nr. 1 (10) - Chronos. Revistă de istorie

90 DE ANI
DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
(27 MARTIE / 9 APRILIE 1918)

PREFAŢĂ »» 4
NUMERELE ANTERIOARE »» 7
INDICE DE NUME »» 9
CUPRINSUL
RESTITUIRI
A. I. ODOBESCU – Cele cinci vieţi ale „Revistei române”.
Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura
Poporului Român (sesiunea din iulie 1862, în Braşov) – V – »» 10
STUDII, COMUNICĂRI ŞI ARTICOLE
Rada VARGA – Consideraţii privind istoriografia peregrinilor
din Dacia romană »» 15
Sergiu BACALOV – Documente noi referitoarere la neamul
Durăceştilor (secolul al XIX-lea) »» 19
Mircea BOTIŞ, Radu BOTIŞ – Elements of Local History.
Toponym Sequences Referring to Chelinţa Locality (Maramureş
County) »» 22
Gheorghe ZBUCHEA – Nicolae Iorga şi românitatea
sud-dunăreană »» 24
Laurenţiu URSU – Michel Foucault. Escaping the
Transcendentalism by Historizing the Subject »» 30
CRONICA
Marcel LUTIC – Situaţia meşteşugurilor artistice în regiunea
transfrontalieră Prut »» 37
90 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
(27 MARTIE / 9 APRILIE 1918)
Alexandru PORŢEANU – Începutul înfăptuirii Marii Uniri din
1918. 90 de ani de la Unirea Basarabiei cu România »» 43
MEDALION
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Gheorghe I. Brătianu
(1898-1953). 110 ani de la naştere // 55 ani de la moarte »» 48
ISTORIA CASEI REGALE A ROMÂNIEI
Diana FOTESCU MANDACHE – Serbările Dinastice din
ianuarie / februarie 1893 şi noua identitate naţională »» 56
Viaţa cărţilor – Diana MANDACHE, Marie of Romania.
Images of a Queen, 96 p., 207 fotografii inedite »» 63
REDACŢIA:
Areta MOŞU
(Director)
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
(Redactor-şef)
------------------------------------------------------
Constantin DUMITRU
Ciprian Ion STOIAN
Andrei SLABU
Maia GLADARENCO
COLEGIUL DE REDACŢIE:
Octavian ZELINSKI
(Anenii Noi, Republica Moldova)
Dorin LOZOVANU
(Chişinău, Republica Moldova)
Nicolae DANDIŞ
(Cahul, Republica Moldova)
Ludmila CHICIUC
(Cahul, Republica Moldova)
Rada VARGA
(Cluj-Napoca, România)
Mihai PUFLEA-IONESCU
(Bucureşti, România)
Laurenţiu URSU
(Iaşi, România)
Mircea-Cristian GHENGHEA
(Iaşi, România)
Lăcrămioara IORDĂCHESCU
(Iaşi, România)
Chronos
Revistă de istorie editată de
Despărţământul Astra
„Mihail Kogălniceanu” Iaşi
(Revista apare din anul 2003)
ADRESA:
Iaşi, str. Titu Maiorescu, nr. 2,
bl. B4, ap. 43, cod poştal 700 460.
E-MAIL:
river20p[at]yahoo.com
BLOG:
http://360.yahoo.com/astraculturalaiasi
Culegere şi procesare:
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU

4
PREFAŢĂ
De la „Chronos” la
„Chronos. Revistă de istorie”
Cea de-a doua publicaţie a
Despărţământului Astra „Mihail
Kogălniceanu” Iaşi, în ordinea
apariţiei, este „Chronos”, revista
de profil a Cercului de Istorie
„Gheorghe I. Brătianu” 1 . În cadrul
şedinţei Cercului din data de 4
noiembrie 2003 a apărut ideea
editării unei reviste ştiinţifice
studenţeşti 2 , care la îndemnul
profesorilor Ion Toderaşcu şi
Alexandru-Florin Platon, doi dintre
sfătuitorii şi, mai ales, susţinătorii
Cercului, a primit numele de
„Chronos”, primul număr fiind
editat în noiembrie-decembrie
2003 3 .
Revista „Chronos” a dorit,
încă de la primul număr, să fie „un îndemn spre cercetare adresat tinerilor preocupaţi de trecutul
naţional şi universal, o posibilitate de îmbogăţire a orizontului cunoaşterii istorice” 4 (vezi foto),
redactorii (Iulian Pruteanu-Isăcescu – director, Mircea-Cristian Ghenghea – redactor-şef,
Constantin Dumitru et alii) recunoscându-şi stângăciile, inerente, credem noi, unui astfel de
demers – „[...] Entuziasmul nostru, al celor care am lansat revista ce aparţine Cercului de Istorie
„Gheorghe I. Brătianu”, aflat sub patronajul Despărţământului Astra „Mihail Kogălniceanu” Iaşi,
precum şi sprijinul generos şi dezinteresat al mai multor oameni 5 au reuşit să ne facă să depăşim
dificultăţile şi obstacolele cu care inevitabil, ne-am confruntat. Faptul că suntem entuziaşti nu ne
dispensează desigur, de conştientizarea unor carenţe pe care le avem. Evident, experienţa se
dobândeşte odată cu vârsta, mai ales într-un domeniu atât de vast şi supus unor interpretări
deosebit de variate, precum istoria. Afirmăm aceste lucruri pentru a arăta că ne vom asuma, fără
sfială, toate eventualele neajunsuri” 6 .
1
Cercul de Istorie „Gheorghe I. Brătianu” a fost iniţiat de Iulian Pruteanu-Isăcescu, fiind fondat în data
de 9 octombrie 2003, de un grup de iniţiativă format din studenţii Mircea-Cristian Ghenghea, Constantin
Dumitru, Lucian Sava, Caesar-Vasile Florea, Ciprian Ion Stoian şi Adrian Viţalaru (Facultatea de Istorie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi) – Cf. Arhiva Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, Procesverbal
nr. 1 / 09.10.2003.
2
Ibidem, Proces-verbal nr. 3 / 04.11.2003.
3
Ibidem, Cronica revistei „Chronos” / 2003.
4
Argument, în „Chronos”, Iaşi, anul I, nr. 1, noiembrie 2003, p. 5 (în continuare Argument).
5
Redactorii se referă în primul rând la Areta Moşu, preşedintele Despărţământului ieşean al
Asociaţiunii, dar şi la Prof. univ. dr. Ion Toderaşcu, Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon, Ing. Sanda Toma, Dir.
Ioan Grierosu, Tiberiu Mărgărint şi Adrian Dranca.
6
Cf. Argument.

Scopul acestei publicaţii, de altfel, bine ancorate în mediul universitar ieşean a fost înainte
de toate „[...] trezirea interesului pentru cercetare în rândul studenţilor Facultăţii de Istorie din Iaşi
şi nu numai, cu atât mai mult cu cât apartenenţa lor la mediul universitar le impune accesul la un
nivel superior de înţelegere a lucrurilor şi evenimentelor” 7 .
Materialele publicate în prima revistă „Chronos” (2003-2005) au însumat cercetări ale unor
tineri istorici din Iaşi (Dimitrie-Ovidiu Boldur, Lucian-Valeriu Lefter, Daniel Lambru, Mircea-Cristian
Ghenghea sau Iulian Pruteanu-Isăcescu etc.), dar şi ale unor tinere speranţe din alte centre
universitare (Rada Varga şi Gheorghe Negustor – Cluj-Napoca sau Elena Chiriţoiu şi Ana-Maria
Stoian – Alba Iulia, precum şi din Basarabia – Vitalie Pupăzan (Cahul). Două numere ale revistei
(„Chronos”, anul II, nr. 2 (3) şi „Chronos”, anul III, nr. 2 (5) au fost dedicate, în totalitate, publicării
celor mai reuşite comunicări prezentate în cadrul lucrărilor Sesiunii de Comunicări a Studenţilor
Români în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane, Repere Cultural-
Istorice Europene 8 , prima ediţie (Iaşi, 15 mai 2004) şi
ediţia a II-a, (Iaşi, 13–15 mai 2005).
Revista Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”,
„Chronos”, iniţiată în anul 2003 de Mircea-Cristian
Ghenghea şi Iulian Pruteanu-Isăcescu, devine revista de
istorie a Despărţământului Astra „Mihail Kogălniceanu”
Iaşi, odată cu reorganizarea Cercului de Istorie „Gheorghe
I. Brătianu” (23 mai 2006). Nucleul fondator, la care se
adaugă noi colaboratori (Lăcrămioara Iordăchescu,
Romică Ştefănescu, Mircea Zahacinschi, Claudia Lascăr
şi Andreea Ioniţă) „şi-a asumat, şi de această dată,
continuarea şi menţinerea, la un înalt nivel ştiinţific,
singurei publicaţii de acest gen din cadrul Asociaţiunii” 9 .
Primul număr al „Chronos. Revistă de istorie”
cuprinde un cuvânt de salut din partea profesorului
Alexandru-Florin Platon 10 , sumarul numerelor anterioare,
materiale ale unor mai vechi colaboratori, precum Rada
Varga, de la Cluj-Napoca sau Lucian-Valeriu Lefter, de la
Iaşi, dar şi materiale ale unor istorici, care publică pentru
prima oară în paginile revistei (Silvia Carauş din Chişinău). De asemenea, ca noutate atrage şi
publicarea a două documente inedite ce tratează subiecte de istorie locală 11 , interviul cu istoricul
ieşean Vasile V. Russu (care se va dovedi a fi şi ultimul, profesorul Russu trecând la cele veşnice
în dimineaţa zilei de 7 februarie 2007) şi scrisoarea deschisă adresată preşedintelui Republicii
Moldova, închizând cuprinsul acestui număr.
7 Ibidem.
8 Prima ediţie a Sesiunii de Comunicări a Studenţilor Români în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane Repere
Cultural-Istorice Europene, Iaşi (15 mai 2004) a fost inaugurată de Prof. univ. dr. Ion Toderaşcu şi s-a bucurat
de participarea reprezentanţilor Facultăţii de Istorie din cadrul Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi,
precum şi a invitaţilor din alte centre universitare din România (Cluj-Napoca) şi Republica Moldova (Cahul), Cf.
Mircea-Cristian Ghenghea, Din activităţile Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, în „Revista română”, Iaşi,
anul X, nr. 2 (36), iunie 2004, p. 12; idem, Despre activităţile Cercului de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, în
„Cercul”, Iaşi, anul I, nr. 1, octombrie 2004, p. 2. Cea de-a II-a ediţie (13-15 mai 2005) a cunoscut participarea
studenţilor români din Iaşi, Alba Iulia, Cluj-Napoca, Oradea şi Cahul (Republica Moldova).
9 Iulian Pruteanu-Isăcescu, Prefaţă la „Chronos. Revistă de istorie”, Iaşi, anul IV, nr. 1-2 (6-7), 2006,
p. 6.
10 Alexandru-Florin Platon, La un nou început, în Ibidem, p. 7.
11 Vezi Iulian Pruteanu-Isăcescu, Consideraţii pe marginea unui document de familie, în Ibidem,
p. 43-51 şi Lucian-Valeriu Lefter, Un testament grecesc, în Ibidem, p. 52-54.
5

Numărul 1 (8) / 2007 (foto) al revistei „Chronos”(anul V), în buna tradiţie de până acum, a
inserat o parte a celor mai interesante comunicări susţinute în cadrul celei de-a III-a ediţii a
Sesiunii de Comunicări Ştiinţifice a Studenţilor în Ştiinţe Socio-Umane Repere Cultural-Istorice
Europene (Iaşi, 28-30 aprilie 2006) organizată de Cercul de Istorie „Gheorghe I. Brătianu”, aflat,
încă, sub patronajul Despărţământului „Mihail Kogălniceanu” Iaşi al Asociaţiunii 12 . Numărul a fost
dedicat memoriei academicianului Gh. Platon (1926-2006), la împlinirea unui an de la trecerea în
nefiinţă, printr-o restituire – De la conştiinţa de neam la conştiinţa naţională. Unitatea fenomenului
naţional românesc 13 – articol semnat de regretatul academician şi publicat în paginile „Revistei
române” 14 , anul IV, Iaşi, nr. 2 (12), 1998, p. 1 şi 10.
Rebrenduirea revistei a fost, cum nu se poate mai bine, surprinsă de Alexandru-Florin
Platon: „Iniţiată, cu puţin timp în urmă, de câţiva studenţi talentaţi şi inimoşi ai Facultăţii de Istorie
a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi, revista „Chronos” îşi schimbă, astăzi, afilierea, nu însă şi
atributele care i-au conferit calitatea uneia din cele mai reuşite reviste studenţeşti. Gândită pentru
a oglindi viaţa ştiinţifică a Cercului de Istorie „Gh. I. Brătianu” şi, deopotrivă, pentru a stimula
interesul studenţilor pentru cercetare, oferindu-le un cadru – inexistent până în momentul apariţiei
revistei – de afirmare a proiectelor, „Chronos” a progresat de la număr la număr, devenind,
neîndoielnic, o referinţă culturală în mediul ei – studenţesc – de acţiune. [...] Ştiind cât de greu pot
lua naştere şi trăi, astăzi, în România, iniţiative ca aceea de faţă şi, de asemenea, câtă
abnegaţie, perseverenţă şi, adesea, sacrificii presupun actele de cultură, indiferent de nivelul la
care se petrec şi de resursele pe care le mobilizează, iniţiativa grupului de redactori şi
colaboratori ai revistei „Chronos” se cuvine salutată cu cel mai adânc respect” 15 .
Numărul 2 (9) / 2007 a îngemănat articole semnate de Laurenţiu Ursu 16 , Iulian Sânzianu 17 ,
Alina-Mihaela Pricop 18 , Adrian-Bogdan Ceobanu 19 , Romică Ştefănescu 20 , Octavian Zelinski 21 ,
Aurel Papari 22 , la care s-au adăugat restituirile semnate de A. I. Odobescu 23 şi Alexandru Th.
Obreja 24 .
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU,
Redactor-şef
12 Au publicat materiale tinerii istorici Ion Gheleţchi şi Ştefan Munteanu, ambii de la Universitatea de
Stat „B. P. Hasdeu” din Cahul (Republica Moldova) referitoare la două instituţii de referinţă din spaţiul
basarabean interbelic (este vorba despre Societatea Istorico-Literară „B. P. Hasdeu” din Chişinău (1918-1925)
şi Muzeul de Istorie Naturală din Chişinău (1918-1940), Cf. Iulian Pruteanu-Isăcescu, Prefaţă la „Chronos.
Revistă de istorie”, Iaşi, anul V, nr. 1 (8), 2007, p. 4.
13 Gh. Platon, De la conştiinţa de neam la conştiinţa naţională. Unitatea fenomenului naţional românesc,
în Ibidem, p. 8-10.
14 Despre istoria principalei publicaţii a Despărţământului „Mihail Kogălniceanu” al Asociaţiunii, „Revista
română”, vezi Iulian Pruteanu-Isăcescu, „Revista română. Un nume – mai multe vieţi”, în „Revista română”, anul
XIII, Iaşi, nr. 4 (50), decembrie 2007, p. 24-25; idem, Cele cinci vieţi ale „Revistei române” (IV), în „Chronos.
Revistă de istorie”, Iaşi, anul V, nr. 2 (9), 2007, p. 7.
15 Alexandru-Florin Platon, op. cit.
16 Esenienii în izvoarele latine, în „Chronos. Revistă de istorie”, Iaşi, anul V, nr. 2 (9), 2007, p. 12-16.
17 Pretendentul Ionaşcu-Bogdan şi revolta orheenilor şi sorocenilor din 1592, în Ibidem, p. 17-20.
18 Episcopia Huşilor şi Basarabia, în Ibidem, p. 21-25.
19 Atitudini şi stări de spirit în mediul politic românesc cu privire la Rusia (1866-1877), în Ibidem,
p. 26-31.
20 Conferinţa româno-sovietică de la Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), în Ibidem, p. 32-39.
21 Consideraţii privind aplicarea metodelor matematice în cercetarea istorică (scurtă prezentare
istoriografică), în Ibidem, p. 40-42.
22 Perenitatea vlahilor în Balcani, în Ibidem, p. 43-59 (Prof. univ. dr. Aurel Papari este Rectorul
Universităţii „Andrei Şaguna” din Constanţa).
23 Asociaţiunea Transilvană pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român (sesiunea din iulie
1862, în Braşov) – IV –, în Ibidem, p. 8-11.
24 Reîntoarcerea la mine acasă, în Ibidem, p. 61-64.
6

NUMERELE ANTERIOARE
Anul I, nr. 1, 2003
1. Argument, p. 4.
STUDII ŞI COMUNICĂRI
2. Mircea-Cristian GHENGHEA – Insurecţia poloneză din 1863-
1864 reflectată de presa română a vremii, p. 5-15.
3. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Gheorghe I. Brătianu –
Membru al Academiei Române. Evocare, p. 16-22.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
4. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Walter Kolarz, Mituri şi
realităţi în Europa de Est, Polirom, Iaşi, 2003, p. 23-24.
5. Mircea-Cristian GHENGHEA – Vasile V. Russu, Viaţa politică
în România (1866-1871), vol. I-II, Editura Universităţii „Al. I.
Cuza”, Iaşi, 2001, p. 25-27.
6. Adrian VIŢALARU – Lucian Leuştean, România şi Ungaria în
cadrul „Noii Europe” (1920-1923), Polirom, Iaşi, 2003, p. 28-30.
7. INTERVIU cu Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon, p. 31-33.
8. CALENDAR Chronos, p. 34-37.
Anul II, nr. 1 (2), 2004
STUDII ŞI COMUNICĂRI
9. Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – Omul preistoric în viziunea lui A.
D. Xenopol, p. 5-10.
10. Mircea-Cristian GHENGHEA – Cauzele instaurării regimului
liberal (1860-1867) în Imperiul Habsburgic, p. 11-22.
11. Lucian SPIRIDON – Bombardamentele anglo-americane din
1943-1944 asupra zonei Ploieşti şi consecinţele acestora asupra
evoluţiei celui de-al doilea război mondial, p. 23-28.
12. Lucian Valeriu LEFTER – Atitudinea ţăranilor faţă de legea
agrară din 1945. Studiu de caz – sate din judeţul Vaslui, p. 29-
33.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
13. OCTAVIAN BOUNEGRU, MARIUS ALEXIANU, Introducere
în epigrafia greacă, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 2002
(Dimitrie-Ovidiu BOLDUR), p. 34-36.
14. GHEORGHE I. BRĂTIANU, Studii bizantine de istorie
economică şi socială, Polirom, Iaşi, 2003 (Constantin
DUMITRU), p. 36-39.
15. PETRE OTU, AUREL PENTELESCU, Gheorghe I. Brătianu.
Istorie şi politică, Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003 (Adrian
VIŢALARU), p. 39-42.
ISTORIA ASTREI
16. Mircea-Cristian GHENGHEA – Despre începuturile
ASTREI, p. 43-44.
17. INTERVIU cu Prof. univ. dr. Ion TODERAŞCU, p. 45-48.
18. IN MEMORIAM Gheorghe PUNGĂ, p. 49.
19. CRONOLOGIE Uniunea Europeană, p. 50-52.
Anul II, nr. 2 (3), 2004
„CHRONOS” SPECIAL.
Sesiunea Internaţională de Comunicări a Studenţilor Români
în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane, REPERE CULTURAL-
ISTORICE EUROPENE, Iaşi, 15 mai 2004.
20. Rada VARGA – „Mistica şefului” în Roma republicană
(secolele III-II î. Hr.) (coordonator: Prof. univ. dr. Ioan Piso), p. 7-
11.
21. Dimitrie-Ovidiu BOLDUR – „… iarăşi eternul Tafrali …” –
Începuturile carierei universitare (coordonator: Prof univ. dr.
Nicolae Ursulescu), p. 12-19.
22. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU, Gabriela RUSU, Monalisa
VIERU, Corina RADU, Alina DROBOT – Expresii şi imagini
organologice şi corporal-mecaniciste în literatura europeană din
epoca luminilor şi a romantismului (Hobbes, Descartes,
Rousseau) (coordonator: Prof. univ. dr. Alexandru-Florin Platon),
p. 20-25.
23. Lucian Valeriu LEFTER – Ce s-a întâmplat cu adevărat la
12 aprilie 1457? (coordonator: Prof. univ. dr. Ştefan S. Gorovei),
p. 26-31.
24. Mircea-Cristian GHENGHEA – Condiţionări interne şi
externe ale constituirii Dietei de la Sibiu în contextul regimului
liberal din Imperiul Habsburgic (coordonator: Prof. univ. dr.
Vasile Russu), p. 32-51.
25. Gheorghe NEGUSTOR – Premisele unei anchete. Moartea
în timpul Primului Război Mondial (coordonator: Prof. univ. dr.
Toader Nicoară), p. 52-57.
26. Daniel LAMBRU – Mişcarea Legionară în perioada 23
august 1944 – 15 mai 1948. Aspecte organizatorice
(coordonator: Prof. univ. dr. Dumitru D. Rusu), p. 58-70.
Anul III, nr. 1 (4), 2005
STUDII ŞI COMUNICĂRI
27. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Expresii şi imagini
organologice şi corporal-mecaniciste în literatura politică
europeană din epoca luminilor şi a romantismului. „Leviathanul”
de Thomas Hobbes (1588-1679), p. 5-11.
28. Adrian VIŢALARU – Atitudinea României faţă de revoluţia
ungară din 1956. Condiţionări interne şi externe, p. 12-23.
29. Iulian GHERCĂ-MUNTEANU – Biserica Romano-Catolică –
formă de rezistenţă anticomunistă, p. 24-34.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
30. MICHEL PASTOUREAU, O istorie a Evului Mediu occidental,
traducere din franceză de Em. Galaicu-Păun, Editura Cartier,
Bucureşti-Chişinău, 2004 (Lucian Valeriu LEFTER), p. 35-38.
31. Martin McCAULEY, Rusia, America şi războiul rece,
1949-1991, traducere de Mihaela Barbă, studiu introductiv de
Ioan Ciupercă, Polirom, Iaşi, 1999 (Cosmin CHIRIAC), p. 39-41.
ISTORIA ASTREI
32. Mircea-Cristian GHENGHEA – ASTRA – între reperele
trecutului şi opţiunile de perspectivă, p. 42-44.
33. INTERVIU cu Prof. univ. dr. Ioan CIUPERCĂ, p. 45-47.
34. REMEMBER – Alexandru D. Xenopol, p. 48.
Anul III, nr. 2 (5), 2005
„CHRONOS” SPECIAL.
Sesiunea Internaţională de Comunicări a Studenţilor Români
în Istorie şi Ştiinţe Socio-Umane, REPERE CULTURAL-
ISTORICE EUROPENE, ediţia a II-a,
Iaşi, 13–15 mai 2005.
35. Rada VARGA – Locuri de cult ale zeilor taumaturgi în Dacia
romană, p. 5-8.
36. Lucian-Valeriu LEFTER – Implicaţii istorice şi etnologice ale
ospăţului funerar în Moldova (secolele XV-XVII), p. 9-15.
37. Mihai Gh. MÂRZA – Un pretendent la domnia Ţării
Moldovei: stolnicul Vasile Ceaurul (1717), p. 16-24.
38. Elena CHIRIŢOIU – Un manuscris românesc de la
mănăstirea Râmeţ. Istoria videniei unei femei pravoslavnică ce
se numeşte Sofiana, p. 25-28.
39. Vlad HOGAŞ-TALPĂU – Franţa şi recuperarea de către
România a calităţii de aliat la sfârşitul primului război mondial, p.
29-37.
40. Vitalie PUPĂZAN – Activitatea ASTREI Basarabene (1926-
1940), p. 38-41.
41. Iulian GHERCĂ-MUNTEANU – Aspecte ale colectivizării.
Studiu de caz: comuna Răchiteni, p. 42-49.
42. Adrian VIŢALARU – Revoluţia ungară din 1956 şi
consolidarea puterii lui Gheorghiu-Dej, p. 50-53.
43. Ana-Maria STOIAN – Tensiuni transatlantice la începutul
secolului al XXI-lea: SUA şi UE între unilateralism şi
multilateralism, p. 54-59.
7

44. Silviu Petru GRECU – Aventura filosofiei europene în
secolul al XX-lea, p. 60-65.
Anul IV, nr. 1-2 (6-7), 2006
45. PREFAŢĂ
46. CUVÂNT ÎNAINTE
47. NUMERELE ANTERIOARE
48. ABREVIERI
STUDII, COMUNICĂRI ŞI ARTICOLE
49. Rada VARGA – Legitimarea puterii imperiale – divae-le şi
domus divina, p. 11-14.
50. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Reforma protestantă în
Polonia-Lituania. Situaţia Marelui Ducat al Lituaniei şi chestiunea
Bisericii Naţionale Reformate (secolele XVI-XVII), p. 15-18.
51. Silvia CARAUŞ – Schimbări conceptuale ale istoriografiei
româneşti în problema Basarabiei la începutul secolului al XXlea,
p. 19-26.
52. Romică ŞTEFĂNESCU – Atitudinea Partidului Comunist din
România faţă de Conferinţa de la Viena. Dizolvarea Partidului
Comunist din România, p. 27-32.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
53. „Opţiuni istoriografice”, anul II-VI, Iaşi, 2001-2005, Buletinul
Asociaţiei Tinerilor Istorici Ieşeni şi al Alianţei Studenţilor Români
(Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU), p. 33.
54. Moshe Idel, Golem, traducere de Rola Mahler-Beilis, Editura
Hasefer, Bucureşti, 2003 (Artur P. RUTEANU), p. 33-36.
55. Vladimir Tismăneanu, Stalinism pentru eternitate. O istorie
politică a comunismului românesc, traducere de Cristina
Petrescu şi Dragoş Petrescu, postfaţă de Mircea Mihăieş,
Polirom, Iaşi, 2005 (Mircea ZAHACINSCHI), p. 36-38.
56. „Opţiuni istoriografice”, anul VII, Iaşi, 2006, Buletinul Alianţei
Studenţilor Români şi al Asociaţiei Tinerilor Istorici Ieşeni (Iulian
PRUTEANU-ISĂCESCU), p. 38-39.
57. Ţara Făgăraşului: Istorie. Etnografie. Antropologie, editor şi
coordonator Gheorghe Roşculeţ, Editura Universităţii
„Transilvania”, Braşov, 2006 (Lucian-Valeriu LEFTER), p. 39-
40.
58. Ethnic Contacts and Cultural Exchanges North and West of
the Black Sea from the Ottoman Conquest to the Present. Edited
by Flavius Solomon & Alexandru Zub in cooperation with Marius
Chelcu, Trinitas, Iaşi, 2005 (Mircea-Cristian GHENGHEA), p.
41-42.
DOCUMENTE
59. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Consideraţii pe marginea
unui document de familie, p. 43-51.
60. Lucian-Valeriu LEFTER – Un testament grecesc, p. 52-54.
INTERVIU
61. Mircea-Cristian GHENGHEA – Interviu cu Prof. univ. dr.
Vasile Russu, p. 55-63.
62. Scrisoare deschisă adresată preşedintelui Republicii
Moldova, Vladimir Voronin, p. 64.
Anul V, nr. 1 (8), 2007
63. PREFAŢĂ
64. NUMERELE ANTERIOARE
RESTITUIRI
65. Gh. PLATON – De la conştiinţa de neam la conştiinţa
naţională. Unitatea fenomenului naţional românesc, p. 8-10.
STUDII, COMUNICĂRI ŞI ARTICOLE
66. Mirela VESA – Alaska şi descoperiri arheologice privitoare la
eschimoşi, p. 11-15.
67. Ionuţ PETRIMAN – Implicaţii ale alimentaţiei în evoluţia
modului de trai al comunităţilor neolitice şi eneolitice de pe
teritoriul cuprins între Carpaţi şi Prut, p. 16-20.
68. Ion GHELEŢCHI – Consideraţii privind activitatea Societăţii
Istorico-Literare „B. P. Hasdeu” din Chişinău (1918-1925), p. 21-
23.
69. Ştefan MUNTEANU – Câteva date privind activitatea
Muzeului Naţional de Istorie Naturală din Chişinău (1918-1940),
p. 24-26.
RECENZII ŞI PREZENTĂRI
70. Viaţa revistelor („Miron Costin”, „Opţiuni istoriografice”)
(Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU), p. 27.
71. Carol Iancu, Miturile fondatoare ale antisemitismului. Din
antichitate până în zilele noastre, traducere de Ţicu Goldstein,
Editura Hasefer, Bucureşti, 2005 (Andreea IONIŢĂ), p. 27-29.
72. La fracture coloniale. La société française au prisme de
l’héritage colonial, sous la direction de Pascal Blanchard, Nicolas
Bancel et Sandrine Lemaire, La Découverte, Paris, 2005 (Adrian
VIŢALARU), p. 29-31.
73. Yves-Marie Bercé, Fête et révolte. Des mentalités populaires
du XVIe au XVIIIe siècle, Hachette, Paris, 2006 (Codrin-Florian
MURARIU), p. 31-35.
74. Alexander Rubel, Cătălin Turliuc (coord.), Totalitarism.
Ideologie şi realitate socială în România şi RDG / Totalitarismus.
Ideologie und Soziale Wirklichkeit in Rumänien und in der DDR,
Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2006 (Mircea
ZAHACINSCHI), p. 35-38.
75. Robert Muchembled, Orgasmul şi Occidentul. O istorie a
plăcerii din secolul XV până în zilele noastre, traducere de Liviu
Papuc, Cartier Istoric, Bucureşti, 2006 (Claudia LASCĂR), p.
38-40.
76. Românii din afara graniţelor ţării. Evoluţie istorică şi situaţie
prezentă în perspectiva integrării României în Uniunea
Europeană. Simpozion Internaţional – Iaşi-Chişinău, 8-12
noiembrie 2006. Volum coordonat de Mircea-Cristian Ghenghea
şi Iulian Pruteanu-Isăcescu, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2006
(Octavian ZELINSKI), p. 40-43.
DOCUMENTE
77. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Mărturii recente privitoare
la reactivarea Episcopiei Huşilor (1995), p. 44-53.
78. Lucian-Valeriu LEFTER – Din actele serdarului Gheorghe
Toescu, p. 54-59.
INTERVIU
79. Ioan MITITEAN – Interviu cu Prof. Areta Moşu, preşedinte al
Despărţământului Astra „Mihail Kogălniceanu” Iaşi, p. 60-63.
IN MEMORIAM
80. Prof. univ. dr. Vasile V. RUSSU (1937-2007), p. 64.
Anul V, nr. 2 (9), 2007
81. NUMERELE ANTERIOARE
82. INDICE DE NUME
RESTITUIRI
83. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – Cele cinci vieţi ale
„Revistei române” (IV), p. 7.
84. A. I. ODOBESCU – Asociaţiunea Transilvană pentru
Literatura Română şi Cultura Poporului Român (sesiunea din
iulie 1862, în Braşov. IV, p. 8-11.
STUDII, COMUNICĂRI ŞI ARTICOLE
85. Laurenţiu URSU – Esenienii în izvoarele latine, p. 12-15.
86. Iulian SÎNZIANU – Pretendentul Ionaşcu-Bogdan şi revolta
orheenilor şi sorocenilor din 1592, p. 17-20.
87. Alina-Mihaela PRICOP – Episcopia Huşilor şi Basarabia, p.
21-25.
88. Adrian-Bogdan CEOBANU – Atitudini şi stări de spirit în
mediul politic românesc cu privire la Rusia (1866-1877), p. 26-
31.
89. Romică ŞTEFĂNESCU – Conferinţa româno-sovietică de la
Viena (27 martie – 2 aprilie 1924), p. 32-39.
90. Octavian ZELINSKI – Consideraţii privind aplicarea
metodelor matematice în cercetarea istorică (scurtă prezentare
istoriografică), p. 40-42.
CRONICA
91. Aurel PAPARI – Perenitatea vlahilor în Balcani, p. 43-59.
DOCUMENTE
92. Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU – O monografie neterminată
(uitată) a satului Gugeşti, semnată de Alexandru Th. Obreja, p.
60.
93. Alexandru Th. OBREJA – Reîntoarcerea la mine acasă, p.
61-64.
8

INDICE DE NUME
ALEXIANU, Marius 13
BANCEL, Nicolas 72
BARBĂ, Mihaela 31
BERCÉ, Yves-Marie 73
BLANCHARD, Pascal 72
BOLDUR, Dimitrie-Ovidiu 9, 13, 21
BOUNEGRU, Octavian 13
BRĂTIANU, Gheorghe I. 3, 14, 15
CARAUŞ, Silvia 45, 51
CEAURUL, Vasile 37
CEOBANU, Adrian-Bogdan 88
CHELCU, Marius 58
CHIRIAC, Cosmin 31
CHRIŢOIU, Elena 38
CIUBOTARU, Mircea 59
CIUPERCĂ, Ioan 31, 33
DESCARTES, René 22
DRANCA, Adrian 45
DROBOT, Alina 22
DUMITRU, Constantin 8, 14, 18
FLOREA, Caesar-Vasile 7
GALAICU-PĂUN, Em. 30
GHELEŢCHI, Ion 63, 68
GHENGHEA, Mircea-Cristian 2, 5, 10, 16, 24, 32,
45, 58, 61, 76
GHEORGHIU-DEJ, Gheorghe 42
GHERCĂ-MUNTEANU, Iulian 29, 41
GOLDSTEIN, Ţicu 71
GOROVEI, Ştefan S. 23
GRECU, Silviu Petru 44
GRIEROSU, Ioan 45
HOBBES, Thomas 22, 27
HOGAŞ-TALPĂU, Vlad 39
IANCU, Carol 71
IDEL, Moshe 54
IONIŢĂ, Andreea 45, 71
IORDĂCHESCU, Lăcrămioara 45
KOLARZ, Walter 4
LAMBRU, Daniel 26
LASCĂR, Claudia 45, 75
LEFTER, Lucian-Valeriu 12, 23, 30, 36, 45, 57, 60,
70, 78
LEMAIRE, Sandrine 72
LEU, Grigore (P. S.) 77
LEUŞTEAN, Lucian 4, 6
MÂRZA, Mihai Gh. 37
MAHLER-BEILIS, Rola 54
McCAULEY, Martin 31
MIHĂIEŞ, Mircea 55
MITITEAN, Ioan 79
MOŞU, Areta 45, 79
MUCHEMBLED, Robert 75
MUNTEANU, Ştefan 63, 69
MURARIU, Codrin-Florian 73
NEGUSTOR, Gheorghe 25
NICOARĂ, Toader 25
OBREJA, Alexandru Th. 93
ODOBESCU, A. I. 84
OTU, Petre 15
PAPARI, Aurel 91
PAPUC, Liviu 75
PASTOUREAU, Michel 30
PENTELESCU, Aurel 15
PETRESCU, Cristina 55
PETRESCU, Dragoş 55
PETRIMAN, Ionuţ 67
PISO, Ioan 20
PLATON, Alexandru-Florin 7, 14, 22, 45, 46
PLATON, Gh. 63, 65
POGÂNGEANU, Gheorghe 59
POGÂNGEANU, Petru 77
PRICOP, Alina-Mihaela 87
PRUTEANU-ISĂCESCU, Iulian 3, 4, 7, 17, 18, 19,
22, 27, 34, 45, 50, 53, 56, 59, 63, 70, 76, 77, 83, 92
PUNGĂ, Gheorghe 18
PUPĂZAN, Vitalie 40
RADU, Corina 22
ROŞCULEŢ, Gheorghe 57
ROUSSEAU, Jean Jacques 22
RUBEL, Alexander 74
RUSU, Dumitru D. 26
RUSU, Gabriela 22
RUSSU, Vasile V. 5, 24, 45, 61, 80
RUTEANU P., Artur 54
SÎNZIANU, Iulian 86
SOLCANU, Ion 45
SOLOMON, Flavius 58
SPINEI, Victor 45
SPIRIDON, Lucian 11
STOIAN, Ana-Maria 43
STOIAN, Ciprian Ion 8
SUDITU, Oana 4
SUHAROSCHI, Alexandru 33
ŞTEFĂNESCU, Romică 45, 52, 89
TAFRALI, Orest 21
TISMĂNEANU, Vladimir 55
TODERAŞCU, Ion 14, 17, 45
TOMA, Sanda 45
TOESCU, Gheorghe 78
TURLIUC, Cătălin 74
UNGUREANU, Mihai-Răzvan 4
URSU, Laurenţiu 85
URSULESCU, Nicolae 21
VARGA, Rada 20, 35, 45, 49
VESA, Mirela 66
VIERU, Monalisa 22
VIŢALARU, Adrian 6, 15, 28, 42, 72
VORONIN, Vladimir 62
XENOPOL, A. D. 9, 34
ZAHACINSCHI, Mircea 45, 55, 74
ZAHARIUC, Petronel 45
ZELINSKI, Octavian 76, 90
ZUB, Alexandru 58
9

RESTITUIRI
„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 10-14
A. I. ODOBESCU
CELE CINCI VIEŢI ALE „REVISTEI ROMÂNE”.
ASOCIAŢIUNEA TRANSILVANĂ PENTRU LITERATURA ROMÂNĂ ŞI CULTURA
POPORULUI ROMÂN (SESIUNEA DIN IULIE 1862, ÎN BRAŞOV) ∗
– V –
A treia şi ultima şedinţă, fără de a fi tractat cuestiuni de un interes foarte întins, fu însă fără
înduială cea mai interesantă şi cea mai roditoare în resultate bune; într-însa a fost vorba de a
discuta raporturile comisiunilor numite cu două zile înainte, spre a verifica socotelile din trecut şi a
determina cheltuielile pentru viitor. Aici, din mai multe cuestiuni de amărunte se ridicară desbateri
serioase, vii,animate, la care mulţi membri din adunare luară parte cu interes. Nu mai era o gloată
sgomotoasă de aprobatori ai oracolelor venite din capul sălei; ci un consiliu de bărbaţi cugetători
cari îşi combinau ideile şi părerile în modul cel mai poofitabil pentru scopul ce-şi propusese
Asociaţiunea. În ziua cea din urmă, formele unei adunări deliberative se statorniciseră în
adunarea de la Braşov, şi este de observat că progresiunea mersese crescând în cele trei
şedinţe consecutive. De la aclamările enthuziaste ale zilei dintâi până la minuţioasele discuţiuni
ale ultimei şedinţe, adunarea trecuse pris desbaterea cuestiunei ortografice în care libertatea de
opiniuni a membrilor fusese în crâncenă luptă cu apăsarea comitetului dirigent. Astfel se
formează naţiunile la viaţa represintativă; Românul, mai cu deosebire, bogat în sămânţă de vorbă
şi nu lesne înduplecat la ce-i spune oricine, învaţă foarte uşor meseria parlamentară. Chiar în
adunarea literară de la Barşov, simţeai inima românească crescând din zi în zi în peptul fiecăruia.
Punctul întâiu de discuţiune în şedinţa din 30 / 16 iulie fu de sci dacă se pot bucura de
drepturi şi de titluri, acei membri cari n-au îndeplinit cu totul condiţiunile statutelor Asociaţiunei,
întru ceea ce privesce admisiunea şi clasificarea lor. Dupe acele statute, membrii sunt de patru
feluri: fondatori sunt acei cari depun la Asociaţiune odată, cel puţin o sumă de 200 florini astriaci
(vreo 34 de galbeni); – ordinari sunt aceia care de sineşi se înscriu şi depun la unul din colectorii
∗ Textul semnat de A. I. Odobescu pe care îl publicăm în paginile ce urmează a apărut în cel de-al II-lea
volum al „Revistei române” (1862). Autorul ne oferă o imagine „desvoltată” asupra unui „fapt de o însemnătate
destul de mare în analele naţiunei române” – este vorba despre cea de-a 2-a Adunare Generală a Astrei –, ce
s-a petrecut în iulie 1862 la Braşov. Vezi Iulian Pruteanu-Isăcescu, Cele cinci vieţi ale „Revistei române” (I), în
„Revista română”, Iaşi, anul XII, nr. 4 (46), decembrie 2006, p. 54-55; (II), în Ibidem, anul XIII, nr. 1 (47), martie
2007, p. 60-61; (III), în Ibidem, anul XIII, nr. 2 (48), iunie 2007, p. 18-21; IV, în „Chronos. Revistă de istorie”, Iaşi,
anul V, nr. 2 (9), 2007, p. 7-11.
10

Asociaţiunei, sau odată pentru totdeauna un capital ce aduce un venit de 5 florini (nici un galben
întreg); – corespondinţi sunt aceia cari înscriindu-se, se vor denumi prin adunarea generală în
urma propunerii preşedintelui, a comitetului său şi prin moţiunea vreunui membru ordinar; în fine,
– onorari sunt aceia cari se denumesc de adunarea generală pe temeiul dovedit al capacităţii,
înaltei posiţiuni şi altor merite personale ale lor; aceştia sunt liberi de orice contribuţiune.
Cu aşa condiţiuni lesnicioase ar fi de crezut că un mare număr de Români din Principate
ar fi prenumeraţi cel puţin printre membrii ordinari. Cu toate acestea, tabloul de membri, rânduiţi
după ţinuturi, ce se presintă adunării, era cu totul în defavoarea noastră. Trebuie să mărturisim,
pe de altă parte, că fundarea, scopul şi destinele Asociaţiunei erau foarte puţin cunoscute în
Principate; dar sperăm că publicitatea şi timpul vor lăţi iute în inimile Românilor, dorinţa de a
încuragia şi de a susţine tendinţile şi faptele folositoare ale Asociaţiunei literare din Ardeal.
Tabloul mai sus pomenit este într-astfel:
Braşovul cu 49 voturi
Blajul cu 45 voturi
Belgradul cu 34 voturi
Sibiul cu 35 voturi
Sasreginul cu 20 voturi
Făgăraşul cu 21 voturi
Vienna cu 18 voturi
Ungaria cu 33 voturi
Banatul cu 12 voturi
Bucovina cu 8 voturi
Moldavia cu 9 voturi
România cu 5 voturi
Numai patru-spre-zece membri în
Principate, şi chiar aceia mai toţi onorari,
aceasta s-ar putea privi ca o nepăsare din
partea noastră, pentru mişcarea civilisatoare şi
naţională a fraţilor noştri de peste munţi, dacă
publicul nostru, încunosciinţat acum mai mult
despre existinţa şi despre activitatea
Asociaţiunei Transilvane, n-ar veni pe viitor să
le sprijine prin subscrieri numeroase. Revista
Română, care şi-a luat drept ţintă, răspândirea
luminilor printre Români, înfrăţirea generală a
naţiunei cel puţin pe câmpul erudiţiunei şi al
bunului gust literar şi artistic, precum şi
sprijinirea oricărei idei, salutară pentru
propăşirea naţională şi intelectuală, Revista
Română, zicem, se simte datoare a invita pe
toţi cei cari au câtuşi de puţină încredere în
tendinţele ei; de a lua parte la mişcarea literară
şi progresistă a fraţilor de peste munţi şi de a
înscrie printre contribuitorii ei 1 Andrei Mureşanu
. Numai cu acest
mod, Românii de dincolo, văzând că
cosângenii lor din Principate nu sunt cu totul
indiferenţi la aspiraţiunile ce-i frământă, şi la
faptele bune ce ei întreprind, vor cuteza atunci
1 Oricine va dori să contribuiască la Asociaţiunea transilvană, îşi poate depune oferta la
administraţiunea Revistei Române, de unde se va trămite la destinaţie.
11

mai cu anevoinţă a apuca, ei de sineşi şi isolaţi, căi
nestrăbătute pe care naţiunea întreagă nu-i va însoţi;
numai cu acest mod vom întreţine şi vom întări „acel
spirit al naţiunei, acel geniu român”, de care a vorbit
venerabilul părinte Cipariu, „şi care va tinde aripile
sale preste toţi fii lui Traian, şi-i va ţine legaţi întru
legăturile păcii, frăţiei şi unităţii naţionale”!
Dar vorbeam de discuţiunile şedinţei a treia de
la Braşov. Una din cuestiunile cele mai desbătute a
fost împărţirea ajutoarelor pe la tinerii studenţi de prin
facultăţi, pentru cari, pe de o parte Asociaţiunea
destinase un fond, iar de cealaltă, se făcu în public
numeroase colecte adunate şi distribuite de comitete
locale. Mulţi au opinat pentru desfiinţarea comitetelor
şi întrunirea tutulor colectelor în casa Asociaţiunei;
mai mulţi încă pentru libera împărţire a generosităţilor
publice către junii studioşi. În toate aceste discuţiuni,
DD. Vicenţiu Babeş şi Ion Puşcariu s-au distins mai
cu deosebire, prin soliditatea ideilor susţinute, prin
înlesnirea şi puterea elocuţiunei, prin curtenia
formelor adevărat demne de un parlament. D.
Puşcariu, deşi în Statul lesne alarmat şi bănuitor al
Austriei, nu s-a ferit chiar de a manifesta dorinţa ca pe viitor adunarea să de conforme, cel puţin
întru formarea budgetelor sale, cu adunările deliberative politice. D. Laurianu, care a luat de mai
multe ori cuvântul, a fost resplătit prin respectul şi aprobaţiunea ce publicul a acordat ziselor sale,
de amarnica împotrivire ce întâmpinase cu o zi mai ‘nainte din partea comitetului dirigent. Apoi au
mai vorbit şi DD. Bariţiu, Axenţie, D. Raţiu, Munteanu, Crainicu, Vissarion Roman, protopop
Popazu, Găitan, Antonelli, Măcelariu, Bohăţel, Andrei Mureşanu, Părinţii arhierei Şuluţu (foto) şi
Şaguna, etc. Luptătorii de la 1848, acum în mare parte, membri ai oficiolatelor sau dregătoriilor
Cesaro-Crăiesci, precum şi junii asupra cărora se-ntemeiasă viitorul mai depărtat al naţiunei, se
încercau la lupta cuvântului pentru materii de o mică însemnătate, aşteptând poate alte cuestiuni
mai grave, mai vitale pentru soarta poporului român.
În fine ca să resumăm aceste desbateri, vom face aci nomeclatura articolelor coprinse în
budgetul propus. Micşorirea sumelor să nu mire pe nimeni; banii au totdeauna o valoare relativă
şi poate, ceea ce nu s-ar face în unele locuri cu mii se face aiure cu zecimi. Sărăcia nu este nici
vină, nici ruşine, când faptele săracului sunt bune; dar ruşinea şi vina mare e a aceluia care are
mult şi nu face nimic bun şi temeinic.
Cheltuielile propuse de comisiunea anume însărcinată cu aceasta, au fost următoare:
1. Pentru servitorii, încălzitul şi alte trebuincioase în cancelaria comitetului dirigent ce se ţine
în Sibiu, unde este reşedinţa preşedintelui, să se dea 140 florini.
2. Poetului naţional Andrei Mureşanul, ale cărui poesii s-au adunat acum într-un mic volum,
să se dea un premiu de 50 galbeni.
3. Tinerilor d eprin facultăţi să se împartă ca subvenşiuni de studiu, suma de 1200 florini.
4. Tinerilor ce se disting în învăţătura meseriilor să se împartă 200 florini.
5. Pentru înmulţirea cărţilor istorice să se dea 100 florini.
6. Pentru ajutorarea tinerimei din gimnasiile sărace de la Blaj şi de la Braşov, întru
cumpărare de cărţi didactice, să se dea 60 florini.
7. Pentru tipărirea actelor Asociaţiunei, precum şi a disertaţiunilor citite în şedinţele ei, să se
destine 300 florini.
8. Pentru trei premii de câte 20, 10 şi 5 galbeni ce se vor de la cei mai de frunte producători
ce-şi au adus productele la Expoziţiunea de la Braşov, 35 florini.
12

9. Să se dea Domnişoarei Elisa Circa, artistă cu vioara, un suvenir din ce se va afla mai
frumos printre obiectele Expoziţiunei.
10. Să se dea ca premiu la cea mai bună carte economică pentru care se va deschide
concurs 100 florini.
11. Să se dea patru premii de câte 25 florini la învăţătorii sătesci cari vor fi produs mai mulţi
frăgari (duzi).
12. Să se dea acelui tânăr care până în adunarea viitoare va arăta mai mult talent în arta
stenografiei 100 florini.
13. Să se împartă la membrii comitetului care nu locuesc în Sibiu, ca cheltuieli de drumuri
100 florini.
14. Să se dea secretariatului secundar un onorariu anual de 200 florini.
Aceste două din urmă propuneri s-au refusat de către adunare; acolo toţi lucrează de
patriotism, şi patriotismul lor e încă destul de tânăr, ca să-i facă a lucra cu activitate şi chiar fără
de salarii. Din celelalte articole însă se vede că, în proporţiuni mici, toate trebuinţele naţiunii au
fost prevăzute: resplătiri şi încuragieri la cei ce s-au distins în vreo lucrare; premii pentru a înlesni
desvoltarea unor ramuri folositoare atât în cultura intelectuală cât şi în cea materială; ajutoare la
junimea studioasă spre a se putea susţine pe băncile şcolei; răspândire a publicaţiunilor de un
folos practic şi moralisător pentru naţiune; toate şi-au găsit locul în acest mic budget, pentru care
ne-ar fi trebuit poate milioane ce n-ar fi asigurat un resultat mai bun.
Adunarea decise încă împărţirea ei în trei secţiuni: filologică, istorică şi fisico-naturală.
Fiecare membru se poate înscrie pentru cea în care voiesce să figurese, şi îndată ce secţiunile
se vor întocmi, se vor începe şi lucrările fiecăreia în
parte. Se mai vorbi şi despre preţuirea şi vânzarea cu
licitaţie a obiectelor din Expoziţiune, pentru care se şi
denumi o comisiune; şi se hotărî ca viitoarea sesiune
a Asociaţiunei, adecă a treia, se va ţine la Blaj, cu
începere din ziua de 22 iulie, stil vechi, anul 1863,
ziua luni dupe S tul prooroc Ilie, când şi tinerii de prin
facultăţi vor putea asista, având cursurile şi
examenele sfârşite.
Ultimul incident al şedinţei fu denumirea mai
multor membri onorari. D. Bariţiu, rememorând
relaţiunile de comerciu şi de afaceri ce Ardealul şi mai
cu seamă Braşovul întreţine cu Principatele, conchise
prin a propune de membri pe câţiva bărbaţi de
dincoace de munţi şi anume pe D. C. A. Rosetti (foto)
(oare ca staroste de neguţători din Bucureşti?); apoi
încă şi pe D nii Sion şi N. Ionescu, pe junele Gr. N.
Manu, care în tot cursul şedinţelor luase note
stenografice, şi pe subscrisul, toţi aceştia acolo
presinţi. Părintele Canonic T. Cipariu, făcându-mi
onoarea de a mă propune şi domnia sa, mai adăugă
pe D. Cogălniceanul, cualificat de Demosthene al Românilor, pe preotul evangelic Achner şi pe
geograful Bieltz, autorul unei însemnate cărţi statistice asupra Transilvaniei; dar când fu apoi tot
părintele Cipariu să mai propună şi pe câţiva învăţaţi maghiari, şi mau cu seamă pe DD. Finali,
Contele Miko şi Varady din Hunedoara, mai multe glasuri de desaprobare se auziră, În sgomotul
ce se făcu, venerabilul Mitropolit Şuluţiu luă cuvântul şi cu gravitatea ce-i dau vârsta şi meritele
sale patriotice, aduse aminte Românilor ce erau de faţă „că naţiunea română are, şi trebuie să
aibă inimă mare; că trebue să arate că scie preţui orice merite, fie chiar şi la inimicii săi şi să
dovedească, prin chiar mărinimia sa ca fiind tare şi puternică prin sineşi prin dreptul său, ea n-are
a se teme de cei cari o atacă pe nedreptate”.
13

Aceste frumoase şi demne cuvinte, însoţite cu mii de aplause, terminară incidentul
ameninţător. D. Vassiciu propuse încă pe D. Dr. Kratky, directorul gimnasiului din Sibiu, şi în fine
se luă hotărârea preventivă ca pe viitor, propunerile de membri onorari să se facă mai întâiu
dinainte unei comisiuni examinatoare care va decide dacă se pot sau nu obşti în adunarea
generală, spre a înlătura orice întîmplare supărătoare. Dl. Sion mulţumi pentru a sa denumire şi
luă îndatorie de a sprijini scopul Asociaţiunei din toate puterile sale, printre compatrioţii săi din
Principatele Dunărene. De toate părţile i se respunse prin aplause şi aclamări.
Publicul era acum tot în picioare, gata a da sfîrşit acestei ultime şedinţe care se prelungise
în curs de opt ore; atunci preşdintele, înălţând glasul, rosti aceste cuvinte:
„Din toate câte se petrecură până acum, am văzut spre cea mai mare mângăiere, cum că
Asociaţiunea noastră nu numai că nu o ameninţă nici un pericul de nici o parte, dar din contra
sunt cele mai bune auspicie că va prospera încă şi mai mult în viitor. Încât pentru programa de
acum, nu pot zice alta decît că s-a împlinit după cât a conces timpul cel scurt; avem însă
prospectele cele mai bune că altă dată va fi şi mai bine. Putem apăra cu securitate că
presupunerile noastre nu ne vor înşela, dacă credem cumcă armonia şi buna înţelegere cresce şi
se întăresce din zi în zi tot mai tare. Dă Dumnezeu să fie pace în lume, că sub sgomotul armelor
nu poate înainta nimica, prin urmare nici întreprinderea noastră. Să ne rugăm dar lui Dumnezeu
pentru pacea lumii şi bună starea înălţatului Împărat, că lui avem de a mulţumi aprobarea
Asociaţiunei noastre, că el a fost bun de a făcut cu putinţă înfiinţarea ei. Aşa Tatăl ceresc să fie
cu noi cu toţi; să reverse preste noi, fii săi, lumina adevărului, ca aşa să producă o naţiune
sănătoasă şi plină de virtute. Amin”!
Dupe această binecuvântare, chorul junilor intonă un imn naţional, şi apoi tot publicul se
risipi făgăduindu-şi succes bun la întâlnirea din anul viitor de la Blaj.
Astfel se petrecură cele trei zile de sărbătoare naţională ale adunărei din Braşov. Marturi
la faţa locului, noi am expus aci, cu exactitudine şi cu sinceritate, faptele care ne-au impresionat
mai viu şi nu ne-am sfiit a reproba pe acele ce ni s-au părut nepotrivite, precum am şi lăudat cu
bucurie pe cele demne de admiraţiunea tutulor.
14

STUDII, COMUNICĂRI ŞI ARTICOLE
„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 15-18
CONSIDERAŢII PRIVIND ISTORIOGRAFIA
PEREGRINILOR DIN DACIA ROMANĂ
15
Rada VARGA
Studiul de faţă constituie o analiză primară privind starea actuală a istoriografiei româneşti
care atinge subiectul peregrinilor din Dacia romană. Carenţa principală a acestei ramuri
istoriografice este lipsa unei sinteze al cărei scop în sine să fie înglobarea tuturor informaţiilor
pivitoare la peregrinii din provincie. În aceste condiţii, viitorul studiu detaliat al peregrinilor din
Dacia va completa informaţiile referitoare la viaţa socială şi la realităţile juridice complexe
existente în provincie, va facilita o mai bunǎ înţelegere a felului în care ne-cetăţenii erau priviţi de
către comunităţile romane, dar şi a modului în care ei erau integraţi în societatea provinciei.
Lucrările care ating acest subiect sunt sau generale, sau axate pe grupuri
restrânse şi (sau) cazuri aparte. Astfel este studiul lui I. Piso, Die soziale und etnische
Zusammensetzung der Bevölkerung in Sarmizegetusa und in Apulum (Prosopographie und
Sozialgeschichte. Studien zur Methodik und Erkenntnismöglichkeit der kaiserlichen
Prosopographie. Kolloquium Köln 1991, Koln-Wien-Weimar, p. 315-337), care discutǎ chestiunea
colegiilor de peregrini doar cu referire la cele două mari oraşe ale Daciei, cel al lui R. Ardevan
referitor la acordarea cetăţeniei colective în Dacia (Latin Right or Roman Citizenship? The Case
of the Roman-Dacian Town, Ciudades privilegiadas en el Occidente romano, Sevilla, p. 295-303),
precum şi lucrările dedicate comunităţilor peregrine. Dintre acestea din urmǎ, cel mai bine
reprezentate şi studiate sunt cea illyră şi cea germanică (pentru a da doar câte un exemplu din
literatura care discutǎ aceste comunitǎţi, voi menţiona studiul lui V. Moga referitor la ritualurile
funerare şi la tipurile de coeziune socială existente în cazul grupului de illyri din aşezarea de la
Alburnus Maior, apărut în SCIVA, în anul 1996 şi cartea lui A. Husar, Celţi şi germani în Dacia
Romană (Celts and Germans in Roman Dacia), Cluj-Napoca, 1999). După cum se poate
observa, aceste cercetari – reprezentative, întrucât toate celelalte existente şi nemenţionate aici
urmează aceleaşi tipare de cercetare – nu au ca scop realizarea unei sinteze privind statutul şi
situaţia peregrinilor din Dacia. Ele se prezintă sub forma unor studii de caz sau a unor monografii,
fără a avea ca finalitate adâncirea şi generalizarea consideraţiilor referitoare la peregrinii aduşi în
discuţie. În fapt, în cadrul lucrărilor menţionate mai sus, accentul nu este pus pe statutul de
peregrin al personajelor, cercetarea urmărind să demonstreze alte ipoteze şi axându-se implicit
asupra altor aspecte.

Studiile dedicate altor provincii (fundamentale sunt M. Dondin-Payre, M. Th. Raespaet-
Charlier, Cités, municipes, colonies. Les processus de municipalisation en Gaule et en Germanie
sous le Haut Empire romain, Paris, 1999; F. Vittinghoff, Civitas Romana. Stadt und Politisch-
Soziale Integration im Imperium Romanum der Kaiserzeit, Stuttgart, 1994; idem, Handbuch der
europaischen Wirtschafts und Sozialgeschichte, Stuttgart, 1990), chiar altor provincii dunărene
(precum excelenta monografie a lui G. Alfoldy, Noricum, London-Boston, 1974), sunt doar parţial
aplicabile în cazul Daciei. Politica romană de încetăţenire, la fel ca cea legată de acordarea sau
schimbarea unui anumit statut juridic al unei comunităţi, este foarte flexibilă, pliindu-se pe
realităţile locale specifice fiecărei provincii nou cucerite. Astfel, cercetarea cazului Daciei poate
întregi imaginea existentă a sistemului juridic roman, poate completa informaţiile despre modul de
acordare a cetăţeniei, precum şi asupra felului în care ne-cetăţenii din Imperiu sunt receptaţi.
Colectarea, catalogarea şi analizarea tuturor datelor pe care le avem referitoare la peregrinii din
Dacia va oferi informaţii relevante în ceea ce priveşte mobilitatea orizontală (capacitatea unui
grup social de a integra străini în cadrul său) existentă în aceasta provincie, dar şi în această
zonă a Imperiului, în secolul al II-lea. Deasemenea, aceste informaţii vor nuanţa tabloul vieţii
economice, religioase şi sociale al provinciei.
Cazul Daciei, individual în cadrul provinciilor vestice, trebuie totuşi privit comparativ, din
motive de corectitudine metodologică evidente, chiar dacă bilanţul comparaţiei este unul negativ.
Spre exemplu, civitates galice nu pot fi suprapuse peste nicio realitate dacicǎ, ele deservind un
model juridic şi social cvasi-inexistent în provincia nord–dunăreană (lipsa elitei locale, preromane,
este definitorie în acestă ecuaţie). Cu toate acestea, discuţia a persistat în literatura
română de specialitate, opiniile fiind divergente. Mai recent, subiectul a fost aprofundat – şi
tranşat în mare măsură – în 1991, de către I. Bogdan-Cătăniciu, în „Ephemeris Napocensis”, I (Á
propos de civitates en Dacie, p. 59-68). Deasemenea, în ceea ce priveşte strict problema
peregrinilor şi a poziţiei lor juridice, diferenţa între civitates peregrinae şi oraşele de drept latin (în
Dacia ele lipsesc) nu este foarte elocventă. Cetăţenii municipiilor de drept latin sunt peregrini,
doar magistraţii primind cetăţenie romană. Comunităţile peregrine din Dacia (printre care cea mai
bine documentatǎ şi mai relevantǎ, momentan, rămâne cea a illyrilor de la Alburnus Maior),
aplicǎ dreptul roman în interior – lucru dovedit de tăbliţele cerate – iar membrii aspirǎ, cel mai
probabil, la cetăţenie individuală, nu la schimbarea statutului întregii comunităţi. Tot o viaţă
coerent şi deliberat organizată în cadrul unui grup peregrin încearcă sǎ ducă şi cei care fac parte
din collegia fundamentate pe baze etnice sau etnico-religioase. Aceştia sunt mai ales orientalii,
prezenţi în numǎr mare în metropolele Daciei, precum Ulpia Traiana Sarmizegetusa, Apulum, sau
Potaissa (unde există o foarte bine atestată comunitate egipteană) şi care par a fi mai
conservatori în cadrul grupului închis.
Problema peregrinilor din Dacia – şi a oricărui grup social, în general – poate fi tratată din
diverse puncte de vedere. Ca indivizi sau comunităţi unitare, ei trebuie priviţi din unghiuri multiple.
Juridic, statutul lor nu este în mod obligatoriu identic, chiar dacă prezintă similitudini (diferă
statutul comunităţilor, municipia, coloniae, sau aşezări rurale în care ei trăiesc şi măsura în care
peregrinii se individualizează, chiar şi în faţa legii romane, printr-o viaţă comunitară aparte), la fel
cum evoluţia acestui statut poate varia, prin drepturile câştigate şi prin modul în care aceste
drepuri sunt obţinute. Onomastica este aceea care arată cel mai clar diferenţieri etnice, care
implică specificităţi de cutume, tradiţii, mod de viaţă, religioase şi – cel mai vizibile arheologic –
de ritual funerar. Onomastica a fost studiată pe larg în istoriografia românească, începând de la
Onomastica Daciae. Numele de persoane în inscripţiile provinciei a lui I. I. Russu (AISC, 4, 1944,
p. 186-233), până la studiile actuale ale Adelei Paki (Onomasticon Daciae I. Die Patronymica der
Provinz Dacia Porolissensis, în AMN, 1998, p. 119-146). Deasemenea, onomastica unor grupuri
etnice este atinsă ca subiect secundar în studiile dedicate lor (de exemplu, E. Nemeş, Orientali la
Ulpia Traiana, în „Sargetia”, 25, p. 161-170 sau A. Rusu, Les Illyriens en Dacie, Coll. Roum.-
Suisse 2, p. 145-146). Acest tip de studii sunt indispensabile cercetării peregrinilor, deoarece
principalul indicator al statutului de peregrin este numele (respectiv, absenţa unui tria nomina
16

adecvat). Deşi indiciul onomastic nu oferǎ certitudine, posibilitatea fraudelor neputând fi exclusǎ,
el rămâne esenţial în ceea ce îi priveşte pe peregrinii din mediul civil. Inscripţiile – funerare
preponderent, dar şi votive – sunt, în cazul lor, singurele surse care le sugerează statutul juridic
şi, de cele mai multe ori, cel mai explicit indicativ rămâne numele.
Studiul peregrinilor din Dacia trebuie să pornească de la o bună cunoaştere teoretică a
realităţilor juridice care privesc chestiunea, la nivelul larg al întregului Imperiu Roman.
Fundamentală este cercetarea izvoarelor literare (Gaius, Institutiones, Iustiniani Digesta,
Ulpianus, Ad Edictum, Tabula Siarensis, Tabula Banasiana, Paulus, Sententiae etc.), dar şi a
celor epigrafice, precum diplomele militare (pentru acest subiect, sunt indispensabile volumele lui
M. Roxan, Roman Military Diplomas), a cǎror relevanţă este indubitabilǎ. Cazul armatei are un
statut aparte. Legiunile nu furnizeazǎ informaţii consistente pentru acest subiect; la fel, cohortele
pretoriene nu sunt legate de Dacia. Numǎrul mare de trupe auxiliare aduce însă un material
abundent, referitor la situaţia militarului şi a veteranului şi la modul în care se face trecerea de la
statutul de peregrin la cel de cetăţean. Militarii din trupele auxiliare, prezenţi masiv în Dacia,
interesează pentru subiectul în discuţie aici mai ales după ce devin veterani, prin drepturile
cetăţeneşti pe care le dobândesc atunci. Câteva articole şi studii legate de acest aspect, deşi
sunt doar o mică parte din multitudinea de cercetări despre diplomata Daciei publicate, sunt W.
Eck, D. Isac, I. Piso, Ein Militardiplom aus der Provinz Dacia Porolissensis, ZPE, 1994,
p. 577-591, I. Piso, Ein Brüchstuck eines Militärdiploms aus Apulum, ZPE, 1999, p. 243-248, J.
Garbsch, N. Gudea, Despre cea mai veche diplomă militară eliberată pentru provincia Dacia, în
AMP, 1991, p. 61-82. Ca studii mai generale, servind mai ales pentru analogii, trebuie menţionate
cele ale lui F. Vittinghoff, Militärdiplome, Romische Bürgerrechts-und Integrationspolitik der
Hohen Kaisezeit, în W. Eck, H. Wolff (edit.), Heer und Integrationspolitik. Die Römische
Militärdiplome als Historiche Quelle, Köln–Wien, 1986, p. 535–555 şi H. Wolff, Die Entwicklung
der Veteranenprivilegien vom Beginn des 1. Jahrhunderts v. Chr. bis auf Konstantin d. GR., în
acelaşi volum, p. 44–115. Interesantǎ este şi romanizarea treptatǎ e trupelor auxiliare, dupǎ
rǎzboaiele marcomanice, sesizabilă prin scăderea numărului diplomelor militare descoperite.
Totuşi, acestea nu vor dispărea complet nici dupǎ Constitutio Antoniniana, semn cǎ în Dacia mai
existǎ, până în tetrarhie, cel puţin femei peregrine; dintre drepturile acordate soldaţilor la lăsarea
la vatră, fundamental rămâne cel de conubium, el implicând şi cetăţenia copiilor, aspect care
modifică radical şi definitiv situaţia juridică a familiei.
Cazul veteranilor este cel mai bine reprezentat numeric în ceea ce priveşte încetăţenirea
unor ne-cetăţeni. Cetăţenia romană poate fi însă obţinută şi în alte moduri. Astfel, un peregrin
poate fi adoptat, sau poate beneficia de o încetăţenire personală, conferită prin autoritatea
împăratului. Sclavii eliberaţi prin manumissio de către un cetăţean roman nu trec niciodată prin
situaţia de peregrin, la eliberare acordându-li-se în mod automant si cetăţenia. Deasemenea, o
întreagă comunitate poate fi ridicată la rangul de municipiu sau colonie romană. Îmbinarea
rezultatelor studiului celor două mari segmente, a peregrinilor din mediul strict civil şi al celor din
cadru militar, va oferi o imagine cuprinzătoare referitoare la peregrinii din provincia Dacia. Doar
prin îmbinarea acestor informaţii se va putea studia, cu rezultate concludente, impactul general
pe care peregrinii l-au avut asupra vieţii sociale, economice si religioase a Daciei.
Centralizarea tuturor peregrinilor care apar atestaţi epigrafic în Dacia de la crearea
provinciei, în 106, până în 212, la emiterea Constitutio Antoniniana, apare ca un demers încă
neîntreprins în istoriografia românească. La modul ideal, acest catalog ar trebui să cuprindă toţi
peregrinii din mediul civil, precum şi militarii în cazul cărora suportul epigrafic furnizeazǎ informaţii
referitoare la statutul lor juridic sau la modificarea acestuia prin dobândirea cetăţeniei.
Cercetarea peregrinilor din provincia Dacia, deşi nu necuprinzătoare, nu a fost finalizată în
istoriografia românească. Sintetizarea tuturor informaţiilor existente este singurul mod în care
acestea pot fi cu adevărat valorificate. Studiul de faţă nu se vrea exhaustiv în ceea priveşte
chestiunea istoriografiei peregrinilor din Dacia romană. În fapt, el nu epuizează nici măcar
enumerarea modurilor în care chestiunea a fost atinsă sau abordată. Acest fapt se datorează
17

modului neunitar şi adesea nedeliberat în care problema peregrinilor a fost atinsă în istoriografia
privind Dacia romană. Acest articol vrea să constituie o bază de plecare, o trecere în revistă
istoriografică sumară, care atinge chestiunile esenţiale privind metodologia cercetării subiectului
şi istoriografia lor reprezentativă.
Aprofundarea cercetării privitoare la peregrinii pe care îi avem atestaţi în Dacia,
centralizarea şi corelarea tuturor informaţiilor, va furniza, fără îndoială, informaţii noi privind
aplicarea la nivel provincial a sistemului juridic roman, precum şi structura populaţiei Daciei.
Bibliografie (lucrări menţionate):
• Alfoldy, G., Noricum, London-Boston, 1974.
• Ardevan, R., Latin Right or Roman Citizenship? The Case of the Roman-Dacian Town,
Ciudades privilegiadas en el Occidente romano, Sevilla, p. 295-303.
• Bogdan-Cătăniciu, I., Á propos de civitates en Dacie, în „Ephemeris Napocensis”, I, p. 59-68.
• Dondin-Payre, M., Raespaet-Charlier, M. Th., Cités, municipes, colonies. Les processus de
municipalisation en Gaule et en Germanie sous le Haut Empire romain, Paris, 1999.
• Eck, W., Isac, D., Piso, I., Ein Militardiplom aus der Provinz Dacia Porolissensis, ZPE, 1994,
p. 577-591.
• Gaius, Institutiones.
• Garbsch, J., Gudea, N., Despre cea mai veche diplomă militară eliberată pentru provincia
Dacia, în AMP, 1991, p. 61-82.
• Husar, A., Celţi şi germani în Dacia Romană, Cluj-Napoca, 1999.
• ***, Iustiniani Digesta.
• Moga, V., Sântimbrean, A., Sfincşi funerari la Alburnus Maior, în SCIVA, 47/2 (1996),
p. 199-202.
• Nemeş, E., Orientali la Ulpia Traian, „Sargetia”, 25, p. 161-170.
• Paki, A., Onomasticon Daciae I. Die Patronymica der Provinz Dacia Porolissensi, AMN, 1998,
p. 119-146.
• Paulus, Sententiae.
• Piso, I., Die soziale und etnische Zusammensetzung der Bevölkerung in Sarmizegetusa und in
Apulum (Prosopographie und Sozialgeschichte. Studien zur Methodik und Erkenntnismöglichkeit
der kaiserlichen Prosopographie), Kolloquium Köln 1991, Koln-Wien-Weimar, p. 315-137.
• Idem, Ein Brüchstuck eines Militärdiploms aus Apulum, ZPE, 1999.
• Roxan, M., Roman Military Diplomas, London, 1985-1993.
• Rusu, A., Les Illyriens en Dacie, Coll. Roum.-Suisse 2, p. 145-146.
• Russu, I. I., Onomastica Daciae. Numele de persoane în inscripţiile provinciei, în AISC, 4,
1944, p. 186-233.
• ***, Tabula Banasiana.
• ***, Tabula Siarensis.
• Ulpianus, Ad Edictum.
• Vittinghoff, F., Civitas Romana. Stadt und Politisch-Soziale Integration im Imperium Romanum
der Kaiserzeit, Stuttgart, 1994.
• Idem, Handbuch der europaischen Wirtschafts und Sozialgeschichte, Stuttgart, 1990.
• Idem, Militärdiplome, Romische Bürgerrecht-und Integrationspolitik der Hohen Kaisezeit, Eck
W., Wolff H. (edit.), Heer und Integrationspolitik. Die Römische Militärdiplome als Historiche
Quelle, Köln–Wien, 1986, p. 535–555.
• Wolff, H., Die Entwicklung der Veteranenprivilegien vom Beginn des 1. Jahrhunderts v. Chr.
bis auf Konstantin d. GR., Eck W., Wolff H. (edit.), Heer und Integrationspolitik. Die Römische
Militärdiplome als Historiche Quelle, Köln–Wien, 1986, p. 44–115.
18

„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 19-21
Sergiu BACALOV
Documente noi referitoarere la neamul Durăceştilor (secolul al XIX-lea)
În Arhiva Naţională a Republicii Moldova este depozitat dosarul unei familii a neamului
Durăceştilor 1 , care cuprinde cronologic anii 1833-1839, perioadă în care a fost examinată cerera
copiilor lui Constantin Durac, adresată Adunării Deputaţilor Nobilimii Basarabiei, pentru includerea
la plata impozitelor, în calitate de dvoreni (nobili). Nu toate documentele referitoare la acest caz
au fost legate în dosarul cercetat, însă despre existenţa lor, ştim din mărturii tangenţiale păstrate
în actele anexate. Lipsesc, spre exemplu, copiile de pe actele ce ar dovedi apartenenţa la
nobilimea Basarabiei, însă cunoaştem că ele au fost prezentate şi recunoscute de Adunarea
Deputaţilor Nobilimii Basarabiei 2 .
Deşi dosarul este foarte modest ca volum (cuprinde doar patru acte), totuşi, documentele
păstrate în el, oferă informaţii importante referitoare la genealogia neamului Durăceştilor,
permiţând, în acest mod, restabilirea încă a unui fragment din istoria neamurilor nobile româneşti
din Basarabia 3 .
Astfel, aflăm despre copiii lui Constantin Durac (trei fraţi şi trei surori), la început de secol
XIX, că erau locuitori în satul Ordăşei 4 , uezdul (ţinutul) Iaşi, şi ţineau de categoria boiernaşilor. Din
documente putem deduce anii naştetii şi ordinea cronologică a acestora: Iordache (1805),
Varvara (1809), Ana (1810), Zenovia (1811), Tudorache (1815) şi Gheorghe (1817).
Faptul că documentele îi arată pe fraţii Durăceşti în calitate de locuitori în satul Ordăşei,
vine să evidenţieze aflarea în stăpânirea lor a unei moşii, situată în imediata apropiere de alte
moşii ale neamului. La finele secolului al XVIII-lea atestăm reprezentanţi ai Durăceştilor în calitate
de răzeşi ai moşiilor din apropierea Ordăşeilor: Pecişte, Măgireşti, Găuzeni etc. Situaţie care ne
permite să intuim existenţa unor legături de rudenie cu Durăceştii cunoscuţi din documentele de la
cumpăna secolelor XVIII-XIX.
Spre exemplu, la 12 iunie 1786 este menţionat „Pinică (Nica) Durac răzăşi di Pecişte i
Vicăl brat lui, răzăşi di acolo”, fiind prezenţi la hotărnicia părţilor de moşie din Măgireşti 5 , ţinutul
Orheiului, pe care tot ei, împreună cu alţi răzeşi ai moşiei mai sus menţionate, pe care o
vânduseră anterior lui Iordache Cantacuzino, fost mare vormic 6 . Acest Nica Durac şi fratele său,
1
Arhiva Naţională a Republicii Moldova (ANRM), Fond 88, inv.1, dos. 678. Dosar compus din cinci file,
ce include patru acte (hârtie grosolană de culoare gălbuie, fila 3 fiind pe hârtie albastră – scrise cu cerneală;
starea de conservare fiind satisfăcătoare).
2
Ibidem, f. 3.
3
Ibidem, f. 1, 2, 3 (vezi ANEXA).
4
Satul Ordăşei acum este situat în raionul Teleneşti, Republica Moldova. Satul este amplasat pe malul
stâng al Răutului, în vecinătatea localităţilor Brânzeni, Pistruieni şi Târşiţei. La 18 octombrie 1670, este atestat,
într-un suret de pe un zapis de danie, scris în Bolcăşeşti, în calitate de martor, şi Vasilâie Buzni ot Urdăşeiu,
alături de alţi megieşi din Cerceleşti şi Brânzeni (Aurel V. Sava, Documente privitoare la târgul şi ţinutul
Orheiului, Bucureşti, 1944, nr. 125, p. 128-129); La 1901, în satul moşia Ordăşei, acum uezdul Orhei, stăpânea
dvoreanca Anastasia Ivanova (ANRM, Fond 88, inv. 2, dos. 57).
5
Moşia Măgireşti era situată între Perieni, Ignăţei, Pecişte, Pripiceni şi Chetroasa. În Măgireşti
stăpâneau şi neamurile Mihuleţeştilor şi Găşpăreştilor, descendente pe linie feminină din Durăceşti.
6
Aurel V. Sava, op. cit., nr. 282, p. 312-317, semnează: „Eu Nica Durac răzeşi de Pecişte” şi „eu Vicol
brat lui”.
19

Vicol Durac, răzăşii de Pecişte, erau locuitori ai satului Găuzeni, după cum reiese dintr-o altă
hotarnică a moşiei lui Iordache Cantacuzino fost mare vornic, de această dată Pripiceni, alcătuit
deasemenea la 12 iunie 1786 7 . Găuzenii, fiind un sat din imediata apropiere a Ordăşeiilor, de
aceea putem presupune că între Constantin Durac şi fraţii Nica şi Vicol Durac, trebuie să fi fost în
apropiate relaţii de rudenie, care urmează, în perspectivă, să fie stabilite cu precizie.
O ramură a Durăceştilor, în secolul al XIX-lea, este reprezentată şi de descendenţii lui
Vasile Durac, anume fraţii Neculai şi Gavril. Ambii mărturisesc la 20 iulie 1818, că „fiind noi
oameni vechi, apropiindu-să slăbiciunea bătrâneţilor” despre faptul că un timp au locuit în satul
Selişte, ţinutul Orheiului, iar mai târziu, „fiind răzmiriţi” s-au „răsărit pi ace vremi, atuncea, cu
lăcuinţa pi alti locuri şi hotară streini” 8 . În aceste condiţii, ei dau acordul, şi actele necesare,
nepoţilor lor, Savin Vârlan şi Vasili Iacob, ca să restabilească drepturile neamului asupra părţilor
lor din moşiile Isacova, Morozeni, Oniţcani, şi „să stăpânească în pace” 9 .
Iordache Durac
n. 1805
Spiţa genealogică a descendenţilor lui Constantin Durac
Varvara
n. 1809
Zenovia
n. 1810
Constantin Durac
m. înainte de 1833
Ana
n. 1811
ANEXE
Tudorache Durac
n. 1815
Gheorghe Durac
n. 1817
Определение Бессарабского \ Областного Совета об определении (переводе) \ в податное состояние
боернашей \ Иордакия, Тодоракия и Георгия Дурак.
Начато: 20 сентября 1833
Окончено: 30 октября 1839 г.
Traducere:
Consiliul Regional al Basarabiei despre înscrierea boiernaşilor Iordache, Todorache şi Gheorghe Durac la plata
dărilor.
Început la 20 septembrie 1833
Terminat la 30 octombrie 1839
7
Aurel V. Sava, op. cit., nr. 283, p. 318-320, în calitate de megieşi ai moşiei Pripiceni, apar ca martori şi
„Nica ot Găozăni răzăş de Pecişte i Vicol brat Nica tij”.
8
În acest caz, nu excludem faptul că se referă la perioada războaielor ruso-turce, de la finele secolului
al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea. În satul Volintiri (localitate formată de „volintirii” din armata rusă,
după 1812), raionul Ştefan Vodă, există purtători ai numelui de familie Duracov. Nu exludem faptul că forma
iniţială a numelui ar fi fost „Durac”, având în vedere că în aceeaşi localitate există numele Moiseev, Dodonov,
despre care se ştie cu certitudine, pe baza documentelor din epocă, că sunt forma rusificată a numelui „Moisei”
şi „Dodon”. Astfel, avem motive să presupunem că Durăceştii din Volintiri ar fi o mlădiţă a neamului boieresc al
Durăceştilor, înrolaţi în calitate de „volintiri” în cadrul detaşamentelor militare ale armatei ruse în perioada
războiului de la 1806-1812. În acelaşi sat se întâlneşte şi numele de familie Costin, o dovadă grăitoare că baza
„volintirilor” era formată în special din mediul boiernaşilor. De asemenea, sesizăm, în calitate de răzeşi la unele
moşii Durăceşti, un neam al Costineştilor, nu ştim precis dacă ei erau o ramură a celor din care se trage Miron
Costin, sau pur şi simplu descendenţi din Costin Durac (Aurel V. Sava, op. cit., nr. 282, p. 318-320, „Matei
Costin ot Pecişte”).
9
Aurel V. Sava, op. cit., nr. 374, p. 473-474.
20

FILA № 1
№ 190 от 30 октября 1839 го.
Дђло
О определенiи во податное состоя \ ние братьев Дураковыхъ жи \ тельствующимъ во Яском \ уезде.
__________________________________
Dosar
Despre înscrierea a plăti dări a fraţilor Duracov din jud. Iaşi.
Кончен
въ ..........
Traducere:
№ 190 din 30 octombrie, anul 1839
Dosar
Despre înscrierea la plata dărilor a fraţilor Durăceşti, locuitori din ţinutul Iaşilor.
21
Terminat
la ..........
FILA № 2
Боеринашъ
№ 1
Ясскаго Уђзда Селения \ Ордашей Ïордакiй Кон \ стантиновъ сын Дуракъ 28, Братья его: \ Фёдор 18,
Георгий 16, \ Сестри: Варвара 24, \ Анна 23, Зеновiа 22 \ лђтъ.
.................................................
Traducere:
Boiernaşi
№ 1
din uezdului Iaşi, satul Ordăşei, Iordache, fiul lui Constantin Durac 28, fraţii lui, Fiodor (Tudorache) 18, Gheorghe
16, Surorile: Varvara 24, Ana 23, Zenovia 22 ani.
.................................................
FILA № 3
Записка
Изъ Канцелярiи Бессарабскаго Дворянского \ Депутатского Собранiя жительствующимъ \ Ясского Уђзда
Селенiи Ордашей Iордакiю \ Тодоракiю и Георгiу Дуракамъ въ том, \ что они при прошенiи своемъ от 20
сентября \ сего года предоставили на размотрђнiе Бесса \ рабскаго Дворянского Депутатского Собра \ нiю
документы на дворянское ихъ проис \ хождение. – Кишиневъ Сентябрь 20 дня \ 1833 года – Журналист Ба
....... 10 .
Traducere:
Însemnare
din Cancelaria Adunării Deputaţilor Nobilimii Basarabiei, locuitorilor satului Ordăşei, uezdul Iaşi, Iordache,
Todorache şi Gheorghe Durac, despre faptul că la cererea lor din 20 septembrie anul curent au prezentat
Adunării Deputaţilor Nobilimii Basarabiei documente ce confirmă originea lor nobilă. – Chişinău, 20 septembrie
1833 – Jurnalist Ba .......
10 Semnătură indescifrabilă.

„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 22-23
ELEMENTS OF LOCAL HISTORY.
TOPONYM SEQUENCES REFERRING TO CHELINŢA LOCALITY
(MARAMUREŞ COUNTY) ∗
22
Mircea BOTIŞ
Radu BOTIŞ
The village of Chelinţa, curently belonging to the Ulmeni Town (Maramureş County) is
situated at the west opening of Strâmtorile Ţicăului (Ţicău Narrowing, the remains of a former
limestone mountain), where the most beautiful Someş river plains begin. Situated in the southwest
of Chioar District, Chelinţa belonged to the princedom of Menumorut at the end of the X th
century and the beginning of the following one. During The Middle Ages period, Chelinţa belonged
to the Solnocul de Mijloc (Middle Solnoc) County, being under the authority of the sovereigns of
Ardeal.
The first documented mentioning of the Chelinţa village dates in 1423 under the name of
Villa Olacallis Gelenczemezeo and, at that time, it belonged to the Kusaly Iacsy Gheorghe family,
from the Chioar fortress.
The toponym evolution of the names sequence of this village in the following centuries has
also Hungarian origins: 1462 – Kelenchew; 1505 – Kelenche; 1540 – Kelenchye; 1553 –
Kelenchee; 1569 – Kelentze (this being the closest to the current name being phonetically taken
from the Hungarian language). From then on, the Romanian denominations follow: 1733 –
Telincza and later Tyelincza. It is certain that both under the Habsburg domination, and under the
Austro-Hungarian domination of Transylvania, the village was called Kelencze. Its inhabitants, all
the time in their majority Romanians, called it T(y)elinta.
The Romanian ethnical component of the locality can be also noticed in the names given to
the different features of the surrounding landscape: hills, valleys and plains (agricultural land
situated in different parts of the village). All the names express (in Romanian) a position, form or
location in the territory.
The hills are named: Dealul Glodului; Dealul Purcaretului; Turmătar; Priznel; Dealul Morii;
Dealul Mare; Ciungi; Dealul Îngust; Dealul Viilor; La Prisaca; all this names express topographical
realities specific to the local language and to the different territorial placements (Dealul Pietrii –
The Hill of The Stone – limestone hill; Turmătar – the place where the cow herd gathered at night
and for watering – turmă = herd; Dealul Viilor – The Hill of Vine – hill almost totally covered in
grapevine). As for the grapevine, beginning with the XVIII th century, the wine made in Chelinţa
was highly appreciated in Vienna, the capital of the Austro-Hungarian Empire.
The local rivulets (“vale” means rivulet, brook, in Romanian) have a perpendicular course
on the length of the village and have also suggestive names: Valea Hotarului; Valea Glodului;
Valea Poieniţei; Valea Lespezoaia; Valea Purcaretului; Valea Morii; Valea Dealului Mare; Valea
Îngustului; Valea Sighileţiului. As one can notice, the majority of the brooks names are linked to
the names of the hills, thus establishing their immediate vicinity.
The organization of the village boundaries is related to the same local realities. The most
important denominations of these boundaries are: Pe Rituri; Caraşeu; Arini; Câmpul de Sus; Sub
∗ Traducere de Liliana Camelia Sovrea (Amsterdam).

Vii; La Bălţi; La Gloduri; Pitioaia; Branişte; Şesuri; Furnicar; Răchiţi; Sighileti. All these names
express local particularities determined only by the territorial placement.
Before people began to dig their own wells, there were the so-called communal wells,
which were used by all the inhabitants of the village: Fântâna Satului (The Well of The Village); La
Ciurgău (At The Spring); Fântâna Pintii (The Well of Pintea) named after the well-known
Maramureş rover Pintea Viteazul (Pintea the Brave). It is said that Pintea stayed in this places
after he withdrew from The Gutâi Mountains. It is situated at an altitude of 670 m. and at 5 km
distance from the village, in the forest.
The Chelinţa village was not always situated in the same spot having undergone some
geographical changes during the time. The village was first situated at the place called “La Arini”,
according to Istoricul comunei Ulmeni (The History of Locality Ulmeni) published in “Arhivele
Statului” (The State Archives) Baia-Mare and copied from Monographic Studies of Sălaj County
(Monografia judeţului Sălaj) by Petri Mör. “La Arini” was an area of about 1 km length, between
the places called Cărăşeu and Capul Satului. The rivulet “Valea Purcăretului” which at that time
was crossing through the middle of the village, not having a steady course, periodically overflowed
the village. Being located on low ground, the village was also endangered by The River Someş
which frequently changed its course. This location was changed during the XVII th century, either
because of the overflows of the Someş River or due to the growing of population number, the old
location becoming too small.
In the second half of the XVII th century the heart of the village was located in the area
called “Sub Vii” (Under Vines) and “Pe Deal” (On the Hill). Large areas of formerly woodlands
were at this time deforested. This location being higher than the old one, people were more
protected in case of overflowing; in extreme situations there was the possibility of fleeing in a very
short time on the higher grounds in the vicinity.
The last positioning of the village is the current one and covers a quite large area (about 4
km) between Caraşeu and Valea Hotarului (The Boundary Rivulet). The village is arranged in
length, having few secondary streets. The relocation of a part of the population in the area named
“Pe Deal” (On the Hill) is the consequence of the repeated overflowing of the river Someş, whose
course is no further than 500 m. from the village.
Chelinţa is situated parallel to the river Someş. During their migration, the migratory people
often trampled down the roads of the village attacking and looting the local population. Therefore
the locals began to deforest the place where the village is situated nowadays, taking distance
from the open plains of the river Someş, thus being able to take cover from their enemies and
being protected from floods. In the nearby forests they dug holes which served as hiding places
as well as cereals storage places.
Someş River repeatedly changed its course, in the detriment of the boundaries of the
village. It is said that the course of the river came close to the boundaries of the village Arduzel
where it once was a water mill belonging to some noblemen from Chelinţa. At the present times
the village Arduzel is at 1,5 km distance from the course of the Someş River.
The ethnic composition of the population has changed; if in the beginnings the majority
was Romanian, today there are just as much Romanians as Rromas people (the first Rromas /
gypsies were colonized here not earlier than 1895, on the land of Vasile Merlaş, a local feudal
tenant).
Concerning the religious confession, nowadays the population is orthodox (except for two
families that belong to a neo protestant cult). It is worth mentioning that up to 1948, when The
Greek-Catholic Church was abolished, the inhabitants of the village were Greek Catholics (the
majority of the population of The Chioar County remaining still orthodox).
23

„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 24-29
NICOLAE IORGA ŞI ROMÂNITATEA SUD-DUNĂREANĂ
Prof. dr. Gheorghe ZBUCHEA
În zorile epocii moderne, o dată cu întemeietorul studiilor comparatiste privind sud-estul
european, J. Thumann, s-a afirmat o idee valabilă până în zilele noastre, respectiv aceea că
neamul românesc s-a născut şi a fiinţat apoi secole de-a rândul, de o parte şi de alta a Dunării
până departe spre sud, pe o arie întinsă de la Carpaţii nordici până dincolo de Munţii Balcani şi
până în zona Pindului. O asemenea idee, îmbrăţişată de altfel într-o primă fază încă de la
început, în secolul al XVIII-lea, atât de reprezentaţii Şcolii Ardelene, cât şi de reprezentanţii Şcolii
Moscopolene, un dublet al celei dintâi, a fost apoi în continuare o constantă în preocupările,
respectiv opera istoricilor şi lingviştilor români din veacurile următoare, înscriidu-se în acest sens
contribuţii din cele mai importante ale unor oameni de cultură precum I. H. Rădulescu, M.
Kogălniceanu, A. D. Xenopol, D. Onciul şi mulţi alţii. În această galerie se înscrie în mod deosebit
contribuţia lui Nicolae Iorga, interesul lui pentru viaţa trecută şi prezentă a fraţilor lui de la sud de
Dunăre, fiind o constantă înscrisă pe parcursul tuturor deceniilor de existenţă a sa.
Nicolae Iorga (foto), savant, apostol al neamului şi martir, a
fost asasinat în noaptea de 27-28 noiembrie 1940. Trupul său chinuit
şi ciuruit de gloanţe a fost găsit aruncat la marginea pădurii Strejnicul.
În condiţiile de atunci în ţară, mai multă vreme, nu a fost posibilă nici
o înmormântare oficială, nici o cuvenită evocare a diverselor aspecte
ale activităţii şi creaţiei acestei personalităţi 1 . Abia în 1941 s-au făcut
primele evocări ale marelui învăţat. Printre acestea a fost şi cea a lui
Theodor Capidan, care încerca pentru prima oară o schiţă a
preocupărilor recent dispărutului savant privind românitatea suddunăreană.
Acesta, coleg de Academie cu Nicolae Iorga, reliefa cu
precădere interesul pentru segmentul cel mai important al
descendenţilor sudici ai romanităţii orientale, respectiv cel al
aromânilor. Capidan concluziona pe bună dreptate că:
„Se poate afirma că nu a rămas nici un aspect din viaţa românilor pe care Nicolae Iorga să
nu-l fi cercetat direct, în operele sale fundamentale, sau indirect în nenumăratele sale recenzii
asupra lucrărilor care aveau legătură cu viaţa românilor macedoneni. Sub acest raport putem
spune că N. Iorga n-a lăsat să-i scape nici un prilej pe care îl oferea un document, o însemnare a
unui călător străin în orient, o listă de prenumeranţi, un număr de negustor descoperit în istoria
comerţului la români, în fine, orice informaţie cât de mică referitoare la macedoromâni, fără să se
oprească a o interpreta spre a descoperi noi aspecte din viaţa lor. Dacă s-ar apuca cineva să
strângă toate aceste însemnări, răspândite în conferinţe, articole mai mărunte, dări de seamă şi
1
Despre unele din împrejurările acelor vremuri fatidice, vezi Valeriu Râpeanu, Nicolae Iorga.
1940-1947, vol. I, Bucureşti, 2001, passim.
24

note marginale, ar aduna atâta material ce ar fi suficient pentru o mai bună cunoaştere a
trecutului acestor români” 2 .
Pentru Iorga în spaţiul sud-est european a existat o realitate etnică şi lingvistică distinctă,
cea a românilor, populaţie având profunde rădăcini în zonă, dar şi în afara acesteia. Aceşti
români reprezentau o realitate distinctă în atât de complexa lume din această parte a
continentului şi căreia Iorga i-a consacrat numeroase cercetări de tot felul pe parcursul unei
activităţi de cercetare de cca. o jumătate de veac 3 .
Problemele trecutului şi prezentului ramurii sudice a românismului au fost abordate de
Nicolae Iorga, atât în numeroase studii de amănunt sau însemnări răspândite în cele mai diverse
publicaţii din ţară şi străinătate, cât şi în o serie de lucrări sintetice de istorie naţională şi de istorie
universală. Nu există încă, deşi ar fi absolut necesară, o bibliografie completă a scrierilor lui
Nicolae Iorga despre aromâni. În mai vechea bibliografie a scrierilor lui Nicolae Iorga întocmită de
către Barbu Teodorescu sunt consemnate doar 25 titluri. Într-o bibliografie selectivă întocmită de
Virgil Cândea numărul contribuţiilor iorghiene este dublat. La fel în bibliografia publicată la
Freiburg de către Institutul român de cercetări sunt menţionate 83 titluri de lucrări, studii, recenzii
etc. privitoare la aromâni 4 . Într-un inventar incomplet alcătuit de Mircea Popescu sunt
consemnate înspre 200 de contribuţii ale savantului în probleme ale aromânilor 5 .
Ocupându-se de trecutul românilor din spaţiul balcanic, N. Iorga declara că face „o
restituire de drept în folosul alor mei” şi că, aşa cum a declarat în mai multe rânduri, de exemplu
în 1913, în 1927 etc.: „să nu ni uităm de dânşii”.
Interesul constant al lui Nicolae Iorga pentru aromâni are mai multe explicaţii care se
cumulează. Nu putem ignora fără îndoială ceea ce am putea denumi „glasul sângelui”. În
autobiografia lui, publicată în anul 1934, O viaţă de om aşa cum a fost, Iorga mărturiseşte
originile sale sud-dunărene, afirmând că un strămoş al său pe linie părintească a părăsit zona
Pindului, stabilindu-se în Moldova pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. Originea românească
sud-dunăreană, adică aromânească, a fost recunoscută de către excelenţi cunoscători ai lui
Nicolae Iorga cu care a colaborat îndeaproape, precum Nicolae Bănescu sau Barbu Teodorescu.
Ideea a fost de altfel convingător argumentată recent de J. Tambozi 6 . Dincolo de această
descendenţă, deci apartenenţă, asupra căreia niciodată Iorga nu a insistat ostentativ, trebuie să
vedem şi o altă realitate, în opinia noastră mult mai importantă şi de strictă actualitate.
Nicolae Iorga s-a ocupat de trecutul mai apropiat sau mai îndepărtat al tuturor provinciilor
şi zonelor locuite de români, încă de la etnogeneza lor şi chiar mai înainte. Alături de cei care
trăiau de o parte şi de alta a Carpaţilor în Ardeal, Moldova etc., cei din Balcani nu puteau să
lipsească din atenţia, preocupările savantului. Astfel Nicolae Iorga considera că românii din sudul
Dunării erau urmaşii atât ai tracilor cât şi ai ilirilor. „Românii din Pind, altădată şi cei din Balcani,
2
Theodor Capidan, N. Iorga şi românii din sudul Peninsulei Balcanice, în „Revista Istorică”, vol. XXVII
(1941), p. 50.
3
Gheorghe Zbuchea, Lumea sud-est europeană în opera lui Nicolae Iorga, în C. Buşe (coord.), Nicolae
Iorga. 1871-1940, Bucureşti, 2001, p. 32 sq.
4
Barbu Teodorescu, Bibliografia istorică şi literară a lui N. Iorga, Bucureşti, 1935, nr. 9898-9923; Virgil
Cândea, Nicolas Iorga, historien de l’Europe de Sud-Est, în Nicolas Iorga. L’homme et l’oevre a l’occasion du
centieme anniversaire de sa naissance, Bucureşti, 1972, p. 221-222; Bibliografie macedoromână, Freiburg,
i. br., 1984, p. 121-128.
5
M. Popescu, Nicoale Iorga şi problema aromânească, în Noul album macedoromân, vol. I, Freiburg,
1959, p. 265-298. Pentru ansamblul problematicii româneşti în spaţiul sud-est European, vezi şi Gheorghe
Zbuchea, Lumea sud-est europeană în opera lui Nicolae Iorga, în C. Buşe (coord.), Nicolae Iorga. 1871-1940,
Bucureşti, 2001, p. 32 sq; idem, Nicolae Iorga şi aromânii, în „Analele Universităţii”, Seria Istorie, nr. 4-5, 2001-
2002, p. 25 sq; St. Lascu, Nicolae Iorga şi aromânii, în „Tomis”, VI (XXXVI), p. 13; St. Lascu, Nicolae Iorga şi
„chestiunea aromânească” la începutul secolului al XX-lea, în „Revista istorică”, XIII, nr. 1-2, 2002, p. 22-46;
J. Tambozi ş. a., Nicolae Iorga şi romanitatea orientală, Constanţa, 2004 etc.
6
J. Tambozi, Enciclopedia aromână, Bucureşti, 2000, p. 313.
25

ce poartă în istorie, la fel ca şi fraţii lor de la Dunăre şi din Carpaţi numele de vlahi pe care li l-au
dat bizantinii la fel ca şi germanii, slavii şi maghiarii, şi care s-au denumit, numai o parte dintre ei,
aromâni sau armâni formează o parte separată, izolată, în mare măsură deznaţionalizată şi
împiedecată de dureroase vicisitudini de a forma un stat separat în cadrul romanităţii răsăritului.
Originea acestei romanităţi suprapuse elementului primitiv trac şi în parte ilir, trebuie căutată în
lunga serie de acte de infiltraţie şi de colonizare ce
s-au petrecut între veacul al treilea a. C. şi expediţiile
împăratului Traian” 7 (foto). Constatăm aşadar
recunoaşterea foarte clară de către Nicolae Iorga a
autohtoniei aromânilor în părţile central-sudice ale
Balcanilor. Subliniind identitatea etnică a aromânilor
cu dacoromânii, Nicolae Iorga arăta că limba folosită
de aromâni nu era altceva decât un diaclect al limbii
române, provenită de o parte şi de alta a Dunării, din
latina populară evoluată în mod specific în secolele
de sfârşit ale antichităţii şi de început a evului mediu.
Nicolae Iorga a stăruit apoi asupra diverselor
aspecte ale vieţii cotidiene a societăţii româneşti
sud-dunărene. Astfel a adus o serie de contribuţii în
combaterea unor teorii cu substrat politic ostil
aromânilor, conform cărora aceştia erau în
exclusivitate păstori nomazi aflaţi în continuă
mişcare în spaţiul din dreapta Dunării. El a arătat
astfel dimensiunea rurală, agricolă a existnţei
acestor români, precum şi alte îndeleptniciri ale lor,
atestate de-a lungul timpului în izvoare, respectiv calitatea lor de militari, inclusiv de armatoli, de
cărăuşi şi negustori, de hangii, meşteşugari de tot felul, precum constructori, argintari, postăvari
etc. În repetate rânduri Nicolae Iorga s-a oprit asupra rolului aromânilor în trecerea la relaţiile
moderne şi geneza diverselor burghezii în Europa de sud-est şi chiar centrală. Nu au putut lipsi în
acest context numeroasele referiri cu privire la implicarea aromânilor în viaţa diferitelor popoare
ce alcătuiesc mozaicul etnic sud-est european şi ceea ce datorează aromânilor aceste neamuri.
Pentru Nicolae Iorga, aria de etnogeneză şi glotogeneză, respectiv de existenţă istorică a
neamului românesc, a fost mult mai largă decât cea a statului unitar înfăptuit la sfârşitul primei
conflagraţii mondiale, atunci când el însuşi a avut o contribuţie esenţială. Viziunea sa despre
români aflaţi în dreapta Dunării care, din diverse motive nu au putut intra în componenţa unui stat
românesc dorit al tuturor, a fost confirmată de cercetările ulterioare ce au demonstrat cu
prisosinţă integrarea acestui capitol în existenţa istorică 8 .
7 Nicolae Iorga, Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans, Bucureşti, 1919, p. 1.
8 Din cercetări recente privind întreaga problematică a românilor sud-dunăreni menţionăm C. Papanace,
Geneza şi evoluţia conştiinţei naţionale la macedo-români, Timişoara, 1995; S. Brezeanu, Gh. Zbuchea,
Românii de la sud de Dunăre. Documente, 1997; C. Papanace, Reflexii asupra destinului istoric şi politic al
aromânilor, Bucureşti, 1998; Gh. Zbuchea, O istorie a românilor din Peninsula Balcanică, sec. XIII-XX,
Bucureşti, 1999; St. Brezeanu, Romanitatea orientală în evul mediu. De la cetăţenii romani la naţiunea
medievală, Bucureşti, 1999; N. Saramandu, Romanitatea orientală, Bucureşti, 2004; E. Târcomnicu, Identitatea
românească sud-dunăreană. Aromânii din Dobrogea, Bucureşti, 2004; A. Berciu-Drăghicescu, M. Petre, Şcoli şi
biserici româneşti din Peninsula balcanică. Documente (1864-1948), Bucureşti, 2004; A. Tanaşoca, N.-Ş.
Tanaşoca, Unitate romanică şţi diversitate balcanică. Contribuţii la istoria romanităţii balcanice, Bucureşti, 2004;
M. Dogaru, Gh. Zbuchea, O istorie a românilor de pretutindeni, vol. I, Bucureşti, 2004; V. Crăciun, Gh. Zbuchea,
O istorie a românilor de pretutindeni, vol. III, Crestomaţie privind românii din comunităţile istorice din jurul ţării,
Bucureşti, 2005; St. Lascu, De la populaţia romanizată la vlahi / aromâni / români balcanici, în „Studii şi articole
de istorie”, LXX, Bucureşti, 2005.
26

În anul 1919 şi-a desfăşurat la Paris lucrările conferinţa de pace care trebuia să
consfiinţească noile realităţi politice şi teritorial-statale de la sfârşitul primei conflagraţii mondiale.
Momentul a fost deosebit de important şi pentru aromâni, care în spaţiul sud-est european se
aflau în faţa unei noi etape istorice, o dată cu sfârşitul chestiunii orientale şi desăvârşirea
proceselor de formare a statelor naţionale din zonă. Sub egida forului reprezentativ şi conducător,
Societatea de cultură macedoromână, aromânii au desfăşurat o vie activitate pe malurile Senei,
unde şi-au desfăşurat activitatea membrii unei delegaţii conduse de George Murnu şi unde au
fost difuzate nu mai puţin de 4 memorii prin care se făceau cunoscute problemele lor 9 . Ni se pare
semnificativ faptul că cu acea ocazie conducătorii mişcării naţionale a aromânilor au apelat la
Nicolae Iorga pentru a alcătui o lucrare de caracter istoric, în formă sintetică, care să prezinte
evoluţia aromânilor de la etnogeneză până în contemporaneitate şi care să aducă dovezile
necesare în justificarea unor îndreptăţite cereri de ordin naţional. In felul acesta, într-un timp
record, Nicolae Iorga a alcătuit şi a publicat în limba franceză şi apoi şi în româneşte: Istoria
românilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Thessalia etc.). Pe parcursul a 9
capitole sintetice erau înfăţişate principalele etape, de la origini şi până la ceea ce marele învăţat
denumea pe bună dreptate renaşterea românilor balcanici prin statul român. Dincolo de această
scurtă dar preţioasă sinteză consacrată special problematicii aromânilor, ramura sudică de peste
Dunăre a neamului românesc şi-a găsit locul cuvenit în cele trei sinteze elaborate la intervale
regulate de către Nicoale Iorga cu privire la trecutul românilor de pretutindeni, respectiv Istoria
poporului românesc (1905), Istoria românilor şi a civilizaţiei lor (1922), Istoria românilor (1936-
1939). Este semnificativ faptul că ediţia în limba franceză a celor 11 volume ale sintezei scrise de
Iorga spre sfârşitul vieţii sale poartă titlul Histoire de roumains et de la romanite orientale, ceea ce
ni se pare a fi mai corect şi reprezintă mai bine atât viziunea lui Iorga, cât şi conţinutul operei
sale.
Din punct de vedere politic incontestabil că cele mai cunoscute şi mai importante
momente din trecutul aromânilor sunt cle din vremurile medievale. De altfel nu poate fi ignorată
realitatea că în jurul anului 1000 primele menţiuni istorice despre români se referă mai întâi la
spaţiul din dreapta Dunării şi mai apoi la cel din stânga fluviului 10 . N. Iorga a arătat în repetate
rânduri încropirea unor forme de viaţă politică la aceştia, respectiv numeroasele Vlahii care din
numeroase cauze, obiective în cea mai mare parte, nu au putut supravieţui vreme îndelungată. În
toate realităţile balcanice sud-dunărene din jurul anului 1000 s-au manifestat, în viziunea lui
Iorga, numeroşi români care trăiau acolo. El credea că erau un factor de primă însemnătate în
zonă 11 .
Incontestabil că în timpurile mai vechi cel mai important moment din istoria românilor
balcanici l-a constituit apariţia imperiului Asăneştilor, asupra soartei căruia Nicolae Iorga a revenit
în nenumărate ocazii 12 . Pentru Nicolae Iorga un rol deosebit l-au avut atunci, alături de cei din
Balcani, vlahii din Pind 13 . Cu altă ocazie, Iorga a arătat rolul important al românilor care, între
altele, au furnizat şi o dinastie statului sârbesc Zeta (Muntenegrul de mai târziu) 14 .
9 S. Brezeanu, Gh. Zbuchea, Românii de la sud de Dunăre. Documente, Bucureşti, 1997, p. 36 sq,
264 sq. 10 Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. II, ed. 2, Bucureşti, 1992, p. 345 sq.
11 Nicolae Iorga, La place des Roumains dans l’histoire universelle, vol. I, Bucureşti, 1935, p. 104; Les
Latins d’Orient, Paris, 1921, p. 28; Notele unui istoric român cu privire la evenimentele din Balcani, Bucureşti,
1913, p. 133; etc.
12 Întreaga problematică legată de statul Asăneştilor a fost sintetizată într-un întreg capitol din ultima sa
sinteză de istorie românească, purtând titlul: „Noua creaţiune românească în Balcanii secolului al XIII-lea:
Asăneştii”, cf. Istoria românilor, vol. III, ed. 2, Bucureşti, 1993, p. 77 sq.
13 Nicolae Iorga, Notele unui istoric..., p. 142; Sârbii, bulgarii şi românii în Peninsula balcanică în evul
mediu, Bucureşti, 1916, p. 118.
14 Nicolae Iorga, Sârbii, bulgarii ..., p. 113.
27

Acelaşi Iorga a văzut în mod just pentru perioada turcocraţiei regimul autonomiilor ce i-a
caracterizat pe români veacuri de-a rândul, identificându-i şi deosebindu-i de ceilalţi etnici din
Balcani. În mod repetat, de exemplu, Iorga s-a referit la numeroasele aşa-numite companii
greceşti în care elementul românesc de provenienţă balcanică a jucat un rol deosebit de
important 15 .
Nu a putut să-i ramână străină învăţatului nici o altă realitate, respectiv erodarea continuă
a românismului sud-dunărean prin asimilarea lui, la început spontană, apoi voită din ce în ce mai
mult, de către diversele popoare în mijlocul cărora au început să se topească, fenomen care de
altfel continuă până în zilele noastre în forme tot mai accelerate. După cum se ştie, la fel ca şi în
alte părţi ale continentului, şi la aromâni, atât în ţinuturile lor de baştină, cât şi în diasporă, a
început şi s.a desfăşurat o acţiune de deşteptare naţională, exprimată mai întâi în plan cultural şi
apoi în plan politic 16 . Iorga a subliniat în mai multe rânduri aportul adus de aceşti români balcanici
„puţini şi atât de supuşi înstrăinării” 17 au furnizat multe personalităţi tuturor românilor care se aflau
la nord de Dunăre, de o parte şi de alta a Carpaţilor.
Referindu-se la perioada de până la primul război mondial, în acţiunea naţională a
aromânilor Nicolae Iorga a deosebit nu mai puţin de patru etape. Prima începe cu activitatea de
la Moscopole, Pesta şi Viena. A doua este legată de activitatea generaţiei paşoptiste şi de
implicarea lui Cuza Vodă şi a celor din jurul lui. A treia perioadă se confunda în viziunea sa cu
activitatea lui Apostol Mărgărit (foto) pe cre l-a apreciat în mod deosebit. Ultima etapă debutează
după iradeaua sultanului din 1905, care recunoştea şi granta identitatea naţională a românilor din
Turcia europeană, precum şi şcoală şi biserică în limba maternă, strămoşească.
Iorga a fost convins pe bună dreptate că o dată cu sfârşitul primului război mondial
deschidea o altă pagină de istorie în viaţa a ceea ce denumea el „o naţie de aşa de glorioasă şi
depărtată origine… sute de mii de oameni inteligenţi şi energici”. 18
Omul politic Iorga aprecia atunci în mod corect că eforturile depuse
anterior mai multe decenii, atât de aromâni, cât şi de statul român, mai
ales în plan şcolar şi bisericesc, frânaseră doar dar nu opriseră
fenomenele specifice desnaţionalizării şi oprimării naţionale a
românilor din statele balcanice. Atunci, la sfârşitul primului război
mondial, Nicolae Iorga spera încă într-o redresare a situaţiei. Pentru
aceasta preconiza mai multe soluţii. Astfel spera într-o implicare a
occidentului latin, mai ales a italienilor. Apoi el a crezut posibilă, la fel
ca şi alţi aromâni, formarea unui mare stat de tip federal al albanezilor
şi românilor, în care ultimilor să li se garanteze drepturi în toate
planurile. O asemenea idee apare de exemplu în mod clar exprimată
ca un deziderat în sinteza consacrată românilor balcanici şi difuzată la
Paris în 1919.
În repetate rânduri în perioada interbelică Nicoale Iorga s-a pronunţat pentru asigurarea
atunci, de altfel ca şi astăzi, a unor minime drepturi de ordin naţional pentru aceşti români 19 .
Câteva din îndemnurile sale scrise în 1921 sunt valabile şi astăzi, după atâtea decenii: „a
15
Nicolae Iorga, Istoria românilor din Peninsula Balcanică, Bucureşti, 1919, p. 47-61; Istoria românilor în
chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 326; etc.
16
Vezi Istoria românilor din Peninsula Balcanică, partea 2 a capitolului VIII, intitulat: „Renovaţia
economică şi culturală a românilor din Pind”; Istoria literaturii româneşti, vol. III, ed. 2, Bucureşti, 1933,
p. 314-318; Istoria românilor, vol. VIII, Bucureşti, 1938, p. 162-164; etc.
17
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. VIII, p. 77.
18
Nicolae Iorga, Histoire des roumains de la Peninsule des Balcans, p. III.
19
Aspectele esenţiale ale viziunii iorghiene au fost analizate substanţial de către Stoica Lascu: Nicolae
Iorga şi chestiunea aromânească la începutul secolului al XX-lea, în „Revista istorică”, tom. XIII (2002), nr. 1-2,
p. 22-46; idem, Nicolae Iorga şi aromânii, I-II, în „Revista Tomis”, septembrie-octombrie 2001.
28

especta acest element… a recunoaşte drepturile sale la învăţământul în limba proprie, la o
organizaţie ecleziastică proprie… a favoriza chiar dezvoltarea-i naţională, ca şi legăturile cu patria
mamă sunt datorii pe care nici un popor civilizat nu le poate ignora, sunt servicii care nu rămân
niciodată fără răsplată” 20 .
Constatăm aşadar că în activitatea sa de cca. o jumătate de veac consacrată istoriei
românilor, Iorga a consacrat numeroase pagini ramurii sudice a neamului său, mai cu seamă
celor din Pind din Thesalia şi din Epir, consideraţi ca autohtoni, continuatori ai romanităţii
orientale 21 .
Trecerea timpului face ca uriaşa şi complexa personalitate a lui Nicoale Iorga să apară tot
mai clară în multitudinea aspectelor sale, iar rolul şi influenţa sa covârşitoare în cultura şi
societatea românească, cea a vremii sale şi cea de după el, să devină tot mai evidente şi mai
pregnante. Fără îndoială N. Iorga a fost un fenomen încă în timpul vieţii sale, în vremea în care
personalitatea sa vulcanică şi proteică era în plină efervescenţă creatoare. Chiar în ajunul morţii
sale, o altă mare figură între geniile româneşti,
G. Călinescu (foto), îi schiţa un tablou sugestiv, rămas
în multe privinţe valabil până astăzi: „Schimbând ceea
ce-i de schimbat, N. Iorga a jucat în cultura
românească în ultimele patru decenii rolul lui Voltaire.
Personalitatea lui e covârşitoare... Iorga apare masiv
privit de departe prin numărul uriaş de tomuri scrise şi
prin multiplicitatea preocupărilor… Ştie atât de multe, a
călcat cu mintea lui atâtea documente încât memoria
lui însăşi va avea tăria unui document… El e un
specialist total, un istoric care a sorbit apa tuturor. Nu
este cu putinţă să-ţi alegi un domeniu oricât de îngust
şi umbrit din istoria română fără să constaţi că N. Iorga
a trecut pe acolo şi a tratat tema în fundamentul ei.
Multă vreme istoricul următor va fi osândit să
corecteze, să sporească sintezele lui N. Iorga,
plăcerea ed a intra într-o pădure virgină îi va fi
refuzată… Iorga este în istorie Virgiliu, Sf. Paul şi
Beatrice laolaltă, care te conduce din infernul
diplomelor până la roza celestă a viziunilor totale… În
vreme ce epigonii lui N. Iorga duc lupta pentru o
singură specialitate, N. Iorga ţine piept ca specialist pe toate laturile” 22 .
Prin enciclopedismul cunoştinţelor sale, prin varietatea preocupărilor, în egală măsură a
omului de acţiune, a profesorului, a lucrărilor tipărite cu tematică din cele mai variate domenii,
Iorga poate fi comparat cu oamenii Europei renascentiste, iar moştenirea lui scrisă e fără îndoială
cea mai bogată cantitativ din veacul nostru. Partea principală, masivă, parte integrantă a
moştenirii culturale române şi universale, o constituie opera sa de istoric, care face din el nu
numai cel mai de seamă reprezentant al istoriografiei româneşti, dar şi unul dintre cei mai
reprezentativi exponenţi ai acesteia în plan mondial. Iorga a fost ceea ce am putea denumi un
istoric total.
20
Nicolae Iorga, Roumains et Grecs au cours des siecles (a l’occasion des mariages princieres de
1921), Bucureşti, 1921, p. 54.
21
Vezi şi E. Condurachi, N. Iorga şi problema romanităţii orientale, în „Studii. Revistă de istorie”, tom
XVIII, 1965, nr. 6, p. 1233; J. Tambozi ş. a., Nicoale Iorga şi romanitatea orientală, Bucureşti, 2004 etc.
22
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, ed. 2, Bucureşti, 1986, p. 612.
29

„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 30-36
Laurenţiu URSU
MICHEL FOUCAULT.
ESCAPING THE TRANSCENDENTALISM BY HISTORIZING THE SUBJECT
Killing Cleo and Other Gods…
The Archaeology of Knowledge was Foucault’s methodological attempt at clarifying some
concepts used more or less implicitly in his earlier works such as The Birth of the Clinic: An
Archaeology of Medical Perception (1963) and The Order of Things: An Archaeology of the
Human Sciences (1966). The book was written in Tunis, where Foucault asked to be deployed for
personal reasons. From the very first paragraph the author challenges the classical view of
making history:
For many years now historians have preferred to turn their attention to long periods, as if, beneath the
shifts and changes of events, they were trying to reveal the stable, almost indestructible system of checks and
balances, the irreversible processes, the constants, the underlying tendencies that gather force […], the
movements of accumulation and slow saturation, the motionless bases that traditional history has covered with
a thick layer of events 1 .
For these historians, events are only the parts of a big puzzle whose image is already
given, the single worthwhile task being the rearrangement of facts according to the model. He
offers a new kind of approach in which the status of the historical event must be inverted.
Foucault (foto) tries to re-focalize the attention from the long periods of time characterized by
continuity and causality to the shifts and changes that suddenly
appear and have apparently no explanation. It seems that the
historians’ mission was to identify and eliminate everything that
contradicts their suppositions 2 .
Exactly this perspective is what Foucault wants to engage.
The important problem is for him no longer that of how a tradition is
imposed, or that of tracing a line of continuity between disparate
events, but one of divisions and transformations that dissolves the
continuous lines and serve as new foundations. The old question of
traditional history (how can a causal succession be established
between disparate events?) must give place to a completely different
set of questions that can allow different perspectives to the same
line of events (the possibility of writing two completely different
histories for the same event etc.).
Foucault remarks that in disciplines like the history of ideas,
the history of science, the history of philosophy, the history of thought and the history of literature,
attention was already being turned away from vast unities like periods or centuries to the
phenomena of rupture and discontinuity. History must also go forward and adapt itself to the
1 Michel Foucault, The Archaeology of Knowledge, Pantheon Books, New York, 1972, p. 3.
2 Ibidem, p. 5.
30

epistemological mutation that emerged in the humanities. He originates these long-term changes
in Marx, Freud and Nietzsche’s operas. Foucault tries to attenuate the singularity of his attempt
by mentioning previous research on the theme of discontinuity. He invokes Bachelard’s
epistemological acts of threshold (which suspend the continuous accumulation of knowledge,
interrupt its slow development, and force it to enter a new time) and Ganguilhem’s distinction
between the microscopical and the macroscopical scales of history in which events and their
consequences are not arranged in the same way, on each of the two levels, being written a
different history.
On a careful examination – without any ideological perspective 3 – history will reveal
several pasts, several hierarchies of importance, several teleologies, all for one and the same
situation. Awareness of the absence of a singular causal chain (that guaranties historical
continuity) and the possibility of conceiving some parallel coherent histories on different levels of
analysis are what engaged Foucault in this ambitious attempt to develop a new archaeological
theory of history. The critical point from where the new questioning begins is the document:
Ever since history has existed, documents have been used, questioned, and have given rise to
questions: the questions were whether the documents meant something, whether they were telling the truth,
and by what right they could claim to be doing so. All these questions pointing to the same end: the
reconstruction of the past from which they emanate 4 .
Now, history must change its position concerning the document. It must take as its primary
task not the interpretation of the document or the attempt to decide whether it is telling the truth,
but that of working with it from within and developing it:
The document is no longer for history an inert material through which it tries to reconstitute what men
have done or said, the events of which only the trace remains; history is now trying to define within the
document itself unities, totalities, relations, series 5 .
The researcher must set himself free from the anthropological justification of history as “an
age-old collective-consciousness” that uses the material documents to refresh his memory. This
and other metaphysical postulates must be, as much as possible, limited if not eliminated.
History, in its traditional form, undertook to memorizing monuments of the past, and to
transforming them into documents of the past. Now the task is that of transforming documents
into monuments. If, in the classical view, archaeology aspired to the condition of history, from now
on history must aspire to the condition of archaeology, to the intrinsic description of the
document.
Did he find a man-like God?
This change of rapports has some consequences. The first is the proliferation of
discontinuities within history. Instead of a continuous chronology of ration, traced back to some
inaccessible origin, there have appeared scales irreducible to a single law, which bear the types
of history peculiar to each one and cannot be reduced to the general model of a consciousness
that acquires progress and remembrance 6 . If, until recently, discontinuities were the raw material
which, through analysis, hat to be rearranged in order to reveal the continuity of events, from now
on they become one of the basic elements of historical analysis.
Traditionally discontinuity was the historian’s task to remove from history. Now it constitutes a
deliberate operation on the part of historian, not only a quality of the material. It is also the result of his
3 History, says Foucault, must detach itself from “the ideology of its past and reveal this past as
ideological”, in ibidem, p. 5.
4 Ibidem, p. 6.
5 Ibidem, p. 7.
6 Ibidem, p. 8.
31

description, and not something that must be eliminated by the means of his analysis. In short, the discontinuities
are transferred from the obstacles of the work into the work itself 7 .
The new concept of interpreting history is confronted with a number of methodological
problems: the establishment of a coherent and homogenous corpus of documents, the
establishment of a principle of choice, the specification of a method of analysis, the delimitations
of groups and subgroups that articulate the material etc.
Another consequence of the archaeological turn is that the theme and the possibility of a
total history begin to disappear, giving place to a new kind of history: a “general history” in
Foucaultian terms. A total history seeks to reconstitute the general form of a civilization, the
material or spiritual principle of a society, the common meaning of a phenomenon from a period,
the law that accounts for their cohesion 8 . It supposes that the same form of historicity operates
upon economic structures, social institutions and customs, political behavior and the development
of new technologies. These unifying postulates are challenged by new notions – like series,
divisions, shifts, limits, differences of level, chronological specifications etc. – proper to Foucault’s
archaeological project.
A general history tries to determine what form of relation may legitimately be described between
different series of events […]. A total description draws all phenomena around a single centre – a principle, a
meaning, a spirit, a world-view, an overall shape 9 .
Continuous history – says Foucault – is the indispensable correlative of the founding
function of the subject, the guarantee that everything that has eluded him can be restored, the
promise that one day the subject (in the form of a historical consciousness) will be able to
appropriate all those things that are kept away from him. In his systematic refusal to take the
subject, be it empirical or transcendental, as a starting point for his analysis, Foucault adopted a
resolutely anti-humanist problematic, though he still used to search for an a priori for
knowledge 10 . The subject became a “vacant place that may in fact be filled by different
individuals” 11 .
Foucault also operated a drastic modification on the usual concept of historical time.
Instead of a linear and totalizable time, he came up with a stratification, a dispersion of the series
of events. The Archaeology of Knowledge tried to simultaneously undermine transcendental
consciousness and traditional historical time.
“True Man and God alike”
Against the a-historical character of the Kantian a priori, and the trans-historicality of its
Husserl equivalent, Foucault proposes the paradoxical hypothesis of an a priori fully given in
history, which transforms itself with it. Technically, the term “historical a priori” is contradictory
because history is the space where experience is given, constituting the very possibility of the a
posteriori to exist and to manifest itself. On the other hand, the a priori is the a-historical “place”
where the transcendental subject can be founded. Transcendentalism is what Foucault tries to
elude.
Foucault’s critique of transcendentalism is twofold. Firstly, it implies a denunciation of the
anthropological illusions that chained the thought of modernity and, secondly, it tries to find a
valid answer to the problem of the conditions of the possibility of knowledge, based on a historical
7
Ibidem, p. 9.
8
Ibidem.
9
Ibidem, p. 10.
10
Beatrice Han, Foucault’s Critical Project. Between the Transcendental and the Historical, Stanford
University Press, 2002, p. 4.
11
Pamela Major-Poetzl, Michel Foucault’s Archaeology of Western Culture, North Carolina University
Press, 1983, p. 5.
32

a priori. His search for a non-anthropological foundation is very similar to the phenomenological
attempt at finding a solution to exceed transcendentalism (the transcendental ego and the a
priori).
Foucault makes a distinction between a centred subject and a decentered one. In the
nineteenth century anthropology and humanism tried to preserve the sovereignity of the subject
against the decentration first operated by Marx (relations of production, class struggle etc.), then
by Nietzsche (his genealogy). More recently, the research of psychoanalysis, linguistics and
ethnology have decentered the subject in relation to the laws of his desire, the forms of his
language and his mythical discourse 12 . These kinds of things cannot be explained by means of
historical consciousness. We now have an eclipse of that form of a total history that was secretly,
but entirely related to the synthetic activity of the subject (an ideological form of history).
Given the novelty of his project, some attempted to place him within the frames of
structuralism, de-constructivism or the postmodernist trend. Foucault (foto) rejected all
classifications. He was initially
pleased to go along with the
structuralist description, but later
emphasised his distance from this
approach, arguing that unlike the
structuralists he did not adopted a
formalist approach. However,
wherever the structuralists
searched for homogeneity in a
discursive entity, Foucault focused
on differences. He also had to
argue with Derrida, with whom he
ceased to communicate after some theoretical disagreements. Neither was he interested in
having the postmodern label applied to his own work, saying he preferred to discuss how
modernity was defined.
Challenging the Old Ways of Thinking…
Conceived primarily as archaeology, history must deliver itself from a huge mass of
notions, all linked with the theme of continuity. The most important are the notions of tradition,
influence, development and evolution, and that of spirit. The notion of tradition is intended to give
“a special temporal status to a group of phenomena that are both successive and identical”. It
makes it possible to rethink the dispersion of history in the form of causality, allowing a reduction
of the differences proper to every beginning, in order to pursue without discontinuity the endless
search for the origin.
The second notion is that of influence, which provides a support for the facts of
transmission, justifying an apparently causal process (but with neither rigorous delimitation nor
theoretical definition) with the help of other two subordinate notions: resemblance and repetition.
The notions of development and evolution fall into third place. They create the possibility
of grouping a succession of dispersed events, of linking them under the same organising
principle, of discovering a principle of coherence and of outlining a future unity.
The last notion is that of spirit, which enables us to establish a community of meanings,
symbolic links and resemblances between the simultaneous or successive phenomena of a given
period. This notion allows for the sovereignty of collective consciousness to emerge as the
principle of unity and explanation.
12 Michel Foucault, quoted work, p. 13.
33

All these concepts are ready-made syntheses, groupings that we normally accept before
any examination. We must question those divisions or groupings with which we have become so
familiar. For example, categories like “literature” and “politics” are quite recent. They can be
applied to medieval or classical culture only as retrospective hypotheses and by some formal
analogies; but neither literature nor politics, neither philosophy nor the sciences did articulate the
field of discourse in the seventeenth or eighteenth century as they did in the nineteenth century.
In any case, these divisions are always reflexive categories, principles of classification, normative
rules, and institutionalised types.
Should we have No Other “Gods”?
There are a number of units that are configured with the help of these and some other
similar notions, but the unities that must be suspended above all are those of author, book and
œuvre.
The frontiers of a book are never clear-cut: beyond the title, the first lines, and the last full
stop, beyond its internal configuration and its autonomous form, it is caught up in a system of
references to other books, other texts, other sentences. The “book” is only a node within a
network. It is not simply the object that one holds in his hands; and it cannot remain within the
little parallelepiped that contains it: its unity is variable and relative. As soon as someone
questions that unity, it blurs its self-evidence; it indicates and constructs itself only on the basis of
a complex field-of-discourse. The only strong identity of a book is its material support. Beyond it
we lose the coherence of a theme or of a single voice. Fragments from several books can be
more coherent one with the other than fragments from a single book.
The problems raised by the œuvre are even more difficult. How can we designate the
name of a single author to a collection of texts? And the designatory function is not a
homogeneous one. The establishment of a complete oeuvre implies a number of choices difficult
to justify. What status should be given to the letters and notes left by the author? How about
private conversations recorded by those present at the time, in short, the vast mass of verbal
traces left by an author at his death? Could we associate the authorial function with these verbal
and conversational traces? The œuvre – says Foucault – can be regarded neither as an
immediate unity, nor as a certain unity, nor as a homogeneous unity.
The last and the most complex unit that Foucault tried to disaggregate is the author. In
dealing with the author, we must consider the characteristics of a discourse that support this use
and determine its differences from other discourses.
In the first place, books are objects of appropriation. Speeches and books were assigned
to real persons only when the author became subject to punishment and to the extent that his
discourse was considered transgressive. In our culture and undoubtedly in others as well
discourse was not originally a product or a possession, but an action. It was first a gesture of
communication before it became a possession caught up in a circuit of property values 13 . The
notion of author appeared on a large scale in Europe mostly after the establishment of the
catholic index nominorum, and only with the scope of identifying and controling pernicious texts
and, subsequently, their authors.
The authorial-function is not constitutive to any discourse. Not even in the European
civilization were the same types of texts always linked with an author. There was a time when
literary texts (stories, folk tales, epics and tragedies) were accepted, circulated and valued
regardless of the identity of their author. In the Middle Ages it was only the so-called “scientific”
texts that needed validation by specifying the name of the author. The name of an author was a
proof for the veracity of a given discourse.
13 Michel Foucault, “What is an Author?”, in Language, Counter-Memory, Practice, Ed. D. F. Bouchard,
Ithaca, New York, Cornell University Press, 1977, pp. 124-127.
34

A completely new conception developed in the seventeenth and eighteenth centuries:
scientific texts came to be accepted on their own merits. The proof of veracity was founded on an
anonymous and coherent conceptual system of established truths and methods of verification.
Authentication no longer required reference to the individual who had produced them; the role of the
author as an index of truthfulness disappeared and, wherever it remained as the inventor's name, it was merely
to denote a specific theorem or proposition, a strange effect, a property, a body, a group of elements or a
pathological syndrome. At the same time, however, “literary” discourse was only acceptable if it carried an
author’s name; every poetical or fictional text was obliged to state its author and then the date, place, and
circumstances of its writing 14 .
A last theme that must be clarified is Foucault’s concept of discursive formation. In his
attempt at giving this notion a description he formulated many hypotheses (only to reject them
afterwards). The first hypothesis is that statements
different in form and dispersed in time form a group when
they refer to one and the same object. The second
hypothesis on making up a discursive formation meant
defining a group of relations between statements, one
which was based on their form and the type of connection
between them. The third hypothesis was based on the
possibility of establishing groups of statements by
determining the system of permanent and coherent
concepts involved. For example, the Classical analysis of
language and grammatical facts rested on a definite
number of concepts whose content and usage had been
established once and for all. Some of these concepts were
judgment (defined as the general, normative form of any
sentence), the subject and the predicate, the noun and the
verb etc.
Some authors identify the early concept of
“episteme”, used by Foucault (foto) in The order of Things, with the notion of discursive
formation. The large groups of statements that configure medicine, economics and grammar,
studied before as different epistemes, are actually discursive formations. A discursive formation –
in Foucault’s terms – “is the totality of relations that can be discovered, for a given period,
between the sciences when one analyses them at the level of discursive regularities” 15 .
The premise of his archaeological method is that systems of thought and knowledge
(epistemes or discursive formations) are governed by rules beyond those of grammar and logic,
operate beneath the consciousness of individual subjects and define a system of conceptual
possibilities that determine the boundaries of thought in a given domain and period. The
archeologist’s concern is to uncover the “rules of formation” that govern these configurations of
knowledge and to highlight the epistemological breaks that mark the movement from one
episteme to another 16 . In Kantian terms, an episteme is the historical a priori which makes certain
forms of knowledge become possible.
Never Pretended To Possess Any Eternal Truths…
14
Ibidem, p. 126.
15
Michel Foucault, The Archeology…, p. 191.
16
David Owen, Maturity and Modernity. Nietzsche, Weber, Foucault and the Ambivalence of Reason,
Routledge, New York, 1994, p. 144.
35

There are some similarities between modern
physics and Foucault’s archeology, as Pamela Major-
Poetzl has revealed. Foucault himself did not claim to
be adapting the theory of relativity to the study of
cultural phenomena. Nonetheless, there is a big
similarity between archaeology and field theory.
Einstein’s field theory has shifted the attention from
things (particles) and abstract forces (charges and
gravity) to the structure of space itself. Like field theory,
archaeology has shifted the attention from things
(objects) and abstract forces (ideas) to the structure of
“discourses” (organized bodies of knowledge and
practice, such as clinical medicine) in their specific
spatio-temporal articulations 17 . Like Einstein (foto),
Foucalt was not able to entirely eliminate the concept of
things and build a theory of pure relations, but he was
able to relativize “words” and “things” and to formulate rules describing epistemological fields.
However, while Einstein’s theories rest on a firm basis of mathematical proof in addition to
extensive experimental verification, Foucault has no such mathematical language at his disposal.
He is forced to use words, words that he must pull out of their accustomed meanings and put into
a new series of relationships.
The fundamental entity of discourse is the statement. But statements do not indicate
“things”, “facts”, “realities” or “beings”, but laws of possibility, rules of existence. No one can “find
structural criteria of unity for the statement […] because it is not in itself a unit, but a function that
cuts across a domain of structures and possible unities and witch reveals them, with concrete
contents in time and space” 18 .
The chronology of Foucault´s major works was interrupted by two periods of silence of five
and eight years respectively, at the end of which Foucault had changed his previous methods.
Archaeology was thus being followed by genealogy and that in its turn was being followed by the
study of the “techniques of the self”. Asked whether he was being inconsequent when periodically
changing his vision and his methods, Foucault answered that he could not hold the same vision
after years and years of studies. He never pretended to possess any eternal truths about
anything. Nevertheless, the most appropriate characteristic of his life and work is the
development of a technique of the self.
Bibliography
• Michel Foucault, The Archaeology of Knowledge, Pantheon Books, New York, 1972.
• Idem, “What is an Author?”, in Language, Counter-Memory, Practice, Ed. D. F. Bouchard,
Ithaca, New York, Cornell University Press, 1977.
• Beatrice Han, Foucault’s Critical Project. Between the Transcendental and the Historical,
Stanford University Press, 2002.
• Pamela Major-Poetzl, Michel Foucault’s Archaeology of Western Culture, North Carolina
University Press, 1983.
• David Owen, Maturity and Modernity. Nietzsche, Weber, Foucault and the Ambivalence of
Reason, Routledge, New York, 1994.
17 Pamela Major-Poetzl, quoted work, p. 5.
18 Ibidem, p. 24.
36

CRONICA
SITUAŢIA MEŞTEŞUGURILOR ARTISTICE ÎN
REGIUNEA TRANSFRONTALIERĂ PRUT ∗
37
Marcel LUTIC
Potrivit planificării activităţilor în cadrul proiectului Phare „ART –
Afaceri prin Renaşterea Tradiţiilor”, proiect derulat cu finanţarea Uniunii
Europene prin Programul de Vecinătate România – Republica Moldova
2004-2006, echipa de proiect a desfăşurat în perioada 1 februarie-30 iunie
2007 o serie de acţiuni menite să contribuie la o cât mai bună evaluare a
situaţiei existente în domeniul meşteşugurilor tradiţionale, în special a
celor artistice, în regiunea transfrontalieră Prut. Facem precizarea că am urmărit cu
preponderenţă meşteşugurile artistice pentru că meşteşugurile utilitare (dogăria, tâmplăria,
rotăria, pietrăritul, uneori şi olăritul ş. a.) şi-au pierdut în ultimele decenii rolul foarte important pe
care îl aveau pe vremuri în universul comunităţilor tradiţionale, astfel încât atunci când folosim
sintagma „meşteşuguri tradiţionale” facem trimitere mai ales la meşteşuguri artistice precum
ceramica (chiar şi cea utilitară având nebănuite valenţe artistice), aici fiind inclusă şi ceramica de
factură neolitică, o mare diversitate de subdomenii de la prelucrarea artistică a lemnului (linguri
decorative, bâte, mici obiecte de uz gospodăresc: casete pentru bijuterii, sărăriţe, căuşe, linguri,
funduri pentru mămăligă ş. a., obiecte de ritual: troiţe în mărime naturală, o varietate de troiţe
miniaturale, cruci de mână, pristornice ş. a., mic mobilier: mese, scaune şi scăunele, lăzi de
zestre, cufere ş. a.), textile şi port popular (scoarţe, scorţare, lăicere, păretare, ţoale, ştergare,
prosoape, năfrămuţe, trăistuţe, acoperitori de cap, cămăşi, catrinţe, brâie ş. a.), icoane în stil
bizantin, dar şi sculptate sau în miniatură, împletituri din nuiele, papură, paie, pănuşi de porumb
şi sfoară, prelucrarea pieilor, încondeierea ouălor, feroneria, croşetatul ş. a. Mai precizăm că
regiunea transfrontalieră Prut este formată din judeţele Botoşani, Iaşi, Vaslui, Galaţi, precum şi
din toate raioanele Republicii Moldova, proiectul nostru având ca zonă de acţiune tot acest
spaţiu, mai puţin judeţul Galaţi.
În perioada mai sus amintită a fost gândit şi realizat un chestionar urmărindu-se ca prin
completarea acestuia de către meşterii populari să se obţină informaţii cât mai exacte despre
situaţia lor. Acest chestionar a fost aplicat pe 76 de meşteri populari, 50 din judeţele Botoşani,
Iaşi şi Vaslui, iar 26 din raioane ale Republicii Moldova. În urma analizei acestor chestionare au
fost selectaţi cei 20 de membri fondatori ai reţelei ART (vezi Fig. 1), reţea ce-şi propune să
identifice şi să promoveze meşteşugurile din această regiune, încercând să dezvolte mai mult şi
mai bine sistemul antreprenorial, în sensul transformării activităţii meşterilor în mici afaceri de
succes.
Vom încerca în rândurile următoare să analizăm câteva aspecte majore privitoare la
meşteşugurile tradiţionale din această regiune. Urmare a analizei amănunţite a celor 76 de
chestionare, a numeroaselor contacte anterioare, a studierii bibliografiei de specialitate, dar mai
∗ Material publicat şi în Românii din afara graniţelor ţării. Coordonate istorice şi naţionale în cadrul
european. Simpozion internaţional, Iaşi-Cahul-Chişinău, 1-4 noiembrie 2007. Volum editat de Iulian Pruteanu-
Isăcescu & Mircea-Cristian Ghenghea. Prefaţă de Iulian Pruteanu-Isăcescu. Postfaţă de Gheorghe Zbuchea,
Casa Editorială „Demiurg”, Iaşi, 2007, p. 361-369.

cu seamă a vizitelor de documentare întreprinse de echipa de proiect în lunile mai-iunie 2007,
situaţia meşteşugurilor tradiţionale în regiunea transfrontalieră Prut poate fi descrisă după cum
urmează.
Din punct de vedere ocupaţional, repartiţia este următoarea: 18% – învăţători, educatori şi
profesori, 15% – pensionari, 5% – agricultori, 5% – casnici, 5% – elevi, 12% – alte profesii
(instalator, mic întreprinzător, bibliotecar, factor poştal, cântăreţ bisericesc, secretar, asistent
medical ş. a.), iar un procent major, 40%, se declară … meşteri populari; aşadar, ocupaţia este
reprezentată, în viziunea respectivilor, chiar de meşteşugul practicat, deşi oficial, în
nomenclatorul de ocupaţii din România, această formulare nu apare. Dintre meşteşuguri se
detaşează olăritul (37%), urmat îndeaproape de prelucrarea lemnului (34%), inclusiv tâmplăria şi
dogăria, ţesutul (11%) şi împletitul nuielelor (tot 11%), în vreme ce blănăritul şi fierăritul adună 4,
respectiv 3%. Cei 60% care au declarat că au o altă ocupaţie de bază reprezintă următoarele
meşteşuguri: industria casnică (ţesut, port, broderie) – 25%, împletituri (nuiele, papură, paie,
pănuşi, sfoară, dar aici se regăsesc şi cei care confecţionează mături şi mărţişoare) – 23%, cu
precizarea că aproape 10% dintre aceşti meşteri se ocupă cu împletitul sforii, ouă încondeiate –
12%, icoane (pe sticlă, lemn şi piatră) – aproape 10%, măşti (inclusiv din lemn) – 10%,
prelucrarea lemnului (cuprinzând şi butnăritul) – 8%, olăritul – 2%, croşeta – 2% şi alte
meşteşuguri (prelucrarea pieilor, feronerie şi jucării) – 8%. Însă, pentru a avea o privire mai
exactă asupra repartiţiei meşteşugurilor în regiunea transfrontalieră Prut trebuie neapărat să ne
raportăm la totalul celor chestionaţi. Astfel, cei mai mulţi meşteri populari din această regiune
practică meşteşugurile conexe industriei casnice (20%) şi diversele genuri ale împletitului (18%),
pentru ca acelaşi procent, 18%, să fie repartizat atât olăritului utilitar şi artistic, cât şi prelucrării
lemnului. Reiese, aşadar, că şi această regiune se înscrie în repartiţia oarecum general valabilă
pe teritoriul întregului spaţiu românesc, cele patru mari meşteşuguri care adună cele mai mari
procente fiind cele mai răspândite în toate regiunile ţării. Procentul rămas de 34% revine
următoarelor meşteşuguri: ouă încondeiate – 8%, măşti – 7%, icoane – 6%, croşetă – 5% şi alte
meşteşuguri (deja enumerate mai sus) – 8%.
Facem precizarea că mulţi dintre meşteri au declarat că practică mai multe meşteşuguri;
în opinia noastră, această tendinţă afectează serios dezvoltarea sănătoasă a meşteşugurilor
tradiţionale. Drept argument prezentăm in-extenso opinia avizată a cunoscutului etnolog român
Petru Caraman: „Folclorul nostru paremiologic ne indică fără echivoc că ţăranul care practică în
mod rudimentar atâtea meşteşuguri manifestă o deosebită preţuire pentru meşteşugarul
specialist, care ştie „una şi bună”, iar nu „multe şi rele!”. Iată ce recomandă unul din ele
meseriaşului: „Ţine-te numai de una; nu sări din una-ntr-alta!”. Iar alteori, exprimându-se ironic la
adresa meşteşugarului care se ţine de mai multe meserii – ca vânătorul care „aleargă de-odată
după doi iepuri” sau ca nechibzuitul care vrea să ducă „doi pepeni într-o mână” sau ca cel care
vrea să stea „în două luntri” – proverbul spune cu duh: „Multe ştie, multe croieşte / Şi nici-una nu
isprăveşte!” sau „La multe cine gândeşte, / Nici-una nu isprăveşte!”. Alteori, satira proverbului
loveşte şi mai în plin enciclopedismul tehnic, ca atunci când constată că „Celui cu meserii multe, /
Casa-i este fără curte!”. Prin urmare, enciclopedismul se răzbună crunt asupra meseriaşului carel
practică prin repercusiunile cele mai nefaste asupra bunei lui stări. Şi e foarte natural dacă ne
gândim că un asemenea meseriaş nu poate adânci pe nici una din multele lui meserii, aşa că
lucrul ieşit din mâna lui va fi în mod fatal de calitate inferioară, ceea ce va avea drept consecinţă
imediată crearea unei faime rele în jurul său şi implicit evitarea lui de către clienţi, care vor merge
toţi să-şi caute alţi meşteri mai destoinici. Falimentul economic este deci, mai curând sau mai
târziu, inevitabil. Dar atitudinea satirică a poporului împotriva meşteşugarului „bun la toate”
culminează în proverbul „Douăsprezece meserii – Treisprezece sărăcii!”, care-şi află
corespondente şi la alte popoare din Europa”.
Revenind la studiul nostru, amintim că în ceea ce priveşte vârsta, peste jumătate din
meşterii populari ai acestei regiuni (53%) au între 40 şi 59 de ani, cu precizarea că un procent
important (17%) este trecut de 55 de ani, 20% au între 60 şi 79 de ani (13% între 60 şi 69 de ani,
38

iar restul de 7% peste 70 de ani). Constatăm că aproape trei sferturi (73%) dintre meşterii
populari de aici au trecut de vârsta de 40 de ani, ceea ce întăreşte ideea potrivit căreia
majoritatea celor care practică meşteşugurile sunt în vârstă. Restul procentului de 27% este
repartizat astfel: 17% dintre meşteri au între 30 şi 39 de ani, 7% între 20 şi 29 de ani, iar un
procent infim, 3%, au între 15 şi 19 ani, ceea ce întăreşte afirmaţia de mai sus privitoare la vârsta
înaintată a celor care se ocupă de meşteşugurile tradiţionale. Un criteriu apropiat vârstei este
reprezentat de anii de experienţă în domeniul meşteşugului respectiv. Un sfert dintre meşteri au
între un an şi 5 ani de experienţă, în timp ce un alt sfert (23%) au între 6 şi 10 ani, iar 10% au
între 11 şi 15 ani de experienţă. Aşadar, cu mult peste jumătate dintre meşterii acestei zone
(58%) s-au apucat de meşteşug după 1990 sau chiar după 2000 (un sfert dintre ei!); evident,
acest fapt s-a petrecut în condiţiile dezgheţului de după căderea comunismului în cele două ţări.
Interesant este că un procent semnificativ (11%) îl reprezintă şi meşterii care au peste 40 de ani
de experienţă, unul dintre meşterii chestionaţi afirmând că are nici mai mult, nici mai puţin de 70
de ani de experienţă! Restul procentelor sunt distribuite după cum urmează: 8% – între 16 şi 20
de ani de experienţă, 8% – între 26 şi 30 de ani, 7% – între 36 şi 40 de ani, 5% – între 21 şi 25 de
ani, iar 3% între 31 şi 35 de ani de experienţă. Există meşteri care fac acest lucru de o viaţă,
adică din copilărie (16%), însă mulţi dintre ei au descoperit meşteşugul abia după ieşirea la
pensie sau după despărţirea de ultimul loc de muncă.
La criteriul învăţării, deprinderii meşteşugului constatăm că cei mai mulţi meşteri consideră
familia ca principala sursă a învăţării (41%). Apoi, un procent semnificativ, 23%, susţin că au
deprins meşteşugul de unii singuri; aici trebuie precizat că adesea se începe învăţarea în familie,
pentru ca mai apoi să se continuă perfecţionarea de unul singur. 14% indică şcoala ca izvor al
învăţării, pe când 9% susţin că un rol foarte important în acest sens l-au avut prietenii pricepuţi
într-un meşteşug sau altul. 13% au „furat” meşteşugul de la meşteri consacraţi, de la maiştri din
fabrici sau din ateliere specializate, iar foarte puţini şi-au însuşit meşteşugul urmând cursuri
speciale în cadrul unor fundaţii sau la Fondul de Arte Plastice.
În privinţa scopului pentru care este practicat meşteşugul se constată că peste jumătate
dintre meşterii populari din regiunea transfrontalieră Prut (53%) fac acest lucru din pasiune şi
plăcere, în timp ce alţi 30% fac asta pentru că nu au încotro, meşteşugul respectiv fiindu-le
ocupaţia de bază; 17% recunosc că practică un meşteşug pentru a mai aduna venituri
suplimentare. Remarcăm că în cele trei judeţe ale României pasiunea se împleteşte mai bine cu
venitul suplimentar, în timp ce în Republica Moldova pasiunea este inoculată ocupaţiei de bază,
care este în acest caz meşteşugul.
Meşterii din această zonă practică meşteşugurile în următoarele forme: persoană fizică
autorizată (patentă în Republica Moldova) – 24% (cu precizarea că cei mai mulţi meşteri
autorizaţi în acest fel, aproape 20%, sunt peste Prut!), asociaţie familială – 10%, societate
comercială – 9%. Potrivit legislaţiei actuale numai aceşti meşteri populari îşi desfăşoară
activitatea legal, ei reprezentând nici jumătate din totalul meşterilor din regiune, adică 43%.
Restul de 57% sunt aşadar în afara legii, marea miză a ajutorului pe care Uniunea Europeană ar
trebui să-l dea acestei zone fiind tocmai aducerea acestui număr mare de meşteri în legalitate
sau măcar în proximitatea legii. Ce au răspuns, totuşi, cei 57% la întrebarea aceasta? Aproape
28% susţin că practică meşteşugul individual sau independent (?!), ca liber profesionişti, în
gospodărie sau ca persoane fizice … neautorizate; 8% spun că se rezumă la practicarea lui în
şcoli, asociaţii şi fundaţii, 6% doar în târguri; 4% de … plăcere, iar un procent destul de mare
(11%) nici măcar nu au găsit răspuns, fapt semnificativ pentru harababura care există în relaţia
dintre aceste categorii socio-profesionale şi statele român şi moldovenesc (deşi în Republica
Moldova situaţia s-a reglementat sensibil după apariţia Legii Meşteşugurilor).
Privitor la respectarea tradiţiei locale, tradiţie reflectată în special în materiile prime
folosite, în tehnicile utilizate, în câmpul cromatic şi în cel decorativ, răspunsurile primite nu ne dau
posibilitatea evidenţierii adevăratei măsuri la care este sau nu respectată tradiţia locală. Deşi
62% dintre cei chestionaţi declară cu seninătate că respectă „în mare măsură” această tradiţie,
39

avem serioase motive să ne îndoim că acest procent este unul real. Motivul esenţial al îndoielii
noastre rezidă în faptul că mulţi meşteri actuali nu mai cunosc ce a fost cândva tradiţia locului
respectiv; afirmaţia lor prea îndrăzneaţă de la acest punct pleacă de la un fals patriotism local,
care însă nu se bazează pe o cunoaştere profundă a particularităţilor zonei etno-folclorice în care
locuiesc. Drept urmare, socotim că înjumătăţirea acestui procent este absolut necesară, 30%
fiind un procentaj rezonabil în această privinţă. Mai aproape de adevăr se postează meşterii care
declară că se situează „în mică măsură” aproape de tradiţia locală (34%); 4% admit făţiş că nu
respectă deloc tradiţia locală. Rezumând, putem spune că un procent zdrobitor de 70% dintre
meşterii zonei respectă „în mică măsură” sau deloc tradiţia locală. Din punct de vedere ştiinţific,
este un mare pas înapoi, însă înţelegem că din punct de vedere comercial meşterii zonei
încearcă să se apropie de cerinţele pieţei de consum, fapt, până la un punct, de înţeles.
Mai mult de o treime (35%) dintre meşterii regiunii transfrontaliere Prut nu au un atelier în
care să-şi desfăşoare în bune condiţii activitatea meşteşugărească. Remarcăm aici că mai
degrabă meşterii din Republica Moldova s-au străduit să-şi amenajeze un astfel de atelier, din
această treime fără atelier majoritatea absolută (80%) provenind din judeţele României. Pentru a
nu ne face iluzii că restul de 65% dintre meşteri au atelier, trebuie să precizăm că adesea aceştia
improvizează într-una din camerele locuinţei un soi de atelier, declarând cu candoare că au
atelier (uneori, „toată casa” devine atelier, unele meşteşuguri presupunând etape multe şi diverse
până la obţinerea obiectul finit; alteori, atelierele se află în incinta unor unităţi şcolare, asociaţii
sau fundaţii, respectivii meşteri desfăşurându-şi activitatea aici în calitate de elevi sau membri ai
acelor ONG-uri). În aceste condiţii, procentul celor care au realmente un atelier scade dramatic
spre 40-50% din totalul meşterilor din regiune. Acceptând, totuşi, procentul care a reieşit din
sondaj (65%), iată cum socot meşterii că le este dotat atelierul: foarte bine – doar 11%, potrivit –
36% (marea majoritate!) şi slab – 18%. Aşadar, peste jumătate din cei care au ateliere, mai mult
sau mai puţin improvizate, declară că acesta este slab sau potrivit dotat, ceea ce reclamă evident
o politică de îmbunătăţire a dotării cu instrumente de lucru adecvate a acestor meşteri populari.
Asta pentru că „După unelte se cunoaşte meşterul”, pentru că nu-i de ajuns să ştii o meserie şi să
fii îndemânatic în practica ei, dar este neapărată nevoie să ai şi cu ce lucra la dânsa (după cum
bine remarca Petru Caraman).
În privinţa formelor de asociere, expresie a solidarităţii şi ataşamentului faţă de noua
breaslă a meşteşugurilor, iată ce relevă realitatea din teren: aproape două treimi (64%) dintre
meşterii chestionaţi sunt membri ai celor două mari asociaţii care există în regiunea
transfrontalieră Prut: Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova, cu sediul la Iaşi, şi Uniunea
Meşterilor Populari din Moldova, cu sediul la Chişinău. Însă, nuanţele ne dau bătăi de cap şi aici.
În timp ce în zona de est a României, dacă raportăm numărul de meşteri asociaţi la numărul total
al meşterilor din România care au răspuns la acest chestionar, reiese că numai 42% dintre ei
sunt membri ai unor structuri asociative, în vreme ce procentul similar din Basarabia este net
superior, tinzând spre sută la sută: 88%; acest fapt arată, încă o dată, seriozitatea muncii celor
care diriguiesc activitatea meşterilor populari de dincolo de Prut, un avantaj evident fiind şi acela
că aici s-au păstrat din perioada sovietică uniunile de creaţie, prin acestea statul putând ajuta cât
de cât pe respectivii membri. În această privinţă este clar că meşterii populari din România se pot
uita cu jind la omologii lor de peste Prut, urmând ca în timp să înveţe şi ei mai bine lecţia asocierii
şi solidarităţii. Totuşi, încă o nuanţă e bine să fie adăugată la acest tablou: în Basarabia selecţia
celor care intră în asociaţiile de meşteri populari nu este atât de riguroasă ca în România, politica
factorilor de decizie de aici fiind mult mai permisivă, cu bunele şi relele care decurg de aici. Unii
dintre meşterii regiunii sunt membri ai altor asociaţii sau fundaţii locale, zonale sau chiar
naţionale, precum Asociaţia Culturală „Tinere Vlăstare” din Pogoneşti – Vaslui, Fundaţia „Ştefan
Luchian” din Botoşani sau chiar ilustra Academie a Artelor Tradiţionale de la Sibiu. Mai
menţionăm că unii dintre meşterii populari din Republica Moldova sunt şi membri ai asociaţiei de
la Iaşi, acest fapt neexcluzând, bineînţeles, calitatea de membru al Uniunii de la Chişinău. În
concluzie, putem afirma că mai ales în România gradul de asociere este relativ redus, mulţi dintre
40

meşteri preferând, din diverse motive, să nu se înscrie în asociaţiile de profil. Totuşi, constatăm
cu bucurie că în urma înfiinţării în 2003 a asociaţiei de la Iaşi şi în special a activităţilor iniţiate şi
derulate din 2004 încoace, mulţi dintre meşterii regiunii îşi exprimă dorinţa de a deveni membri şi
de a se implica în activitatea asociaţiei. Din păcate, nu întotdeauna putem onora prompt aceste
solicitări, existând, după cum aminteam mai sus, o serie de criterii bine determinate pe care
respectivii trebuie să le îndeplinească înainte de a fi primiţi în asociaţie, criterii ţinând evident de
respectarea într-o cât mai mare măsură a arhaicităţii meşteşugului practicat.
Cu puţin peste un sfert (27%) dintre meşterii chestionaţi au mai participat la diverse forme
de instruire în ultimii cinci ani. Cele mai multe astfel de activităţi au fost iniţiate şi derulate de
Uniunea Meşterilor Populari din Moldova, preşedintele Ion Bălteanu propunând adesea teme de
discuţie extrem de actuale, precum: „Cum să luăm un credit din bancă”, „Cum să iniţiem afacerea
personală” (mulţi dintre meşterii din Basarabia fiind prezenţi la acest seminar) sau „Introducere în
antreprenoriat”. Alte instruiri specifice au fost realizate de către activa Fundaţie pentru
Meşteşuguri de la Bucureşti, una la Vaslui, alta la Iaşi, ambele în septembrie 2006, la cea de la
Iaşi fiind parteneră şi Asociaţia Meşterilor Populari din Moldova. Unii meşteri lemnari au participat
la seminarul „Marketingul produselor din lemn” organizat de către Institutul Naţional al Lemnului
(Bucureşti, 2006), alţi meşteri, din Basarabia de astă dată, luând parte la seminarul „Marketingul
meşteşugurilor”, derulat în cadrul unui proiect finanţat de Departamentul de Comerţ al SUA. Alţi
meşteri socot tot forme de instruire şi participarea la cursurile organizate de către Şcolile
Populare de Arte şi Meserii din Botoşani şi Iaşi sau proiectele locale ale Fundaţiei „Ştefan
Luchian” din Botoşani. În concluzie, marea majoritate a celor implicaţi în acest sondaj (73%) nu
au urmat în ultimii 5 ani vreo formă de instruire specifică, fapt care se constituie într-un argument
pentru iniţierea unor astfel de activităţi. Trebuie, totuşi, să remarcăm şi de data asta un plus
pentru meşterii din Basarabia, care se mişcă mult mai repede în direcţia economiei de piaţă.
Din completarea răspunsurilor la întrebarea privitoare la promovarea produselor
meşteşugăreşti reiese că meşterii populari confundă promovarea lor cu vânzarea, această
confuzie putând fi generată şi de modul cum sunt dispuse variantele de răspuns în structura
chestionarului. Evident, cei mai mulţi dintre meşteri îşi promovează şi vând produsele în mai
multe locuri, însă de departe cel mai atractiv loc în care încă se mai poate face acest lucru este
târgul de meşteri (36%), apoi urmează expoziţiile (adesea cu vânzare) organizate de muzeele
etnografice şi magazinele aflate în incinta aceloraşi muzee (23%), în vreme ce promovarea şi
vânzarea prin intermediul expoziţiilor personale ocupă locul al treilea (17%); meşterii populari din
regiune încep să fie prezenţi şi pe internet (10%), iar un procent redus (4%) au cataloage de
produse şi/sau pliante personalizate. Alte forme de promovare şi de vânzare utilizate de procentul
de 10% rămas sunt magazinele specializate pe produse meşteşugăreşti din marile oraşe,
comenzi către persoane fizice şi juridice, vânzare la piaţă sau la tonetă, depunerea în consignaţii,
schimbul plin pe plin (mai ales în sate şi în cazul ceramicii şi produselor rezultate din împletitul
papurii şi a nuielelor) ş. a.
Relevante pentru proiectul nostru sunt rezultatele la întrebarea referitoare la măsura în
care meşterii populari de aici îşi doresc să transforme meşteşugul lor într-o afacere. Ei bine, 62%
dintre repondenţi susţin că vor acest lucru într-o mare măsură; însă, analiza din interiorul acestui
răspuns ne arată că există iarăşi mari deosebiri în această privinţă între meşterii din România şi
cei din Republica Moldova; astfel, 49% din meşterii români îşi doresc transformarea meşteşugului
într-o afacere, în timp ce procentul meşterilor de peste Prut este de ... 88%, fapt ce vine să
reconfirme apetitul mai mare pentru economia de piaţă al meşterilor basarabeni. Există un
procent semnificativ de meşteri populari de pe cele două maluri ale Prutului pe care nu-i
interesează decât într-o mică măsură transformarea meşteşugului într-o afacere (27%); şi aici
procentul meşterilor din România este covârşitor, 82%, iar pe 11% nu-i interesează deloc acest
aspect, majoritatea absolută fiind iarăşi de dincoace de Prut.
Demararea unei mici afaceri în domeniu este cheia de încercare a destul de puţini meşteri
(22%); trebuie remarcat neapărat că şi aici meşterii din Basarabia sunt cu un pas înainte, din cei
41

care au răspuns la chestionar aproape 50% având deja demarate afaceri, în România procentul
cifrându-se undeva în jurul a 18%. 78% din meşteri, mulţi chiar dintre cei care au demarat o
afacere, se plâng de birocraţia ce le taie adesea elanul, precum şi de costurile ridicate pe care le
presupune iniţierea şi susţinerea unei afaceri (22%); însă, cei mai mulţi din cei 78% care nu au
demarat vreo afacere se raportează la neasumarea riscului ca respectiva afacere să nu fie
profitabilă (27%) şi la necunoaşterea legislaţiei aferente domeniului (24%), destui meşteri
neavând încredere în capacităţile lor antreprenoriale (13%).
În tot acest context, nici nu mai este de mirare că 88% dintre repondenţi nici măcar nu au
auzit despre sursele de finanţare destinate meşteşugurilor decât într-o „mică măsură” (46%) sau
chiar nu au deloc habar că există aşa ceva (42%), cei mai mulţi dintre aceştia fiind, evident, din
judeţele României, meşterii populari basarabeni fiind mult mai bine informaţi şi în acest sens.
Raportat la numărul de repondenţi din Basarabia, procentul celor care ştiu „în mare măsură” de
existenţa surselor de finanţare este de aproape 25%, pe când în judeţele din estul României
acest procent este de ... 4%. Fără comentarii!
În sfârşit, meşterii din regiunea transfrontalieră Prut au aşteptări foarte mari de la
integrarea României în UE, aproape 60% considerând că acest fapt va duce (şi) la îmbunătăţirea
situaţiei meşteşugurilor. 35% cred că integrarea nu va afecta decât într-o „mică măsură”
meşteşugurile din România, 5% fiind eurosceptici convinşi. Paradoxal, remarcăm şi aici un mai
mare grad de neîncredere în integrare tot la meşterii români, 32% din totalul acestora
exprimându-se în această direcţie. Iată un răspuns elocvent: „Vai de noi! Tot la fel. Meşterii
populari suntem ai nimănui” (Gheorghe Ţugui – Vorona / Botoşani).
În concluzie, în regiunea transfrontalieră Prut meşteşugurile sunt practicate cel mai
adesea de către bătrânii şi săracii satelor, izolat, într-un anonimat descurajant, în condiţii tehnice
precare, foarte rar în ateliere amenajate, de cele mai multe ori fără implicarea autorităţilor locale
sau judeţene/raionale. În acest context, păstrarea şi practicarea meşteşugurilor tradiţionale
reprezintă rezultatul voinţei şi perseverenţei persoanei în cauză, plăcerea de a lucra obiecte
vechi, parte a legăturii vii cu strămoşii, fiind pentru mulţi dintre meşterii populari din această
regiune un adevărat crez de viaţă.
Fig. 1. Membrii Reţelei ART la Festivalul Prutului desfăşurat la
Iaşi, în perioada 12-13 octombrie 2007
42

„Chronos. Revistă de istorie”, anul VI, nr. 1 (10), 2008, p. 43-47
ÎNCEPUTUL ÎNFĂPTUIRII MARII UNIRI DIN 1918
90 DE ANI DE LA UNIREA BASARABIEI CU ROMÂNIA
Prof. dr. Alexandru PORŢEANU
În ansamblul istoriei înfăptuirii Marii Uniri din
1918, al celor mai de seamă momente pregătitoare ale
sale, anul 1917 a marcat începutul eliberării Basarabiei 1
din regimul de ocupaţie a acesteia de către Imperiul
ţarist, instaurat în 1812, care durase aproape un secol
(luând în considerare şi modificările parţiale din 1856 şi
1878). Principalele evenimente istorice şi aspecte
politice ale anului revoluţionar 1917 din Basarabia –
începând din primavară, dezvoltându-se ascendent
până la sfârşitul anului şi continuând la începutul celui
următor 2 – prevesteau neîndoielnic atât direcţia
principală ce se clarifica tot mai evident, cât şi
obiectivele principale ale marii mişcări de renaştere
naţională a Basarabiei, care se îndrepta în modul cel
mai natural spre revenirea istorică în cadrul politicoteritorial
pe deplin legitim al întregii naţiuni române.
Noul regim politic reprezentat de Republica
Democratică Moldovenească proclamată la 2/15
decembrie 1917, a întâmpinat dificultăţi ce păreau de
nesoluţionat şi care puneau în pericol atât propria sa
existenţă, dar mai ales întreaga viaţă socială şi însăşi fiinţa ei naţională. Instaurarea regimului
bolşevic în Rusia, care s-a declarat împotriva „separatismului moldovenesc”, a amplificat la
maximum aceste pericole, cu atât mai mult cu cât tensiunile politice şi militare din relaţiile
româno-ruse s-au exacerbat în decembrie 1917 – februarie 1918 până în pragul declanşării unui
război direct. În acele condiţii, autorităţile basarabene au decis să trimită două delegaţii succesive
la Iaşi (9 decembrie şi 6 ianuarie) pentru a cere sprijinul militar al României. În situaţia acelor
momente de mare presiune generală asupra tuturor românilor, sprijinirea armată a Basarabiei era
extraordinar de dificilă şi riscantă 3 Fosta clădire a Sfatului Ţării
. Dar şi provocările inamice riscau escaladarea intervenţiei
militare, căci însăşi capitala Republicii Democratice Moldoveneşti, Chişinăul, era supusă direct
teroarei bolşevice la începutul lunii ianuarie 1918, cu ameninţarea de moarte la adresa membrilor
Sfatului Ţării şi a tuturor liderilor naţionali ai românilor. După arestarea ministrului României la
Petrograd şi a membrilor misiunii diplomatice române de către guvernului Rusiei sovietice, acesta
a decis la 13/26 ianuarie 1918 ruperea relaţiilor diplomatice cu România, precum şi sechestrarea
importantului tezaur refugiat de guvernul român în Rusia. În condiţii atât de grele, după deliberări
deosebit de laborioase, guvernul I. I. C. Brătianu a decis trimiterea ajutorului militar solicitat. În
1 Rodica Porţeanu, Alexandru Porţeanu, 90 de ani de la începutul eliberării Basarabiei, în „Revista
Română”, Iaşi, anul XIII, nr. 4 (50), decembrie 2007, p. 16-18.
2 Ştefan Ciobanu, Unirea Basarabiei, Iaşi, 2001, 316 p.
3 Rodica Porţeanu, Alexandru Porţeanu, op. cit., p. 18.
43

seara zilei de 13/26 ianuarie 1918, divizia a XI-a română, comandată de generalul Ernest
Broşteanu, îşi făcea intrarea în Chişinău, fiind primită de întreaga populaţie cu o vie însufleţire,
împreună cu altă divizie de infanterie, a XIII-a, şi cu diviziile I şi II de cavalerie. O serie de
operaţiuni militare au trebuit desfăşurate pentru asigurarea unor localităţi sau zone ca Tighina,
sudul Basarabiei şi în zona dunăreană pe braţul Chilia, la Cetatea-Albă ş. a. Aramata română a
acţionat ca un factor de garanţie a ordinei, fără a se implica în treburile proprii ale autorităţilor
regimului democrat instaurat în Basarabia. În aceste împrejurări, la 24 ianuarie / 6 februarie 1918,
Sfatul Ţării a proclamat independenţa republicii. Preşedintele ei a rămas Ion Inculeţ, iar puterea
executivă a fost încredinţată unui Consiliu de miniştri condus de dr. Daniel Ciugureanu. Stabilirea
datei pentru proclamarea independenţei Basarabiei a avut în vedere şi semnificaţia coincidenţei
ei cu aniversarea Unirii Principatelor la 24 ianuarie 1859.
Dealtfel, încă înaintea proclamării, „guvernul Republicii Moldoveneşti a dorit să participe la
tratativele de pace ale Puterilor centrale cu guvernele din Petrograd şi Kiev, trimiţând încă la 5
ianuarie 1918 pe reprezentanţii săi la Brest-Litovsk, dar aceştia au fost împiedicaţi de maximalişti
(bolşevici – n. n., A. P.) şi n-au putut părăsi teritoriul Republicii Moldoveneşti”. Dorinţa participării
distincte a guvernului Republicii Moldoveneşti la tratativele de la Brest-Litovsk, oricât de grele
erau acestea, era un indiciu al independenţei autorităţilor legitime ale Basarabiei, al separării lor
depline de orice legătură statală cu Rusia, al obiectivului programatic de a se înscrie ca subiect
de drept în relaţiile statale în curs de constituire. Obstrucţionarea de către bolşevici a deplasării
delegaţiei basarabene era şi un indiciu în acelaşi sens. Precizarea susmenţionată a intenţiei
implicării în tratativele de la Brest-Litovsk, era făcută chiar de Nota diplomatică a guvernului
Republicii Moldoveneşti, adresată guvernului german şi celui austro-ungar, care aducea la
cunoştinţă „că prin hotărârea parlamentului moldovenesc numit Sfatul Ţării, din 24 ianuarie stil
vechi, Republica Moldovenească s-a declarat independentă”. Nota cerea să se recunoască
existenţa Republicii Moldoveneşti ca un „stat naţional independent, absolut suveran”, precum şi
comunicarea răspunsului. Ea era datată Chişinău 11 februarie 1918 (probabil stil nou, ceea ce
corespundea cu 29 ianuarie stil vechi), fiind semnată de preşedintele Consiliului de miniştri,
Ciugureanu şi de ministrul de externe Pelivan. Note identice, care însă nu conţineau pasajul
referitor la intenţia guvernului de la Chişinău de a participa la tratativele de la Brest-Litovsk, au
fost adresate către guvernele Turciei şi Bulgariei. Acelaşi text era transmis, prin Salonic, la Paris,
guvernului Franţei, cu rugămintea ca el să fie comunicat guvernelor Marii Britanii, Italiei, Belgiei,
Greciei, Statelor Unite ale Americii, Spaniei, Suediei, Norvegiei, Olandei, Danemarcei, Elveţiei şi
Portugaliei.
La scurt timp după notificarea independenţei Republicii Moldoveneşti, guvernul noului stat
e obligat să adreseze, la 13/26 februarie 1918, un protest telegrafic energic guvernului austroungar,
„împotriva violării drepturilor sale suverane” prin intrarea trupelor austriece pe teritoriul său
la 24 februarie, în zona localităţii Noua Suliţă, cerând retragerea imediată a acelor trupe.
Telegrama a fost înregistrată de staţiile militare de radio şi transmisă de Şeful Statului Major
General austriac la Ministerul de externe vienez. Nota de transmitere preciza că obiectivul acţiunii
era asigurarea militară a oraşului Cernăuţi, urmând ocuparea Hotinului la 1 martie, permiţându-şi
a adăuga: „Nu se cunoaşte oficial o Republică Moldovenească. Sunt de părere că nu trebuie dat
răspuns telegramei”.
După depăşirea grelelor momente de cumpănă din decembrie 1917 – ianuarie 1918,
Basarabia eliberată prin voinţa sa proprie, cunoştea o remarcabilă intensificare a curentului care
dorea tot mai mult Unirea cu România. Au loc e serie fără precedent de contacte politice ale
factorilor de la Chişinău cu guvernul român şi celelalte autorităţi române de la Iaşi. Dificultăţile
politice principale în calea unificării proveneau din situaţia deosebit de grea în care se afla
România în ajunul şi în timpul tratativelor de la Buftea, care impuneau României apăsătorul tratat
de pace cu Puterile Centrale. Cu toate acestea, afirmarea voinţei de unificare făcea progrese
vizibile aproape pretutindeni în Basarabia. La 18 februarie / 3 martie 1918, Zemstva (Consiliul)
judeţului Bălţi, care fusese aleasă prin vot universal, a adoptat o moţiune care cerea unirea cu
44

România. Hotărâri identice au luat la 28 februarie / 13 martie, organele reprezentative ale
judeţului şi oraşului Soroca. Alte reprezentanţe judeţene procedează în acelaşi mod. Adunări cu
caracter larg popular sau ale diferitelor categorii socio-profesionale (mişcări cooperatiste, asociaţii
ale clerului sau corpul didactic, ale studenţilor şi tineretului, ale micilor şi marilor proprietari, ale
reprezentanţilor populaţiei evreieşti etc.) se alătură manifestărilor tot mai cuprinzătoare în
favaorea Unirii Basarabiei cu România. Chiar şi reprezentanţii foştilor funcţionari şi demnitari, ai
marilor proprietari ruşi din timpul fostului regim ţarist, trimit o delegaţie la Iaşi, declarând
guvernului României că ei văd în unirea cu România singurul mijloc de înlăturare a bolşevismului.
Dificultăţile politice şi militare importante ameninţau însă în continuare situaţia Republicii
independente a Basarabiei. Un organ special al puterii sovietice, sub conducerea reală a lui
Christian Rakovski, funcţiona la Odessa, pentru coordonarea acţiunilor împotriva mişcării
naţionale româneşti din Basarabia şi chiar pentru extinderea regimului sovietic în România,
preluând denumirea Rumcerodului (iniţialele unui comitet executiv pentru frontul român şi
regiunea Odessa) care exista încă din vara anului 1917. Acesta a trecut la arestarea românilor,
ameninţaţi cu executarea sau deportarea, făcând presiuni pentru retragerea trupelor române din
Basarabia. Guvernul Ucrainei sovietice a cerut printr-o notă adresată la 16 martie 1918
guvernelor german, austro-ungar, turc, bulgar şi român, ca Ucraina să fie reprezentată la
tratativele de pace de la Bucureşti, dorind ca stabilirea frontierei răsăritene a României să se facă
cu acordul Ucrainei, considerând că „Basarabia formează o unitate indivizibilă cu Ucraina”. Sfatul
Ţării de la Chişinău a adoptat o moţiune de energic protest împotriva pretenţiilor teritoriale
formulate direct de regimul sovietic de la Kiev. Toate acestea indicau tot mai clar necesitatea
urgentării unirii Basarabiei cu România. Noul guvern de la Iaşi, condus de Alexandru
Marghiloman, care semnase preliminariile păcii cu Puterile Centrale, putea acţiona mai direct în
sprijinul realizării unirii. În cursul contactelor în acest scop, Ion Inculeţ exprima o anumită
preocupare pentru modalitatea soluţionării marelui ideal în conjunctura politico-militară a
dominaţiei impuse de Puterile Centrale, în special sub aspectul acceptării ei ulterioare de către
aliaţi. Reprezentanţii puterilor aliate au dat însă un răspuns pozitiv, încurajator, sau chiar
recomandarea realizării cât mai urgente a unirii. Faţă de preocuparea unor factori politici
basarabeni în legatură cu orientarea conservatoare a guvernului român, s-a acceptat propunerea
„Unirii cu condiţiuni”, care echivala cu garantarea reformelor democrate introduse în Basarabia.
Un consiliu de miniştri cu participarea delegaţiei basarabene a decis trecerea imediată la acţiune.
Hotărârea legală trebuia luată de Sfatul Ţării. Timpul necesar pregătirii pentru adoptarea hotărârii
istorice a fost comprimat la maximum, atât din cauza ameninţărilor care se resimţeau tot mai
mult, cât mai ales datorită faptului că pregătirea generală – morală, politică, spirituală – a
societăţii basarabene pentru marele moment, era de fapt realizată. Din punct de vedere
organizatoric nu erau necesare desfăşurări deosebit de ample, iar în condiţiile existenţei unor
pericole reale – inclusiv de natură militară – la adresa liberei exprimări a voinţei populare, nu era
cazul întrunirii unor adunări de mii de participanţi, în spaţii expuse unor provocări.
Sfatul Ţării s-a întrunit în şedinţă solemnă în sala festivă a Liceului al III-lea din Chişinău
în istorica zi de 27 martie / 9 aprilie, când a votat Unirea Basarabiei cu România. Documentul
politic care a stabilit această mare hotărâre de importanţă istorică fundamentală, este redat aici
integral, datorită însemnătăţii sale:
„În numele Poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică
Moldovenească (Basarabia), în hotarele sale dintre Prut, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră şi
vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani din trupul vechii
Moldove, în puterea dreptului istoric şi a dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele
singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa,
România. Această unire se face pe următoarele baze: 1) Sfatul Ţării actual rămâne mai departe
pentru dezvoltarea şi realizarea reformei agrare, după nevoile şi cererile norodului; aceste
hotărâri se vor recunoaşte de guvernul român; 2) Basarabia îşi păstrează autonomia provincială,
având un Sfat al Ţării (dietă), ales pe viitor prin vot universal, egal, direct şi secret, cu un organ
45

împlinitor şi administraţie proprie; 3) Competenţa Sfatului Ţării este: a) votarea bugetelor locale;
b) controlul tuturor organelor zemstvelor şi oraşelor; c) numirea tuturor funcţionarilor
administraţiei locale prin organul său împlinitor, iar funcţionarii înalţi sunt întăriţi de guvern; 4)
Recrutarea armatei s eva face în principiu pe baze teritoriale; 5) Legile în vigoare şi organizaţia
locală (zemstve şi oraşe) rămân în putere şi vor putea fi schimbate de parlamentul român numai
după ce vor lua parte la lucrările lui şi reprezentanţii Basarabiei; 6) Respectarea drepturilor
minorităţilor din Basarabia; 7) Doi reprezentanţi ai Basarabiei” vor intra în Consiliu de miniştri
român, acum desemnaţi de actualul Sfat al Ţării, iar pe viitor luaţi din sânul reprezentanţilor
Basarabiei din parlamentul român; 8) Basarabia va trimite în parlamentul român un număr de
reprezentanţi proporţional cu populaţia, aleşi pe baza votului universal, egal, direct şi secret; 9)
Toate alegerile din Basarabia pentru voloste şi sate, oraşe, zemstve şi parlament, se vor face pe
baza votului universal, egal, secret şi direct; 10) Libertatea personală, libertatea tiparului, a
cuvântului, a credinţei, a adunărilor şi toate libertăţile obşteşti vor fi garantate prin constituţie; 11)
Toate călcările de lege, făcute din motive politice în vremile turburi ale prefacerii din urmă sunt
amnistiate.
Basarabia, unindu-se ca fiică cu mama sa, România, parlamentul român va hotărî
convocarea neîntârziată a Constituantei, în care vor intra proporţional cu populaţia şi
reprezentanţii Basarabiei, aleşi prin vot universal, egal, direct şi secret, spre a hotărî împreună cu
toţii înscrierea în constituţie a principiilor şi garanţiilor de mai sus.
Trăiască Unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna.
Primită în Sfatul Ţării la 27 martie 1918, Chişinău.
Preşedintele Sfatului Ţării, I. Inculeţ. Secretarul Sfatului Ţării, I. Buzdugan”.
Declaraţia a fost supusă imediat votului. La data înfăptuirii Unirii, Sfatul Ţării avea 138 de
membri. Dintre aceştia, 86 au votat declaraţia de unire, 13 au fost absenţi, 36 s-au abţinut şi
numai 3 au votat contra. Au fost rostite cuvântări care exprimau imensa satisfacţie pentru această
izbândă istorică. Printre cei ce au salutat-o s-a aflat şi reprezentantul polonezilor, declarând că
votează pentru unirea Basarabiei cu România, care era cerinţa justă a moldovenilor.
După exprimarea votului a fost invitat în sală primul ministru al României, Alexandru
Marghiloman care, salutând hotărârea adoptată, a declarat: „În aceste clipe de neuitat, să ne
închinăm în faţa geniului rasei noastre care, după o despărţire de un veac întreg, găseşte singur
calea firească care să-l ducă la mântuire, calea firească arătată de istorie. Să ne închinăm
46

înaintea conducătorilor acestei ţări care, fără gând de mărire, din conducători s-au făcut slujitori
modeşti ai neamului lor. Am luat act de declaraţia Domniilor Voastre şi, în numele guvernului
român declar că o primesc. Trăiască România, una şi nedespărţită”!
Şedinţa istorică a Sfatului Ţării s-a încheiat într-o atmosferă înălţătoare, fiind urmată de o
slujbă religioasă oficiată la catedrală în româneşte şi de o paradă militară.
Entuziasmul s-a răspândit cu mare viteză în oraş, în întreaga Basarabie, în Moldova
(manifestaţii grandioase la Iaşi ş. a.) care rămăsese simbolul existenţei statului român, în
speranţa renaşterii sale, apoi în teritoriul ocupat şi în provinciile istorice din imperiul austro-ungar,
în Bucovina, Transilvania şi Banat. Ştirile şi comentariile referitoare la unirea Basarabiei cu
România au circulat destul de intens în presa română şi în cea străină, cu toate obstacolele
întâmpinate de fluxul informaţiilor în condiţiile grele ale războiului.
Evenimentul a fost deasemenea prezent în rapoartele diplomatice şi în analizele politice
substanţiale ale unor reputaţi politologi.
Din perspectiva importantelor reconfigurări politico-statale ale istoricului an 1918,
controversele artificiale provocate prin denaturarea adevărurilor istorice fundamentale – între care
cele referitoare la Basarabia sunt reactivate acum într-un mod deosebit de nociv – sunt inevitabil
spulberate de însăşi realităţile fireşti ale vieţii.
Au urmat momentele de semnificaţie constitutiv-statală, ale ratificării la 9/22 aprilie a
actului Unirii Basarabiei 4 , întregirea Guvernului României cu demnităţile şi funcţiile ministeriale
pentru problemele Basarabiei, începerea înfăptuirii reformelor social-politice care au promovat şi
integrarea organică a Basarabiei – împreună cu celelalte provincii istorice reunite – în România
Reîntregită, până la Declaraţia din 27 noiembrie / 10 decembrie 1918 prin care Sfatul Ţării
completa istorica Declaraţie de Unire din 27 martie, proclamând „unirea necondiţionată a
Basarabiei cu România mamă” 5 .
Procesul istoric al reunirii Basarabiei cu Ţara se încheia astfel în modul cel mai elocvent în
momentele de apogeu ale Marii Uniri a românilor în România Întregită, culminând cu actul istoric
fundamental de la 1 Decembrie 1918, de la Alba Iulia.
Marea Unire a rămas astfel în istoria naţională şi universală, modernă şi contemporană, în
dreptul internaţional şi în relaţiile internaţionale, ca actul politic fundamental, constitutiv, al statului
român întregit, pe deplin legitim.
Subliniem încă odată ideea cardinală şi de certă perspectivă în planul gândirii politice
contemporane, potrivit căreia unitatea Europei este constituită de fapt prin însumarea valorică a
unităţii naţiunilor care o compun. Ar fi fost şi ar fi o imposibilitate conceptuală şi practică absolută
configurarea unei Uniuni Europene pe structurile unor fărâmiţări politice de tip medieval.
Realizarea unirii românilor, începută şi finalizată ca un proces istoric caracteristic epocii moderne,
precum şi realizarea unirii celorlalte naţiuni ale continentului, trebuie considerată ca având
semnificaţii mai profunde şi de lungă durată istorică, ce depăşesc evident faza iniţială a
tensiunilor din diferitele tipologii ale relaţiilor naţionale. Unirea românilor, italienilor, germanilor şi a
celorlalte naţiuni, finalizate în a doua jumătate a secolului al XIX-lea şi la începutul celui următor,
erau deci – în istoria universală – preliminarii ale Uniunii Europene. Unirea românilor era aşadar o
parte a unităţii europene, un element definitoriu al istoriei civilizaţiei româneşti în cadrul european
şi universal.
Pe aceste coordonate, Unirea Basarabiei cu România, din 1918, marca şi ea o treaptă
istorică a apropierii semnificative de pregătirea evoluţiilor ce conduceau în mod obiectiv, gradual,
spre integrarea europeană. Ele pot fi considerate şi ca argumente istorice relevante ale
tendinţelor de reintegrare europeană a Basarabiei la începutul mileniului al III-lea, când unitatea
continentului a devenit o realitate concretă.
4 Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire (1878-1918),
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, p. 480-498.
5 Ştefan Ciobanu, op. cit.
47

MEDALION
Iulian PRUTEANU-ISĂCESCU
GHEORGHE I. BRĂTIANU (1898-1953).
110 ANI DE LA NAŞTERE // 55 DE ANI DE LA MOARTE
„Atunci când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie,
memoria singură poate să fie o formă de justiţie”
(Ana Blandiana)
Gheorghe I. Brătianu, descendent din două ilustre familii,
Brătienii – dinastia politică a ţării 1 par excellence şi Moruzeştii –
familie, de origine fanariotă, care a dat ţărilor române doi domni 2 şi un
1 În acest sens, vezi Dumitru (Dimitrie) C. Brătianu (1818-1892), diplomat şi om politic. A fost fiul
stolnicului Constantin (Dincă) Brătianu şi fratele lui Ion C. Brătianu. Ministru de Externe (25 ianuarie-27 martie
1859), Ministru de Interne (28 mai-13 iulie 1860), Ministru al Cultelor şi Intrucţiunii (1 martie-4 august 1867), adinterim
la Agricultură, Comerţ şi Lucrări publice (1 martie-4 august 1867), Preşedinte al Consiliului de miniştri
(10 aprilie-8 iunie 1881), Ministru al Afacerilor Străine (10 aprilie-8 iunie 1881) şi preşedinte al PNL (1891-1892);
Ion C. Brătianu (1821-1891), militar, prefect al poliţiei în guvernul revoluţionar de la 1848, om politic, scriitor,
membru de onoare al Academiei Române din 1885. Ministru de Finanţe (11 mai 1866-13 iulie 1866, 27
octombrie 1867-16 noiembrie 1868, 27 aprilie 1876-27 ianuarie 1877, 21 februarie 1877-20 august 1877, 16
februarie 1880-25 februarie 1880, 15 iulie 1880-5 aprilie 1881, 9 iunie 1881-1 decembrie 1881), Ministrul
Apărării Naţionale (12 august-16 noiembrie 1868, 20 august 1877-16 martie 1878, 25 noiembrie 1878-7 ianuarie
1879, 9 iunie 1881-24 martie 1882, 1 august 1882-22 iunie 1884, 13 ianuarie-20 februarie 1886, 5 noiembrie
1887-20 martie 1888), Ministru al Afacerilor Externe (25 octombrie 1885-15 decembrie 1885), Preşedinte al
Consiliului de Miniştri (24 iulie 1876-9 aprilie 1881, 9 iunie 1881-20 martie 1888) şi preşedinte al PNL (1875-
1891); Constantin I. Brătianu (1844-1910), general, geodez şi topograf, membru corespondent al Academiei
Române din 1899; Constantin (Bebe) C. Brătianu (1887-1956), om politic, secretar general al PNL. Ministru al
producţiei de război (4 noiembrie-5 decembrie 1944); Ion (Ionel) I. C. Brătianu (1864-1927), primul fiu al lui Ion
C. Brătianu, inginer, om politic, preşedinte al PNL (1908-1927), membru de onoare al Academiei Române din
1923, deputat în 1895 şi senator în 1911. Ministru al Lucrărilor Publice (31 martie 1897-30 martie 1899, 14
februarie 1901-18 iulie 1902), Ministru al Afacerilor Străine (ad-interim: 9 ianuarie-18 iulie 1902, 18 iulie 1902-12
decembrie 1904, ad-interim: 27 decembrie 1908-4 martie 1909, 27 decembrie 1908-4 martie 1909, 8-11
decembrie 1916, 11 decembrie 1916-26 ianuarie 1918, 29 noiembrie 1918-12 septembrie 1919, 22 ianuarie-6
iulie 1927), Ministru de Interne (12 martie 1907-27 decembrie 1908, 27 decembrie 1908-4 martie 1909, 4
martie-5 decembrie 1909, 6 februarie-28 decembrie 1910, ad-interim: 4 martie-1 noiembrie 1910, 30 octombrie
1923-27 martie 1926), Ministru de Război (4 ianuarie 1914-15 august 1916, 19 ianuarie-25 martie 1922),
Preşedinte al Consiliului de Miniştri (27 decembrie 1908-4 martie 1909, 4 martie 1909-28 decembrie 1910, 4
ianuarie 1914-11 decembrie 1916, 11 decembrie 1916-26 ianuarie 1918, 29 noiembrie 1918-12 septembrie
1919, 19 ianuarie 1922-27 martie 1926, 22 iunie-24 noiembrie 1927); Constantin I. C. (Dinu) Brătianu (1866-
1950), al doilea fiu al lui Ion C. Brătianu, inginer, om politic, deputat, ministru, preşedinte al PNL (1933-1950).
Între 1910 şi 1938 a fost în mod permanent deputat în parlament din partea PNL, iar în 1933 a funcţionat ca
Ministru de Finanţe (14 noiembrie 1933-3 ianuarie 1934); Vintilă I. C. Brătianu (1867-1930), al treilea fiu al lui
Ion C. Brătianu, primar al Capitalei (1907-1911), ministru de Război (15 august 1916-19 iulie 1917), ministru de
Finanţe (22 iunie 1927-3 noiembrie 1928), Preşedinte al Consiliului de miniştri (24 noiembrie 1927-11 noiembrie
1928), preşedinte al PNL (1927-1930), director al Băncii Româneşti, membru al Consiliului Centralei băncilor
populare şi a Cooperativelor săteşti, cenzor şi director la Banca Naţională; Vintilă (Vintilică) Brătianu (1914-
1994), singurul fiu al lui Vintilă I. C. Brătianu, om politic, conducător al Partidului Liberal Român ş. a.
2 Este vorba despre Constantin Moruzi, domn al Ţării Moldovei între anii 1777-1782 şi despre primul fiu
al acestuia, Alexandru Moruzi, domn al Ţării Moldovei (1792, 1802-1806, 1806-1807) şi al Ţării Româneşti
(1793-1796, 1799-1801).
48

prim-ministru 3 , a văzut lumina zilei în data de 28 ianuarie 1898 4 , la castelul princiar de la
Ruginoasa, proprietate a mamei sale, pincipesa Maria Moruzi-Cuza 5 .
Întâlnirea dintre principesa Maria Moruzi-Cuza, tânăra văduvă a principelui Alexandru Al.
Cuza, şi Ionel I. C. Brătianu s-a realizat în contextul numirii acestuia din urmă ca inginer
practicant pe linia ferată Iaşi-Paşcani, invitat fiind să locuiască la castelul de la Ruginoasa.
Povestea dintre cei doi este descrisă, „cobiliţar”, de Petre Pandrea: „Era, poate, Ionel Brătianu un
puritan? Nu. Un vulpoi. Iubise în tinereţe pe tânăra principesă Moruzi. Era fecior de prim-ministru
şi inginer de poduri de la Paris, dar trebuia să intre şi în înalta aristocraţie. Nu i-a plăcut
principesa. A sedus-o. A lăsat-o gravidă. Cu revolverul la tâmplă, pus de fratele principesei
(Sebastian Moruzi, n. ns., I. P.-I.), a dus la altarul unei biserici ieşene pe fata-mamă, i-a dat
numele şi a plecat de la altar, direct la gară. Târziu, fiindcă n-a mai avut copii cu soţia a doua,
Eliza, sora lui Barbu Ştirbey, după ce feciorul Gheorghe Brătianu se dovedise un student
sârguincios în specialitatea istoriei universale, l-a luat sub aripa sa, l-a făcut profesor universitar
şi l-a desemnat ca un succesor mai îndepartat” 6 . Chiar dacă, prin hotărâre judecătorească, tatăl
obţinea dreptul de a se ocupa de creşterea sa până la vârsta de trei ani, acest lucru nu s-a
întâmplat, în martie 1907, intervenind cea de-a doua căsătorie a lui Ionel I. C. Brătianu, cu Eliza
Ştirbey, fosta soţie a „lordului valah”, Alexandru Marghiloman, rivalului său politic. De educaţia lui
Gheorghe Brătianu s-a ocupat, aşadar, mama sa, care i-a asigurat o educaţie din cele mai
alese 7 . Legăturile cu Brătienii au progresat după evenimentul din 8 decembrie 1909 (încercarea
de asasinat împotriva lui Ionel I. C. Brătianu, atunci când, temător că nu va mai supravieţui,
3 Alexandru C. Moruzi a fost ultimul prim-ministru al Principatului Moldovei în perioada 5 octombrie
1861-22 ianuarie 1862, urmând ca în primul guvern al Principatelor Unite, cel condus de Barbu Catargiu, să
deţină fotoliul de ministru al Finanţelor pentru câteva zile (22-27 ianuarie 1862).
4 În ceea ce priveşte data naşterii lui Gheorghe I. Brătianu, diferiţi autori oferă mai multe ipoteze: 28
ianuarie 1898 (în acest sens, vezi Valeriu-Florin Dobrinescu, Gh. I. Brătianu – documente biografice, în vol.
Confluenţe istoriografice româneşti şi europene. 90 de ani de la naşterea istoricului Gheorghe I. Brătianu,
coordonator: Victor Spinei, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1988, p. 363-364; Aurel Pentelescu, Liviu Ţăranu,
Gheorghe I. Brătianu, voluntar în Războiul Întregirii Neamului, în „Document”, Bucureşti, anul IX, nr. 1-4 (31-34),
2006, p. 52 (Gheorghe I. Brătianu a folosit, deasemenea, în diverse acte oficiale – ne referim aici la declaraţiile
date după arestarea sa, în noaptea de 5 / 6 mai 1950 – data de 28 ianuarie 1898, ca dată de naştere; 30
ianuarie 1898 (vezi Nicolae Ionescu, Evocarea figurii academicianului Gheorghe I. Brătianu, la 100 de ani de la
naştere. In memoriam Gheorghe I. Brătianu (Şedinţa Camerei Deputaţilor din 3 februarie 1998), stenogramă
accesibilă online la adresa http://www.cdep.ro/pls/steno/steno.stenograma?ids=5&idm=1,11&idl=1, accesată în
data de 28 decembrie 2007) sau 21 ianuarie 1898 / 3 februarie 1898 (în acest sens, vezi Victor Spinei,
Gheorghe I. Brătianu între vocaţia istoriei şi tentaţiile vieţii politice, în Confluenţe..., p. 242; Maria G. Brătianu,
Gheorghe I. Brătianu – Enigma morţii sale. În româneşte de Antonia Constantinescu. Cu un studiu de Şerban
Papacostea şi alte texte întregitoare şi cu o Addenda Ion C. Brătianu, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti,
1997, p. 39 (vezi şi ediţia a II-a, 2003, 91 p., la care s-a adăugat o prezentare a sălilor Gheorghe I. Brătianu din
cadrul Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet); Toader Buculei, Clio încarcerată.
Mărturii şi opinii privind destinul istoriografiei româneşti în epoca totalitarismului comunist. Un modest omagiu
martirilor din perioada totalitarismului roşu şi un îndemn la aducere aminte către generaţia tânără, Editura
Libertatea, Brăila, 2000, p. 37; Nicolae Ionescu, op. cit.).
5 Principesa Maria Moruzi-Cuza, fiica beizadelei Alecu Moruzi şi a Adelei Moruzi (născută Sturdza) a
fost căsătorită cu fiul cel mare al domnitorului Alexandru Ioan Cuza. După numai şase luni de mariaj (1889-
1890), prin testamentul lăsat de principele Alexandru Al. Cuza, Maria Moruzi-Cuza intra în posesia uzufructului
moşiilor de la Ruginoasa, Hoceni şi Barboşi, la care se adăuga, printre alte bunuri moştenite, şi castelul în stil
neogotic de la Ruginoasa, ridicat în jurul anului 1811 de logofătul Săndulache Sturdza şi cumpărat, în 1862, de
Alexandru Ioan Cuza.
6 Petre Pandrea, În umbra turnului de ivoriu. Memorii scrise la Poiana Ţapului (1953), text accesibil
online la adresa http://www.itcnet.ro/history/archive/mi2002/current4/mi24.htm, accesată în data de 28
decembrie 2007 (În ceea ce priveşte legatura dintre Ion I. C. Brătianu şi principesa Maria Moruzi-Cuza, vezi Th.
Răşcanu, Ruginoasa, 1938, p. 153-163; Boris Crăciun, Ruginoasa, Iaşi, 1969, p. 59-60).
7 Victor Spinei, op. cit., p. 243.
49

acesta a cerut să-şi vadă fiul) şi în paralel cu impunerea fiului „vizirului” pe scena politică
românească.
Studiile liceale le urmează în particular la Iaşi,
examenul de bacalaureat susţinându-l la Liceul
Naţional (iulie 1916), obţinând media 10 cum laude 8 .
Anul 1916 poate fi considerat unul extrem de
important în biografia lui Gheorghe I. Brătianu; în
acest an, Nicolae Iorga i-a publicat primul studiu de
istorie în „Revista istorică” 9 , datat 14 februarie 1916
(debutul istoricului Gheorghe I. Brătianu) şi, tot acum,
în vâltoarea Marelui Război, cere permisiunea tatălui
său, preşedintele Consiliului de miniştri la acea
vreme, de a se angaja voluntar pe front în
Regimentul 2 Artilerie Bucureşti, permisiune pe care
o primeşte în august 1916: „[...] Subsemnatul Ion I.
C. Brătianu, tatăl tânărului Gheorghe Brătianu, care
doreşte a se angaja voluntar în Regimentul 2 Artilerie
„General de Divizie Gh. Manu”, declar că consimt a
contracta acest angajament în armată în condiţiunile
prevăzute de legea de recrutare” 10 . În acelaşi
Regiment, au făcut armata şi tatăl său, Ionel I. C.
Brătianu, precum şi unchii săi din partea tatălui,
Constantin (Dinu) I. C. Brătianu şi Vintilă I. C.
Brătianu 11 . Absolvă Şcoala pregătitoare de ofiţeri de
rezervă (31 martie 1917) 12 , fiind avansat
Fotografie a lui Gheorghe I. Brătianu cu autograf
sublocotenent – Regimentul 2 Artilerie (1 iunie 1917), locotenent în rezervă – Corpul vânătorilor
(1 aprilie 1921), locotenent în rezervă – Regimentul 2 obuziere munte (7 noiembrie 1924),
locotenent în rezervă – Regimentul 4 artilerie (1 februarie 1927), căpitan în rezervă – Regimentul
1 artilerie gardă (10 mai 1934), căpitan în rezervă – Regimentul 70 artilerie (7 iunie 1940), căpitan
în rezervă – Corpul de cavalerie (5 septembrie 1941) şi maior în rezervă – Corpul de cavalerie (8
mai 1942) 13 .
Diferitele episoade din viaţa trăită în anii războiului sunt prezentate în File rupte din cartea
războiului, jurnalul „zilelor de luptă”, cum avea să spună autorul. Participarea sa la Marele Război
a fost „înnobilată de rana şi sângele vărsat în bătălia de la Cireşoaia, în 1917, sporită apoi de
participarea sa pe front, ca mobilizat, în campaniile militare ale Armatei Române din anii 1941 şi
1942” 14 .
După întoarcerea de pe front, Gheorghe I. Brătianu se înscrie la sfârşitul anului 1917 la
Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi, pe care o absolvă în 1919. Îşi completează studiile în
capitala Franţei, urmând cursuri la Sorbona, École Pratique des Hautes Études şi École des
8
Ibidem, p. 244; Maria G. Brătianu, op. cit.; Pe site-ul Colegiului Naţional Iaşi, la rubrica Personalităţi,
apare şi numele lui Gheorghe I. Brătianu, însoţit de un scurt medalion: („[...] a urmat cursurile Liceului Naţional
şi mai apoi pe cele ale Facultăţii de drept de la Universitatea Al. I. Cuza”, text accesibil online la adresa
http://national.is.edu.ro/ro/index.php?pag=personalitati&menuopt=2&letter=2&pers=25, accesată în data de 28
decembrie 2007).
9
O oaste moldovenească acum trei veacuri. Răscoala boierimii împotriva lui Ştefan Tomşa, în „Revista
istorică”, anul II, nr. 3-6, martie-iunie 1916, p. 54-79.
10
Cf. Valeriu-Florin Dobrinescu, op. cit., p. 364.
11
Aurel Pentelescu, Liviu Ţăranu, op. cit., p. 53.
12
Cf. Valeriu-Florin Dobrinescu, op. cit., p. 367.
13
Ibidem, p. 368; Maria G. Brătianu, op. cit., p. 40.
14
Aurel Pentelescu, Liviu Ţăranu, op. cit., p. 54.
50

Chartes 15 , unde are prilejul să audiaze prelegerile lui Ferdinand Lot şi Gabriel Millet. După numai
un an şi jumătate de studii la Paris, şi-a obţinut licenţa în litere la Sorbona (iulie 1921, cu
menţiunea assez bien) 16 . Paşii lui Brătianu s-au îndreptat, apoi, spre Italia, mai exact la Genova,
căutând, în arhivele de acolo, material inedit privind istoria coloniei genoveze de la Pera, din
secolul al XIV-lea. La sfatul lui N. Iorga, s-a apucat de un „lucru mai anevoios”, şi anume – de
cercetarea actelor notarilor genovezi din Pera şi Caffa, de la sfârşitul secolului al XIII-lea (1281-
1290). Revenit în ţară, consideră util să-şi valorifice licenţa obţinută la Facultatea de Drept,
depunând jurîmântul de avocat, înscriindu-se în Baroul Iaşi (august 1922) 17 . În decembrie 1922
se înscrie la doctorat, la Sorbona, însă teza şi-o va susţine la Universitatea din Cernăuţi, în iunie
1923. Recunoaşterile şi distincţiile nu întârziară să
apară între timp. Mai întâi, din ţară – de la Universitatea
din Iaşi, care l-a numit la Catedra de istorie medie,
modernă şi contemporană universală din cadrul
Facultăţii de Litere, suplinită de Ilie Minea, apoi de la
străini – de la Società ligure di Storia Patria, care l-a
ales corespondent al ei şi de la Comitetul Internaţional
de Studii Istorice, care l-a cooptat ca membru al său 18 .
Din diverse motive 19 , Gheorghe I. Brătianu nu şi-a
desfăşurat activitatea profesorală potrivit orarului
universitar, fiind suplinit de Andrei Oţetea, Paul
Nicorescu sau Constantin Andreescu 20 .
A urmat Academia Română, care l-a ales
Membru corespondent al Secţiunii Istorice în 2 iunie
1928, la propunerea şi cu raportul lui N. Iorga, în care
el, marele erudit al istoriologiei umane, făcea
următoarea constatare faţă de tânărul profesor: „E unul
dintre acei prin care istoria română va câştiga tot mai
mare rol în privirile generale asupra vieţii omenirii” 21 .
Susţinerea doctoratului de stat în litere a avut loc
la Sorbona, în mai 1929; teza, cu titlul Recherches sur
Gheorghe I. Brătianu în perioada interbelică
le commerce génois dans la Mer Noire au XIII-e siècle,
obţinând calificativul „très honorable”. Dublarea titlului
de doctor, după ce obţinuse deja unul, în ţară, la Universitatea din Cernăuţi, a reprezentat un gest
cu totul neobişnuit. Gheorghe I. Brătianu a explicat gestul „nu ca o desconsiderare a titlului unei
universităţi româneşti”, ci prin dorinţa de a-şi respecta îndatoririle la care se angajase faţă de
foştii profesori 22 .
15
Iulian Pruteanu-Isăcescu, Gheorghe I. Brătianu – Membru al Academiei Române. Evocare, în
„Chronos”, Iaşi, anul I, nr. 1, noiembrie 2003, p. 16.
16
Victor Spinei, op. cit., p. 250.
17
Ibidem, p. 251; Maria G. Brătianu, op. cit., p. 41.
18
Iulian Pruteanu-Isăcescu, op. cit., p. 17.
19
Ne referim aici, la şederile sale prelungite pentru cercetări, la Paris (1925) sau la convalescenţa
îndelungată (1926-1927) de pe urma unui accident de automobil, produs în data de 7 septembrie 1926, când,
se deplasa cu propia maşină, împreună cu soţia şi doi prieteni de la Iaşi la Piatra Neamţ; în urma impactului de
un arbore de pe marginea şoselei, aruncat din automobil, în urma şocului, Gheorghe I. Brătianu îşi pierde
temporar vorbirea şi suferă mai multe leziuni. Convalescenţa şi-o petrece la Bucureşti şi Sinaia (Cf. Victor
Spinei, op. cit., p. 257, nota 79).
20
Victor Spinei, op. cit., p. 257.
21
Ibidem, p. 261; Iulian Pruteanu-Isăcescu, op. cit., p. 17; încă din anul 1926, Mihai Ralea intuia că
tânărul Brătianu „se arată plin de perspective, de largi orizonturi ştiinţifice” (Cf. Lucian Nastasă, G. I. Brătianu –
drumul spre împlinirea unei vocaţii, în Confluenţe..., p. 195).
22
Victor Spinei, op. cit., p. 258.
51

Participant activ în ambele războaie mondiale, servindu-şi Patria, de la care nu a dezertat
până în ultimele clipe ale vieţii, a fost nevoit să se depărteze, temporar şi parţial, de îndeletnicirile
senine şi liniştite, de arhive şi biblioteci, dedicându-se, cu toată sârguinţa şi priceperea, unui gen
de lucrări istorice, „mai actuale şi necesare” în epocă, unele de discuţii şi controverse, iar altele
de informaţii şi documentări. Este vorba, în primul rând de volumul Une énigme et un miracle
historique – le peuple roumain, 1937 23 , prin care a răspuns, la timp, „înaintea ori cărui altuia”,
fostului său profesor de la Sorbona, Ferdinand Lot, care în lucrarea sa Les invasions barbares,
punea la îndoială, în capitolul al cărui titlu l-a împrumutat pentru „studiul-răspuns” 24 , continuitatea
elementului românesc în nordul Dunării, în fosta Dacia-Traiană.
Ca să imprime acestui răspuns toată greutatea necesară, a trebuit să revizuiască întreaga
problemă a originii şi evoluţiei poporului român, în vederea unei expuneri de sinteză, în lumina
celor din urmă date şi rezultate ale cercetărilor istorice, lingvistice şi arheologice.
Tot aici ar fi de adăugat şi scrierile
prin care a ţinut să informeze şi să
convingă lumea străină şi uneori, chiar pe
cea românească, insuficient şi câteodată
tendenţios informată, asupra unor chestiuni
politice din istoria noastră modernă şi
contemporană în legătură cu momente şi
evenimente de caracter şi interes
european: Le problème des frontières
russo-roumaines pendant la guerre de
1877-1878 et au Congrès de Berlin, 1928,
Politica externă a lui Cuza Vodă şi
dezvoltarea ideii de unitate naţională, 1932,
Napoléon III et les nationalités, 1934,
Bismarck şi Ion C. Brătianu, 1935-1936, La
politique extérieure du roi Charles I-er de Roumanie, 1940, Acţiunea politică şi militară a
României în 1919 în lumina corespondenţei diplomatice a lui Ion I. C. Brătianu, 1939, Jean
Bratiano et la politique extérieure de la Roumanie, 1940 25 . La acestea se adaugă alte numeroase
studii, de informare, documentare şi propagandă tipărite în sprijinul ideii naţionale 26 .
Cum era de aşteptat, dat fiind că Gheorghe I. Brătianu era fiul lui Ionel I. C. Brătianu,
personalitate proeminentă a scenei publice a ţării, opţiunile sale politice s-au îndreptat spre PNL.
Se înscrie în partid, în anul 1926, urmând ca la scurtă vreme să fie desemnat şef al organizaţiei
liberale din Iaşi (octombrie 1927). Este ales în Camera Deputaţilor în 1927, 1928, 1931-1932,
1933-1937. În data de 9 iunie 1930 este exclus din PNL, după ce susţine public „Restauraţia” –
revenirea la tron a principelui Carol, ca rege al României, sub numele de Carol al II-a. Odată cu
Gheorghe I. Brătianu se desprinde din PNL gruparea, numită „georgistă”, care va participa la
alegerile din 1932, obţinând 14 deputaţi în Parlament (al patrulea partid al ţării), iar la alegerile din
1937, 16 deputaţi, devenind al şaselea partid din ţară 27 .
23 Vezi ediţia nouă, G. I. Brătianu, O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Ediţie îngrijită, prefaţă,
studiu şi note de Stelian Brezeanu. Traducere de Mariana Rădulescu, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,
Bucureşti, 1988.
24 Ion Toderaşcu, Gheorghe I. Brătianu. Un savant şi un soldat, studiu introductiv la Gheorghe I.
Brătianu, Cuvinte către români. Zece conferinţe şi prelegeri. Ediţia a II-a. Ediţie, studiu introductiv, note şi indice
de Ion Toderaşcu, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, Iaşi, 1996, p. XXIV.
25 Vezi Bibliografia întocmită de Victor Spinei în anexă la Marea Neagră. De la origini până la cucerirea
otomană. Ediţia a II-a revăzută. Traducere de Michaela Spinei. Ediţie îngrijită, studiu introductiv, note şi
bibliografie de Victor Spinei, Polirom, Iaşi, 1999, p. 451-452.
26 Gheorghe I. Brătianu, Marea Neagră, ed. cit., Bibliografia, p. 452-454.
27 Maria G. Brătianu, op. cit.
1927. La funerariile tatălui său, Ionel I. C. Brătianu
52

În perioada 1930-1940, susţine comunicări la cel de-al IV-lea (1934) şi al V-lea (1936)
Congres Internaţional de Studii Bizantine sau în faţa tineretului universitar din PNL (1935),
tipăreşte lucrări de referinţă privitoare la coloniile genoveze de la Marea Neagră (1935-1937) 28 ,
face parte din delegaţia română, condusă de N. Iorga, la cel de-al VIII-lea Congres Internaţional
de Ştiinţe Istorice de la Zürich, publică volumul Etudes byzantines d’histoire économique et
sociale 29 , dedicat memoriei istoricului belgian Henri Pirenne (1862-1935) 30 .
Începând cu anul 1940, se transferă la Universitatea din Bucureşti, unde devine profesor
titular la Facultatea de Filosofie şi Litere, în locul lui N. Iorga, care se pensionase. În 27 noiembrie
1940 este asasinat mentorul său, Nicolae Iorga. Vestea l-a zguduit profund. Se află printre
semnatarii scrisorii de mulţumire adresată Conducătorului Statului, generalul Ion Antonescu, de
profesorii Facultăţii de Filosofie şi Litere, în urma reprimării rebeliunii legionare din ianuarie 1941.
Refuză oferta făcută de generalul Ion Antonescu de a fi inclus în noua echipă guvernamentală.
Va accepta, însă, rolul de intermediar între conducerea PNL (Constantin (Dinu) I. C. Brătianu) şi
guvernul generalului. Este numit director al
Institutului de Istorie Universală „N. Iorga” (martie
1941), funcţie pe care o va îndeplini până la
sfârşitul anului 1947; între anii 1941-1943 este
decan al Facultăţii de Filosofie şi Litere din
Bucureşti iar din 1942 este numit profesor la
Şcoala Superioară de Război, la catedra de
istorie universală. Primirea lui Gheorghe I.
Brătianu la Academia Română nu putea să
întârzie prea mult. Motivaţia venea din
acumulările ştiinţifice tot mai prestigioase şi
recunoaşterea internaţională sub diverse forme
Gheorghe I. Brătianu la o şedinţă a Academiei Române
de care se bucura. Aşa se face că, la 25 mai 1942, Colegiul extraordinar de candidare al
Academiei Române l-a propus plenului pe Gheorghe I. Brătianu pentru a fi ales Membru activ în
locul rămas vacant, prin moartea lui N. Iorga. Cu 27 de voturi din cele 34 exprimate, Academia
Română recunoaşte alegerea lui Gheorghe I. Brătianu, care astfel, la 44 de ani, devenea cel mai
tânăr dintre membrii activi ai Secţiunii Istorice 31 .
În anul 1943 i se acordă titlul de Doctor Honoris Causa al Universităţii din Bonn, iar în anul
următor realizează mai multe acţiuni de ordin politic şi diplomatic în Germania, fără a deţine
funcţii de stat în acest sens 32 . În numărul 3 / 23 septembrie 1944, din „Scânteia”, era publicat un
articol virulent la adresa lui Gheorghe I. Brătianu – Schimbarea la faţă a d-lui Gheorghe Brătianu
– prin care se preciza: „[...] Jos masca, domnule hitlerist, Gheorghe Brătianu! Şi trage
consecinţele!” 33 .
28 Recherches sur Vicina et Cetatea Albă. Contributions à l’histoire de la domination byzantine et tatare
et du commerce génois sur le littoral roumain de la mer Noire, Cluj-Napoca, 1935.
29 Lucrarea a fost reeditată şi în versiune românească: Gheorghe I. Brătianu, Studii bizantine de istorie
economică şi socială. Traducere şi prefaţă de Alexandru-Florin Platon; ediţie, note şi comentarii de Ion
Toderaşcu şi Alexandru-Florin Platon, Iaşi, Polirom, 2003.
30 Maria G. Brătianu, op. cit., p. 42-43.
31 Ibidem, p. 47; Iulian Pruteanu-Isăcescu, op. cit., p. 20-21; pe site-ul Academiei Române găsim
următoarele informaţii privitoare la Gheorghe I. Brătianu: „Gheorghe I. Bratianu (1898-1953), istoric – membru
titular (1942)”, text accesibil online la adresa http://www.acad.ro/membri_ar/membri_b.htm, accesată în data de
31 decembrie 2007.
32 Petre Otu, Ianuarie-august 1940. Gheorghe Brătianu – supravegheat, articol accesibil online la adresa
http://www.itcnet.ro/history/archive/mi1999/current12/mi43.htm, accesată în data de 31 decembrie 2007; Maria
G. Brătianu, op. cit., p. 49.
33 Maria G. Brătianu, op. cit., p. 50; este cunoscut faptul că în acelaşi an, intra, ca secretar de redacţie,
în colectivul de la „Scânteia” cel care avea să fie cunoscut după evenimentele din 1989-1990, drept „profetul
tocşoist din Dămăroaia”, începându-şi cariera ziaristică prin condamnarea la moarte, printre alţii, a lui Iuliu
53

În 1947, noua putere îi fixează
domiciliu forţat la locuinţa sa din Bucureşti,
din strada Biserica Popa Chiţu, nr. 26 şi i
se interzic contactele externe. Cariera
ştiinţifică se va încheia nefiresc la
Universitatea din Bucureşti, în acelaşi an,
când este înlăturat de la Catedră şi din
fruntea Institutului de Istorie Universală „N.
Iorga”. La sfatul apropiaţilor de a se
expatria, refuză cu fermitate: „Brătienii nu
dezertează din România!” 34 .
Urmează trei ani extrem de dificili,
când, aflat în imposibilitatea obţinerii de
venituri şi cu averea confiscată, situaţia sa
şi a familiei devine dramatică; soţia
istoricului, Elena (fiica lui Grigore
Sturdza) 35 exclama în faţa subofiţerilor de
Securitate din casă că „i s-a luat totul, iar
pe haine este pus sigiliu” şi că „nu mai
poate suporta atâta mizerie, deoarece nu
mai are ce vinde ca să mai traiască” 36 .
În noaptea de 5 / 6 mai 1950 a fost
arestat şi întemniţat, fără a i se intenta
vreun proces, la închisoarea politică, de
tristă amintire, de la Sighetul Marmaţiei.
După ce au fost percheziţionate casele,
arestaţii din acea noapte, numită de
Claudiu Secaşiu, „a demnitarilor”, au fost
duşi în arestul din subsolul clădirii Ministerului de Interne, unde le fuseseră pregătite celule
separate. Îmbarcaţi, apoi, în dube, au fost strămutaţi la Sighet 37 Proces-verbal de percheziţie a lui Gheorghe I. Brătianu
.
Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Corneliu Coposu, Radu Gyr şi Pamfil Şeicaru (Cf. Alexandra Olivotto, Cosmin
Popan, Brucan nu şi-a mai trăit profeţiile, în „Cotidianul”, Bucureşti, numărul din data de 16 septembrie 2006,
ediţia online (http://www.cotidianul.ro/index.php?id=7020&art=17685&diraut=272&cHash=e368c3e178, accesată
în data de 31 decembrie 2007); George Rădulescu, Silviu Brucan, ultima profeţie, în „Adevărul”, Bucureşti,
numărul din data de 16 septembrie 2006, ediţia online (http://www.adevarul.ro/articole/silviu-brucan-ultimaprofe-x163-ie/198521,
accesată în data de 31 decembrie 2007); A murit Silviu Brucan!, în „Evenimentul zilei”,
Bucureşti, numărul din data de 15 septembrie 2006, ediţia online (http://www.evz.ro/article.php?artid=272198,
accesată în data de 31 decembrie 2007).
34 Maria G. Brătianu, op. cit., p. 52; Mircea Ionescu Quintus, Evocare Gheorghe Brătianu, text accesibil
online la adresa http://www.pnl.ro/index.php?id=dp1201, accesată în data de 31 decembrie 2007.
35 Eliza Brătianu, soţia lui Gheorghe I. Brătianu a fost dată afară din casă în data de 27 iulie 1950, după
arestarea soţului, i s-au confiscat toate bunurile şi a fost trimisă în comuna Colentina, într-o cameră părăsită,
fără geamuri, în care ploua. În data de 10 octombrie 1951 este arestată, trimisă în anul 1952, la muncă forţată
în lagăre şi închisă la Ghencea, Mislea, Bragadiru şi Cernavodă, cf. Procesul comunismului, text accesibil online
la adresa http://www.procesulcomunismului.com/marturii/fonduri/ioanitoiu/dictionar_ab/ab/dictionarab_20.html,
accesată în data de 5 ianuarie 2008.
36 Claudiu Secaşiu, Noaptea demnitarilor, 5 / 6 mai 1950, articol accesibil online la adresa
http://calincis.go.ro/Istorie/Arestari50.htm, accesată în data de 31 decembrie 2007.
37 Gheorghe I. Brătianu a fost repartizat în celula nr. 9, după care a fost mutat în celula nr. 73, în care a
stat fostul subsecretar de stat la Preşedinţia Consiliului de Miniştri, August Filip (Cf. Claudiu Secaşiu, op. cit.);
conform mărturiilor cardinalului Alexandru Todea, Gheorghe I. Brătianu a fost, din nou, transferat, de această
dată, în celula nr. 71, unde a şi murit (Cf. Mărturia Monseniorului Alexandru Todea. Reghin, 15 mai 1990, în
Maria G. Brătianu, op. cit., p. 30-31).
54

La câteva săptamâni de la arestarea sa, soţia apela la bunăvoinţa ministrului de Interne,
solicitându-i permisiunea de a-i trimite soţului câteva „lucruri de îmbrăcăminte, o pătură şi
medicamente. Motivez această cerere prin faptul că cu ocazia arestării sale în dimineaţa zilei de
6 mai 1950, n-am avut timpul necesar de a-i da toate aceste lucruri care îi sunt mai mult decât
necesare” 38 .
Gheorghe I. Brătianu a murit (citeşte – a fost asasinat), în aprilie 1953 39 , în urma unui
regim inuman de detenţie, la care au fost supuse şi peste 160 de personalităţi 40 politice,
culturale, civile, clericale şi militare ale „vechiului regim” 41 .
Celula nr. 73, de la Sighet, în care a stat şi Gheorghe I. Brătianu. Foto © Dinu Lazăr
38 Claudiu Secaşiu, op. cit.
39 Data exactă a morţii istoricului nu este cunoscută; în circuitul istoriografic, de-a lungul ultimilor ani, au
fost introduse următoarele date: 23 aprilie 1953 (cardinalul Alexandru Todea); 23 / 24 aprilie 1953 (Elena
Brătianu, soţia istoricului); 24 aprilie 1953 (Valeriu Râpeanu); 24 / 25 aprilie 1953 (Stelian Brezeanu); 27 aprilie
1953 (Victor Spinei); comuniştii au eliberat două acte, în 1958 şi 1972, care dau data de 27 aprilie, ca dată a
morţii istoricului Gheorghe I. Brătianu (Cf. Maria G. Brătianu, op. cit., p. 13-36, 53-54).
40 Iulian Pruteanu-Isăcescu, Gheorghe I. Brătianu. In memoriam – 50, în „Analele Ştiinţifice ale
Universităţii «Al. I. Cuza» Iaşi”, Istorie, tomul XLVIII-XLIX, 2002-2003, p. 293-295; Claudiu Secaşiu, op. cit.
41 Vezi articolul nostru, Comemorarea a cincizeci de ani de la săvârşirea din viaţă a lui Gheorghe I.
Brătianu, în „Revista română”, Iaşi, anul IX, numărul 2 (32), mai 2003, p. 12; Iulian Pruteanu-Isăcescu,
Medalion: Gheorghe I. Brătianu (1898-1953), în „Cercul”, Iaşi, anul I, nr. 2, noiembrie 2004, p. 3; Aurel
Pentelescu, Sub opresiunea comunistă, în Petre Otu, Aurel Pentelescu, Gheorghe I. Brătianu. Istorie şi politică,
Grupul Editorial Corint, Bucureşti, 2003, p. 170-196.
55

ISTORIA CASEI REGALE A ROMÂNIEI
Diana FOTESCU MANDACHE
SERBĂRILE DINASTICE DIN IANUARIE /
FEBRUARIE 1893 ŞI NOUA IDENTITATE NAŢIONALĂ
Căsătoria Principesei Marie Alexandra Victoria a Marii
Britanii cu Ferdinand, Prinţul de Coroană al României a avut loc
la Sigmaringen pe 10 ianuarie 1893 (29 decembrie 1892 stil
vechi (vezi Fig. 1).
Viaţa noii Principese moştenitoare a României a fost
marcată de spiritul victorian caracteristic secolului al XIX-lea.
Treptat viaţa în România a adus un element nou în structura sa,
românismul. Adaptarea sau chiar treptata transformare la mediul românesc s-a întâmplat în
primii ani ai secolului al XX-lea când Maria a compus scrisori sau însemnări în limba română.
Despre primele lecţii de limba română aminteşte într-o scrisoare către regina Victoria:
„Bucureştiul este un oraş curios, îmi aduce aminte de unele din oraşele ruseşti, casele sunt
construite diferit, şi cele mai multe sunt înconjurate de grădini; în acest moment, străzile sunt
într-o stare jalnică încât este aproape imposibil să mergi… Iau lecţii de limba română, dar este
cu adevărat foarte dificil, şi-mi este teamă că va lua ceva timp până când o voi învăţa” 1 .
Românizarea numelui său în Maria, învăţarea limbii ţării adoptive, promovarea şi
încurajarea tradiţiilor populare româneşti, adoptarea de către ea şi familia regală a României a
costumului popular, susţinerea artiştilor români în cadrul societăţii „Tinerimea artistică”, toate
acestea au reprezentat în cele din urmă noua identitate a principesei în România.
Sosirea noii principese moştenitoare împreună cu soţul său, Ferdinand moştenitorul
Coroanei, în Bucureşti a avut loc pe 23 ianuarie / 4 februarie 1893 după-amiaza. Acest fapt a
marcat o nouă etapă în evoluţia dinastiei în România şi ca atare a avut parte de-o primire
fastuoasă din partea autorităţilor.
După scurta vizită făcută la Viena Împăratului Franz Joseph, trenul princiar s-a
îndreptat spre România. Trenul a fost decorat cu flori din Viena spre Bucureşti din sumele
alocate de Căile Ferate Române sub conducerea directorului acestora G. Duca. Cheltuielile
s-au ridicat la suma de 20.000 lei.
Agenţia Havas scria că Alteţele Lor Regale au sosit la Predeal la ora 9 50 , unde primirea
a fost entuziastă, onorurile militare fiind făcute de batalionul din Ploieşti, la sosirea acestora
cântându-se imnul naţional. S-au oferit buchete de flori tinerei principese şi s-au ţinut
discursuri din partea oficialităţilor locale. După o şedere de 20 minute trenul princiar a pornit
spre Bucureşti 2 , unde au sosit pe 23 ianuarie / 4 februarie 1893 (stil nou). Au fost întâmpinaţi
de Regele Carol I şi de înalte oficialităţi.
În acea zi a apărut în ziarul „Timpul” din Bucureşti şi salutul românilor din Ardeal prin
cel mai autentic reprezentant al lor, George Coşbuc, care în poezia Mirilor României, de 12
strofe, preamărind trecutul românesc şi pe regele Carol, se adresează cu aceste cuvinte de
frumoase şi mari dorinţe, azi deplin înfăptuite, Moştenitorilor tronului:
S-aveţi eternă parte de zile înfloritoare
Voi mirii României, voi cei mai tineri miri.
Să ne înmulţiţi vitejii Domniei viitoare
Şi viaţa să vă fie lumină, flori şi soare
1 Arhivele Naţionale ale României (ANR), Fond Regina Maria (RM), V / 3237 – 9 / 21 februarie
1893, Bucureşti.
2 Vezi „Timpul”, nr. 17, 24 ianuarie 1893.
56

Şi ’nalte făptuiri!
Tu mire să ai parte de gloria străbună!
Iubind moşia noastră, să fii iubit de noi,
Domn bun ca Alexandru, când vremea este bună
Mihaiu să fi şi Carol la vreme de furtună
Şi Ştefan la război!
Iar’ Tu mireasa ţării, Tu care ai fost străină
De ieri, de azi eşti mama acestui neam! Să fi
Şi mare ca Elena şi bună ca Despina –
Şi’n sufletul Tău nobil reverse-se lumină
Eternei veselii 3 .
Acest poem este asemănător cu cel scris de Lord Alfred Tennyson (A Welcome to Her
Royal Highness Marie Alexandrovna, Duchess of Edinburgh) în cinstea căsătoriei Mariei
Alexandrovna cu Alfred, Ducele de Edinburgh, şi sosirii acestora în Anglia în martie 1874,
căsătoria fiind încheiată în Rusia.
În ziua sosirii Mariei şi a lui Ferdinand în Bucureşti, erau temperaturi extrem de
scăzute, în noaptea premergătoare fiind înregistrate –28º C. Pe 23 ianuarie / 4 februarie
după-amiaza, la orele 3 trenul a sosit în Gara de Nord din Bucureşti. Salonul oficial de primire
a Alteţelor Regale Principele Ferdinand şi principesa Maria a fost construit cu acel prilej, după
planul arhitectului Lecomte de Noüy (vezi Fig. 2). Salonul avea o lungime de 30 de metri şi o
lăţime de 15 metri. În mijloc, pe un piedestal bogat împodobit se aflau busturile Regelui Carol I
şi al Reginei Elisabeta. În stânga se afla încadrată într-un buchet de roze litera „M” (Maria), iar
în dreapta litera „F” (Ferdinand). Pereţii salonului şi plafonul erau decoraţi cu roze şi frunze de
stejar artificiale, decorarea s-a făcut de Lucia Duca, soţia directorului general al Căilor Ferate,
precum şi de doamna Miclescu şi domnişoarele Ştirbei. În exteriorul salonului se aflau
arborate drapelele Marii Britanii şi cel al României, iar în interior erau numai steaguri
româneşti. Vestiarul era decorat cu crengi de brad naturale şi cu covoare naţionale 4 .
Din partea autorităţilor române primarul capitalei Grigore Triandafil şi politicienii
Al. Marghiloman şi Take Ionescu au fost însărcinaţi cu organizarea sărbătorilor ocazionate de
sosirea principesei Maria în România. Consiliul de Miniştri s-a reunit pe 9 / 21 ianuarie sub
preşedinţia lui Lascăr Catargi pentru programul serbărilor ocazionate de sosirea în Bucureşti a
perechii princiare. Consiliul de Miniştri a deschis, primarului Bucureştiului un credit de 50.000
franci pentru a face faţă ultimelor pregătiri ale oraşului 5 . De asemenea, în 26 ianuarie /
7 februarie presa scria că Primăria Bucureştiului ar fi cerut un credit suplimentar de 20.000 lei
în ajunul sosirii mirilor princiari, pe lângă cele 80.000 lei cheltuite deja pentru serbările
dinastice 6 .
Primii paşi în capitala României au fost făcuţi la Gara de Nord unde a avut loc primirea
în frumosul salon ridicat special cu acel prilej. Maria a fost întâmpinată de Regele Carol I, de
miniştri, înalţii demnitari de stat, înalţii funcţionari, doamnele din înalta societate, parlamentari,
foşti miniştri. Primarul capitalei Gr. Triandafil a oferit Alteţelor lor Princiare pâinea şi sarea
tradiţională pe un platou din argint aurit comandat la Paris. În centrul platoului se afla solniţa,
iar în cele patru colţuri ale acestuia se aflau spice de grâu, simbolul prosperităţii şi abundenţei.
De asemenea erau gravate însemnele heraldice ale oraşului Bucureşti, ale României şi Marii
Britanii şi inscripţia: „Bine ai venit Mireasă / În Casa Românească”. La gară s-au oferit tinerei
3
Ştefan Meteş, Regele Ferdinand al României, Institutul de Arte Grafice „Ardealul”, Cluj, 1926,
p. 16-17.
4
Vezi „Timpul”, nr. 15, 22 ianuarie 1893.
5
Vezi „L’independence Roumaine”, 9 / 21 ianuarie 1893.
6
Ecourile serbărilor dinastice, în „Adevărul”, 26 ianuarie 1893.
57

principese moştenitoare 150 de buchete de flori, iar soţia generalului Lahovary i-a prezentat
un manşon de flori 7 .
După prezentările făcute de Rege, cortegiul regal a luat drumul spre Mitropolie.
Ceremonia în rit ortodox de la Mitropolie a binecuvântat căsătoria cuplului princiar 8
(vezi Fig. 3). După liturghie, preşedintele Consiliului de Miniştri a citit un document care
omagia căsătoria prinţului Ferdinand cu Maria 9 , eveniment care avea loc în cel de-al
douăzecişişaptelea an al domniei lui Carol I, încununând munca pentru consolidarea
Dinastiei. 10 De aici familia regală s-a îndreptat spre Palatul Regal din Calea Victoriei, care a
fost pentru scurt timp şi prima reşedinţa a principesei Maria (vezi Fig. 4).
Pentru întâmpinarea noii familii moştenitoare a tronului României, Bucureştiul a fost
decorat cu cinci arcuri de triumf decorate cu verdeaţă (gard viu), acestea fiind dispuse unul la
Gară, altul la Mitropolie iar celelalte trei răspândite pe traseul stabilit de autorităţi. Seara oraşul
a fost iluminat special şi au fost focuri de artificii. Era în practica timpurilor ca mari sărbători să
fie organizate cu asemenea prilejuri, la fel, în 1874 Londra întâmpina, dar cu şi mai mare fast,
pe Maria Alexandrovna (mama Mariei), unica fiică a Ţarului Alexandru al II-lea.
A doua zi, 24 ianuarie / 5 februarie, presa era elogioasă şi reflecta gândirea majorităţii
românilor, a bucuriei sosirii principesei Maria în România. „Intrând în capitala împodobită ca în
zi de sărbatori, Domniţa Maria pătrunde în inima ţării… Până acum Ţara s-a bucurat de
căsătoria Principelui moştenitor ca de un eveniment fericit din punct de vedere naţional,
dinastic şi politic; ca în toate momentele însemnate ale istoriei noastre partidele au lăsat la o
parte deosebirile lor în faţa unui fapt ce atinge de binele obştesc al patriei” 11 . Sosirea
principesei de Edinburgh, Maria era văzută ca un eveniment al speranţei pentru ţară şi
dinastie. „Din viţă de împăraţi, nepoată a Reginei mărilor şi a Împărătesei Indiilor, ea vine la
noi cu menirea de a da Dinastiei acea continuitate firească ce va strânge încă mai mult şi pe
vecie legăturile dintre Tron şi Ţară” 12 . Dar ce era mai important pentru acele zile, în viziunea
nu numai a ziariştilor, dar a populaţiei, era ca şi acele serbări erau nu numai ale dinastiei, ele
erau naţionale, „căci Ţara şi Dinastia păşesc împreună spre un falnic viitor” 13 . Nuanţele
naţionaliste ale cuvintelor erau fireşti pentru acele vremuri, în care idealul românilor era cel al
unităţii naţionale, de reunificare a teritoriilor româneşti, aflate sub stăpânire străină
(Transilvania, Bucovina şi Basarabia). Spre deosebire de percepţiile româneşti, cele britanice
erau opuse. Nu se dădea nici o semnificaţie politică acestei căsătorii, problema era văzută
doar strict personal, ca pe un mariaj prea timpuriu pentru principesă, logodna fiind cam
precipitată în viziunea reginei Victoria. Nici mai târziu această legătură matrimonială n-a fost
placută de casa regală britanică. În 1900, prinţul de Wales (viitorul rege Edward al VII-lea)
scria surorii sale Vicky făcând referire la Maria: „Such a sweet pretty creature but with such an
awful fool of husband” 14 .
Programul serbărilor în Bucureşti
După procesiunea nunţilor celor 32 de miri şi mirese reprezentante ale judeţelor
României de atunci, s-a mers la Ateneu. Sala cea mare a colonadelor a fost transformată în
sală de banchet. Patru rânduri de mese înguste erau dispuse ingenios în aşa fel încât se
putea merge printre mese şi se putea vedea întreaga sală. În faţa opusă intrării principale se
înalţase o estradă cu 3 fotolii din catifea roşie cu însemnele heraldice ale României brodate în
7 C. Bacalbaşa, Bucureştii de altă dată, vol. II, 1885-1900, Editura Ziarului „Universul”, Bucureşti,
1928, p. 148.
8 N. Iorga, Regele Ferdinand. Cu ocazia încoronării, Socec, Bucureşti, 1923, p. 16-17.
9 Ibidem, p. 17.
10 Treizeci de ani de conducere ai regelui Carol I. Cuvântări şi documente, vol. II, 1881-1896, Ediţia
Academiei Române, Bucureşti, Institutul de Arte Grafice Carol Göbl, 1897, p. 344-345; vezi şi „The
Illustrated London News”, 21 January, 1893, p. 352-353.
11 Serbarea de azi, în „Timpul”, nr. 18, duminică 24 ianuarie / 5 februarie 1893.
12 Ibidem.
13 Ibidem.
14 RA VIC / Add A4 / 179, 25 septembrie 1900 – Scrisoarea Prinţului de Wales către Vicky.
58

aur, între 2 coloane. Balcoanele scărilor erau împodobite cu covoare scumpe şi ocupate de
doamnele din înalta societate. Două tarafe de lăutari îmbracaţi în frumoase costume naţionale
(prezentate la expoziţia universală de la Paris din 1889) cântau cântece româneşti. La intrarea
cortegiului regal (ora 2 pm), lăutarii au cântat imnul naţional, iar publicul i-a aclamat. Regele a
prezentat prinţesei Maria din ce judeţ este fiecare pereche, trecând pe la fiecare. Cei 32 de
însurăţei au primit de la prinţesă o pungă din catifea ce avea însemnele heraldice ale ţării
brodate în aur, fiecare conţinând 25 de Caroli noi de aur de câte 20 de lei, iar prinţul
Ferdinand le-a înmânat o medalie comemorativă şi un sul de hârtie legat cu panglică tricoloră
şi care conţinea portretele Regelui şi ale perechii princiare. Tache Ionescu şi Al. Odobescu au
primit felicitările principesei pentru organizarea serbării de la Ateneu.
Seara s-a mers la Teatrul Naţional pentru a asista la reprezentaţia piesei de
W. Shakespeare Visul unei nopţi de vară, tradusă de Sterian. Înaintea piesei de teatru a fost o
„cântare inaugurală” pe versurile lui V. Alexandrescu-Urechia, iar muzica de Spetrino. „La
sfârşitul piesei s-au intercalat câteva versuri de ocazie scrise de Dumitru Olănescu şi
interpretate de actorul Constantin Nottara” 15 .
Iată câteva din versuri:
Bine-ai venit la noi Mireasă!
Cu ochii dulci să înveseleşti
Palatu-ţi falnic de Crăiasă,
Asupra-ne să răspândeşti
Şi bunătatea şi iubirea,
De ale inimii comori,
Şi anii rodnici curgători
Să-ţi nemurească-ţi fericirea!
Bine-ai venit la noi Mireasă!
De mult cu drag Te aşteptam,
Ca pe un răsărit de soare,
Pe fruntea ţării să aprinzi
Luminile de sărbătoare
Şi cu belşug să răsădeşti
În piepturile noastre vii
Speranţa şi mândria
Cu mâna-ţi blândă să le învii!
Acestea au fost spuse în mijlocul scenei alături de personajele din piesa lui
Shakespeare. Principesa Maria la acea vreme nu înţelegea limba română. Faptul că piesa de
teatru a fost tradusă special pentru acest eveniment, şi n-a fost lăsată în original pentru
principesa britanică, arată din partea autorităţilor de la Bucureşti nevoia adoptării rapide a noii
identităţi. Este cunoscut de contemporanii acelei epoci ce însemna Teatrul Naţional pentru
înalta societate bucureşteană. În primavara lui 1893 (martie) juca celebra actriţă Sarah
Bernardt. În toate serile sala teatrului era plină, aristocraţia bucureşteană fiind prezentă alături
de alţi iubitori ai teatrului sau ai lumii mondene. Se spune că erau femei „care şi-au ipotecat
casele ca să-şi poată cumpăra diamante, toalete şi plăti loja” pentru a asista la aceste piese
de teatru. Era o nebunie ce bântuia în rândul femeilor bucureştene, mai puţin înstărite, dar
care preferau să renunţe la viaţa normală pentru o lună sau mai multe, în schimbul prezenţei
la reprezentaţiile lui Sarah Bernardt, unde se afla întreg High Life-ul bucureştean. Era acelaşi
lucru care în psihologia acelor femei, „Parisul şi francezii sunt începutul şi sfârşitul înţelepciunii
şi al fericirii” 16 .
Pe 26 ianuarie / 7 februarie, seara a avut loc balul Primăriei organizat la Teatrul
Naţional. Consemnările epocii amintesc că nicicând sala n-a fost decorată şi atât de strălucit
împodobită. Iată ce consemna scriitorul C. Bacalbaşa despre acea seară:
15 Vezi Serbările de ieri, în „Timpul”, nr. 19, din 26 ianuarie / 7 februarie 1893.
16 Ibidem.
59

„După intrarea regelui şi a perechii princiare au început dansurile la ora 11 precis.
Întâiul dans a fost un cadril de onoare la care au participat: Prinţul Ferdinand cu doamna
Grigore Triandafil, având în faţă pe generalul Manu preşedintele Camerei care dansa cu
doamna de Coutouly, soţia ministrului Franţei. Principesa Maria cu primarul Gr. Triandafil
având în faţă pe G. Cantacuzino, preşedintele Senatului şi doamna Simona Lahovary, soţia
ministrului de externe.
Toate doamnele au primit în dar un evantai-carnet de fildeş alb cu portretul regelui,
reginei şi a perechii princiare (vezi Fig. 5). Ordinea dansurilor era gravată pe una din ramuri.
Primarul a oferit Prinţesei Maria un evantai-carnet garnisit cu un inel de aur încrustat cu
briliante. Pentru acest bal primăria a trimis trei mii de invitaţii” 17 .
Presa vremii consemna: „Această serbare avea îndoitul scop de a arăta tinerei şi
frumoasei Domniţe un număr cât mai mare de public român, într-un cerc cât se poate de
strălucit, şi-n acelaşi timp de a procura plăcerea şi fericirea de a vedea şi admira pe gingaşa
şi graţioasa noastră Domniţă în toată splendoarea tinereţii şi frumuseţii, sub noua formă a
veşmintelor de bal” 18 .
Sala Teatrului era îmbrăcată în flori şi verdeaţă, toate faţadele lojilor şi până sus la
galerii erau ornamentate cu flori întrerupte cu guste de funde din stofă vaporoasă azurie şi
trandafirie. Dintr-un coş de flori porneau ghirlande de frunze şi flori în toate direcţiile spre a se
fixa de plafon. Printre acestea se aflau instalaţii electrice, lumini care creau o feerie. Instalaţia
electrică era de 2.400 becuri, cu 800 mai mult decât în mod obişnuit, şi fusese furnizată de
Siemens & Halske. La ora 10 30 seara şi-a făcut intrarea Regele şi perechea princiară. Familia
regală a primit salutul reprezentanţilor capitalei. Presa vremii descrie în detaliu acest
eveniment organizat de Primăria Bucureştiului, acordând o atenţie specială principesei:
„A. S. Regală Maria poartă o rochie de mătase albă cu garnitură de tulle pe poale, având pe
partea anterioară a poalelor trei şiruri foarte înguste de verdeaţă, în formă de ghirlande,
podoaba discretă care se repeta pe pieptul corsajului. Deosebit de agrafele de briliante, care
ţin cutele rochiei, şi de brăţări, Alteţa Sa poartă superbul colan (Vivière) de briliante ce l-a
dăruit Regele [Carol I], precum şi diadema, colierul şi cerceii de turcoaze cu briliante pe care
le-a primit ca dar de nuntă de la augustul său părinte Ducele de Edinburgh” 19 . În acea seară a
fost oferit domnişoarelor „un evantai în miniatură de celuloză imitând fildeşul şi având pe cele
patru aripi interioare portretele în negru ale Regelui, Reginei, Prinţului şi Prinţesei. Pe una din
laturile exterioare era stema oraşului Bucureşti cu data balului, tot în negru, iar pe cealaltă
stema ţării în culori” 20 (vezi Fig. 5).
Mai trebuie amintit că la primirile făcute la Palatul regal au fost aşteptate pe lângă
autorităţile române şi doamnele patroane ale societăţii „Furnica”, conduse de Elena Cornescu,
care au dat un cadou tinerei principese, iarăşi simbol al noii identităţi naţionale – două
costume naţionale prezentate după datină în tradiţionala ladă de lemn, împodobită cu picturi.
Patroanele societăţii „Munca” au fost primite şi au dăruit o faţă de pian. Alături de
reprezentanţi ai noii ţări, s-au prezentat şi delegaţi ai coloniei engleze. Delegaţia era compusă
din soţii Hardinge (Legaţia Marii Britanii, însărcinatul cu afaceri), Miss Youell, Sanderson,
Art. Green, Godwin şi fiul, Boxshall, Monckton şi Tatham. Doamna Hardinge a prezentat o
scrisoare semnată de toţi rezidenţii englezi din România. Aceasta era scrisă pe pergament,
legată în piele albă şi purtând însemnele Angliei şi României, precum şi monograme de aur cu
coroana regală deasupra. Aceasta era pusă într-o cutie de catifea roşie împodobită cu
monograme de aur.
Pentru principesa Maria exista o percepţie diferită. În scrisorile către mama sa, Ducesa
de Edinburgh (născută Mare Ducesă a Rusiei, Maria Alexandrovna), Maria admira dar şi
deplângea exagerarea unor manifestari în care era nevoită să se arate noii societăţi:
„Aceste ultime zile au fost mai degrabă obositoare pentru că am fost nevoită să văd o
nesfârşită mare de oameni. A fost un bal alaltăieri la teatru, unde atmosfera era teribil de
17 C. Bacalbaşa, op. cit., p. 149-150.
18 Balul Primăriei, în „Timpul”, nr. 21, din 28 ianuarie / 9 februarie 1893.
19 Ibidem.
20 Ibidem.
60

înţesată, am fost câteva mii. Aici nu este dificil să te faci plăcut, pentru că toată lumea este
încântătoare, şi sunt o mulţime de lucruri de făcut, prin vizitarea de şcoli sau instituţii etc… iar
mie mi se pare firesc să am un interes în ele. Sunt organizate de asemenea multe baluri de
caritate, iar anul acesta ei speră să aibă succes, eu fiind marea atracţie pentru oricine şi toţi
sunt dornici să mă întâlnească. La ultimul bal, m-am simţit mai degrabă ca un animal expus,
dar dacă dorinţa de a mă privi le dădea satisfacţie atunci nu mă deranja. Doamna Grecianu 21
este cu adevărat drăguţă, şi mă ajută destul de mult în noile contacte, îmi spune cine sunt şi
cu cine trebuie să vorbesc” 22 . Pe 5 / 17 februarie Maria participase la un bal de caritate, iar
costumele tradiţionale româneşti o impresionaseră; despre toate acestea îi povestea mamei
sale în nenumăratele sale scrisori” 23 .
Pentru români serbările dedicate căsătoriei principelui moştenitor Ferdinand cu o
prinţesă engleză, nepoată a reginei Victoria dar şi a Ţarului Alexandru al II-lea, s-au constituit
într-un moment simbolic. Atunci s-a celebrat asigurarea continuităţii dinastiei de Hohenzollern
în România, iar oficialităţile au dorit să creeze o legătură mai puternică între dinastie şi ţară.
Aşadar aceste serbări dinastice au fost dovada respectului autorităţilor şi populaţiei pentru
tânăra dinastie dar şi un mijloc de propagandă al noii lor identităţi naţionale.
Ilustrații:
Fig. 1. Maria şi Ferdinand, în prima lor
fotografie după nuntă, ianuarie 1893
(Colecţia Diana Mandache)
Fig. 2. Sosirea în Gara de Nord a Principesei Maria şi a
Principelui Ferdinand, 23 ianuarie / 4 februarie 1893 şi
ceremonialul primirii în prezenţa primarului Bucureştiului.
Tânărul cuplu princiar este însoţit de Regele Carol I
(Colecţia Diana Mandache)
21
Doamna de onoare a principesei Maria.
22
ANR, RM, V / 2251, Scrisoarea Principesei Maria către mama sa, Ducesa Maria de Edinburgh,
9 februarie 1893.
23
ANR, RM, V / 2250, Scrisoarea Principesei Marie a României către mama sa, Maria de
Edinburgh, Bucureşti, 6 / 18 februarie 1893.
61

Fig. 3. Ceremonia în rit ortodox de la
Mitropolie, 23 ianuarie / 4 februarie 1893
(Colecţia Diana Mandache)
Fig. 5. Evantai oferit tuturor doamnelor la Balul organizat
de Primaria Bucureştiului la Teatrul Naţional,
26 ianuarie / 7 februarie 1893
(Colecţia Diana Mandache)
Fig. 4. Sosirea familiei princiare la Palatul Regal din Calea Victoriei.
În trăsură alături de Maria stă regele Carol I,
iar faţă în faţă cu principesa este Ferdinand, 23 ianuarie / 4 februarie 1893
(Colecţia Diana Mandache)
62

Diana MANDACHE, Marie of Romania. Images of a Queen, 96 p., 207 fotografii inedite.
Despre autor: Dr. Diana Mandache este istoric specializat în istoria regalităţii
europene. A fost lector la University College London şi cercetător, desfăşurând cercetarea la
prestigioase universităţi din Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord şi Statele Unite
ale Americii. Este autoarea cărţilor Americans and Queen Marie of Romania, Later Chapters
of My Life. The Lost Memoir of Queen Marie of Romania, ultima tradusă recent în România de
Editura All (Regina Maria a României. Capitole târzii din viaţa mea. Memorii redescoperite).
Albumul Marie of Romania. Images of a Queen (foto) se adresează publicului larg,
celor iubitori de istorie şi artă. Cartea a fost nominalizată drept cartea lunii noiembrie în revista
„Majesty” din Regatul Unit (vezi pagina
următoare) şi are un amplu articol în
numărul din decembrie al aceleaşi
reviste. Este distribuită în vestul UE şi
peste ocean.
Editura Rosvall Royal Books
este una din cele mai importante
edituri europene specializate în istoria
regalităţii. În 2001, la aceeaşi editură,
a fost publicată cartea omogială
dedicată aniversarii a 80 de ani MS
Regelui Mihai: HM King Michael I of
Romania. A Tribute, preluată ulterior
sub un alt format de Editura
Humanitas, Bucureşti.
Marie of Romania. Images of a Queen este prima cronică în imagini care ilustrează
viaţa şi timpurile Reginei. Ea se bazează pe o documentare din arhivele Casei Regale
britanice de la Castelul Windsor, de la Biblioteca Naţională a României – Colecţii Speciale, din
colecţii personale şi din Arhivele Naţionale ale României.
Maria, nepoata reginei Victoria, a fost nu numai un personaj pentru fotografii caselor
regale europene sau pentru studiouri fotografice celebre, dar mai mult a devenit imaginea
dorită de jurnalişti, odată cu faima câştigată ca Regină a României. Portretul ei s-a păstrat
odată cu primele fotografii comandate de Casa Regală britanică, regăsindu-se în albumele
fotografice de familie sau chiar în reclame comerciale. Imaginea sa era difuzată prin
intermediul cărţilor poştale care se constituiau în adevarate materiale de propagandă în
scopuri caritabile (pentru ajutorarea orfanilor, sprijinirea medicilor şi a medicilor veterinari) în
special după primul război mondial.
Maria era şi un bun fotograf amator, la fel ca şi alte personaje regale ale vremii, cum a
fost tatăl său Alfred, Ducele de Edinburgh sau talentata Regină Alexandra a Marii Britanii.
Spre deosebire de Alexandra, Maria n-a publicat fotografiile realizate de ea, în mod special
într-o carte, ci mai degrabă le-a păstrat în albume personale, fiind deja excesiv de mediatizată
de presă.
Importanţa albumului pentru public. Imaginile publicate sunt o restituire istorică, iar
fotografiile care o reprezintă pe Regina Maria şi familia sa se confundă de cele mai multe ori
cu istoria ţării, dar şi a marilor familii regale europene. De la evenimente personale la
ceremoniale de curte, de la fotografii de familie la cele de studio, sau reportajele fotografice,
toate conturează o epocă şi un destin. Albumul Marie of Romania. Images of a Queen
reprezintă o contribuţie la istoriografia românească.
63