apreciind cum se cuvine pământul şi, în
egală măsură, pădurile, se poate da măsura cuvenită efortului economic şi tehnic al tuturor
activităţilor de conservare şi dezvoltare a fondului forestier naţional. Înţelegem prin fond
forestier totalitatea terenurilor cu vegetaţie forestieră, recunoscute ca atare prin
amenajamentele silvice, precum şi suprafeţele care deservesc nevoile administraţiei silvice
pentru pepiniere, instalaţii de transport forestier, construcţii de interes silvic şi cinegetic etc.
Din cele expuse se poate forma o precepţie asupra rosturilor şi importanţei economice
asupra pădurilor. Se consideră utile în acest stadiu al cunoştinţelor tratarea anumitor
considerente cu privire la eficienţa economică şi asupra economiei naţionale. Factorii care
influenţează eficienţa economică în silvicultură pot fi grupaţi în: factori cu acţiune directă şi
factori cu acţiune indirectă. Faţă de multitudinea opiniilor cu privire la conceptul de
eficienţă economică, considerăm plauzibilă, în cazul gospodăririi pădurilor modalitatea de
definire a conceptului care ţine de seama de strategia politicii economice naţionale. Realizarea
unor procese de producţie cu economicitate ridicată se poate înfăptui numai dacă se ia în
considerare întreaga gamă a posibilităţilor pe care le oferă utilizarea resurselor de care
dispune economia naţională, ramurile şi subramurile acesteia.
În condiţiile economiei de piaţă concurenţială cu semnificaţii în activităţile din
silvicultură, un rol complx îl au productivitate arboretelor exprimată prin creşterea medie
pe an şi hectar şi productivitatea socială, determinată prin raportul dintre volumul maxim al
producţiei, preţul minim de cost, investiţia minimă făcută şi profitul maxim obţinut.
Importanţă are, de asemenea, şi definirea indicatorilor de eficienţă care prezintă
particularităţi determinate de specificul procesului de producţie în silvicultură. Simplul raport
dintre venituri şi cheltuieli nu este de natură să exprime efectul activităţii economice din
8

Bazele producţiei lemnului .
silvicultură. O apreciere relevantă a activităţii economice a unităţilor silvice constă în
examinarea consecinţelor indicatorilor tehnico – economici pe durate îndelungate de timp,
echivalente după structura arboretelor, cu 40 la 160 ani.
Principal, se consideră că economia de piaţă reprezintă acel sistem economic în care
mecanismele naturale ale pieţei tind să asigure echilibrul cererii cu oferta, exceptând
intervenţie monopolurilor sau a statului. Din examinarea modelelor economiei de piaţă şi al
economiei centralizate, opinăm în cazul silviculturii pe ideea că planificarea este
fundamentată ca o reacţie la disfuncţionalităţile ivite în funcţionarea reală a sistemului de
piaţă. Deciziile economice, pentru mult timp, sunt concentrate în ceea ce priveşte piaţa
lemnului, la nivel centralizat. Sinteza măsurilor adoptate o reprezintă la noi, programele
Autorităţii de stat pentru silvicultură, considerate ca normă de conduită pentru agenţii
economici. Aceste norme devin obligatorii pentru subunităţile teritoriale silvice, a căror
activitate se apreciază în raport cu modul în care realizează indicatorii pe care îi conţin
programele respective.
Gestiunea economică a pădurilor se află într-o poziţie sensibilă. Pornind de la faptul că
nici unul din modelele teoretice ale economiei de schimb nu funcţionează în formă pură se
poate spune că în cazul silviculturii sistemul real al economiei de piaţă se prezintă într-o mare
diversitate de situaţii, de experimente şi practici naţionale, adecvate nivelului de dezvoltare
economică şi socială.
Sub acest unghi, merită subliniat că în contextul economic, social şi politic din
Europa, se manifestă mutaţii semnificative în ceea ce priveşte folosinţa terenurilor. Luând ca
exemplu Franţa, în ultimile decenii ca urmare a creşterii productivităţii agricole, a
concentrărilor urbane şi a facilităţilor de transport şi comunicare, se înregistrează o diminuare
a solurilor folosite agricol. În intervalul 1930 – 2000, suprafeţele folosite agricol s-au redus cu
2,5 milioane de hectare şi cele afectate ca fâneţe şi păşuni naturale cu 4 milioane hectare, în
timp ce s-au efectuat împăduriri noi pe 3 milioane hectare.
Cele de mai sus reprezintă, totodată, un exemplu dintre multe altele, care reflectă o
anume tendinţă a ţărilor dezvoltate economic de a readuce în circuitul economic prin
împăduriri importante suprafeţe agricole lipsite de eficienţă economică, pe de o parte pentru
nevoi ale consumului de lemn, pe de altă parte din raţiuni de conservare a mediului
înconjurător.
9

Bazele producţiei lemnului .
I.2. Particularităţi privind cererea şi oferta produselor pe bază de lemn
Promovarea economiei de piaţă în România presupune condiţii şi mecanisme noi cu
care operează agenţii economici în raport de particularităţile specifice modului de organizare
a economiei naţionale. Procesul de tranziţie din economia românească se reflectă şi pe piaţa
produselor de lemn; imperfecţiunile acestui proces au ca repercusiuni o scădere a eficienţei
economice a sectorului forestier.
În condiţiile în care preţurile produselor lemnoase se stabilesc ca urmare a confruntării
dintre cerere şi ofertă pe o piaţă liberă, este de dorit ca mecanismele de aplicare a acestei legi
să funcţioneze şi în silvicultură. Piaţa mondială a produselor lemnoase este o piaţă deschisă
care nu beneficiează de un mecanism instituţional cu rol regulator, cum există la alte produse
(grâu, cupru, cafea etc.). La nivel european se remarcă o mare sensibilitate a preţurilor în
raport cu evoluţia pieţei din America de Nord şi oferta de produse lemnoase din ţările
scandinave şi Federaţia Rusă.
Examinarea evoluţiei economice şi comerţului internaţional cu produse lemnoase în
ţările Europei de Est şi Centrale (Marocico 1993), evidenţiază unele aspecte interesante, din
care rezultă că:
- aprovizionarea cu produse lemnoase se caracterizează în spaţiul studiat printr-un
nivel mai scăzut de dependenţă de pieţele internaţionale. De exemplu, proporţia importurilor
şi exporturilor pentru lemn rotund, cherestea, panouri, celuloză şi hârtie nu depăşeşte 20% din
valoarea producţiei;
redus;
- nivelul scimburilor încrucişate – export şi import simultan al aceluiaşi produs este
- transformarea lemnului brut în produse derivate cu valoare adăugată mare este relativ
mică în raport cu resursele disponibile şi nivelul de industrializare;
- se înregistrează o reducere a consumului aparent, ca urmare a dificultăţilor
economice proprii perioadei de tranziţie.
Tendinţele menţionate mai sus sunt valabile şi pentru ţara noastră. În afara importului
de pastă din lemn pentru hârtie şi cartoane. România îşi asigură într-o pondere foarte ridicată,
peste 93%, necesarul de produse lemnoase din resurse interne. Pornind de la această realitate,
se consideră (Milescu şi Marocico 1995) că piaţa produselor lemnoase de la noi prezintă
particularităţi care o fac să fie mai puţin deschisă şi, deci, mai puţin sensibilă la evoluţia
preţurilor pe plan mondial şi european.
În ultimul deceniu piaţa lemnului pe picior s-a aflat într-o poziţie quasimonopolistă.
10

Bazele producţiei lemnului .
Nu a existat şi se întrevede nici în viitorul apropiat alţi producători de lemn care prin
cantităţile oferite spre vânzare, în condiţiile respectării legislaţiei în vigoare, să fie în măsură
să modifice nivelul preţurilor adjudecate de către unităţile sivice de stat.
Monopolul deţinut de stat este la rândul său limitat de caracteristicile procesului de
producţie forestieră. În fapt are loc o contradicţie între modul de ofertă prin licitaţie, care face
apel la concurenţă şi volumul pus în vânzare, prestabilit, de regulă, prin acte normative.
Volumul de lemn pe picior, oferit spre vânzare anual reprezintă posibilitate totală a
pădurilor, ce se stabileşte în mod obişnuit pentru o perioadă de 10 ani, prin proiectele de
amenajare a pădurilor. Aceasta înseamnă că oferta de masă lemnoasă este inelastică şi nu se
poate adapta cererilor pieţei, deşi Parlamentul aprobă anual cantităţile de lemn ce urmează a
se recolta din pădurile ţării.
De remarcat şi un element de natură tehnică, care are influenţă asupra ofertei şi cererii
de lemn pe piaţa liberă, concurenţială din România: lucrările de punere în valoare a masei
lemnoase şi încheierea documentaţiilor ce se cer pentru stipularea condiţiilor contractuale se
execută cu un interval de 6 – 18 luni înainte de tranzacţiile respective de vânzare – cumpărare,
ceea ce face dificilă anticiparea cererii.
Sunt de menţionat şi alte aspecte, care particularizează raportul cerere – ofertă la noi.
Unităţile silvice de stat pun în vânzare volumele prevăzute prin amenajament, urmând ca după
efectuarea tranzacţiilor de vânzare – cumpărare să înregistreze preţul obţinut prin vânzarea
lemnului pe picior, precum şi volumul de masă lemnoasă care nu s-a vândut din varii motive.
De regulă, unităţile silvice nu sunt interesate să rămână cu lemn pe picior nevândut; recoltarea
lemnului ajuns la vârsta exploatabilităţii are un rol cultural important pentru asigurarea
structurii viitoarelor arborete, a continuităţii producţiei de lemn şi a unei stări fitosanitare
corespunzătoare. Gestiunea forestieră nu se poate adapta, în asemenea condiţii, unei politici
,,în dinţi de fierăstrău’’; întreruperea succesiunii unor operaţii silviculturale conduce la
afectarea (diminuarea) recoltelor viitoare.
Unităţile teritoriale silvice au ca obiectiv principal dezvoltarea fondului forestier şi
răspund de furnizarea regulată cu lemn de calitate pe termen lung agenţilor economici
specializaţi, fie cu capital de stat fie cu termen lung agenţilor economici specializaţi, fie cu
capital de stat fie cu capital privat. Dinamica de creştere a arboretelor, conservarea
biodiversităţii la nivelul ecosistemelor naturale de pădure, reclamă o permanenţă a
silvicultorului în teren. Acesta ca funcţionar public sau, în rare cazuri, ca propietar de pădure,
trebuie să răspundă deontologic vorbind, unor comandamente sociale, ecologice şi tehnice, pe
care nu şi le stabileşte singur. Banii necesari pentru executarea lucrărilor în teren şi
11

Bazele producţiei lemnului .
remunerarea personalului de execuţie repezintă un cost permanent, astfel că majoritatea
programelor sale de menţinere a integrităţii pădurilor, nu se pot adăuga din mers la situaţia
creată de o piaţă instabilă a lemnului.
Pe piaţa lemnului, cererea şi oferta sunt relaţii care se stabilesc între cantitatea de
produs şi preţul acestuia. Date fiind particularităţile producţiei forestiere, oferta de masă
lemnoasă se reprezintă printr-o dreaptă verticală, ceea ce înseamnă că este perfect inelastică în
raport cu preţurile, iar cererea este reprezentată printr-o curbă descrescătoare. Inelasticitatea
ofertei este o consecinţă a modului în care se stabileşte cantitatea de lemn ce se poate recolta
anual.
Masa lemnoasă pusă în vânzare se diferenţiază, în primul rând după volumul arborelui
mediu. Cererea este diferită în funcţie de grosimea sortimentelor şi de interesul ce îl manifestă
agenţii economici pentru a cumpăra lemn dintr-o anume specie. În asemenea cazuri curba
cererii s-ar putea intersecta cu curba ofertei deasupra sau sub nivelul punctului A,
corespunzător preţului mediu al lemnului pe picior la nivel naţional. Ideea prezintă interes
teoretic şi poate fi susţinută în funcţie de înclinarea tangentei în punctul B. O asemenea
înclinare, multiplicată cu raportul dintre preţ şi cantitatea vândută reprezintă elasticitatea
cererii. O elasticitate mică denotă o modificare nesemnificativă a preţului de piaţă, ceea ce
conduce la o modificare mare a cantităţii vândute. În cazul când elasticitatea cererii este mare,
pentru a modifica cantitatea vândută se impune scăderea preţului la care este oferit lemnul pe
piaţă.
În ţări cu economie de piaţă concurenţială preţul lemnului pe picior nu este controlat
pe cale administrativă. Pentru protecţia concurenţei, preţul mediu al lemnului se stabileşte
prin negociere. Existenţa unui preţ mediu în funcţie de care se stabileşte preţul de pornire a
licitaţiilor, are ca efect o inadaptare a ofertei la condiţiile pieţei, cu consecinţe asupra
patrimoniului forestier. Diferenţele mari ale preţului de adjudecare a unor partizi, în raport cu
preţul de pornire a licitaţiilor, determină agenţii economici să se înţeleagă între ei pentru
nelicitarea unor partizi, care pot fi adjudecate ulterior la un preţ mai mic. În asemenea situaţii
concurenţa reală nu este prezentă, consecinţele fiind înregistrate pe seama pădurii.
În literatura de specialitate, Drăgoi (2000) realizează o expunere lăudabilă a factorilor
ce condiţionează comerţul cu lemn, insistând asupra analizei comparative a metodelor de
licitare. Dintre acestea, licitaţia dublă închisă prin care atât cumpărătorii cât şi vânzătorii fac
oferte în plic, este larg acceptată de unităţile silvice.
12

Bazele producţiei lemnului .
Prin aceste licitaţii, tranzacţia se consideră încheiată atunci când preţul cerut de cel ce
vinde este egalat de una din ofertele făcute de cumpărători. Dacă oferta vânzătorului este
egalată de două oferte din partea cumpărătorilor procesul de licitaţie se reia.
Vânzarea prin licitaţie a lemnului nu exclude pericolul de sub sau/şi supraevaluarea,
aceasta chiar prin preţul de pornire. Subevaluarea poate crea dificultăţi de finanţare a
lucrărilor de regenerare, îngrijire şi conducere, în timp ce supraevaluarea generează amânări
în executarea lucrărilor respective, cu consecinţe nedorite în creşterea şi dezvoltarea pădurii.
Oferta de masă lemnoasă, în concordanţă cu planul decenal de amenajare a pădurilor
nu are ca obiect doar realizarea de venituri; reprezintă prin dimensiunea sa condiţia cerută de
aplicarea planurilor amenajistice. Vânzarea lemnului la un preţ corect are şi o dimensiune
silviculturală, care urmăreşte normalizarea structurii fondului de producţie prin realizarea
unor recolte relativ constante.
Din păcate, are relevanţă în economie în tranziţie şi rata deprecierii cursului monedei
naţionale în raport cu o monedă de referinţă ($ U.S.A. sau EORO). Raportarea la cursul de
schimb este motivată în condiţiile liberalizării exportului, nu şi atunci când moneda nu este
convertibilă, iar rata de schimb este ţinută sub control sever al Băncii Naţionale. Indicele
preţurilor lemnului este relevant doar în condiţiile în care exportul este liber, fără
contingentarea la export a anumitor specii sau sortimente.
Din practica ultimilor ani (1993 – 2000), preţul care se obţine pe piaţa românească a
lemnului depinde de factori legaţi de:
- însuşirile masei lemnoase puse în vânzare şi condiţiile de exploatare: volumul
arborelui mediu, specie, distanţa de scos apropiat, procentul de lemn de lucru, volumul total al
partizii;
- modul de punere în vânzare şi concurenţa pe piaţă: metodologia de desfăşurare a
negocierilor, numărul agenţilor economici interesaţi să cumpere lemn pe picior;
- condiţiile economice generale şi concurenţa economică la un moment dat: gradul şi
ritmul de dezvoltare ale instituţiilor prelucrătoare şi al construcţiilor, piaţa internaţională de
produse lemnoase, dificultăţi legate de mecanismele economico – financiare în perioada de
tranziţie etc.
Structura preţurilor la diferite sortimente dimensionale nu este adaptată la cererea
pieţei, fapt ce poate fi dovedit dacă se ţine seama de costurile necesare pentru obţinerea
lemnului gros. Considerând, de exemplu, că un arboret se va exploata cu 50 de ani mai târziu
pentru a obţine lemn gros în loc de lemn de grosime mijlocie şi presupunând că se obţine
acelaşi volum de exploatare, rezultă că valoarea medie a partizii se dublează în această
13

Bazele producţiei lemnului .
perioadă. Lemnul de grosime mijlocie, care este ţinut pe picior încă 50 de ani pentru a se
transforma în lemn gros, reprezintă un capital plasat cu o dobândă anuală fixă de 1,4%. Pe
plan mondial se consideră rentabile investiţiile din silvicultură dacă rata dobânzii este
cuprinsă între 3 şi 4% (Cherecheş 1999).
În majoritatea ţărilor europene sunt preocupări de definire a unei metodologii de
stabilire a preţului lemnului, luându-se în considerare diferite faze de industrializare a
acestuia.
Pentru o ilustrare fidelă a raporturilor ce se crează între diferite segmente de activitate
ale fluxurilor tehnologice, apare oportună şi evidenţierea preţurilor interne şi internaţionale
ale produselor concurente.
Cu titlu de ilustrare, se menţionează că dinamica preţurilor la lemnul pe picior,
cherestea, celuloză şi hârtie într-o serie de ţări ale lumii relevă un raport discrepant,
nestimulativ pentru unităţile silvice româneşti, mai ales pentru lemnul gros de calitate
superioară. Preţurile care se obţin pe piaţa internaţională a lemnului comparate cu ceea ce se
realiza în România evidenţiază un raport de 12 (15) la 1.
I.3. Formarea preţului lemnului pe picior
Lemnul pe picior reprezintă unul dintre produsele principale ale activităţii de cultură a
pădurilor; se livrează agenţilor economici când ajunge la maturitate şi se decide potrivit
amenajamentelor silvice exploatarea unor arborete. În mod obijnuit acest lemn, care
reprezintă o marfă, se tranzacţionează pe baza unui preţ denumit taxă forestieră (T) sau preţ
de livrare a lemnului pe picior (L).
În explicarea acestei categorii de preţ, se porneşte de la exprimarea valorică a
cheltuielilor de producţie în fiecare produs. Valoarea (V) mărfii, în acest caz lemnul ajuns la
maturitatea de a fi recoltat, este dată de relaţia:
V = mp + s + p în care:
mp – reprezintă valoarea mijloacelor de producţie consumate;
s – nivelul salariilor celor angajaţi în această acţiune;
p – plus valoarea.
Costul (Pc) reprezintă o parte a valorii, adică Pc = mp + s , caz în care Pc este mai mic
decât valoarea mărfii. În cost (Pc) se include: materii prime şi materiale, combustibil, energie,
14

Bazele producţiei lemnului .
salarii şi contribuţii asupra acestora, amortizarea fondurilor fixe, taxe, dobânzi şi alte
cheltuieli băneşti.
de lemn.
Taxa forestieră (T) se foloseşte în economia centralizată şi are următoarea structură:
T = P + 0,012 P + R unde:
R – este renta diferenţiată, care se varsă la bugetul de stat;
P – reprezintă cheltuielile generale efectuate de ramura silviculturală pentru producţia
Taxa forestieră medie (Tm) pentru un m 3 de lemn pe picior reprezintă raportul T/V
unde V este ceea ce se consideră producţia de lemn a unităţilor silvice. Este vorba de volumul
în m 3 al posibilităţii anuale a pădurilor stabilită prin amenajamentele silvice. Taxa forestieră
medie (Tm) se diferenţiază pe zone, specii, sortimente, distanţe de transport, felul tăierilor etc.
Între preţul de livrare (L) şi taxa forestieră (T) nu sunt deosebiri din punct de vedere
funcţional. Deosebirile constau în modul în care se determină elementele componente ale lui
T. Se are în vedere ca taxa forestieră să contribuie la folosirea raţională a fondului forestier,
fapt care nu s-a asigurat integral în condiţiile unei economii puternic centralizate.
Aplicarea taxelor forestiere în România a creat dificultăţi unităţilor silvice. În multe
unităţi de profil din regiunea de câmpie cheltuielile de producţie ale lemnului nu au putut fi
acoperite la nivelul taxelor forestiere în uz. Faţă de preţurile lemnului pe picior practicate în
ţările vest – europene, preţul lemnului gros a fost la noi de 10 – 12 ori mai mic decât în
Franţa, Italia, Belgia etc.
15

Bazele producţiei lemnului .
II. ECONOMIA RESURSELOR FORESTIERE
II.1. Economia forestieră: concept şi clasificări
Sub denumirea de economie forestieră înţelegem activităţile de silvicultură,
exploatarea pădurilor şi industrializarea lemnului, inclusiv comercializarea produselor pădurii.
Toate aceste trei activităţi au caracter tehnic şi economic deosebindu-se între ele prin natura
proceselor de producţie şi a produselor finale.
Se consideră, economia forestieră în ansamblul său, ca un sistem unitar de
gospodărire durabilă a pădurilor, constituit din trei subsisteme: silvicultura, exploatarea
pădurilor şi industrializarea lemnului. Fiecare dintre aceste subsisteme reprezintă la rândul lor
un sistem ale cărei conexiuni rexprimă tainice legături de natură biologică, tehnică şi
economică
Silvicultura este considerată ca o ramură a economiei naţionale, producătoare de
bunuri materiale şi servicii bioprotective, care include activităţi de: amenajare şi cultură a
pădurilor; protecţie şi pază a acestora; ameliorare prin înpăduriri a terenurilor degradate şi
corectarea torenţilor; punerea în valoare a masei lemnoase; recoltarea şi valorificarea
produselor accesorii ale pădurii; vânătoare şi pescuit sportiv în apele de munte. Ca ramură a
economiei naţionale, silvicultura, se deosebeşte de agricultură prin conţinutul şi durata
procesului de producţie, precum şi prin locul şi importanţa pădurilor în viaţa economică şi
socială a naţiunii.
Silvicultura are ca obiect principal producţia de lemn pe picior, produsul său de bază
fiind lemnul exploatabil, care este achiziţionat de agenţii economici cu profil de exploatare a
pădurilor ca obiect al muncii şi transforamt în sortimente de lemn industrial ca: buşteni, lemn
pentru celuloză şi hârtie, lemn pentru construcţii, lemn de foc etc.
Organizaţia Naţiunilor Unite pentru Alimentaţie şi Agricultură (FAO) în
nomenclatorul său de produse, distinge:
- lemnul rotund, care cuprinde lemnul brut, aşa cum a fost exploatat, cu sau fără
coajă şi transport în depozitele de preindustrializare. Sortimentele ce se obţin sunt: buşteni
pentru cherestea şi derulaj sau furnire, lemnul de mină, lemnul pentru tocătură, alţi buşteni
pentru construcţii şi industrializare etc.;
- lemn rotund industrial, reprezintă numai buşteni pentru cherestea, derulaj şi
furnire, lemn pentru mine, traverse şi tocătură;
16

Bazele producţiei lemnului .
- lemn pentru tocătură (bois de trituration), reprezintă lemnul brut altul decât
buştenii pentru cherestea, derulaj şi furnire, destinat producţiei de celuloză şi plăcilor din
particule de bază de lemn;
- deşeuri din lemn, include deşeurile de la debitare, derulare, defibrare, coaja, precum
şi cele rezultate din activităţi de tâmplărie, mobilă, producerea de binale etc.;
- lemn de foc şi mangan.
Industria de prelucrare a lemnului face parte din grupa ramurilor industriale care
prelucrează lemnul în vederea obţinerii de: cherestele, placaj, furnire, plăci din aşchii de lemn
sau fibre lemnoase, mobilier, elemente de construcţii industriale sau locuinţe etc., produse
destinate a fi folosite ca miljoace de producţie, mijloace de muncă sau obiecte ale muncii.
În condiţiile reconsiderării proprietăţii private asupra pădurilor, cu deosebire într-o
economie aflată în tranziţie nu este uşoară o departajare între silvicultură, exploatarea
pădurilor şi industrializarea lemnului, aceste activităţi fiind considerate şi organizate după
intenţiile proprietarilor şi potenţialul economic şi industrial al agenţilor economici. Aceasta şi
explică, în ţări cu economie dezvoltată, existenţa unor mari corporaţii, societăţi anonime etc.
care se ocupă de la regenerarea terenurilor despădurite şi până la livrarea hârtiei de scris, de
întreaga gamă a lucrărilor cu caracter forestier.
Termenul din limba engleză ,,forestry’’ corespunde cu cel de economie forestieră;
deseori se întâlneşte şi în sfere mai restrânse când se referă numai la silvicultură şi exploatarea
pădurilor. Într-o accepţiune mai largă, noţiunea de ,,forestry’’ poate fi definită ca ,,organizarea
şi conducerea proceselor de producţie legate de utilizarea în condiţii de continuitate a
bunurilor şi serviciilor ce se pot obţine pentru utilizarea resurselor forestiere’’ (Milescu şi
Alexe 1982).
Conţinutul şi obiectivele economiei forestiere sunt tratate în chip diferit. În forma cea
mai simplă rosturile economiei forestiere rezidă în producerea de bunuri, servicii şi valori de
schimb. Necesitatea de a considera economia forestieră ca activitate practică, economică şi ca
domenii de cercetare ştiinţifică a fost explicată prima oară în 1775 de către W.G. von Moser,
după G.L. Hartig, H. Cotta, G. Hundeshagen, M.M. Orlov, C. Wagner şi alţii au fundamentat
în lucrările lor principii care susţin importanţa economiei forestiere şi ca disciplină ştiinţifică.
Totalitatea elementelor care pot fi considerate resurse forestiere face încă obiectul
unor opinii diferite. Se acceptă de toată lumea ideea că lemnul este principala resursă
forestieră; există însă şi resurse forestiere nelemnoase (coaja, liberul de tei sau din alte
specii de arbori şi arbuşti, fructe, seminţe de utilitate alimentară sau farmaceutică, ciuperci
comestibile din flora spontană, vânat, peşte etc.) precum şi o gamă variată de servicii
17

Bazele producţiei lemnului .
(recreere, surse sanogene şi de inspiraţie, consum de CO2 şi producere de O2, sport, educaţie
cultură, artă etc.) pe care pădurile le pun la îndemâna oamenilor din orice parte a planetei,
indiferent de nivelul de civilizaţie şi gradul de confort al acestora.
Se convine, aşadar, că prin resursă forestieră nu trebuie înţeles numai caracterul
material de marfă al lemnului. Silvicultura urmăreşte crearea şi îngrijirea de arborete capabile
să satisfacă anumite funcţii de protecţie. De exemplu, condiţiile de recreare pe care le oferă
pădurea nu au caracter material atât timp cât pentru obţinerea lor nu s-au depus eforturi
financiare speciale, altele decât cele necesare obţinerii lemnului într-o pădure cultiată.
Serviciile oferite de pădure societăţii umane nu sunt recompensate, cheltuielile ocaziţionate de
realizarea acestora sunt suportate de producţia de lemn.
S-au propus mai multe clasificări ale resurselor forestiere. Tupiţa, 1976, distinge patru
categorii de resurse: lemnul; produse nelemnoase dar vegetale, rezultate dintr-un proces de
creştere – ciuperci, plante medicinale, plante tehnice, fructe, fâneţe, nutreţuri, produse apicole;
resurse de origine animală; funcţii utile ale pădurii.
În această accepţiune este de înţeles că o serie de funcţii ale pădurilor sunt unanim
recunoscute, ca de exemplu, valoarea recreaţională a pădurilor; influenţele asupra protecţiei
solului contra eroziunii; menţinerea nivelului apelor freatice; regularizarea debitelor apelor
curgătoare; epurarea aerului de gazele otrăvitoare etc.
Gregory 1972, distinge economia producţiei de lemn, în care se referă la produsele
primare ale industriei lemnului şi economia produselor nelemnoase cu valori
noncomerciale: apa, aerul, vânătoarea ca sport. Pentru evaluarea unor asemenea produse,
propune preţuri convenţionale (shadow prices). După Gregory ,,apa trebuie privită ca un
produs cu trei dimensiuni: cantitate, calitate şi timp. Se cer rezolvate două aspecte: pentru ce
perioadă de timp trebuie măsurată scurgerea apei şi ce standarde de calitate trebuie adoptate.
Tulburenţa apei, de pildă, este un aspect calitativ ce poate fi influenţat de modul de
gospodărire a bazinelor forestiere, în timp ce puritatea este un aspect mai complex care
implică şi poluarea. Un alt aspect demn de reţinut: valoarea apei nu se determină prin
procesele de piaţă, este un bun natural care intră în grupa ,,produselor sociale’’, care devin
disponibile pentru toţi.
În epoca modernă când apa în scopuri industriale este solicitată în cantităţi sporite,
unele aspecte ale problemei capătă valenţe noi. De exemplu, problema relaţiilor dintre apă şi
producţia energiei hidroelectice, trebuie privită din unghiul raporturilor economice. Pentru
majoritatea teritoriilor cu relief accidentat izvoarele apelor curgătoare sau ale lacurilor îşi au
obârşia în păduri care sunt în realitate ,,casa apelor’’.
18

Bazele producţiei lemnului .
Şi în legătură cu recrearea în păduri sunt opinii diferite, modul de folosire a timpului
liber în acest scop depinde de individ. Marshall 1993 consideră că cele mai importante valori
ale recreării în mediul pădurii nu sunt succeptibile de a fi evaluate în bani. El se referă la
lucrări, să spunem intangibile, cum sunt inspiraţia, plăcerea estetică şi un câştig de înţelegere.
Problema rămâne deschisă: nu evaluarea în bani a recreerăă îl preocupă pe silvicultor ci
costurile îmbunătăţirii condiţiilor necesare asigurării ei.
Între vânătoarea ca activitate recreaţională şi creşterea în rezervaţii sau voliere, în
scopuri de comercializare a faunei silvestre, se face o netă dinsticţie. Potrivit acestor moduri
diferite de evaluare a produselor pădurii, Serviciul forestier din SUA clasică resursele
regenerabile în următoarele sisteme: zonele de recreare în natură şi zonele sălbatice, inclusiv
peştii; terenurile pentru păşunat; resursele de lemn; solul şi apa, comunităţile umane.
În urma adoptării acestor sisteme, se recunosc oficial următoarele utilizări ale pădurii
şi păşunilor: vânătoare, păşunat, recreare în natură, lemn, apă, vizitarea zonelor sălbatice, alte
utilităţi şi minerale. În grupa altor utilităţi se includ: parcurile şi rezervările naturale, locurile
istorice, locurile cu valoare peisagistică.
19

Bazele producţiei lemnului .
III. SPECII LEMNOASE DE INTERES ÎN INDUSTRIA PRELUCRĂRII LEMNULUI
III.1. Abies alba
Abies alba Mill. (A. Pectinata D.C.) - Brad, Brad alb.
Areal. Este o specie indigenă, cu areal exclusiv european, mai puţin răspândită decât
molidul . Se întâlneşte mai frecvent în ţinuturile muntoase centrale şi sud europene, în Jura,
Alpi, Vosgi, Pădurea Neagră, Carpaţi, Alpii Dinarici, Apenini, Balcani etc. În aceste teritorii
arealul său este discontinuu, fragmentat mai ales în aria estică de răspândire. În Europa
vestică se găseşte insular, în câteva puncte, ca Platoul Central al Franţei, în pirinei sau în
Normandia.
Limita nordică a bradului nu depăşeşte paralela de 55 0 , iar cea estică este delimitată de
arcul carpatic. Înaintează mai mult în sudul ariei sale de răspândire, ca pe Etna, unde ajunge
până la circa 1 950 m altitudine. Altitudinea maximă se înregistrează în Alpii Maritimi (2 100
m).
În ultimii 200 de ani, suprafaţa ocupată de brad s-a redus considerabil, astfel că, din
totalul suprafeţei păduroase, ea reprezintă în prezent: 15% în Elveţia, 13% în Grecia, 9,8% în
Slovenia, 7% în Austria, 6,8% în Turcia şi numai 2% în Germania (Bachofen et al. Citat de
Bucher 1 999).
În ţara noastră ocupă circa 5% din suprafaţa împădurită (aproximativ 315 mii ha),
situându-se pe locul al doilea, după molid (fig.2). Zonele de maximă răspândire se situează în
Carpaţii Orientali (mai ales pe clina lor estică, între 400 şi 1 200 m altitudine) şi în Carpaţii de
Curbură, unde formează îndeosebi valoroase arborete de amestec (amestecuri de răşinoase cu
fag) sau arborete pure. În Carpaţii Meridionali deţine mai frecvent o poziţie secundară în
pădurile de amestec dominate de fag şi molid, mai ales în masivele de la est de râul Olt.
Reapare în proporţie mai mare în Munţii Banatului, îndeosebi în zona platoului calcaros al
Aninei – Oraviţa, unde coboară la altitudini mici, la dealuri, în domeniul pădurilor de foioase
în amestec. Această situaţie nu este singulară, fiind întâlnită şi în zona Carpaţilor de Curbură
(în Munţii Bârsei – la Noua şi Cristian), în Munţii Perşani (ca la Vulcan – lângă Braşov), iar
în Bucovina altitudinile minime se situează la circa 200 – 300 m. Cotele altitudinale minime
se situează pe valea Nerei, în Banat (192 m), iar cele maxime în Carpaţii Meridionali, unde
înaintează adeseori până la 1 300 – 1 400 m, rar până la 1 500 m şi numai excepţional,
exemplare pitice, izolate, urcă până la 1 700 – 1 750 ..
20

Bazele producţiei lemnului .
De remarcat că în Munţii Apuseni este puţin răspândit, ami ales în zona cristalină,
unde aparea abia de la circa 770 m altitudine (Haralamb 1 963).
altitudini mici.
Arealul său naturaleste, de regulă, înclus în cel al fagului, care îl depăşeşte mai ales la
Extinderea bradului pe cale artificială se dovedeşte deificilă, astfel că arealul său de
cultură se suprapune, în mare măsură, cu arealul natural.
Productivitatea arboretelor de brad situate în condiţiile staţionale cele mai bune poate
ajunge, la 100 de ani, la 10 – 12 m 3 /an/ha. În unele zone din Europa Centrală, arboretele pure
de brad de productivitate superioară realizează la vârsta de 90 – 100 de ani, creşteri medii de
18 m 3 /an/ha şi chiar mai mare (Anonymus citat de Bucher 1 999).
molidului.
Longevitatea bradului este de până la 100 (800) ani, fiind ceva mai mare decât a
Importanţa bradului. Prin dimensiunile mari pe care le realizează şi lemnul său
valoros, bradul se situează, dintre răşinoasele indigene, după larice şi molid.
Lemnul este fără duramen evident, elastic,moale, uşor fizibil. Este utilizabil în
industria celulozei şi hârtiei, unde este foarte apreciat, dar şi în industria mobilei, construcţii
ş.a. Totuşi, ca urmare a faptului că elagajul natural se produce uneori cu oarecare întârziere,
ramurile devin groase şi, ca atare, nodurile rămase sunt relativ mari. Nu conţine canale
rezinifere, ci doar celule secretoare izolate.
În plan silvoprotectiv, bradul este o specie de mare importanţă. În pădurile de amestec
pe care le realizează cu molidul, prezenţa sa este binevenită, asigurând o mare stabilitate faţă
de vânturile puternice. Totodată, este o specie care asigură o foarte bună protecţie solului,
împingând eroziunea. Solul din brădete este în general bine structurat, cu humus de tip mull,
litiera sa se alterează uşor şi este relativ bogată, afânată.
Capacitatea de influenţare şi de modificare a fitoclimatului intern este remarcabilă, în
arboretele de brad amplitudinile termice fiind mult estompate faţă de terenul deschis.
Totodată, bradul este şi o apreciată specie de interes ornamental, dar pentru reuşita
introducerii sale în parcuri este necesară acomodarea treptată a puieţilor la condiţiile din teren
deschis, iar în primii ani să se asigure protejarea acestora în perioade critice, faţă de ger,
îngheţuri târzii, insolaţie, secetă etc.
21

Bazele producţiei lemnului .
III.2. Pseudotsuga menziesii
Pseudotsuga menziesii (Mibel) Franco [ P. Taxifolia )Lamb.) Britt.; P.douglasii
(Lindl.) Carr.]- Duglas verde, Duglas, Brad – duglas.
Areal general (incluzând cele trei varietăţi care vor fi descrise mai jos). Specie
exotică, una dintre cele mai importante din ţinuturile vestice ale Americii de Nord, unde
ocupă două zone mai importante: una de-a lungul coastei Oceanului pacific (Munţii Coastei,
Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada), alta între interiorul continentului (Munţii
Stâncoşi), de unde coboară mult în sud, până în Munţii Mexicului, la cca 19 0 latitudine
nordică. Limita nordică a arealului său se înregistrează în columbia Britanică, l acca 55 0
latitudine nordică. De-a lungul coastei Pacificului, arealul natural se întinde pe cca 2 200 km,
dar în interiorul continentului, de-a lungul Munţilor Stâncoşi până în Munţii Mexicului,
distanţa dintre limita nordică şi cea sudică este evident mai mare de cca 4 500 km (Herman
1999). Dezvoltarea longitudinală a arealului este, de asemenea, semnificativă, astfel că, de la
ţărmurile Pacificului şi până în zona de maximă extindere (versanţii estici ai Munţilor
Stâncoşi), distanţa este de cca 1 500 km. Altitudinile minime se înregistrează în ţinuturile
nordice ale arealului său, de la nivelul oceanului până la 600 – 900 m. Limitele altitudinale
superioare diferă în cele două zone de areal: urcă până la cca 1 600 m altitudine în zona
montană a coastei Pacificului şi până la cca 3 200 m în sudul Munţilor Stâncoşi (cel mai înalt
punct din arealul său este situat la 3 260 m pe Muntele Graham, în sud – estul Arizonei).
Duglasul prezintă în vastul său areal trei varietăţi mai importante şi anume:
- Duglasul verde [Pseudotsuga menziesii var. menziesii (Mibel) Franco]. Se întâlneşte
predominant în zona de coastă a Pacificului şi în cele trei şiruri de munţi din apropierea
oceanului (de la nord la sud: Munţii Coastei, Munţii Cascadelor şi Munţii Sierra Nevada).
Urcă cel mai mult în altitudine în munţii din zona Californiri, până la circa 2 000 m. Este cea
mai higrofită varietate de duglas;
- Duglasul albastru [Pseudotsuga menzesii var. glauca (Beissn) Franco]. Este
frecvent întâlnit în Munţii Stâncoşi, în deosebi la sud de paralela de 39 0 . Ocupă zonele
montane cu climă continentală şi este evident mai puţin higrofit decât duglasul verde.
- Duglasul cenuşiu [Pseudotsuga menziesii var. caesia (Schwerin) Franco], prezentat
în unele lucrări ca formă şi nu varietate, care ocupă teritoriile din sectorul nordic al Munţilor
Stâncoşi, la nord de paralela de 39 0 (Haralamb, 1 963).
22

Bazele producţiei lemnului .
Creşterea devine activă şi susţinută chiar după 2 – 3 ani, depăşind celelalte răşinoase
indigene. Creşterile maxime se înregistrează între 20 şi 30 de ani. Este o remarcabilă specie
crescătoare, manifestând în tinereţe o mare capacitate de concurenţă interspecifică. În staţiuni
optime poate să producă, până la cca 140 de ani, aproximativ 16 – 17 (20) m 3 /an/ha (în unele
arborete din optimul ecologic, în patria de origine, productivitatea realizată la vârste între 50
şi 80 de ani ajunge la 25 m 3 /an/ha sau chiar mai mult (Scott citat de Harman 1 999).
Longevitatea speciei este foarte mare, de până la 700 (1 000) de ani.
Stabilirea ecosistematică. În afară de factorii abiotici dăunători amintiţi, vătămări pot
produce şi ciupercile Phaecryptopus gaumanni (rugina acelor) şi Rhabdocline pseudotsugae.
Este o specie sensibilă faţă de poluanţi, îndeosebi faţă de flour şi oxizii de azot.
Importanţa duglasului verde. Calitatea sa de specie repede crescătoare şi însuşirile
tehnologice ale lemnului îi conferă statutul de cel mai preţios răşinos introdus în ţara
noastră.
Lemnul prezintă alburn îngust şi duramen brun – roşcat. Conţine canale rezinifere şi
este fin, elastic, trainic, uşor prelucrabil.
Se foloseşte în construcţii, pentru parchet, lambriuri, furnire, placaj, mobilă. În Europa
este considerat totuşi inferior lemnului de larice produs în arboretele montane, dar superior
celui de molid sau brad.
Introducerea duglasului în pădurile de foioase de la deal sau munte sau în amestecurile
de răşinoase cu fag, contribuie considerabil la creşterea valorii de ansamblu a acestor arborete.
Se poate folosi, de asemenea, ca specie de interes ornamental, precum şi ca pom de
Crăciun (acele degajă un miros parfumat).
III.3. Pices abies
Pices abies (L) Karst. [P. excelsa (Lam.) Link.]- Molid, Molift, Brad roşu.
Areal natural (fig.3). Molidul este una dintre cele mai răspândite specii din ţinuturile
centrale şi meridionale, dar mai ales septentrionale ale Europei, fiind depăşită doar de pinul
silvestru.
În privinţa distribuţiei latitudinale, limitele molidului se situează între 69 0 27’ (dincolo
de cercul polar) şi 44 0 08’ latitudine nordică (cea mai sudică staţiune fiind Abetone, în Alpii
mijlocii).
23

Bazele producţiei lemnului .
Fig. 4 Arealul la molid
Importanţa molidului. Picea abies constituie, fără îndoială, cea mai importantă
specie indigenă de gimnosperme, iar pe ansamblul patrimoniului nostru forestier reprezintă
una din speciile de bază. Cultura sa în arealul natural sau în imediata vecinătate a acestuia (în
nici un caz însă în limitele extraarealistice avute în vedere în ,,perioada înrezinării’’) se
impune ca deosebit de rentabilă, pentru însemnate cantităţi de lemn valoros, pentru o serie de
produse accesorii cu utilizări industriale (tanin din scoarţă în proporţii apreciabile, de 6..18%,
răşină conţinută în lemn, uleiuri ce pot fi extrase din cetină etc.), precum şi pentru capacitatea
sa creatoare şi modificare de mediu sau chiar pentru calităţile sale de specie ornamentală.
Lemnul de molid este alb, fără duramen evident şi se remarcă prin uniformitate,
greutate specifică mică, elasticitate şi trăinicie apreciabile. Conţine canale şi pungi rezinifere.
Este utilizat în construcţii, tâmplărie, dar şi în industrie, unde se foloseşte pentru PAL, PFL,
chibrituri ş.a. Este foarte apreciat în industria celulozei şi hârtiei, motiv pentru care o serie de
culturi au fost instalate în acest scop, cu material selecţionat, urmând a avea un ciclu mai scurt
de producţie.
Molidul produce, de asemenea, vestitul lemn de rezonanţă, caracterizat prin inele
regulate, înguste şi fine, utilizat în fabricarea instrumentelor muzicale, îndeosebi a celor cu
coarde, precum şi în industria aeronautică. Producerea lemnului de rezonanţă ste dependentă
de condiţiile staţionale, dar unele date din ultimul timp susţin şi existenţa unei cote de
24

Bazele producţiei lemnului .
determinism genetic în manifestarea fenotipică a acestui caracter. Din păcate, în ultimele
decenii s-au exploatat adeseori preferenţial exemplarele de molid cu lemn de rezonanţă, astfel
că s-a ajuns în prezent la o diminuare alarmantă a ponderii acestui excelent biotip în pădurile
noastre, motiv pentru care considerăm că se impun a fi luate măsuri urgente care să conducă
la prezervarea pădurilor cu lemn de rezonanţă, iar punerea în valoare a acestor exemplare să
se facă numai cu ocazia aplicării tratamentelor.
Valoarea silvoprotectivă a molidului este apreciabilă, mai ales în privinţa capacităţii
sale creatoare de mediu. Astfel, pădurea de molid modifică esenţial atât climatul intern, cât şi
o serie de însuşiri ale solului. Pădurea încheiată de molid generează un mediu umbros, răcoros
vara şi umed, în care curenţii de aer sunt de intensitate mică. Ploile de mică intensitate (sub 5
mm/m 2 ) pot fi reţinute aproape în totalitate, evitându-se scurgerile pe versanţi, astfel că
molidişurile îndeplinesc inegalabile funcţii de protecţie hidrologică şi antierozională. Acolo
une continuitatea masivelor păduroase de molid a fost întreruptă fiedatorită calamităţilor
naturale provocate de doborâturile de vânt, fie ca urmare a tăierilor neraţionale, efectele
negative nu au încetat să apară.
Molidul poate fi folosit ca specie ornamentală, îndeosebi în amenajarea pădurilor –
parc. În tinereţe se poate folosi în intravilan, pentru amenajarea gardurilor vii, suportând
relativ bine operaţia de tundere.
III.4. Larix decidua
Larix decidua Mill. Ssp. Carpathica (Dom.) Siman (L. decidua var. polonica Auct.)
- Larice, Crin, Zadă -
Areal. Laricele european (Larix decidua Mill.; sin. Larix europea DC.) prezintă un
areal fracmentat, care include îndeosebi teritorii montane, dar şi unele ţinuturi de mică
altitudine.
În Alpii Occidentali ai Franţei (Alpii Maritimi, Dauphine, Savoia) şi ai elveţiei se
întâlneşte în etajul montan superior şi în subalpin (ajunge până la 2 400 – 2 500 m), alcătuind
arborete pure sau de amestec cu Pinus cembra şi Pinus cembra var. rostrata. În Alpii Centrali
şi Occidentali coboară până la cca. 350 – 400 m.
Creşterea laricelui este rapidă în tinereţe, astfel că puieţii de trei ani pot ajunge la cca.
1 m. cele mai active creşteri în înălţime se înregistrează la 25 – 30 de ani. La 55 – 60 de ani,
în condiţii staţionale favorabile, exemplarele de larice pot ajunge la 28 – 30 m înălţime, iar
25

Bazele producţiei lemnului .
productivitatea arboretelor se situează la 8 – 9 m 3 /an/ha. Până la vârste medii exemplarele de
larice au creşteri mai active decât bradul sau molidul. Ulterior însă creşterile se dominuează
evident, aşa că, adeseori, productivitatea medie a arboretelor de 100 – 120 ani se situează la
doar 5 – 6 m 3 /an/ha, fiind evident mai mică decât la molid sau brad.
Longevitatea este foarte mare, de 600 – 700 sau chiar 800 de ani. Lemnul se păstrează
sănătos mai mult timp decât la celelalte conifere indigene.
În privinţa corelaţiilor morfo – ecologice, cele mai expresive sunt pentru caracterele
acelor şi în legătură cu temperamentul pronunţat la lumină. Astfel:
* Caducitatea acelor se corelează cu structura anatomică xeromorfică mult mai slab
conturată decât la brad, molid, pini etc.:
- celule hipodermice prezente aproape numai în zona mediană a secţiunii transversale
prin frunză şi doar pe un singur rând (numai cca. 1/3 din lăţimea secţiunii frunzei prezintă
celule hipodermice, în timp ce la molid, pini şi ienupăr comun acestea lipsesc doar în zonele
cu stomate).
- epiderma mai subţire decât la celelalte conifere indigene, ceea ce, corelat cu prezenţa
redusă a celulelor hipodermice, conferă frunzelor o slabă rigiditate.
* Adâncimea de ângropare a stomatelor este evident mai mică decât la brad sau molid,
în corelaţie cu grosimea redusă a epidermei, iar ceara care acoperă cele două şiruri de stomate
de pe faţa interioară a acelor este aproape inexistentă. Toate acestea sunt adaptări pentru a
asigura transpiraţia intensă, atât de caracteristică laricelui.
* Temperamentul pronunţat de lumină, dar şi adaptarea la o transpiraţie intensă, se
corelează cu existenţa coroanei rare, transparente, scurtă şi îngustă în condiţii de masiv
încheiat.
* Fototropisul accentuat al laricelui este, de asemenea, o consecinţă a temperamentului
pronunţat de lumină, determinând asimetria coroanei (dezvoltarea acesteia în direcţia din care
vine lumina) şi însăbierea (curbarea) trunchiului.
* Descreşterea evidentă a diametrului mediu al coroanelor cu altitudini şi ramurile
tinere subţiri, pendente, se corelează cu rezistenţa ridicată la zăpezi abundente.
ger ş.a.
* Ritidomul gros, format de la vârste relativ mici, conferă laricelui o bună rezistenţă la
Stabilirea ecosistemică a arboretelor. Laricele este rezistent la acţiunea vântului,
însuşire dobândită atât prin înrădăcinarea pivotant – trasantă, cât şi prin presiunea relativ mică
la care este supusă coroana sa rară la impactul cu vânturile puternice.
26

Bazele producţiei lemnului .
În schimb, pagube mari pot provoca zăpezile şi vântul în plantaţii tinere, dese, cu
coeficienţi de zvelteţe mari, mai ales în culturile de la altitudini mici, unde lemnul este evident
mai poros decât la altitudini mari.
Dintre agenţii vătămători biotici, în afară de ciuperca Dasyscypha willkammii, pagube
pot provoca unele insecte care rod acele (Coleophora laricella, Adelges laricis ş.a.).
Laricele este foarte vulnerabil faţă de o serie de dăunători biotici care atacă florile
(strobilli), conurile şi seminţele (cca. 12 specii identificate în ţara noastră) – Olenici 1 998.
Importanţa laricelui. Lemnul de larice este cel mai valoros dintre speciile indigene
de răşinoase, întrunind calităţi superioare prin comparaţie cu cel produs de multe specii de
foioase. Este potrivit de greu, uniform, foarte elastic, foarte durabil în aer şi apă (a fost
supranumit ,,stejarul munţilor’’) şi, nu în ultimul rând, este frumos colorat. Se despică uşor.
Este foarte apreciat în contrucţii civile, hidraulice, navale (grinzi, piloţi, traverse etc.), în
tâmplărie (şindrilă, doage ş.a.), în industria mobilei sau pentru parchete, frize, lambriuri.
Conţine răşină în cantităţi mari, din care se extrage un ulei de terebentină de calitate
superioară (,,terebentina veneţiană’’). Scoarţa conţine substanţe tanante în proporţie de 7 – 9%
din substanţa uscată.
Laricele se poate utiliza pentru consolidarea arboretelor de molid faţă de pericolul
doborâturilor de vânt. În acest scop se impune introducerea sa grupată, în pâlcuri mari (cele
mici sunt contraindicate deoarece fragmentează arboretul de molid) sau benzi.
Litiera de larice este în cantitate redusă, căzând anual şi fiind descompus, repunând
rapid în circuit substanţele minerale.
Laricele poate fi folosit şi ca specie ornamentală. De mare efect este prezenţa sa în
pădurile care îndeplinesc şi funcţie peisagistică, îndeosebi pe versanţii limitrofi aglomerărilor
urbane, unde se pretează la realizarea de jocuri de culori atât în sezonul de vegetaţie, cât şi
toamna.
III.5. Pinus sylvestris
Pinus sylvestris L. - Pin silvestru, Pin comun.
Areal. Specie indigenă, una dintre cele mai răspândite de pe Glob, ocupând cca. 143
milioane ha (3,7% din suprafaţa păduroasă a pădurilor globului). Deşi vast, arealul său este
puuternic fracmentat, mai ales în zonele sudice de răspândire. Se întâlneşte atât în Europa, cât
27

Bazele producţiei lemnului .
şi în Asia, de la Atlantic la Pacific, iar în latitudine aria sa de răspândire este cuprinsă între 37
şi 70 0 latitudine nordică.
Ca atare, limita sa nordică de răspândire depăşeşte cercul polar, precum şi limita
polară a pădurilor de molid, în Norvegia. De aici arealul său coboară puţin spre sud, până în
zona Cercului Polar, la cca. 67 0 longitudine estică.
La limita vestică, insulele de pin silvestru apar în Munţii Pirinei, pentru ca apoi, spre
răsărit, răspândirea sa să fie mai mare începând cu Munţii Cevenu, Masivul Central,
continuând cu Alpii Maritimi şi Munţii Vosgi.
Creşterea pinului silvestru este activă în tinereţe, putând fi mai mare decât a
molidului. La 10 ani lungimea lujerului anual poate fi de cca. 50 – 70 cm. la vârste înaintate
creşterile se reduc considerabil, astfel că, la 100 de ani, pinul silvestru bioacumulează mult
mai puţin decât bradul sau molidul. Important este însă faptul că, în staţiuni de bonitate foarte
scăzută, pinul silvestru are o productivitate mai mare decât alte specii (fagul, gorunul,
molidul, bradul etc.).
Longevitatea poate ajunge până la 600 de ani (mult mai mică însă în staţiunile
marginale, de bonitate inferioară).
Stabilitatea ecosistematică. Ca şi alte specii de răşinoase, pinul silvestru este sensibil
la vătămări mecanice produse de vânt sau de zăpadă. Aceste daune se produc preponderent în
staţiuni de bonitate mijlocie sau superioară, motiv pentru care trebuie manifestată prudenţă
deosebită în luarea deciziei de utilizare a sa în detrimetrul altor specii.
De asemenea, pinul silvestru manifestă vulnerabilitate relativ mare faţă de atacurile
unor cuperci sau insecte (Fomes annousus Cke., Melompsora pinitorqua Rostr., Ips
acuminatus Eichh, Crycephalus rusticus L.ş.a.).
Importanţa pinului silvestru.
Calităţile tehnologice ale lemnului depind în mare măsură de bonitatea staţiunii.
Duramentul este roşcat.
Conţinutul de răşină este foarte mare, însuşire care pare să fie mai accentuată la
provenienţele româneşti, ceea ce, într-o anumită măsură, limitază posibilităţile de utilizare şi,
totodată, îngreunează procesul de debitare.
Pe de altă parte, pinul silvestru se pretează la rezinaj, astfel că, la un moment dat au
fost derulate programe de selecţie a fonotipurilor valoroase, preconizându-se instalarea unor
culturi cu o astfel de destinaţie.
Rezistenţa şi trăinicia lemnului de pin silvestru sunt apreciabile, ceea ce a făcut să fie
utilizat ca lemn de mină, iar dacă conţinutul de răşină este mai scăzut, în tâmplărie.
28

Bazele producţiei lemnului .
Rusticitatea remarcabilă de care dă dovadă a impus pinul silvestru ca o specie de
primă importanţă în culturile forestiere din staţiuni de bonitate inferioară, în scopul fixării
solului, asigurând totodată şi o producţie apreciabilă de masă lemnoasă. Totuşi, pinetele pure
se răresc de timpuriu, ceea ce modifică prea puţin mediu intern, dar la adăpostul arboretului
de pin se pot instala alte specii lemnoase (arbori şi arbuşti), ceea ce contează foarte mult în
perimetrele de a,eliorare a terenurilor degradate.
parc.
Pinul silvestru se poate folosi şi în scop ornamental, fie ca arbore izolat, fie în păduri
III.6. Pinus nigra
Pinus nigra Arn. Ssp. Nigra [P. n. var. austriaca (Hoss) Asch. Et Graebn., P.
austriaca hoss.]- Pin negru, Pin negru austriac.
Areal natural. Pinul negru cuprinde cele mai mari suprafeţe în regiunile
mediteraneene, dezvoltându-se de o parte şi de alta a paralelei de 40 0 . Apare începând din
jumătatea estică a Peninsulei Iberice, continuă apoi spre est (Pirinei, Ceveni) prin Franţa,
Italia, Peninsula Balcanică, până în partea asiatică a turciei. Apare în Corsica, Calabria, Creta,
Cipru, dar şi în Alpii Italiei şi Austriei. Limita sudică a arealului se situează,de fapt, în nordul
Africii, în vecinătatea Gibraltarului şi în Algeria, în timp ce la limita nordică, aflată la cca.
46 0 , în afară de prezenţa sa în Banat, o altă apariţie insulară se înregistrează în Crimeea.
Suprafeţe foarte întinse ocupă în Turcia (peste 1 milion de ha) şi în Spania (circa 400 mii ha),
dar şi în Austria, Boznia – Herţegovina, Bulgaria, Grecia ş.a.
silvestru.
Creşterile juvenile sunt active, în primii 2 – 3 ani chiar mai mari decât la pinul
Longevitatea este de circa 400 de ani.
Importanţa pinului negru.
Lemnul este bogat în răşină, ceea ce face să fie greu prelucrabil. Este considerat
inferior celui de pin silvestru. Este totuşi greu, dur, mai durabil şi cu putere calorică mai mare
decât al pinului silvestru. Se poate folosi ca lemn de mină, pentru stâlpi de comunicaţii, în
contrucţii ş.a.
Răşina este de bună calitate, conţinând o terebentină cu utilizări industriale, ceea ce a
făcut ca pinul negru să fie folosit pentru instalarea unor culturi speciale cu o asemenea
destinaţie.
29

Bazele producţiei lemnului .
Nu în ultimul rând, pinul negru constituie o excelentă specie forestieră în zonele
calcaroase, pe soluri superficiale, scheletice expuse uscăciunii în sezonul de vegetaţie. Este,
de aceea, o apreciată specie de terenuri degradate, chiar şi pe soluri nisipoase, de la câmpie
până la ţinuturile montane inferioare. Se poate folosi şi ca specie ornamentală.
III.7. Pinus strobus
Pinus strobus L. - Pin strob, Pin neted.
Areal. Specie exotică, originară din estul Americii de Nord, unde deţine deţine un rol
important în pădurile de răşinoase sau de amestec cu speciile de foioase.
În sudul ariei sale de răspândire naturală ajunge până în statele Tennessee şi Georgia,
la circa 34 0 latitudine nordică (în sudul Munţilor Appalachi), iar în nord depăşeşte zona
Marilor Lacuri, ajungând la 50 0 , în sud – estul Canadei. Rezultă atfel o extindere în latitudine
de circa 1 800 km. În longitudine arealul este mai larg în ţinuturile nordice din zona Marilor
Lacuri (circa 1 900 km), unde este specie de câmpie, în timp ce în sud formează o fâşie, îm
Munţii Appalachi, unde devine specie montană (între 600 – 1 300 m altitudine). În Guatemala
şi sudul Mexicului a fost descrisă o varietate de pin strob: Pinus strobus var. chiapensis
Martinez (Fowells, 1 965, citat de Singh, 1 996).
Creşterea pinului strob este foarte activă la vârste mici şi mijlocii, ceea ce face ca
această specie să fie considerată, la noi , printre cele mai valoroase specii exotice repede
crescătoare. În staţiuni optime, pinul strob poate realiza, la 50 de ani, creşteri medii de 16-17
m 3 /an/ha (cca. 850 m 3 /ha). Chiar şi în staţiuni de bonitate mijlocie productivitatea arboretelor
se menţine încă la valori apreciabile, de 11-12 m 3 /an/ha, la vârsta de 50 de ani. În cele mai
productive arborete din arealul natural poate realiza un volum total pe picior de 1 000 m 3 /ha,
la vârsta de 100 de ani.
Longevitatea este mare, fiind apreciată la câteva sute de ani. Totuşi, în mod obijnuit
nu depăşeşte 200 – 300 de ani.
Importanţă. Pinul strob este o specie de mare randament, cu creşteri active şi
trunchiuri bine conformate.
Lemnul este moale, uşor (mai uşor decât cel de pin silvestru sau pin negru), omogen.
Se lustruieşte şi se lucrează bine. Se poate conserva cu uşurinţă. Este foarte bogat în răşină. Se
poate utiliza în contrucţii, în industria mobilei, pentru miez de panel, ambalaje, în industria
celulozei, pentru chibrituri etc. Este, de asemenea, o apreciată specie de interes ornamental.
30

Bazele producţiei lemnului .
Stabilitatea ecosistemică. O mare desicienţă a acestei specii o reprezintă
vulnerabilitatea faţă de atacul ciupercii Cronartium ribicola fischer. 8rugina veziculoasă a
pinilor cu cinci ace), care a produs ravagii atunci când a ajuns din Europa în America de
Nord. Gazde intermediare pentru această ciupercă sunt speciile de Ribes, cu deosebire Ribes
nigrum (coacăzul negru). De aceea, riscurile cele mai mari în cultura pinului strob se
înregistrează în arboretele instalate în apropierea localităţilor, unde speciile de Ribes sunt
adeseori mult cultivate prin grădini.
În patria de origine daune importante provoacă şi gărgăriţa Pissides strobi Peck., care
roade mugurii terminali.
De asemenea, datorită creşterilor active lemnul este poros, astfel că zăpezile mari pot
provoca rupturi de trunchiuri sau coroană. Manifestă sensibilitate sporită faţă de poluanţi.
III.8. Pinus cembra
Pinus cembra L. – Zâmbru.
Areal. Specie indigenă, cu areal insular în Europa, în Alpi şi Carpaţi, la limita
altitudinală superioară a vegetaţiei forestiere, în etajul montan superior şi în subalpin. În Alpii
vestici ajunge până la 2 680 m , iar exemplare pitice apar în Aplii Italieni până la 2 850 m
(Mayer, citat de Schutt, 1 994).
Creşterea în înălţime este foarte înceată, dar ritmică. Capacitatea de bioacumulare
este însă dependentă de nivelul altitudinal.
Longevitatea exemplarelor de zâmbru este foarte mare, de până la circa 1 000 de ani.
Importanţa zâmbrului. Lemnul este mult mai dens şi mai rezistent decât al celorlalţi
pini indigeni, fiind apt pentru utilizări industriale, în contrucţii etc., dar, pentru faptul că
arboretele cu participarea zâmbrului sunt aproape în totalitate încadrate în grupa I funcţională,
masa lemnoasă exploatabilă este nesemnificativă.
Pe de altă parte însă, vigoarea de vegetaţie şi stabilitatea deosebită manifestată faţă de
factorii vătămători biotici şi abiotici reclamă folosirea zâmbrului în staţiunile înalte pentru
consolidarea molidiţirilor subalpine sau chiar pentru ridicarea limitei pădurilor.
Totodată, este un foarte frumos arbore de interes ornamental, pentru coloritul verde
intens al acelor şi coroana extrem de frumoasă, mai ales până la vârste mijlocii, ovoidală,
compactă.
31

Bazele producţiei lemnului .
III.9. Fagus sylvatica
Fagus sylvatica L. - fag
Arealul natural. Fagul este una din speciilede mare reprezentativitate în pădurile din
ţinuturile vestice, centrale şi sudice ale Europei. Astfel, cele mai întinse suprafeţele ocupă în
fosta Iugoslavie (cca.4 milioane ha), în România (cca.2 milioane), apoi în Franţa (1,7
milioane ha), Germania (1,15 milioane ha), Bulgaria (0,62 ha) – Milescu, et al., 1967.
Este întâlnit din ţinuturile sudice, mediteraneene (unde apare din Pirinei) şi le urmează
din Franţa până în Grecia, iar spre nord avansează cel mai mult în sudul Peninsulei
Scandinave, unde ajunge la cca. 60 0 . În vest ajunge până la Oceanul Atlantic, iar în nord –
vest până în sudul Angliei, cuprinzând apoi Belgia, Olanda, Germania şi cea mai mare parte
din Danemarca.
Limita estică ajunge în Republica Moldova, unde apare insular, numai în partea
centrală (Turok, et al., 2 000), trecând apoi în Carpaţi.
În ţinuturile nordice ale arealului său este specie de câmpie şi de dealuri (începând din
Anglia şi până la coastele Mării Baltice), pentru ca în sud şi sud – est să devină adeseori
specie montană. Altitudinea maximă se înregistrează pe flancurile Etnei, în Sicilia, la 2 160
m, dar urcă mult în altitudine şi în alte zone, ca de exemplu în Pirinei (2 000 m), în Alpi (1665
m), în Jura (1 600 m), în timp ce în Munţii Harz, în Germania, ajunge la cca. 800 m.
Creşterile din primii ani sunt foarte reduse. După circa cinci ani se activează,
rămânând însă mai mici decât la molid, dar ceva mai mari ca la brad. Cele mai active creşteri
curente în înălţime se înregistrează aproximativ la 30 – 40 de ani, fiind de până la 80 cm
anual. În staţiuni situate în optimul ecologic, la 100 de ani, creşterea medie anuală este de 8-9
m 3 /an/ha (maximum 12-13 m 3 /an/ha, ca în cele mai productive arborete bănăţene). Totuşi, în
multe din arboretele indigene, în stadiul de fertilitate medie, fagul produce numai circa 5-6
m 3 /an/ha.
Longevitatea fagului nu este prea mare, nedepăşind decât foarte rar 300-400 de ani.
Pe soluri cu umiditate sporită longevitatea sa se reduce până la numai 150-200 de ani. Atunci
când este rănit în tinereţe, creşte foarte mult pericolul ca la vârsta exploatabilităţii trunchiul să
devină putregăios.
Importanţa fagului. Acesta se impune ca principală specie din pădurile ţării noastre,
datorită suprafeţelor întinse pe care le ocupă. El oferă astfel de cantităţi mari de masă
lemnoasă, iar calitatea acesteia este cel puţin satisfăcătoare.
32

Bazele producţiei lemnului .
Lemnul fagului este omogen, de culoare albă în secţiune proaspătă (cu excepţia
exemplarelor care prezintă ,,inima roşie’’). Este tare, greu, uşor fizibil, cu elasticitate mijlocie.
Putrezeşte uşor în aer. Se prelucrează uşor şi îşi găseşte utilizări numeroase în industria
mobilei, pentru furnire, placaje, plăci fibrolemnoase, plăci celulare ş.a. Lemnul aburit se
prelucrează foarte uşor şi este folosit pentru fabricarea mobilei curbe, dar şi pentru frize,
parchete, instrumente muzicale, în construcţii navale ş.a. Este totodată foarte apreciat în
industria celulozei. Prin imprecnarea cu diverse substanţe chimice i se poate mări mult
durabilitatea. De asemenea, prin distilare uscată se obţin gudroane, acid acetic şi alte produse
chimice. Este foarte apreciat ca lemn de foc, având putere calorică ridicată, luată ca unitate de
măsură. Din lemnul de fag se poate obţine mangal de bună calitate.
Importanţa silviculturală a fagului este remarcabilă. Este o excelentă specie de
amestec cu bradul, molidul, gorunul ş.a. Având temperament de umbră, formează masive
închise, fiind astfel un puternic creator de mediu, întreţinând un climat umbros, răcoros vara,
cu structură particulară.
Contribuie activ la întreţinerea solului, care, în general, în pădurile de fag este bine
structurat. Litiera sa se descompune activ, astfel că, în climatele favorabile , humusul este de
tipul mull (în climate reci şi umede, cu sezon mai scurt de vegetaţie, se poate forma totuşi
humus brut sau moder).
Masivele de fag exercită o influenţă evidentă asupra regimului hidrologic.
Coronamentul des al făgetelor reţine cantităţi însemnate din apa provenită din precipitaţii. La
ploi de intensitate medie sau mare apa se concentrează şi se scurge pe trunchiurile fagilor în
curent continuu, astfel că impactul asupra solului este foarte mult diminuat. De asemenea, la
rândul său, litiera reţine mari cantităţi de apă, care se infiltrează în sol (inclusiv prin canalele
pe care le crează rădăcinile putrezite).
Fagul este apreciat şi ca specie ornamentală, îndeosebi prin varietăţile (formele) cu
frunze roşii şi ramuri pendente (ca în parcurile din Anglia, unde s-a introdus şi ăn garduri vii,
în careexemplarele sunt menţinute, prin tundere, la circa 2-3 m înălţime iar lăţimea toaletării
este relativ mare, de circa 2-3 m).
33

Bazele producţiei lemnului .
III.10.Quercus rubra
Quercus rubra L. (Q. Borealis Minchx.) - Stejar roşu, Stejar roşu american -
Arealul natural şi arealul de cultură în ţara noastră. Specie originară din estul
Americii de Nord, unde avansează spre nord mai mult decât ceilalţi stejari americani, până la
circa 48 0 (sud – estul Canadei), iar limita sudică se situează la 32 0 , cu puţin mai la nord de
ţărmurile Golfului Mexic. Spre est se apropie mult de litoralul Oceanului Atlantic, pe care nu-
l atinge decât în nord – estul ariei sale de răspândire, între 43 – 45 0 latitudine. Limita vestică
se apropie de meridianul de 100 0 longitudine vestică, dezvoltarea maximă de la est la vest
înregistrându-se la limita nordică a arealului său, între circa 62 0 şi 95 0 longitudine vestică.
Creşterea este foarte activă, mai ales în tinereţe, când, până la 30 – 40 de ani,
depăşeşte stejarii indigeni. În pepinieră, la un an, realizează uneori chiar 0,5 m înălţime. În
arborete, la 10 ani, în staţiuni optime, poate depăşi 6 m înălţime. La 60 de ani poate produce
aceeaşi cantitate de masă lemnoasă ca şi gorunul la vârsta de 140 de ani. Ulterior însă
creşterile în înălţime se reduce simţitor.
Importanţa. Stejarul roşu este una dintre cele mai valoroase specii exotice de foioase,
reliefând o mare capacitate de adaptare faţă de condiţiile climato – edafice de la noi şi având
calitatea de a fi o specie repede crescătoare în tinereţe.
Totodată, dispunând de o mare capacitate de fructificaţie, se poate regenera uşor
natural, iar introducerea sa în culturi este facilă.
Lemnul este inferior celui de gorun sau stejar, având porii mai mari, dar este destul de
durabil şi se lucrează uşor, fiind apt pentru industria mobilei, tâmplărie, construcţii, parchete
ş.a. Coaja conţine cantităţi mult mai mici de tanin decât la stejarii indigeni.
Valoarea ornamentală a stejarului roşu este cu totul aparte, îndeosebi ca urmare a
coloritului de toamnă al frunzelor (roşu sau portocaliu), bogăţiei frunzişului şi marcescenţei
acestuia.
34

Bazele producţiei lemnului .
III.11. Quercus petraea ssp. Petraea
Quercus petraea (Matt.) Liebl. ssp. Petraea (Liebl.) Soo (Q. sessiliflora Salisb., Q.
sessilis Ehrh.) - Gorun, Gorun comun.
Arealul natural. Gorunul ocupă suprafeţe importante în ţinuturile Europei Centrale şi
de vest. La vest, arealul său ajunge în pădurile din zona limitrofă Oceanului Atlantic,
încluzănd treimea superioară a Peninsulei Iberice, de unde avansează înspre nord prin Europa
Occidentală, înclusiv prin Marea Brutanie, ajungând în Norvegia, pe litoralul Oceanului
Atlantic, la peste 60 0 latitudine nordică. În sudul Peninsulei Scandinavice, aproximativ la 60 0 ,
se înregistrează disjuncţia arealului gorunului de cel al stejarului. În timp ce stejarul
avansează semnificativ spre răsărit, limita estică a gorunului coboară oblic spre sud – est, prin
vestul Ucrainei, până la gurile Donului şi ale Nistrului. Se întâlneşte, de asemenea, în Crimeea
şi Caucaz, de unde trece puţin şi în Asia Mică. Limita sudică a arealului său urmăreşte
îndeaproape nordul Mării Mediterane.
În aceste ţinuturi sudice este depăşit de stejar, lipsind din arealul său insulele Baleare
şi Sardinia, iar în Sicilia, Creta şi Cipru apare doar insular.
Creşterea puieţilor de gorun este relativ redusă în primul deceniu, pentru a se activa
ulterior, menţinându-se susţinută până la vârste înaintate. În arboretele din optimul ecologic al
speciei productivitatea este de până la 7,5 m 3 /an/ha, la 120 de ani şi de circa 6 m 3 /an/ha, la
100 de ani.
Puieţii suportă umbrirea masivului până la 4 – 6 ani, după care, dacă nu sunt puşi în
lumină, se autoreceptează.
Longevitatea este de circa 600 – 700 de ani.
Importanţa gorunului. Suprafeţele însemnate deţinute de gorun la dealuri, mai ales
în partea superioară a acestora, se constituie într-un subetaj de vegetaţie caracteristic, în care
se găsesc atât arborete pure (gorunete), cât şi amestecuri specifice cu alte foioase (şleauri de
deal). În acest subetaj de vegetaţie gorunul se detaşează ca specie edificatoare de ecosisteme
forestiere cu o structură fitocenotică foarte bine conturată.
Lemnul gorunului este foarte apropiat de al stejarului, ca valoare şi posibilităţi de
utilizare, fiind foarte rezistent, durabil în aer, apă şi sol, apt pentru construcţii, lambriuri,
parchet, frize şi foarte apreciat în industria lemnului.
Oferă un furnir de foarte bună calitate.
Are inele mai mărunte şi mai regulate decât ale lemnului de stejar.
35

Bazele producţiei lemnului .
De asemenea, se foloseşte, pentru doage de butoaie.
Folosirea gorunului în scop peisagistic se recomandă îndeosebi în spaţiile largi,
aerisite, în care el poate impresiona prin coroana sa amplă şi vigoarea de ansamblu pe care o
degajă.
III.12. Quercus robur
Quercus robur L. (Q. pedunculata Ehrh.) - Stejar, Stejar pedunculat, Tufan.
Areal natural. Stejarul este o specie europeană, al cărui areal este foarte asemănător
cu al gorunului în ţinuturile sudice, unde coboară până în bazinul Mării Mediterane, de unde
trece în Asia Mică, prin Turcia, până la Marea Caspică. Totodată, arealul său este asemănător
cu cel al gorunului în ţinuturile vestice, atlantice, inclusiv în Marea Britanie. Înaintează puţin
mai mult decât gorunul înspre nord, ajungând în Norvegia până la 63 0 . Spre deosebire de
gorun, care se opreşteîn zona vărsării Vistulei în Marea Baltică, stejarul îşi continuă
răspândirea spre răsărit, aproximativ de-a lungul paralelei de 60 0 , până în Munţii Urali, de
unde coboară înspre sud pe un traseu relativ ondulat până la Marea Azov (nordul Mării
Negre), de unde apoi îşi continuă iarăşi răspândirea spre răsărit, până la Marea Caspică.
Creşterea puieţilor de stejar este destul de înceată în primul deceniu, mai ales în
condiţii de aflux scăzut de lumină, lungimea lujerului anual fiind adeseori de numai 20 – 30
cm. ulterior, dacă lumina este suficientă, creşterea în înălţime devine foarte activă. În unii ani
se pot înregistra chiar 2 – 3 creşteri (aşa numiţii ,,lujeri de sânziene’’), aşa încât în etapa
tinereţii pot fi cu creşteri în înălţime de 1 – 1,5 m. creşterea rămâne activă până la 150 – 200
de ani (bioacumularea maximă în volum se produce între 50 şi 70 ani). Productivitatea
stejăretelor din staţiunile de optin ecologic este mai mare decât la gorun: circa 7,5 m 3 /an/ha la
100 de ani sau aproximativ 9 m 3 /an/ha la 120 de ani (valorile mai mari de la 120 de ani se
datorează creşterilor radiale încă active adăugate la diametre mai mari decât cele de la 100 de
ani).
Longevitatea este mai mare decât la toate cvercineele indigene, putând să ajungă până
la 1 500 – 2 000 de ani (obişnuit însă până la circa 600 – 700 de ani).
Importanţa stejarului.
Lemnul prezintă calităţi remarcabile (tare, elastic, durabil în aer şi apă), care-l
recomandă pentru multiple utilizări în industria mobilei (furnir frumos colorat), în construcţii
8grinzi de rezistenţă, parchete, frize, lambriuri), în tâmplărie, dogărie ş.a. Duramentul este
36

Bazele producţiei lemnului .
brun – roşcat, cu inele anuale distincte, late. Lemnul de crăci se poate folosi pentru foc, având
însă putere calorică mai mică decât cel de gârniţă şi cer.
Stejarul conţine tanin de bună calitate în scoarţă (8 – 20%) sau în galele de frunze şi
în ,,colţanii’’ fructele tinere (17 – 40%), rezultaţi din înţepături ale viespei Cynips sp.
Ghindele sunt consumate de mistreţi, iar în trecut, când se pare că fructificaţiile erau
abundente, erau folosite ca hrană pentru animale domestice.
Trupurile de pădure care au rămas în zona de câmpie şi la coline mărindu-le
randamentul prin umiditatea admosferică întreţinută şi prin atenuarea pierderilor de apă prin
evaporare.
Ca arbore ornamental, stejarul impresionează, mai ales la vârste înaintate, prin
dimensiunile mari, prin profunzimea apreciabilă a coroanei şi prin vitalitatea pe care o inspiră.
III.13. Juglans regia
Juglans regia L. - Nuc comun, nuc.
Fig 5. - Quercus robur – ritidom
Arealul natural al nucului se întinde din Turcia de est, Armenia şi Iran, peste Afganistan şi
India de nord, până în China, Coreea şi Japonia. În Asia Mică, nucul se găseşte în Munţii
Taurus la altitudini între 600 – 1 200 m, în Caucaz la 1 400 m, în Himalia (în regiunea de
37

Bazele producţiei lemnului .
unde izvorăşte râul Indus) urcă până la 2 500 m, iar în sud – vestul Chinei ajunge chiar să fie
prezent între 3 000 şi 4 000 m (Pretzsch 1 995). Prezenţa sa ca specie spontană în sud – estul
Europei, în Peninsula Balcanică, menţionată în unele lucrări, este îndoielnică.
Nucul a fost mult extins în afara arealului său natural, fiind cultivat şi pe celelalte
continente: Europa, America de Nord şi America de Sud.
Creşterile din primii ani sunt foarte active şi se menţin susţinute în etapa tinereţii,
astfel încât, până la 8 – 10 ani, poate creşte în înălţime cu circa 70 – 100 cm pe an.
Manifestă o foarte mare putere de concurenţă interspecifică, mai ales că are
proprietatea de a se emana în sol coline, substanţe cu efect inhibitor pentru alte specii.
Longevitatea este mare, de până la 300 – 400 de ani. Este sensibil faţă de poluanţi.
Importanţa nucului.
Lemnul prezintă calităţi deosebite, fiind încadrat în categoria esenţelor nobile. Este
foarte frumos colorat, cu vine negricioase şi roşiatice, fiind greu, tare, rezistent, relativ
flexibil, omogen. Este, de asemenea, fin şi se lustruieşte frumos. Furnirul de lemn de nuc este
foarte aptreciat în industria mobilei (chiar şi lemnul de rădăcină poate fi prelucrat în furnire,
prezentând desen deosebit în zonele cu gâlme). Se mai foloseşte pentru paturi de arme, în
sculptură ş.a.
Seminţele de nuc sunt foarte apreciate în alimentaţie, îndeosebi pentru produse de
patiserie – cofetărie. De asemenea, sunt folosite pentru produse cosmetice.
Din frunze şi scoarţă se pot extrage substanţe tanante şi colorante, precum şi de uz
farmaceutic (cu proprietăţi analgezice şi cheratinizante).
Nucul este mai puţin folosit în scop ornamental; are totuşi asemenea aptitudini,
îndeosebi ca urmare a dimensiunilor mari ale coroanelor globuloase pe care le formează ca
arbore izolat.
III.14. Acer pseudoplatanus
Acer pseudoplatanus L. - Paltin, Paltin de munte.
Arealul natural. Cuprinde teritorii însemnate din ţinuturile europene de la sud de
paralela de 50 0 . Limita sa nordică nu atinge Marea Mânecii (lipsind din Marea Britanie).
Marea Nordului şi Marea Baltică, avansând până la circa 53 – 54 0 latitudine nordică, cu
excepţia a două zone insulare de pe teritoriile Germaniei şi Poloniei.
38

Bazele producţiei lemnului .
Spre apus atinge ţărmurile Oceanului Atlantic, dar numai în treimea nordică a
peninsulei Iberice, de unde trece spre răsărit prin sudul Franţei, Peninsula Italică şi Balcani,
pentru ca apoi arealul său latitudinal să se îngusteze semnificativ, ajungând până la Caucaz, în
Asia Mică şi ţărmurile răsăritene ale Mării Caspice.
Creşterea puieţilor de paltin este activă, adeseori chiar mult prea intensă decât a
aspeciilor cu care coabitează (fagul, bradul, molidul), pe care le concurează intens, situându-
se în primul etaj al arboretelor. După 60 – 70 de ani capacitatea sa de bioacumulare se reduce
din ce în ce mai mult, fiind depăşit de speciile amintite.
Longevitatea este mare, de până la 400 – 500 de ani.
Importanţa paltinului.
Lemnul său este considerat nobil, foarte apreciat fiind mai ales aşa-numitul ,,paltin
creţ’’, cu fibra ondulată, foarte căutat şi bine plătit, folosit în industria mobilei, pentru furnir
sau pentru placări interioare, instrumente muzicale ş.a.
Durabilitatea, elasticitatea, luciul, capacitatea de a fi prelucrat şi lustruit sunt calităţi
mult apreciate ale lemnului de paltin.
Din aceste motive, extragerea preferenţială a paltinului şi exploatarea abuzivă creează
o presiune nedorită asupra sa, impunându-se abandonarea acestor practici, care periclitează
existenţa sa în proporţiile dorite în fondul forestier al ţării noastre.
Valoarea silviculturală a paltinului îl recomandă ca specie amelioratoare de sol
(frunzele se descompun uşor şi contribuie la humificare), dar şi pentru consolidarea
arboretelor de molid împotriva acţiunii mecanice a vântului. Este una dintre cele mai
valoroase specii de amestec pentru pădurile montane.
Este un apreciat arbore ornamental, cu posibilităţi de utilizare fie izolat, fie în
aliniamente, cu înflorire abundentă, frunze frumos conformate şi colorate specific la unele
varietăţi horticole (var. purpureum, f. aureo-veriegatum etc)
III.15. Fraxinus excelsior
Fraxinus excelsior L. Frasin, Frasin comun.
Arealul natural . Este răspândit aproape în toată Europa, cu excepţia Irandei de Nord,
Scoţiei, nordului Peninsulei Scandinavice şi aproape toată Finlanda, a ţinuturilor ruseşti de
dincolo de 60 0 latitudine(maximum 64 0 latitudine în Scandinavia). De asemenea, în Peninsula
Iberică se află numai în treimea nordică, iar în ţinuturile mediteraneene lipseşte din câteva
39

Bazele producţiei lemnului .
insule sudice cu climat arid, ca de exmplu din Creta. Înspre răsărit ajunge până la Marea
Caspică. Apare din zona de câmpie pănă la circa 1 600 m în Alpii Centrali şi 1 800 m în
Caucaz.
Creşterile sunt puţin active în primii ani, pentru ca, ulterior, să se activeze
considerabil, realizând valori maxime la 30 – 40 de ani. Se menţin încă destul de active până
la 70 – 80 de ani, când este depăşit în mod curent de stejar. În staţiuni optime poate realiza o
productivitate de 8 – 10 m 3 /an/ha.
Longevitatea frasinului este relativ redusă, de 150 – 200 de ani. În staţiuni limitative
este însă mai puţin longeviv, astfel că, de pe la 100 de ani sau chiar mai devreme, formează
,,inima neagră’’, ceea ce reduce considerabil valoarea comercială a lemnului.
Lemnul este deosebit de apreciat în industrie, fiind încadrat în categoria esenţelor
nobile de la noi. Este de nuanţă deschisă, alb-gălbui, dar cu inele distincte, greu, mătăsos,
foarte elastic, cu o bună capacitate de lustruire. Este foarte apreciat în industria mobilei şi în
placări interioare, mai ales când prezintă fibră creaţă. A fost utilizat pentru confecţionarea
schiurilor, fiind elastic şi apt pentru curbare prin aburire. Se despică uşor. Este bun ca lemn de
foc.
Importanţa silviculturală este apreciabilă, frasinul contând ca o specie excelentă de
amestec, înnobilând arboretele, protejând solul şi ameliorându-l prin frunzele sale uşor
alterabile.
şoselelor.
Este apreciat şi ca specie ornamentală, ca arbore izolat sau în aliniamente de-a lungul
III.16. Fraxinus ornus
Fraxinus ornus L. – Mojdrean
Aria sa de distribuţie este mult mai mică decât a frasinului, cuprinzând teritoriile
mediteraneene, fără a ajunge la Oceanul Atlantic (lipseşte din partea atlantică a Peninsulei
Iberice), înaintând apoi până în Turcia. Limita sa nordică trece prin ţara noastră, avansând cel
mai mult până în Munţii Apuseni, de unde se retrage spre Carpaţii Meridionali, unde rareori
urcă până în ţinuturile montane inferioare. De altfel, la noi se întâlneşte mai ales la dealuri, în
staţiuni calde şi însorite. În afară de dealurile vestice ale Munţilor Apuseni, frecvenţă mare de
apariţie prezintă şi în Banat, mai ales de-a lungul Dunării, apoi pe defileul Oltului, pe bordura
40

Bazele producţiei lemnului .
sudică a dealurilor dintre râurile Teleajen şi Buzău, în bazinul râului Buzău şi în Dobrogea. În
Moldova se întâlneşte mai rar , uneori numai insular, ca de exemplu pe Măgura Odobeştilor.
Cerinţe ecologice. Mojdreanul este exigent faţă de căldură, comportându-se adeseori
ca o specie termofilă, ca în Dobrogea, pe Valea Dunării sau în sudul ţării, unde se asociază
adeseori cu scumpia, stejarul pufos, cărpiniţa, liliacul, porumbarul, vişinul turcesc ş.a. Rezistă
bine la secetă, dar nu este totuşi o specie xerofită, ci doar mezoxerofită-mezofită. Adeseori,
mai ales la altitudini mari, se instalează pe versanţii însoriţi, pe soluri superficiale, scheletice,
de tipul rendzinelor litice (specie calcicolă). Prefră solurile bogate în baze de schimb.
Importanţa mojdreanului. Dimensiunile mici pe care le realizează şi conformaţia
proastă a tulpinilor nu permit decât utilizări minore ale lemnului. În schimb, prin toleranţa sa
la uscăciune şi insolaţie interesează ca specie protectoare de sol, însoţitoare a altor specii din
subetajul pădurii sau cultivată în terenuri degradate, pe coaste însorite şi cu multă uscăciune
estivală.
În perioada înfloririi îndeplineşte şi rolul de specie ornamentală, producând flori
multe, mari şi plăcut mirositoare.
III.17. Fraxinus pallisae
Fraxinus pallisae Wilmott. (Fr.holotricha Auct. Non Koehne) - Frasin pufos
Specie cu areal restrâns, întâlnită numai în unele ţări balcanice, de unde urcă puţin la
nord de Dunăre, în ţara noastră .
La noi a fost semnalat în Delta Dunării, în pădurile Frasinul şi Spătaru, de lângă
Buzău, în câteva puncte din judeţul Focşani, lângă Iaşi etc.
Cerinţele ecologice relevă dependenţa sa de ţinuturi cu climă caldă, instalându-se pe
soluri bogate, cu umiditate variabilă, de la cele relativ deficitare în apă din unele staţiuni
silvostepice, unde rar se asociază cu stejarul brumăriu, până la cele inundabile temporar din
Delta Dunării (specie mezoxerofită-higrofită).
41

Bazele producţiei lemnului .
III.18. Fraxinus angustifolia
Fraxinus angustifolia Vahl. (Fr.oxycarpa Willd.) - Frasin de câmp -
Ca şi în cazul mojdreanului, aria sa de răspândire este mediteraneană şi
submediteraneană, dar mai extinsă decât a acestuia, atât spre vest, unde ajunge până la
Oceanul Atlantic, cât şi spre est, unde înaintează până în Asia Mică şi ţinuturile Mării
Caspice. De asemenea, se găseşte în măsură mult mai mare în nordul Africii (Maroc, Algeria,
Tunisia), unde mojdreanul apare foarte rar.
La noi este prezent prin lunci şi zăvoaie, la câmpie şi coline, inclusiv în Delta Dunării
(pădurea Letea), de cele mai multe ori amestecat cu frasinul comun. Ca şi acesta, este
pretenţios faţă de sol, necesitând troficitate sporită, humificare activă, permeabilitate şi aeraţie
normale, dar şi umiditate suficientă, suportând chiar solurile periodic umede-ude (specie
mezofită-higrofită).
III.19. Fraxinus americana
Fraxinus americana L. – Frasin american –
Este cel mai important şi abundent frasin din America de Nord (ţinuturile estice.
Specie tipică de lunci şi zăvoaie, mai adaptată la inundaţii decât frasinii indigeni şi cu
o bună rezistenţă faţă de îngheţurile târzii, deoarece intră în vegetaţie mai târziu.
Pretenţiile faţă de sol sunt mari, ca şi la frasinul comun.
Se recomandă pentru cultură în luncile inundabile. De asemenea, s-a introdus în
aliniamente extravilane.
III.20. Fraxinus pennsylvanica
Fraxinus pennsylvanica Marsh. (Fr.pubescens Lam.) - Frasin de Pensilvania
Prezintă areal asemănător cu al speciei precedente şi s-a cultivat în ţara noastră în
aliniamente şi în unele plantaţii forestiere din Lunca Dunării, îndeosebi varietatea lanceolata
(Borkh.) Sarg. (Fr.viridis Michx.) – frasin verde, care rezistă cel mai bine dintre toţi frasinii
indigeni şi exotici la inundaţiile de durată relativ mare. Este însă eurifit, întrucât se comportă
42

Bazele producţiei lemnului .
mulţumitor şi în condiţii de secetă, ca în plantaţiile din aliniamente efecuate în silvostepă. Nu-
i convin însă solurile care prezintă atât deficit de umiditate, cât şi compactitate ridicată. Se
poate menţine pe soluri moderat sărăturoase. Rezistă mai bine decât frasinul comun la ger şi
îngheţuri.
III.21. Populus alba
Populus alba L. – Plop alb –
Areal natural. Specie indigenă, cu o arie de răspândire foarte largă, ce cuprinde
Europa, Asia şi Africa de Nord. În Europa, limita sa meridională coboară până la Marea
Mediterană, înspre vest ajunge până la Oceanul Atlantic, dar numai în ţinuturile Peninsulei
Iberice, pentru ca apoi să se retragă treptat spre nord-est, lăsând în afara arealului său o mare
parte din Franţa, Belgia, Olanda, Danemarca şi Germania, atingând litotalul Mării Baltice, în
zona golfului Riga. Limita sa nordică se situează la circa 55 0 latitudine nordică. Spre răsărit
arealul plopului alb depăşeşte considerabil hotarele Europei, ajungând în Asia Centrală până
la circa 105 0 longitutine estică.
Se regenerează foarte uşor pe cale vegetativă, drajonând activ din rădăcinile
superficiale. Butăşeşte cu uşurinţă, însă capacitatea de lăstărire este mai mică decât a plopului
negru.
Creşterea este forte rapidă, productivitatea la vârste mici (aproximativ 40-50 de ani)
fiind remarcabilă 16-18 m 3 /an/ha în zonele de optim ecologic.
150 de ani.
Longevitatea maximă este de 300-400 de ani; în mod obijnuit este însă de numai 100-
Rezistă relativ bine faţă de poluanţi.
Importanţa plopului alb. Lemnul este cu duramen alb-gălbui; fiind moale, se
prelucrează foarte uşor. Îşi găseşte utilizări la fabricarea pastei de hârtie, pentru PAL, PFL,
furnire, chibrituri, obiecte de uz gospodăresc. La câmpie se foloseşte şi ca lemn de foc, deşi
puterea sa calorică este redusă.
Rolul plopului alb în ecosistemele fprestiere caracteristice luncilor râurilor, la câmpie
şi coline, este important atât în plan silvoproductiv, cât şi silvoprotectiv.
Ca arbore ornamental, se poate utiliza mai ales pe malul apelor, având coroane largi
(pot fi însă şi piramidale – P. alba var. pyramidalis) şi frunziş frumos colorat, alb-cretaceu pe
dos.
43

Bazele producţiei lemnului .
III.22. Populus tremula
Populus tremula L. – Plop tremurător –
Areal natural. Specie cu areal extrem de larg, începând din Africa de Nord,
continuând prin Europa, înspre nord, până dincolo de Cercul Polar, la limita altitudinală a
pădurii (circa 70 0 ). Din Europa arealul său continuă spre răsărit până în Indochina, unde
coboară până la circa 15 0 latitudine nordică.
Creşterile din tinereţe sunt foarte active şi se menţin la cote ridicate până la circa 50-
60 de ani, când, în staţiuni favorabile, poate produce circa 10 m 3 /an/ha.
Longevitatea este mică, până la 100 de ani.
Importanţa plopului tremurător. Lemnul ăşi găseşte utilizări tot mai multe în
industrie, fiind folosit în ultimul timp chiar pentru mobilă. Este alb-cenuşiu, uşor, moale,
elastic şi relativ omogen. Se utilizează şi pentru celuloză, PAL, PFL, chibrituri, cherestea ş.a.
Sub aspect silvicultural nu prezintă împortanţă decât acolo unde se instalează pe
terenuri lipsite de vegetaţie forestieră reprezentată de speciile de bază. Dispunând de o mare
capacitate de concurenţă interspecifică, se impune extragerea sa cu ocazia aplicării
operaţiunilor culturale. Totuşi, poate fi folosit uneori ca specie de primă împădurire, la
adăpostul său fiind posibilă revenirea sau introducerea speciilor de bază.
abundente.
În spaţiile verzi se foloseşte mai rar, deoarece devine invadant, ca urmare a drajonării
III.23. Populus x canescens
Populus x canescens (Ait.) Sm. (P.tremula x P.alba var. nivea)- Plop cenuşiu-
Se întâlneşte în zonele de interferenţă de areal a speciilor parentale. La noi apare
numai sporadic, în luncile râurilor interioare, dar mai ales în Delta Dunării.
Este mai puţin exigent faţă de sol decât plopul alb, suportând relativ bine
compactitatea şi chiar un anumit grad de turbificare şi manifestă, totodată, o bună
adaptabilitate pe nisipuri sărăturoase, în staţiuni cu multă uscăciune estivală, ca în zona Lacul
Sărat (Brăila).
Lăstăreşte şi drajonează. Prezintă importanţă ca specie de împădurire a nisipurilor
sărăturoase din staţiunile de luncă şi din Delta Dunării.
44

Bazele producţiei lemnului .
III.24. Populus nigra
Populus nigra L. – Plop negru, Plută –
Areal natural. Specie indigenă, cu o arie de răspândire foarte mare în emisfera
nordică, începând din Africa de Nord şi până în ţinuturile europene limitrofe paralelei de 55 0 ,
incluzând în arealul său teritorii neocupate de plopul alb în Europa vestică şi Centrală, cu
excepţia Irlandei şi a jumătăţii de nord a Angliei. În continuare arealul său se extinde mult
înspre răsărit, până în Asia, în bazinul fluviului Enisei (circa 96 0 longitudine estică). În
ţinuturile nord-vestice, siberiene, depăşeşte cel mai mult limita nordică a plopului alb,
ajungând până la 64 0 .
De remarcat faptul că, la fel ca plopul alb, în trecut era mult ami răspândit, fiind
înlocuit în multe staţiuni de luncă prin culturile efectuate cu plopii negri hibrizi.
Creşterea este foarte activă, mai ales până la 50-60 de ani, când arboretele de plop
negru situate în condiţii optime pot realiza o productivitate de 15-16 m 3 /an/ha.
Longevitatea maximă este estimată la 300-400 de ani, însă adeseori tulpinile devin
putregăioase chiar înainte de 100 de ani, ceea ce reclamă necondiţionat exploatarea sa în
plantaţiile din aliniamentele situate de-a lungul şoselelor imediat ce au apărut primele semne
de devitalizare.
Importanţa plopului negru. Lemnul acestei specii este cu durament cenuşiu, moale,
poros, fiind considerat superior celui de plop alb, având însă întrebuinţări similare acestuia. Se
poate folosi şi în industria mobilei, pentru furnir, mai ales în cazul exemplarelor cu gâlme pe
trunchi, zone în care furnirul prezintă însuşiri estetice deosebite.
În silvicultural, plopul negru rămâne un component important al zăvoaielor, înteresul
pentru această specie fiind în ultimul timp din ce în ce mai mare.
Ca şi plopul alb, reprezintă adeseori o bună soluţie pentru fixarea malurilor şi
protecţia acestora împotriva efectului distructiv al viiturilor.
Este o valoroasă specie ornamentală, atât în aliniamente, cât şi ca arbore izolat, mai
ales prin varietăţile sale de cultură cu port fastigiat [P.nigra cv.Italica (P.nigra var.
pyramidali) şi P. nigra cv. Thevestina (P.nigra var. thevestina); acesta din urmă este mai
puţin exigent faţă de sol, remarcându-se prin rezistenţa sa la uscăciune, fiind apt pentru culturi
atât soluri nisipoase, cât şi compacte, argiloase şi, totodată, este tolerant faţă de solurile
sărăturoase].
45

Bazele producţiei lemnului .
III.25. Populus x canadensis
Populus x canadensis Moench. (P. x euramericana (Dode) Guinier)
- Plopi americani, Plopi Negri hibrizi, Plopi de Canada -
Areal de cultură în ţara noastră. Cultura plopilor negri hibrizi s-a practicat pe o
scară destul de mare în ţara noastră, atât în luncile interioare ale râurilor, la câmpie, cât mai
ales în Lunca Dunării. Plantaţii există însă şi în Delta Dunării.
Creşterile realizate de unele clone şi cultivate sunt excepţionale, situând hibrizi de
plopi eurameicani în fruntea arborilor repede crescători existenţi sau introduşi de noi. Astfel,
în staţiuni optime pot realiza productivităţi remarcabile, chiar de circa 30 m 3 /an/ha (30,3
m 3 /an/ha pentru clona I-214 în testul de la Petroiu (Călăraşi), 33,7 m 3 /an/ha pentru clona
Veronese în testul de la Turcoaia (Măcin), 29,5 m 3 /an/ha pentru cv. Sacrou 79 în testele de la
Bâsca (Brăila), şi Dinu-Camediu (Giurgiu) etc. (Filat şi Benea, 2000).
Importanţa plopilor euramericani. Lemnul este uşor, moale, omogen, de culoare
albicioasă, deosebit de apreciat în industria celulozei, dar şi pentru placaje, PAL, PFL,
chibrituri, cherestea, obiecte diverse de tâmplărie ş.a.
Producţia foarte mare de masă lemnoasă pe care o realizează la vârste mici, ca şi
compatibilitatea pe care o manifestă pentru staţiunile de luncă, îi recomandă pentru a fi
utilizaţi şi în viitor în culturile forestiere din zonele de receptivitate bioecologice specifice.
Sunt apreciaţi şi în crearea zonelor verzi, mai ales la realizarea aliniamentelor
extravilane, cu condiţia să fie exploataţi la timp, deoarece sunt puţini longevivi.
III.26. Populus x interamericana
Populus x interamericana (P.deltoides x P. trichocarpa)
- Plopi hibrizi interameicani
Aflaţi la noi în ţară încă în faza de testare, plopii interamericani se arată promiţători
sub aspect productologic şi de adaptabilitate faţă de condiţiile de inundabilitate din Lunca şi
Delta Dunării. Astfel, în cultura comparativă de la Turcoaia (Ocolul Silvic Măcin) clonele
interamericane Rap şi Donk au realizat, la 20 de ani, creşteri medii de 25,4 respectiv 22,0
m 3 /an/ha, comparabile cu cele ale cultivarului Scarau 79 (aproximativ 23 m 3 /an/ha) – Filat şi
Benea 2000.
46

Bazele producţiei lemnului .
III.27. Populus simonii
Populus simonii Carr. – Plop chinezesc –
Este originar din nordul, centrul şi estul Chinei, între 26 0 şi 46 0 N şi se cultivă în ţara
noastră ca specie ornamentală, în aliniamente intravilane şi extravilane sau ca arbore izolat.
Prezintă şi o formă cu port fastigiat ( P. simonii fastigiata C.S.).
Rezistă bine la poluare şi este tolerant faţă de climă şi sol.
III.28. Populus trichocarpa
Populus trichocarpa Torr. Et Gray - Plop balsamifer –
Este o specie exotică, originară din vestul Americii de Nord, cu o arie vastă de
răspândire, din Alaska până în sudul Californiei.
Nu realizează performanţe deosebite de creştere decât în climate oceanice, cu multă
umiditate. Prezintă o bună rezistenţă la ger şi faţă de îngheţuri.
III.29. Malus sylvestris
Malus sylvestris Mill. – Măr pădureţ –
Este răspândit în ţinuturile europene cu climă temperată, ajungând înspre nord până
aproape în cercul polar, la circa 66 0 . La noi este comun în pădurile de foioase din toată ţara, în
staţiuni de câmpie şi dealuri. În regiunile montane inferioare apare foarte rar. Are caracter de
specie diseminată, vegetând în luminişurile din pădure, la liziere sau pe păşuni împădurite şi
fâneţe de dealuri şi din ţinuturile premontane.
Rezistă la ger şi îngheţuri, chiar şi la un oarecare deficit de umiditate. Prefră însă
solurile revene, permeabile. Rezistă mulţumitor pe soluri sărace şi pietroase. Pe cele argiloase,
compacte şi supuse uscăciunii puternice este puţin adaptat.
Are temperament mijlociu, suportând bine expunerea totală în lumină.
Prezintă importanţă ca portaltoi pentru obţinerea soiurilor de cultură rezistente la
boli. Fructele sunt folosite ca hrană pentru vânat sau animale domestice. Prin distilare se obţin
produse alcoolice. În medicina tradiţională este foarte apreciat oţetul de mere.
Lemnul, deşi este foarte tare şi frumos colorat, cu durament brun-roşcat, prezintă
puţine utilizări (în lucrări de tâmplărie, pentru obiecte de artizanat ş.a.).
47

Bazele producţiei lemnului .
Malus x purpurea (Barbier) Rehd. (M. pumila var. niedzwetzkyana x M.
atrosanguinea) – mărul roşu, Malus floribunda Sieb. şi Malus pumila Mill. se folosesc în
scop ornamental, cultivându-se adeseori prin parcuri.
III.30. Pyrus pyraster
Pyrus pyraster (L.) Burgsd. – Păr pădureţ –
Specie indigenă, spontană în Eurasia , înaintând înspre nord până la circa 56 0 . La noi
se întâlneşte începând din silvostepă până în pădurile de deal şi premontane, rpn luminişuri,
crânguri, păşuni împădurite ş.a.
Are amplitudine ecologică mai mare decât mărul pădureţ, fiind rezistent la ger şi
secetă (semixerofit), vegetând şi pe soluri grele, compacte, ca în pădurile silvostepice, în
cerete şi gârniţete ş.a. Are temperament heliofil-subheliofil.
S-a folosit cu bune rezultate la constituirea perdelelor forestiere.
Prezintă importanţă mai mare decât mărul pădureţ. Lemnul este frumos colorat,
brun-roşcat, foarte dens, omogen, greu, rezistent. Se lustruieşte frumos şi este apreciat pentru
sculptură, obiecte de artizanat, instrumente muzicale. Fructele sunt consumate de vânat. Se
pot folosi ca hrană pentru animale domestice sau pentru prepararea băuturilor alcoolice. Este
apt pentru terenuri degradate şi perdele forestiere.
III.31. Sorbus aucuparia
Sorbus aucuparia L. – Scoruş de munte, Sorb păsăresc –
Areal natural . Specie răspândită pe o suprafaţă foarte mare în Europa, de la limita
polară a pădurii (nordul Scandinaviei, Islanda) până în bazinul Mării Mediterane. În sud
rămân în afara arealului său regiunile uscate din jumătatea sudică a Peninsulei Iberice, unele
insule mediteraneene şi o parte din Peninsula Balcanică. Înspre răsărit înaintează foarte mult
în Rusia şi ajunge, de asemenea, insular, până în Asia Mică şi Caucaz.
Însuşiri biologice şi importanţa. Scoruşul de munte fructifică abundent, de la vărste
mici, cu o periodicitate scăzută, aproape anual în plină lumină. Fructele devin mature în
august-septembrie şi conţin substanţe cu efecte terapeutice (diuretice, antiscorbutice).
Lăstăreşte potrivit şi drajonează slab. Longevitatea este redusă, de până la circa 100 de ani.
48

Bazele producţiei lemnului .
Lemnul, deşi este rezistent, tare şi omogen, are, în general, puţine utilizări, din cauza
dimensiunilor reduse şi a conformaţiei puţin favorabile a tulpinilor.
Are o valoare silviculturală mare, ca specie pionieră sau ,,de împingere’’
introducerea sa în plantaţiile de molid se face mai mult descompunerea rapidă a frunzelor şi
ameliorarea solului, întrucât ulterior, când arboretele se închid, este eliminat datorită lipsei de
lumină. Totodată, promovarea sa din regenerări naturale sau din plantaţii în liziera pădurii se
impune ca urmare a efectului protector împotriva vânturilor puternice (diferenţa de talie între
scoruşul de munte şi molidul matur împiedică impactul violent al curenţilor de aer înspre
interiorul pădurii).
Totodată, este şi o foarte apreciată specie de interes ornamental, având port frumos,
frunzişul către toamnă şi fructele frumos colorate, flori mari ş.a. Se recomandă utilizarea în
spaţiile verzi atât a exemplarelor izolate sau în buchete, cât şi în aliniamente stradale sau în
lungul aleilor.
III.32. Sorbus domestica
Sorbus domestica L. – Scoruş –
Specie indigenă, răspândită în ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul Europei (ajunge
până în nordul Africii), de unde înaintează către răsărit până în Asia Mică.
La noi se întâlneşte numai sporadic, fiind o specie preponderent colinară, subcarpatică
(Oltenia, Muntenia, sudul Moldovei, Banat). Şi mai rar se întâlneşte în Transilvania şi
Dobrogea. Se cultivă uneori pentru fructele sale comestibile.
Este o specie mult mai restrictivă decât scoruşul de munte în privinţa cerinţelor faţă de
climă, necesitând staţiuni ferite de extreme termice. Suportă bine uscăciunea (specie
mezoxerofită) şi este tolerantă faţă de sol.
Temperamentul este mai de lumină decât al scoruşului de munte. Este mai longeviv,
putând ajunge până la 400-500 de ani.
Lemnul este brun-roşcat, dens, rezistent, omogen, cu posibilităţi de utilizare în
industria mobilei.
Se poate folosi ca specie ornamnetală în localităţile din ţinuturile colinare.
49

Bazele producţiei lemnului .
III.33. Sorbus torminalis
Sorbus torminalis (L.) Cr. – Sorb –
Specie cu areal asemănător cu S.domestica, mai răspândită însă în ţara noastră decât
acesta, apărând uneori desiminată în subarboretul pădurilor de cvecinee şi al şleaurilor din
zonele colinare. La câmpie sau în zona montană inferioară apare extrem de rar.
Este specie iubitoare de căldură, submezotermă, cu preferinţe faţă de solurile cu
umiditate constantă, deşi rezistă mulţumitor şi pe cele cu deficit temporar de apă (specie
mezofită-mezoxerofită). Se întâlneşte mai ales pe soluri bogate, trofice, aerisite, fiind mai
puţin adaptată pe cele compacte, mai ales dacă sunt deficitare în privinţa aprovizionării cu
apă. Nu este restrictivă faţă de solurile carbonatate. Dimpotrivă, înspre limita sa altitudinală
de vegetaţie, în ţara noastră, prezenţa sa este legată adeseori de asemenea soluri.
Are temperament mijlociu, suportând bine umbrirea ca specie de subetaj.
Fructifică abundent şi se poate înmulţi şi pe cale vegetativă, lăstărind şi, uneori,
drajonând. Are longevitate relativ mică, de 100-200 de ani.
Lemnul de sorb este considerat nibil, fiind în ultimul timp foarte căutat pe piaţa
lemnului şi foarte bine plătit. Este brun-roşcat, rezistent, elastic, fin, cu utilizări în fabricarea
mobilei fine, a obiectelor de artizanat ş.a. Foarte apreciat este lemnul cu fibră creaţă.
Sorbul prezintă şi importanţă silviculturală, ca specie ajutătoare în şleauri.
Se foloseşte şi în scop arnamental, deşi la noi încă prea puţin, fiind decorativ datorită
frunzelor, florilor şi fructelor.
III.34. Sorbus aria
Sorbus aria (L.) Crantz - Sorb –
Specie indigenă, răspândită în ţinuturile din centrul, sudul şi sud-estul Europei. Limita
estică a arealului speciei o reprezintă Carpaţii (Maier, 1994), deşi în unele lucrări se apreciază
că ajunge până în Asia Mică şi Caucaz. Se întâlneşte şi în Africa de Nord. La noi apare
sporadic, mai rar decât oricare dintre speciile anterioare de Sorbus, pe soluri scheletice şi pe
stâncării calcaroase din zona dealurilor şi ţinuturile montane inferioare. Rezistă bine la
insolaţie (temperament de lumină) şi uscăciune (mezoxerifită).
50

Bazele producţiei lemnului .
Este o specie de mare valoare decorativă, cu frunzişul discolor şi fructele viu
colorate, calităţi care ar trebui să fie mai bine puşe în valoare prin utilizarea sa în mare măsură
în spaţiile verzi.
III.35. Prunus fructicosa
Prunus fructicosa Pall. – Cireş pitic de bărăgan, Vişinel
(Cerasus fructicosa (Pall.) G.Woron, P.chamaecerasus Jacq.)
Specie indigenă, cu răspândire din Europa Centrală şi estică până în Siberia. La noi
este întâlnită îndeosebi în stepă şi silvostepă, în Dobrogea, Câmpia Munteniei, ca şi în
insulele de vegetaţie azonală termofilă din Transilvania.
Este xerofilă, termofilă, puţin pretenţioasă faţă de sol, subcalcicolă.
Prezintă împortanţă naturalistică, ornamentală (este foarte decorativă în perioada
înfloririi) şi chiar ca specie de primă împădurire în silvostepice şi uscate din zona forestieră.
III.36. Prunus avium
Prunus avium L. (Cerasus avium (L.) Moench) - Cireş pădureţ, Cireş sălbatic -
Areal natural. Cireşul sălbatic dispune de o arie largă de răspândire, din bazinul
Mării Mediterane până la circa 60 0 latitudine nordică, iar limita răsăriteană se situează dincolo
de Munţii Ural.
La noi în ţară este o specie diseminată, întâlnită cu precădere în regiuneadealurilor
subcaraptice, urcând uneori până la 800 – 1000 m altitudine. La câmpie, în zona forestieră,
coboară foarte rar şi numai acolo unde dispune de umiditate suficientă, în luncile râurilor.
Însuşiri biologice şi importanţă. Cireşul sălbatic fructifică de la vârste mici (8-10
ani), anual şi abundent. Lăstăreşte viguros, ceea ce face să fie o specie aptă pentru crânguri.
Este puţin longeviv, putrezind şi fiind eliminat din arborete înainte de 100 de ani.
Lemnul este considerat nobil, cu calităţi excelente pentru industria mobilei,
instrumente muzicale, tâmplărie, placări interioare ş.a. Este cu durament roşcat-brun, cu
desene carcteristice în formă de achiuri strălucitoare, dur, greu şi se lustruieşte frumos. Are
însă durabilitate foarte scăzută la variaţii de umiditate, astfel că buştenii se păstrează greu.
Cireşul este foarte apreciat în istoria alimentară, întrucât din fructe se prepară
compot, dulceaţă, gem, marmeladă, sucuri, lichior ş.a. Se foloseşte şi în farmacologie, pentru
51

Bazele producţiei lemnului .
ceaiuri din pedicelii fructelor şi din sâmburi, care au proprietăţi curative în tratamentul
afecţiunilor renale.
anual.
Este şi o valoroasă specie ornamentală, înflorind primăvara devreme, abundent şi
III.37. Sophora japonica
Sophora japonica L. – Salcâm japonez, Soforă –
Specie originară din Japonia, China şi Coreea de Nord, cultivată destul de frecvent în
ţara noastră, prin parcuri publice, în aliniamente, în grădini botanice şi dendrologice etc.
Suferă de ger, mai ales în tinereţe şi nu suportă seceta, ceea ce a făcut să nu reziste în
perdelele forestiere din silvostepă (Dumitriu-Tătăranu 1960). Este puţin exigentă faţă de sol,
dar preferă pe cele uşoare, profunde, revene. Rezistă bine la poluarea aerului din zonele
perimetrale arterelor circulate. Are temperament de lumină.
Este o remarcabilă specie de interes ornamental, realizând dimensiuni mari (în
Braşov, unde condiţiile climatice nu sunt cele optime pentru această specie, există un
exemplar cu diametrul de circa 70 cm, lângă Cercul Militar). Coroana este globuloasă, largă,
iar înflorirea este bogată şi se produce târziu, în iulie-august, florile fiind melifere.
interioare ş.a.
Lemnul este asemănător celui de salcâm şi este apt pentru mobilă, parchete, placări
Prezintă şi interes farmaceutic, din frunze extrăgându-se rutozid, substanţă folosită în
tratamentul bolilor vasculare.
III.38. Laburnum anagyroides
Laburnum anagyroides Med. (Cytisus laburnum L.) - Salcâm galben –
Specie indigenă, originară din Europa sudică şi Balcani (cultivată însă foarte mult şi în
alte zone: în Europa până în sudul Suediei, în America de Nord până în sudul Canadei),
spontană la noi mai ales în jumătatea sudică a ţării, dar extinsă foarte mult prin cultură în scop
ornamental prin diverse zone, de unde s-a regenerat apoi pe cale naturală.
Deşi manifestă preferinţe pentru ţinuturile cu climă blândă şi cu multă căldură estivală,
s-a dovedit rezistentă la ger. Suportă seceta, motiv pentru care s-a introdus ca specie de
52

Bazele producţiei lemnului .
subarboret în perdelele de protecţie, în zonele marginale. Are pretenţii mici faţă de sol,
adaptându-se bine pe cele sărace şi compacte. Are temperament de lumină.
Este de mare valoare ornamentală, înflorind de la vârste foarte mici, anual şi
abundent (inflorescenţele sunt mari, pendente, galbene-aurii). Rezistă bine la poluare cu praf
şi gaze. Nu se recomandă menţinerea sa în zonele de păşunat pentru capre şi oi, deoarece
conţine citizină, o substanţă toxică ce se păstrează în lapte.
III.39. Robinia pseudacacia
Robinia pseudacacia L. – Salcâm, Acăţ -
Areal natural şi de cultură . Specie exotică, din sud-estul Americii de Nord, unde se
află pe un teritoriu relativ restrâns, începând de la circa 33 0 latitudine nordică până la
ţinuturile de la sud de Marile Lacuri, depăşind cu puţin paralela de 40 0 . În longitudine, la fel
ca şi glădiţa, nu ajunge înspre est până la Oceanul Atlantic, iar spre vest are o extindere
evident mai limitată, depăşind cu puţin bazinetul fluviului Mississippi, la confluenţa cu râul
Ohio, ajungând la circa 94 0 longitudine vestică. Aria lui de răspândire este mai semnificativă
din Pennsylvania (limita nord-estică a arealului său) spre sud, prin Munţii Appalachi, până în
Alabama.
Creşterea exemplarelor din lăstari şi drajoni este foarte activă, dar drajonii sunt de
preferat, fiind mai longevivi. Rapiditate de creştere considerabilă manifestă şi exemplarele din
sămânţă, care după 15 – 20 de ani depăşesc pe cele rezultate pe cale vegetariană. La 20 de ani,
arboretele de salcâm din sămânţă, situate în optimul de cultură de la noi, au realizat
productivităţi remarcabile, comparabile cu cele mai bune arborete din arealul natural, de 15 –
17 m 3 /an/ha, faţă de maximum 13 – 14 m 3 /an/ha în arboretele de aceeaşi vârstă din lăstări.
Longevitatea salcâmului depăşeşte 100 de ani, dar putregaiul se formează adeseori
înainte de vârsta respectivă.
Importanţa salcâmului. Întâi de toate, această specie are o valoare silviculturală-
protectivă excepţională, prin capacitatea sa de a fixa nisipurile mobile, ,,zburătoare’’. Cu
toate acestea, unele din pădurile de salcâm cu această funcţie au fost defrişate abuziv în
ultimii ani, redeschizându-se astfel răni în peisajul atât de fragil al acestor zone.
Pe de altă parte, folosirea salcâmului şi în alte terenuri degradate decât cele
nisipoase a dat rezultate foarte bune, dar numai acolo unde condiţiile staţionale nu-i sunt
limitative.
53

Bazele producţiei lemnului .
Producţiile însemnate de masă lemnoasă pe care le oferă la vârste mici (specie repede
crescătoare), ca şi întrebuinţările numeroase care se pot da lemnului, reprezintă beneficii
social-economice care sporesc valoarea acestei specii.
Lemnul este cu durament bine dezvoltat, brun-verzui. Este greu, dur, foarte rezistent,
cu utilizări dintre cele mai diverse, de la pati de gard, lemn de mină, cozi de unelte, araci de
vie, până la doage de butoaie, traverse de cale ferată, cherestea, parchet ş.a.
Este foarte bun şi pentru foc. Crapă însă uşor, ceea ce agravează asupra posibilităţilor
de utilizare pe scară mai mare în industrie.
Salcâmul este foarte îndrăgit ca specie ornamentală, înflorind abundent,iar valoarea
sa meliferă este indiscutabilă, arboretele de salcâm fiind cele mai apreciate, alături de tei,
pentru activitatea de apicultură.
54

Bazele producţiei lemnului .
IV. PĂRŢILE COMPONENTE ALE ARBORELUI Şl FORMA FUSULUI
IV.1. Părţile componente ale arborelui
Din punct de vedere dendrologic, arborele este compus din trei părţi
rădăcină, tulpină şi coroană.
Rădăcina constituie partea subterană, iar tulpina şi coroana partea aeriană.
În dendrornetrie şi exploatarea pădurilor se mai folosesc însă şi termenii următori:
-cioată - partea din lulpina care rămăne fixată de sol după doborărea arborilor;
-fus - tulpina de la colet până la mugurele terminal, care se distinge clar la majoritătea
raşinoaselor şi mai puţin bine la foioase, în special 1a une]e specii, cum sunt mesteacănul,
aninul, stejarul brurmăriu etc.
-trunchi - partea din tulpină de la cioată şi până la locul unde încep crăcile sau până la
un diametru rninim de o mărime fixă sau variabilă, stabilită convenţional;
terminal
cm.
-vârf - partea terminală a fusului, începând de la diametrul de 5 cm până la mugurele
-crăci - ramurile dezvoltate lateral din tulpină, cu diametruI (cu coajă) mai mic de 5
Din punct de vedere economic, partea cea mai preţioasă a arborelui o reprezintă fusul
sau trunchiu1, căruia i se dă o atenţie rnai mare în cultura şi exploatarea pădurilor şi în
dendrometrie.
În prezent însă pot fi valorificate superior şi crăcile şi rădăcinile, de acee se impune o
cubare cu precizie a acestora.
Înt vederea utilizării lemnului arborele doborât se fasonează în sortimente.
Prin sortiment se inţe1ege un grup de produsee care au aceeaşi formă şi aceeleaşi
dimensiuni şi sunt de aceaşi calitate.
Sortimentele se împart in două rnari grupe :
-lemn rotund;
-lemn despicat.
Lemnul rotund
Lemnul rotund reprezintă porţiuni din fusul sau trunchiul arborilor doborâţi, obţinute
prin secţionarea acestora, având lungimi şi grosimi diferite.
Dacă lemnul rotund are lungimea rnai mare de 2,5 m, el se nmeşte buştean, iar dacă
55

Bazele producţiei lemnului .
are lungimea mai rnică de 2,5 rn, se numeşte butuc. Atât bu.ştenii, cât şi butucii trebuie să
aibă diametrul fără coajă, la capătul subţire, de cel puţin 14 cm.
După diametrul fără coajă la capătul subţire lemnul rotund de lucru (care va fi
prelucrat pe cale industrială, va fi folosit în constructii etc.) se împarte în
-lemn subţire;
-lemn rnijlociu;
-lemn gros.
Lemnul subţire
Lemnul subţire de răşinoase are diametrul cuprins între 5 şi 10 cm, iar ce de foioase,
între 5 şi 12 crn ;
Lemnul mijlociu are diametrul cuprins între 10-20 crn la răşinoase şi 12-24 cm la
foioase iar lenuivl gros are diarnetrul rnai rnare de 20 crn la răşinoase şi 24 crn la foioase.
Vârfurile şi crăcile care au diametrul la capătul gros mai rnic de 5 cm formează
cntc~oria lcntnului ~nărunt.
Lemnul despicat ( lobdă, blană, despicătură ) este format din porţiunile de fus sau
trunchi cu diametrul de peste 14 cm, spart în lung.
Forma fusului
Forma fusului respectiv a trunchiului, atât în secţiune transversală, cât şi
longitudina1ă, diferă de la specie la specie şi de la arbore la arbore.
Secţiunea transversală
Secţiunea transversală a tulpinii arborilor are o forrnă neregulată, apropiată insă de
aceea a cercului sau a elipsei .
La lucrările practice, pentru determinarea suprafeţei secţiunii transversale se aplică
formula cercului, deoarece s-a constatat că la un număr mare de arbori erorile datorate
neregularităţilor se compensează.
Cunoscîndu-se diametrul seţiunii transversale, suprafaţa acesteia se calculează cu
ajtutorul relaţiei
2
2
2 d d
2
g r
0,
785 d , unde:
2
4
56

Bazele producţiei lemnului .
-g este suprafaţa secţiunii transversale
-r este raza cercului ;
-d este diametrul secţiunii.
Pentru a se obţine rezultate mai precise, se pot rnăsura două diametre perpendiculare,
d1 şi d2 , aplicându-se formula:
g
rădăcinilor.
mică;
4
d
1
d
2
2
2
Când se cunoaşte lungimea circumferinţei c, se poate aplica relaţia:
g = 0,8 x c 2
Forma cea mai neregulată o are secţiunea de la suprafata solului, din cauza insertici
Neregularitatea se manifestă pe 0,5 - 1‚0 m deasupra coletului.
La arborii proveniţi din lăstari, aceste deformaţii sunt mai pronunţate.
Secţiunea 1ongitudinală.
În secţiune longitudinală, forma fusului sau a trunchiului poate fi:
-cilindrică ( sau plină ), atunci când descreşterea diametrului spre vârf este relativ
-conică ( trasă ), atunci când descreşterea este mai pronunţată.
În urma cercetărilor s-a putut constata că forma secţiunilor longitudinale şi chiar a
celor transversale este variabilă de la o specie la alta, iar în cadrul spceciei în raport cu
condiţiile de vegetaţie, cu fertilitatea solului, cu prezenţa umbririi unilaterale, cu vârsta
arborelui, cu intensitatea şi direcţia vânturilor, cu poziţia arborelui în arboret etc.
După cum rezultă din figura 2, fiecare specie se caracterizează printr-o anumită formă
a fusului sau trunchiului.
Dacă arborii au crescut izolat sau în arborete rărite, coroana este mai dezvoltată,
înălţimea mai mică, iar forma trunchiului este mai conică decât la cei care au crescut în
arborete închise.
Arborii aflaţi pe soluri rnai fertile cresc mai repede în înâlţime şi au o formă rnai plină.
La fel se întîmplă cu arborii tineri.
Lumina unilaterală, vânturile puternice şi persistente, poziţia arborelui în arboret etc.
dau naştere la asimetrii, iar secţiunea transversală prezintă un defect numit ovalitate.
În vederea cubării arborilor, tulpina lor se asimilează cu anumite corpuri geometrice.
Astfel, de-a lungul fusului sau al trunchiului se pot distinge următoare1e forme :
57

Bazele producţiei lemnului .
-trunchiul de neiloid;
-cilindrul
-trunchiul de paraboloid
-conul
.
Figura 6 - Forma arborilor dezvoltaţi în condiţii diferite:
a - în arborete închise, b şi c - în aborete rărite
V. PROCEDEE Şl INSTRUMENTE PENTRU MĂSURAREA DIMENSIUNILOR
V.1. Măsurarea lungimilor
ARBORILOR
Lungimea unui arbore doborât sau a unei piese rezultate din aceasta se poate măsura
direct în pădure, pe rampa de încărcare sau în depozitul de buşteni. Lungimea se măsoară pe
partea superioară a trunchiului.
Lungimile se măsoară direct prin aplicarea pe o generatoare a trunchiului sau
buşteanului, a unor instrumente special construite. Dintre acestea menţionăm:
1. Ruleta
2. Rigla gradată
3. Metrul panglică.
4. Metrul pliant (metrul de tâmplărie)
58

Bazele producţiei lemnului .
V.2. Măsurarea grosimilor
Grosimea arborelui este exprimată prin diametru sau prin circumferinta.
Dintre instrumentele frecvent utilizate la măsurarea grosimilor putem aminti:
1.Panglica pentru măsurat diametre
2. Panglica pentru măsurat circumferinta
3. Clupa forestieră
V.3. Măsurarea înălţimii
Înălţimea unui arbore reprezintă dimensiunea lui măsurată pe verticală de la mugurele
terminal la sol. Măsurarea înălţimii arborelui se poate face pe cale:
- directă –folosind prăjini telescopice;
- indirectă – cu instrumente speciale denumite hipsometre bazate pe principiul
geometric şi trigonometric.
V.4. Cubajul arborelui
V.4.1. Cubajul arborelui doborât
Arborii doborâţi se fasonează în sortimente de diferite dimensiuni în raport cu STAS-
urile în vigoare. Pentru determinarea volumului trebuie să se măsoare anumite diametre şi
lungimi.
V.4.2. Cubajul lemnului rotund
După doborârea şi fasonarea arborelui rezultă lemnul rotund şi lemnul prelucrat. Din
lemnul rotund poate rezulta lemnul de lucru şi lemnul de foc. Lemnul de lucru se poate
prezenta fie sub forma unor trunchiuri întregi, fie sub forma unor piese mai scurte numite
buşteni, bile, manele.
59

Bazele producţiei lemnului .
VI. TEORIA ŞI MODELAREA MATEMATICĂ A FORMEI ŞI VOLUMULUI
VI.1. Forma trunchiului arborilor
TRUNCHIULUI ARBORILOR
Arborele, prin aparatul foliar capabil de fotosinteză, prezintă însuşirea de a converti
energia solară în energie chimică acumulată în principal sub formă de biomasă lemnoasă,
frunze, fructe, coajă etc. în procesul complex de biosinteză. Întrucât producţia de lemn se
realizează în cea mai mare parte în arboret, creşterea şi forma arborilor componenţi, pe lângă
potenţialul genetic cu care sunt înzestraţi, poartă amprenta puternică atât a relaţiilor
biocenotice existente între elementele componente ale arboretului, cât şi a ansamblului de
raporturi dintre arboret şi condiţiile staţionale, aşa încât prin depunerea de noi celule
lemnoase, forma secţiunii transversale a trunchiului arborilor se apropie mai mult sau mai
puţin de cerc sau de elipsă, uneori se realizează chiar o combinaţie între cerc şi elipsă sau între
cerc şi parabolă, iar în ceea ce priveşte lăţimea inelelor anuale la diferite înălţimi ale
trunchiului arborilor, s-a constatat că ea nu este aceeaşi, ci variază de-a lungul fusului,
realizând un maximum în zona coroanei.
În general, forma secţiunii transversale prin trunchi depinde de modul cum se depune
la periferia ei învelişul de biomasă asimilată în fiecare an. Acest proces complex de depunere
anuală de noi celule lemnoase la periferia arborelui se află sub influenţa neîncetată a
ansamblului de factori care definesc starea de echilibru dinamic al arborelui. Creşterile
neuniforme care conduc la neregularitatea secţiunii transversale sunt puse în legătură cu
asimetria, lumina unilaterală, spaţiul de dezvoltare, direcţia şi intensitatea vânturilor
dominante, expoziţia şi panta terenului. Dar toţi aceşti factori nu acţionează în mod
independent. De aceea, acţiunea unui factor considerat predominant poate fi contracarată de
influenţa altui factor. Astfel, direcţia de îngroşare mai intensă a secţiunii transversale variază
de la arboret la arboret sau chiar de la arbore la arbore. Mai mult însă, la acelaşi arbore
direcţia de maximă sau minimă creştere în grosime variază de-a lungul fusului arborelui. Pe
aceeaşi direcţie însă lăţimea inelului anual scade de la piciorul fusului până în zona de
inflexiune a curbei de contur a fusului, pentru ca mai sus pe arbore să crească, realizând un
maximum în zona coroanei, care este cu atât mai pronunţat, cu cât vârsta arborelui este mai
mică (fig.7.).
60

Bazele producţiei lemnului .
Fig.7. Variaţia creşterii în diametru şi în suprafaţă
a secţiunii transversale de-a lungul fusului unui arbore
Distribuţia creşterii de-a lungul fusului arborilor mai este influenţată atât de poziţia
cenotică a arborelui, cât şi de structura arboretului. Astfel, în arboretele echiene, ritmul de
majorare a lăţimii inelului anual scade de-a lungul fusului pe măsură ce arboretele înaintează
în vârstă, ajungând ca, cel puţin în zona de sub coroană, la vârste înaintate, lăţimea inelului
anual de-a lungul fusului şi în secţiune transversală să rămână aproape uniformă. În
arboretele pluriene însă, lăţimea inelului anual de la baza fusului până în zona coroanei, la
arborii din plafonul superior şi mijlociu, prezintă variaţii reduse de-a lungul fusului pe
perioade mari de timp.
Dacă arborele este pus în lumină, el reacţionează prin stimularea creşterii în grosime,
mai ales în partea inferioară a fusului, ceea ce generează, dacă fenomenul este de durată, o
accentuată conicitate şi asimetrie a fusului.
Din cele prezentate mai sus rezultă că forma secţiunii transversale a trunchiului se
găseşte sub influenţa unui complex de factori endogeni şi exogeni cu acţiuni diverse, uneori
chiar contradictorii, greu de prevăzut fără a se apela la ştiinţele biologice şi teoria sistemelor.
Cunoaşterea formei secţiunii transversale urmăreşte atât evaluarea erorilor ce survin la
determinarea diametrului şi ariei secţiunii transversale, cât şi la alegerea celor mai adecvate
metode de determinare a acestor caracteristici biometrice ale arborilor. În acest scop, avantaje
multiple prezintă studierea variaţiei formei secţiunii transversale pe ,,rondele’’ extrase de la
diferite înălţimi pe fus. Pe asemenea rondele se poate evidenţia atât deficitul de convexitate,
61

Bazele producţiei lemnului .
ca expresie a diferenţei dintre aria determinată prin măsurarea diametrelor sau a
circumferinţei, cât şi deficitul izoperimetric, ca expresie a abaterilor de la forma circulară.
Aria tuturor acestor suprafeţe orbiforme cu închideri convexe, diferite de cerc, înregistrează
un deficit faţă de aria cercului de egală circumferinţă, ceea ce înseamnă că circumferinţa unei
suprafeţe orbiforme este mai mare decât circumferinţa cercului de aceeaşi arie.
Aşadar, dacă aria secţiunii transversale orbiforme este determinată după formula
cercului, în funcţie de diametru sau circumferinţă, atunci mărimea acestei arii este mai mare
decât cea adevărată.
În consecinţă, forma secţiunii transversale se apropie, dar în acelaşi timp se şi
deosebeşte de forma cercului, elipsei, combinaţiei cerc-elipsă sau cerc-parabolă, ca urmare a
neregularităţilor generate de acţiunea comună a complexului de factori ai mediului
înconjurător, împreună cu influenţele factorilor ce ţin de natura internă a fiecărui arbore care
condiţionează o accentuată neuniformitate în depunerile anuale de celule lemnoase. Cu toate
acestea, în practica uzuală secţiunile transversale se consideră drept cercuri.
Fig..8. Curba de contur a fusului unui arbore
În ce priveşte forma secţiunii longitudinale a fusului se constată că ea variază de la
specie la specie şi apoi de la arbore la arbore, în cadrul aceleiaşi specii, în raport cu vârsta,
bonitatea staţională, consistenţa arboretului şi împrejurarea dacă arborele a crescut şi s-a
dezvoltat în masiv sau în stare izolată. Cu toate aceste variaţii individuale ale formei
arborelui, până în prezent s-a reuşit, totuşi, să se evidenţieze anumite trăsături tipice ale
formei secţiunii longitudinale a fusului arborelui (fig..8). Astfel, în partea inferioară a
trunchiului curba acestuia este concavă până la un punct de inflexiune situat la o anumită
înălţime care variază în raport cu specia, pentru ca în partea superioară să devină convexă, aşa
încât curba de contur a unor părţi din trunchi s-a asimilat cu diferitele curbe generatoare ale
62

Bazele producţiei lemnului .
unor corpuri geometrice de rotaţie (fig.9) bine cunoscute: cilindru, con, trunchi de con,
paraboloid apolonic, paraboloid trunchiat, neiloid, trunchi de neiloid etc.
Fig.9. Corpuri geometrice de rotaţie
Pentru curba de contur a trunchiului arborelui o astfel de asimilare numai cu una din formele
geometrice simple, nu poate fi acceptată, dovedindu-se a fi o curbă mult mai rigidă. Oricum,
asemenea curbe generatoare ale conoidelor fundamentale pot fi exprimate prin ecuaţia
generală:
Y 2 =px 2 ( 2.1.)
în care: y este raza unei secţiuni transversale oarecare; x – distanţa secţiunii respective faţă de
vârful curbei, acesta fiind situat în originea sistemului; p – un parametru ce determină raportul
de mărime dintre x şi y; r – exponentul formei curbei.
63

Bazele producţiei lemnului .
VII.1. Generalități
VII. SORTAREA MASEI LEMNOASE PE PICIOR
Sortarea masei lemnoase pe picior este cunoscută sub denumirea de sortare silvică şi
constă în repartizarea masei lemnoase pe sortimente primare, dimensionale sau industriale .
Grupa sortimentelor primare este constituită din : lemn de lucru, lemn de foc, coaja
lemnului de lucru şi crăcile sau vârfurile cu diametre mai mici de 5 cm. Lemnul de lucru la
rândul său, este constituit din masa lemnoasă aptă pentru utilizări în construcţie sau în
industrie.Lemnul de foc se măsoară cu coajă în timp ce lemnul lucru se ia fără coajă.Pentru
acest motiv coaja lemnului de lucru trebuie cubată separat.
Sortarea dimensională constă în defalcarea lemnului de lucru în sortimente în funcţie
de diametrul la căpătul subţire. Grupa sortimentelor dimensionale este constituită din : lemn
gros, lemn mijlociu şi lemn subţire.
Sortarea industrială se realizează prin repartizarea masei lemnoase pe sortimente
potrivit STAS-urilor în raport cu dimensiunile şi calităţile tehnologice ale lemnului. Din
această grupă fac parte următoarele sortimente : lemn de derulaj şi furnir, lemn de gater, lemn
de celuloză, lemn de mină şi lemn de construcţii (bile, manele, stâlpi, prăjini).
Masa lemnoasă se clasifică în sortimenete în funcţie de dimensiuni, de calitate şi de utilitate.
În raport cu grosimea lemnului se disting : lemn mare (d cu coajă ≥5 cm ) şi lemn
mărunt (d cu coajă < 5 cm ).
După forma secţiuni transversale :
- lemn rotund : a). catarge - lemn rotund de răşinoase provenit din fusul arborelui întreg
b). buşteni – cu diametrul la capătul subţire >14cm, lungime >2,5 m
c). butuci – d >14cm, l< 2,5m
- lemn despicat – lobde, spărturi sau blăni
După caracteristicile fizico-mecanice,în special densitate, se disting:
- lemn tare, cu duritatea în secţinunea transversală de 650 dan/cm 2 (tisă, stejar, carpen, fag, ulm,
salcâm, frasin, paltin)
- lemn moale , cu duritatea mai mică 650 daN/cm 2 ( molid, brad, pin, plop, tei, salcie, anin).
Lemnul rotund a fost subîmpărţit în sortimente :
- primare – lemn lucru, coajă lemnului lucru, lemn de foc cu d > 5 cm, vârfuri şi crăci cu
d

Bazele producţiei lemnului .
- dimensionale – lemn gros G1,2,3, , lemn mijlociu M1,2,3, şi lemn subţire S.
Sortimentul
dimensional
Lemn gros
Lemn gros II
Lemn gros III
Lemn mijlociu I
Lemn mijlociu II
Lemn mijlociu III
Lemn subţire
65
Tabelul nr. 19
Simbol Diametrul la capătul subţire,
G
g
gs
M
m
ms
s
ds în cm :
răşinoase foioase
>34
24-34
20-24
14-20
10-14
- industriale – buşteni de molid şi brad– pentru rezonanţă, de claviatură, traverse
- lemn de celuloză şi pastă chimică
- lemn de mină
- lemn construcţii răşinoase : a). bile ( d la capătul subţire de12-16cm, l>6m)
-
3m)
c). prăjini ( ds = 4-7 cm , l>2,6 m)
- lemn construcţii foioase cu ds de 4-17 cm şi l= 1,5 m( construcţii rurale )
- lemn pentru mangal, petru PAL, PFL lemn pentru extracte tanante.
>40
24-40
-
20-24
16-20
12-60
Sortarea se face cu ajutorul tabelelor specifice fiecărei metode, publicate în lucrarea:
“Biometria arborilor şi a arboretelor din România – 1972 “ de V. Giurghiu, I. Decei şi S.
Armăşescu, care prezintă tabele de sortare dimensională pentru 25 de specii şi tabele de
sortare industrială pentru 7 specii. Cercetările au continuat, ajungând la 38 de specii, iar
numărul tabelelor de sortare dimensională a ajuns la 45 ( indicii de sortare au fost diferenţiati
în funcţie de modul de regenerare a arborilor.
În cazul sortării masei lemnoase cu ajutorul tabelelor se disting, următoarele metode :
- Metoda de sortare cu tabele de sortare dimensională la arbori ;
- Metoda de sortare cu tabele de sortare pentru arborete în raport cu proporţia arborilor de lucru ;
- Metoda de sortare cu tabele de sortare pentru arborete echiene de producţie.

Bazele producţiei lemnului .
VII.2. Metoda de sortare cu tabele de sortare dimensională la arbori
Pentru efectuare sortării este necesar să se facă pe teren clasificarea arborilor pe picior în 4
clase de calitate în funcţie de proporţia lemn de lucru din înălţimea lor, după cum urmează :
Grupa de
specii
Clasa de
calitate
Răşinoase I
Foioase I
II
III
IV
II
III
IV
Clasele de calitate ale arborilor (Decei 1960)
Proporţia
din h totală a
arborelui aptă
pentru lemn de
lucru
Peste 0,60
0,40 - 0,60
0,10 – 0,40
sub 0,10
Peste 0,50
0,25 – 0,50
0,10 – 0,25
sub 0,10
66
Procentul mediu de utilizare din
volumul fusului la răşinoase sau din volumul
total la foioase
Lemn de lucru Lemn de foc
98
92
79
15
2
17
38
85
Tabelul nr. 20
Coeficientul de
echivalenţă
Notă : Tabele de sortare primară şi dimensională sunt întocmite pentru arborii încadraţi în
prima clasă de calitate, respectiv pentru arborii de răşinoase încadraţi în prima clasă de
calitate, respectiv pentru arborii de răşinoase care au peste 60% din înălţime (considerată de
la sol în sus) lemn de lucru şi pentru arborii de foioase care au peste 50% din înălţimea
totală aptă pentru lemn de lucru.
Numărul de arori din celelalte clase de calitate se transformă în număr de arbori de lucru
prin intermediul coeficienţilor de echivalenţă.
Coeficientul de echivalenţă ( sau de transformare ) se determină raportând proprţia
lemnului de lucru a arborilor din clasa a II-a , a III-a şi a IV-a de calitate la proportţia
86
70
49
15
17
36
39
85
1,00
0,85
0,65
0,15
1,00
0,77
0,49
0,18

Bazele producţiei lemnului .
lemnului de lucru din clasa I-a de calitate, luată drept bază de calcul ( de exemplu : 83 / 98 =
0,85 sau 62 / 98 = 0,63 . Coeficienţii sunt folosiţi la determinarea numărului de arbori de lucru
şi de foc.
Pentru simplicarea lucrărilor de birou, în funcţie de coeficienţii de echivalenţă determinaţi s-a
înlocuit « Tabela pentru transformarea numărului de arbori din clasele a II-a , a III-a, a IV-a
de calitate în număr de arbori de clasa I-a, din cadrul lucrării « Biometria arborilor şi
arboretelor din Romănia » – tab. 10).
a). pe teren
Pentru determinarea volumului pe sortimente se efectuează următoarele lucrări :
- se clupează arborii pe categorii de diametre şi pe clase de calitate (I-IV)
b) la birou
- se centralizează arborii pe categorii de diametre şi pe clase de calitate (coloana 1-6)
- se determină numărul arborilor de lucru şi de foc , pe categorii de diametre, prin intermediul
coeficienţilor de echivalenţă sau de transformare (coloana 7 şi 8)
- se determină volumul unitar, pe categorii de diametre, cu metoda tabelelor de cubaj pe serii
de volume ( col 9)
- se determină volumul arborilor de lucru (col.10) şi volumul arborilor de foc (col.11) prin
înmulţirea volumului unitar cu numărul lor ;
- pentru cunoaşterea volumului total (col.12) se adună volumul arborilor de lucru cu volumul
arborilor de foc.
- se determină volumul sortimentelor primare şi dimensionale, pe categorii de diametre
(col.13-23 ) cu relaţia :
V Va
p
100
S în care Vs reprezintă volumul sortimentelor ;
Va reprezintă volumul arborilor de lucru;
P – procentele diverselor sortimente.
Verificări : col 2 + col 3 + col 4 + col 5 = col 6
col 10 + col. 11 = col. 12
col. 17 + col. 18 + col. 19 + col. 20 + col. 21+ col. 22 = col. 13
col. 16 + col. 23 = col. 11
67

Bazele producţiei lemnului .
BIBLIOGRAFIE
1. Brenndorfer, D., Zlate, G. „Bazele producţiei şi prelucrării mecanice a lemnului. “
Bucureşti, Editura Ceres 1990.
2. Doniţă, N. “Dendrologie.” Oradea: Editura Universităţii din Oradea, 2002.
3. Doniţă, N., Geambaşu, T., Brad, R. „Dendrologie.” Arad: Editura Universităţii
Vasile Goldiş, 2004.
4. Giurgiu, Victor. “Dendrometrie şi auxologie forestieră.” Bucureşti: Editura Ceres,
1979.
5. Leahu, Iosif. “Dendrometrie.” Bucureşti: Editura Didactică şi pedagogică, 1994.
6. Stănescu V., Şofletea N., Popescu, O. “Flora forestieră lemnoasă a României.”
Bucureşti: Editura Ceres, 1997.
68