ESOFAGOPLASTIA LA COPIL - REZUMAT - - "Gr.T. Popa" Iasi

Complicaţiile postoperatorii cele mai frecvente au fost stenoza ischemică la nivelul
anastomozei cervicale, fistule proximale. Cea mai redutabilă complicaţie însă este necroza
grefonului cauzată de afectări ale vascularizaţiei.
Asigurarea unei duble vascularizaţii e un avantaj major ce scade rata complicaţiilor
ischemice.
În cazul plasării neoesofagului în mediastinul posterior, o mare atenţie trebuie
acordată manevrării şi poziţionării plastiei pentru a evita prinderea sau rotirea tubului sau a
vaselor sale pe structurile mediastinale.
Cerinţele unei anastomoze reuşite sunt: segmente funcţionale, o bună vascularizaţie
şi absenţa tensiunii. Pentru a evita apariţia fistulelor e nevoie de diametre egale între cele 2
capete anastomozate.
Complicaţiile tardive constau mai ales în stenoze cervicale, secundare apariţiei
fistulelor anastomotice, fiind manifestate prin grade variate de disfagie. Alte complicaţii
sunt refluxul gastric în neoesofag, ulcere. Ulcerele colice apar mai rar faţă de cele ale
grefonului gastric deoarece secreţiile colice alcaline neutralizează sucul gastric acid.
Excesul de grefon colic poate determina stază şi disfagie prin răsucirea
neoesofagului. Pentru a scădea riscul acestei complicaţii trebuie îndepărtat orice exces de
segment colic, iar neoesofagul suturat la marginile hiatusului esofagian.
Deşi în studii anterioare au existat preocupări în centre precum Bucureşti, Iaşi,
Timişoara, de a prezenta rezultatele înregistrate prin diverse tehnici de esofagoplastie, până
în prezent nu s-a realizat o comparaţie între cele două tehnici de bază: esofagoplastia cu
tub gastris şi esofagoplastia cu colon.
Analiza statistică furnizată de datele fişelor tip de control, a pacienţilor cu
esofagoplastie mi-a permis realizarea unei comparaţii între cele două tehnici „concurente”.
Intervalul de timp de la ingestia causticului până la realizarea esofagoplastiei (delta
vârstă) a constituit baza studiului statistic al lotului.
Am constatat că după un interval de peste 6 luni de dilataţii sau alte metode de
tratament conservator în care nu se obţine un progres evident, şansele scad şi cea mai bună
opţiune terapeutică pentru copil este esofagoplastia.
Acest interval de timp cuprinde o perioadă de latenţă, în care, sub protecţia
gastrostomiei de alimentaţie, se aşteaptă atingerea unei „vârste optime” pentru
esofagoplastie.
Nu s-au constatat diferenţe statistic semnificative între cele două tehnici.
Rezultatele la distanţă după o astfel de intervenţie laborioasă le-am considerat a fi
cele mai importante. Impactul asupra stării generale de sănătate, modului de alimentaţie,
vieţii sociale şi de familie, nivelul educaţional, integrarea în societate în perioada de
ADULT sunt cele care fac din esofagoplastie o intervenţie reuşită sau nu.
Studiul de faţă a evidenţiat aceşti parametri la o distanţă de până la 25 ani.
Indiferent de tehnica folosită complicaţiile după intervenţie, reprezintă o provocare
atât pentru chirurgul pediatru cât şi pentru pacient.
După 1990 se constată a numărului de intervenţii care vizează înlocuirea
esofagului. Am confirmat acest lucru prin analiza celor 27 pacienţi cu stenoză esofagiană
postcaustică, la care vindecarea s-a realizat prin tratament conservator (dilataţii esofagiene
plus tratament medicamentos) sub protecţia gastrostomiei de alimentaţie.
Consider că domeniul dezvoltării de strategii terapeutice noi în ceea ce priveşte
esofagoplastia la copil rămâne să beneficieze şi el pe seama dezvoltării neogenezei
tisulare in vitro.
BIBLIOGRAFIE
56