Consilierea în asistenţa socială

26 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
1 . Etica deontologică: reprezentantul paradigmatic1 al punctului de vedere deontologist
este Immanuel Kant. Etica lui Kant a fost numită etică deontologică şi este o etică a
datoriei raţionale, necondiţionate.
Kant vorbeşte despre imperativul categoric, care este o lege morală inerentă raţiunii
umane şi este forma sub care se exprimă datoria. În concepţia acestuia, moralitatea acţi‑
unilor şi faptelor individului nu depinde de sentimente, dorinţe sau consecinţele actelor
sale. Sentimentele noastre nu pot sta la baza unei acţiuni morale, deoarece ele nu pot fi
supuse voinţei noastre. De exemplu, nu putem să iubim pe cineva sau să simpatizăm pe
cineva pentru că aşa ne impunem prin voinţă. Cu alte cuvinte, nu poate fi de datoria
noastră să facem ceva ce nu suntem în stare; acest „trebuie” îl implică pe „pot”.
Pentru Kant, unicul criteriu al moralităţii acţiunilor noastre este dacă acestea au fost
făcute sau nu în conformitate cu datoria . Datoria, în concepţia lui Kant, este „necesitatea
de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”, iar legea morală supremă ia forma
„imperativului categoric” (în Zanc, Lupu, 2004, p. 13).
Kant defineşte imperativul categoric astfel:
– „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să
devină o lege universală”;
– „acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege
universală a naturii”;
– „acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana
oricui altcuiva, totdeauna în acelaşi scop, iar niciodată numai ca mijloc” (Kant,
1972) .
Astfel, datoria morală este o poruncă necondiţionată pe care raţiunea şi‑o dă sieşi în
virtutea propriei sale alcătuiri structurale. De exemplu, dacă cineva încalcă o promisiune
pentru că este în propriul interes, promisiunile nu ar mai avea sens dacă fiecare dintre
noi şi le‑ar încălca de fiecare dată. Sau, nu este justificat să se spună o minciună, afirmă
Kant, obligaţia de a spune adevărul nu poate fi împiedicată de nici un considerent: „Ar
fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaş care ne întreabă dacă nu cumva s‑a
ascuns la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el”. Cu alte cuvinte, chiar dacă cineva
poate salva viaţa cuiva minţind, ar greşi pentru că a ascuns adevărul. Pentru Kant, res‑
pectul pentru adevăr, cinstea sunt valori morale universale şi valabile întotdeauna .
2 . Etica teleologică sau finalistă: promotorii eticii teleologice sau finaliste sunt
reprezentanţii utilitarismului .
Utilitarismul i‑a avut ca exponenţi pe Jeremy Bentham (1784‑1832), John Stuart
Mill (1806‑1873) şi Henry Sidgwick (1838‑1900) şi îşi are originile în Anglia secolului
al XVIII‑lea. Operele acestor autori sunt fundamentate pe ideea de promovare a bunăstării
generale. Utilitarismul este o doctrină etică ce priveşte moralitatea faptelor ca fiind
1. Paradigmă = a. un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter
normativ, dezvoltate pentru a ghida cercetarea într‑un anumit domeniu; de exemplu, paradigma
analizei funcţionale propusă de Robert Merton; b. totalitatea realizărilor dintr‑un domeniu
disciplinar, larg acceptate de comunitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul problemelor
de cercetare şi soluţiilor explorate (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 414).