Consilierea în asistenţa socială

Seria Collegium. Asistenţă socială este coordonată de Doru Buzducea şi Ştefan Cojocaru.
© 2012 by Editura POLIROM
Această carte este protejată prin copyright. Reproducerea integrală sau parţială, multi plicarea prin orice
mijloace şi sub orice formă, cum ar fi xeroxarea, scanarea, transpunerea în format electronic sau audio,
punerea la dispoziţia publică, inclusiv prin internet sau prin reţele de calculatoare, stocarea permanentă
sau temporară pe dispozitive sau sisteme cu posibilitatea recuperării informaţiilor, cu scop comercial
sau gratuit, precum şi alte fapte similare săvârşite fără permisiunea scrisă a deţinătorului copyrightului
repre zintă o încălcare a legislaţiei cu privire la protecţia proprietăţii intelectuale şi se pedepsesc penal
şi/sau civil în conformitate cu legile în vigoare.
Foto copert\: © Lisa F. Young/Dreamstime.com
www.polirom.ro
Editura POLIROM
Iaşi, B‑dul Carol I nr. 4; P.O. BOX 266, 700506
Bucureşti, Splaiul Unirii nr. 6, bl. B3A, sc. 1, et. 1,
sector 4, 040031, O.P. 53, C.P. 15‑728
Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României:
Consilierea în asistenţa socială / Hanibal Dumitraşcu (coord.). – Iaşi : Polirom, 2012
Bibliogr.
ISBN print: 978‑973‑46‑3068‑4
ISBN ePub: 978‑973‑46‑3224‑4
ISBN PDF: 978‑973‑46‑3225‑1
I. Dumitraşcu, Hanibal (coord.)
364
Printed in ROMANIA

POLIROM
2012

Cuprins
Prezentarea autorilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .9
Cuvânt înainte . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 13
Partea I
Cadrul teoretic şi etic al activităţii
de consiliere în asistenţa socială
Capitolul 1. Etică şi valori în practica consilierii în asistenţa socială (Gheorghi]a Nistor) . . . . 17
1.1. Etica şi morala: analiză conceptuală, elemente structurale . . . . . . . . . . . . . . . . . 17
1.2. Etica profesională: principii şi valori în practica consilierii în asistenţa socială . . . . 24
1.3. Dileme etice. Modele de soluţionare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
1.4. Responsabilitatea utilizării informaţiei în asistenţa socială . . . . . . . . . . . . . . . . . 34
1.5. Codurile etice: obiective şi funcţii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 37
1.6. Drepturile omului şi codurile etice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
Capitolul 2. Formarea viitorilor asistenţi sociali pentru activitatea
de consiliere (Daniela‑Tatiana Şoitu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 43
2.1. Provocări pentru asistentul social . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 44
2.2. Competenţele asistentului social. Limitări personale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 47
2.3. Importanţa dezvoltării personale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 55
2.4. Paşi spre respectarea demnităţii umane: învăţarea toleranţei . . . . . . . . . . . . . . . . 59
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 62
Capitolul 3. Limitele consilierii în asistenţa socială (Adina Du]\) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
3.1. Etică şi profesionalism în precizarea limitelor
de competenţă ale asistentului social . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
3.2. Limitele consilierii în cazul personalităţii anxioase . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 66
3.3. Limitele consilierii în cazul personalităţii paranoice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 69
3.4. Limitele consilierii în cazul personalităţii histrionice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 71
3.5. Limitele consilierii în cazul personalităţii obsesionale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 73
3.6. Limitele consilierii în cazul personalităţii narcisice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 76
3.7. Limitele consilierii în cazul personalităţii schizoide . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 78
3.8. Limitele consilierii în cazul comportamentelor de tip A . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
3.9. Limitele consilierii în cazul personalităţii depresive . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 82
3.10. Limitele consilierii în cazul personalităţii dependente . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 84
3.11. Limitele consilierii în cazul personalităţii pasiv‑agresive . . . . . . . . . . . . . . . . . . 86
3.12. Limitele consilierii în cazul personalităţii evitante . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 88
3.13. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 90

Capitolul 4. Terapia de familie – abordare sistemică.
Scurt ghid de intervenţie (Sanda Lumini]a Mihai) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 91
4.1. Din istoricul terapiei de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 93
4.2. Concepte de lucru specifice terapiei de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 94
4.3. Ciclul vieţii de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 95
4.4. Etapele terapiei de familie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 97
4.5. Modelul Şcolii de la Milano . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 98
4.6. Tehnicile terapiei sistemice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .101
4 .7 . Etapele procesului terapeutic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .104
4.8. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .105
Capitolul 5 . O tipologie antropologică a fragilităţii (Ecaterina Morar) . . . . . . . . . . . . . . . .107
5.1. Tipuri de fragilităţi bazale: suport biopsihic şi consecinţe antropologice . . . . . . . .107
5.2. Criteriul fragilităţii de gen . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .115
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .121
Partea a II‑a
Modele practice ale consilierii în asistenţa socială
Capitolul 6. Consilierea comportamentelor dispoziţional‑dezadaptative
ale copiilor şi adolescenţilor de către consilierul asistent social
(Hanibal Dumitra[cu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 129
6.1. Comportamentele dispoziţional‑dezadaptative ale copiilor şi adolescenţilor,
o problemă asumată de practica consilierii în asistenţa socială . . . . . . . . . . . . . . 129
6.2. Diagnosticul psihologic: un instrument al activităţii de consiliere
a asistentului social sau o capcană profesională? . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 135
6.3. Strategii de consiliere psihologică a comportamentelor
dispoziţional‑dezadaptative ale copiilor şi adolescenţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . 140
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .161
Capitolul 7. Consilierea vocaţională – un serviciu necesar
în asistenţa persoanelor vulnerabile (Ana R\dulescu) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 163
7.1. Construcţia conceptului şi procesului de dezvoltare a carierei . . . . . . . . . . . . . . 164
7.2. Influenţe majore în construcţia teoriilor privind consilierea vocaţională
şi dezvoltarea carierei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 165
7.3. Conceptul şi structura serviciului de consiliere vocaţională . . . . . . . . . . . . . . . . 168
7.4. Impactul serviciului de consiliere vocaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 172
7.5. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 174
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 175
Capitolul 8. Rolul consilierii vocaţionale în alegerea carierei. Cercetare empirică
(Gheorghi]a Nistor, Ioana Camelia Vlad) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
8.1. Despre orientarea şcolară şi consilierea vocaţională . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 176
8.2. Câteva principii ale orientării profesionale şi deciziei de carieră . . . . . . . . . . . . 179
8.3. Cercetare empirică: percepţia rolului orientării profesionale
în alegerea carierei . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 182
8.4. Concluzii generale şi recomandări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 200
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 202

Capitolul 9. Asistenţa şi consilierea în serviciile de probaţiune
(Ioan Durnescu, Gabriel Oancea) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
9 .1 . Introducere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 204
9.2. Reglementări privind asistenţa şi consilierea persoanelor condamnate . . . . . . . . . 205
9.3. Asistenţa şi consilierea în serviciile de probaţiune din România . . . . . . . . . . . . . 206
9.4. Concluzii . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 220
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .221
Capitolul 10 . Consilierea victimelor traficului de persoane (Monica Alexandru) . . . . . . . . . 223
10.1. Introducere în problematica traficului de persoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 223
10 .2 . Etapele traficului de persoane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 226
10.3. Modalităţi de exploatare a victimelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 229
10.4. Asistenţa şi consilierea victimelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 232
10.5. Intervenţia în cazul experienţei traumatizante a traficului . . . . . . . . . . . . . . . . . 235
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 239
Capitolul 11. Asistenţa socială şi consilierea în şcoală (Gheorghi]a Nistor) . . . . . . . . . . . . .241
11.1. Introducere în domeniul asistenţei sociale şi consilierii în şcoală . . . . . . . . . . . . .241
11.2. Strategiile de asistenţă socială şi consiliere în şcoală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245
11.3. Modele ale practicii consilierii în asistenţa socială
din şcoală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 259
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 266
Capitolul 12. Consilierea refugiaţilor (Smaranda Witec) . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268
12.1. Delimitări conceptuale . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268
12.2. Dimensiunile psihosociale ale refugiului . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 269
12.3. Asistenţa socială a categoriilor de refugiaţi vulnerabili . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 274
12.4. Alte aspecte referitoare la nevoia specială de protecţie a refugiaţilor . . . . . . . . . . 278
12.5. Consilierea refugiaţilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 280
12.6. Conceptul de integrare . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 283
Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285
Capitolul 13. Telefonul copilului (116.111) – instrument social (C\t\lina Florea) . . . . . . . . 287

Prezentarea autorilor
HANIBAL DUMITRAŞCU este conferenţiar universitar în cadrul Departamentului de Asistenţă
Socială al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Este titular al
cursurilor „Consiliere în asistenţa socială” şi „Psihoterapii individuale şi de grup”; unul dintre
coordonatorii masterului „Consiliere în asistenţa socială” din cadrul aceluiaşi departament. A
colaborat şi a fost profesor asociat la universităţi importante din România: Universitatea de Medicină
„Carol Davila” din Bucureşti, Universitatea „Titu Maiorescu” din Bucureşti, Universitatea Ecologică
din Bucureşti.
Doctor în sociologie al Universităţii din Bucureşti, are studii postuniversitare în domeniile asistenţei
sociale şi psihoterapiei realizate în cadrul programului TEMPUS: în 1993 la Institutul Universitar
din Sitard, Olanda; în 2001 la Clinica Universitară pentru Alzheimer a Universităţii de Medicină
din Toulouse, Franţa.
Absolvent al Facultăţii de Psihologie a Universităţii din Bucureşti, Hanibal Dumitraşcu este psiholog
clinician. Membru al Asociaţiei Psihologilor din România, al Societăţii Sociologilor din România
şi al Asociaţiei Internaţionale a Şcolilor de Asistenţă Socială. Este membru fondator şi a fost director
executiv al Asociaţiei Bolnavilor de Cancer, Bucureşti, membru fondator al Federaţiei Asociaţiilor
Bolnavilor de Cancer din România, membru fondator şi director executiv al asociaţiei Grupul de
suport psihosocial pentru bolnavii cronici. A publicat numeroase articole şi studii ştiinţifice în
domeniul consilierii în asistenţa socială şi în cel al psihoterapiei în reviste de specialitate precum:
Revista de Asistenţă Socială, Protec]ia social\ a copilului, Revista de sănătate mentală, Sociologie
Românească ş.a. Este autor al volumelor de specialitate: Ceilalţi şi revoluţia liniştită: o incursiune
psihosocială prin universul problematic al persoanelor cu tulburări mentale (2004); Consilierea
comportamentelor umane adictive (2005); Dezvoltarea umană (2006).
MONICA ALEXANDRU este doctor în sociologie, lector universitar la Departamentul de Asistenţă
Socială din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Susţine
cursuri şi seminarii pe următoarele domenii de interes: „Asistenţa socială a persoanelor traficate”,
„Victimele traficului de fiinţe umane: servicii şi intervenţii specializate”, „Teoria şi practica con‑
silierii antidrog”, „Politici sociale de prevenire a consumului de droguri”, „Asistenţa socială bazată
pe evidenţe”, „Legislaţie în asistenţa socială”, „Victimologie, coaching şi mentorat în practica
asistenţei sociale”. A participat în echipe multidisciplinare la studii în domeniul serviciilor sociale.
Este autor al lucrării Reforma sistemului de protecţie a copilului şi familiei în România (2008) şi
coautor al mai multor volume colective. A publicat articole în reviste de specialitate şi suporturi
de curs. A participat în calitate de cercetător/consultant la numeroase cercetări ştiinţifice şi proiecte
de cercetare în domeniul asistenţei sociale.
IOAN DURNESCU, doctor în sociologie, este lector în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă
Socială, Universitatea din Bucureşti, titular al cursurilor de „Asistenţă socială în penitenciar”,
„Modele de practică în probaţiune”, „Metode şi tehnici de lucru cu infractorii” etc. Este absolvent
al Facultăţii de Filosofie, specializarea Asistenţă socială, din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din
Iaşi (1997), al Facultăţii de Drept, Universitatea din Craiova (2005), şi al Masterului de politici

10 PREZENTAREA AUTORILOR
sociale, Universitatea din Bucureşti (1999). Este autor şi coautor a numeroase volume colective şi
articole pe teme din domeniul probaţiunii şi asistenţei sociale în penitenciar, dintre care amintim:
Asistenţa socială în penitenciar (Editura Polirom, Iaşi, 2009) şi Probaţiunea. Teorii, legislaţie şi
practică (Editura Polirom, Iaşi, 2011). Este editor al European Journal of Probation (www.ejprob.
eu) şi membru în consiliile editoriale ale mai multor reviste de specialitate.
ADINA DUŢĂ este doctor în sociologie, în prezent profesor asociat în cadrul Catedrei de Asistenţă
Socială a Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Susţine seminarii
şi laboratoare, pe temele: „Metode şi tehnici de asistare socială în grup şi comunitate”, „Asistenţa
socială a persoanelor delincvente”, „Coaching şi mentorat în asistenţa socială”, „Psihologia com‑
portamentului infracţional”. De asemenea, este preşedinte şi coordonator de programe al Asociaţiei
pentru Femeile cu Adicţii din România. A efectuat un stagiu de pregătire în cadrul programului
Erasmus în Franţa, în domeniul adicţiilor (în servicii de harm reduction şi comunitate terapeutică).
A publicat articole de specialitate, între care: „Nevoia de servicii pentru prevenirea recăderii în consum
de drog după eliberarea din penitenciar”, Revista de Asistenţă Socială, nr. 1‑2, 2008; „Recăderea
condamnaţilor eliberaţi. Răspuns instituţional”, Probation Junior, vol. 1, nr. 2, 2010.
CĂTĂLINA ELENA FLOREA este director executiv al Asociaţiei Telefonul Copilului, în această
calitate asigurând managementul şi coordonarea întregii activităţi a organizaţiei. În cadrul asociaţiei
se realizează activităţi de informare, consiliere, îndrumare şi monitorizare a cazurilor înregistrate
prin intermediul call center‑ului 116.111, dedicat protecţiei şi promovării drepturilor copilului (116.111
este numărul armonizat european pentru telefonul copilului, iar în România acest serviciu este
gestionat de Asociaţia Telefonul Copilului). Este membru asociat al Alianţei Internaţionale Child
Helpline International (CHI).
SANDA LUMINIŢA MIHAI, doctor în sociologie, este în prezent lector în cadrul Facultăţii de
Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti. Este titular al cursurilor „Psiho‑
patologie, consiliere şi terapie de familie”, „Terapia şi asistenţa persoanelor toxicodependente”.
Absolventă a Institutului de Medicină şi Farmacie „Carol Davila” din Bucureşti (1981) şi a masterului
„Managementul serviciilor sociale şi de sănătate” la Universitatea din Bucureşti, este medic primar
de neurologie şi psihiatrie a copilului şi adolescentului. Îşi desfăşoară activitatea clinică în cadrul
Spitalului de Psihiatrie Titan „Dr. Constantin Gorgos” din Bucureşti. Este psihoterapeut, formator
şi supervizor în terapia de familie, având certificat european de psihoterapeut. Este formator în
prevenirea şi tratamentul persoanelor toxicodependente.
ECATERINA MORAR este doctor în psihologie, specializarea antropologie. În prezent este
profesor în cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din Bucureşti, titular
al cursurilor „Introducere în psihologia generală”, „Modele antropologice şi natura, prevenirea
violenţei”, „Etica profesională şi a afacerilor”, „Antropologie politică şi culturală”, „Principii
deontologice ale profesiilor”, „Aspecte deontologice în procesul consilierii”, „Psihologia cuplului
şi psihosexologie”. Autor şi coautor al unui număr semnificativ de cărţi, cursuri universitare,
precum şi studii şi articole în reviste de specialitate în limbile română, franceză şi engleză:
Revista de Psihologie, Studii şi Cercetări de Antropologie, Annuaire Roumain d’Anthropologie,
Revista de filosofie, Analele Universităţii din Bucureşti, Alternative, Europa, Continent din Sibiu,
Caiete critice, Edu World 2006, Edu World 2008, Revista de Asistenţă Socială, Social Change Review.
GHEORGHIŢA NISTOR, doctor în sociologie, în prezent este conferenţiar universitar în cadrul
Departamentului de Asistenţă Socială al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea
din Bucureşti, pe următoarele domenii de interes ştiinţific: „Asistenţa socială a familiei şi copilu‑
lui”, „Psihologie socială şi organizaţională”, „Politici sociale”, „Deontologie, etică în domeniul
asistenţei sociale”.

PREZENTAREA AUTORILOR
Este membru în Colegiul ştiinţific şi colaborator permanent al revistei Protecţia socială a copilului,
revistă de pedagogie şi asistenţă socială editată de Federaţia Internaţională a Comunităţilor Educative –
FICE România. A coordonat şi participat la proiecte de cercetare în cadrul Programului Leonardo
Da Vinci, Programului RELANSIN şi Programului AGRAL. A colaborat în echipe de cercetare la
peste 12 proiecte din domeniul asistenţei sociomedicale. Este autor şi coautor al mai multor volume
de specialitate, între care: Motivaţie şi comportament de risc . Studiu de caz – transporturile (2005),
Dicţionar de asistenţă socială (în colab., 2010), Children Facing Vulnerable Social and Educational
Environments. Values, Experiences, Practices (în colab., 2008). Este autorul unor suporturi de curs
şi articole publicate în reviste de specialitate. Este membru al următoarelor asociaţii profesionale:
Asociaţia Română pentru Promovarea Asistenţei Sociale, Asociaţia Sociologilor din România,
Federaţia Internaţională a Comunităţilor Educative – FICE România.
GABRIEL OANCEA este doctor în sociologie. A absolvit Facultatea de Drept din cadrul Universităţii
din Bucureşti (1999). Este coautor al studiului „Comunităţi ascunse – Ferentari”, 2004. De ase‑
menea, a publicat articole în Revista de Asistenţă Socială („Coping strategies and Defense Mechanisms
Adopted by Women Inmates Who Have Killed Their Intimates”, „Spre o evaluare a percepţiei
judecătorilor cu privire la activitatea serviciilor de probaţiune”) şi în Revista de Psihologie („La
délinquance juvénile comme phénomène social indésirable. Au‑delà de la réalité statistique”).
ANA RĂDULESCU este doctor în sociologie, conferenţiar universitar la Departamentul de
Asistenţă Socială din cadrul Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială, Universitatea din
Bucureşti. Este titular al următoarelor cursuri universitare: „Managementul de caz în asistenţa
socială”, „Violenţa domestică”, „Structura sistemului de asistenţă socială”, „Reţeaua de asistenţă
socială”, „Politici pentru familie şi copil”, „Abuzul asupra copilului”, „Politici de suport al
victimelor”. Este autor sau coautor al volumelor: Violenţa asupra femeii (2008), Vizibilitatea
şi conştientizarea violenţei (2008), Social Work Making a World of Difference (Berna, 2006).
A publicat articole în reviste de specialitate recunoscute sau în volumele unor manifestări ştiin‑
ţifice internaţionale.
DANIELA‑TATIANA ŞOITU este doctor în sociologie, cu o lucrare pe tema „Forme specifice de
intervenţie în protecţia persoanelor de vârsta a treia”. În prezent este conferenţiar universitar la
Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social‑Politice din cadrul Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi. Autor
al volumului Vârsta a treia (2006) şi coautor al volumului Sociologia populaţiilor vulnerabile .
Teorie şi metodă (2004), prin studiile „Fenomenul îmbătrânirii din perspectivă teoretică”, „Medierea
conflictelor în asistenţa socială”. A publicat articole în reviste cotate CNCSIS şi în reviste de spe‑
cialitate de circulaţie internaţională, precum şi studii incluse în volumele unor manifestări ştiinţifice
internaţionale. De asemenea, a participat la diferite proiecte de cercetare‑dezvoltare‑inovare desfă‑
şurate pe bază de contract/grant şi la elaborarea unor cursuri şi manuale universitare.
IOANA CAMELIA VLAD este absolventă a Facultăţii de Sociologie şi Psihologie a Universităţii
„Spiru Haret” din Bucureşti. În anul 2010 a obţinut licenţa în ştiinţele educaţiei la Facultatea de
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii din Bucureşti, cu o lucrare despre
„Rolul profesorului şi al şcolii în orientarea carierei adolescenţilor”. A urmat studii de masterat
la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă Socială a Universităţii din Bucureşti. În prezent lucrează
în cadrul comunităţii neoprotestante, fiind consilier educaţional vocaţional pentru adolescenţi şi
tineri .
SMARANDA WITEC este asistent universitar doctorand la Facultatea de Sociologie şi Asistenţă
Socială din cadrul Universităţii din Bucureşti. Este titular al cursurilor „Asistenţă socială a refugi‑
aţilor”, „Asistenţa refugiaţilor şi a comunităţilor multietnice”, „Etică şi deontologie în probaţiune”,
„Deontologie profesională în asistenţa socială”, „Valori şi etică în asistenţa socială”. Este absolventă
a Facultăţii de Sociopsihopedagogie, specializarea Asistenţă Socială, şi a masterului de Administrare
11

12 PREZENTAREA AUTORILOR
comunitară a justiţiei, Universitatea din Bucureşti. Este coautor al volumelor Asistenţa socială a
grupurilor de risc (Editura Polirom, Iaşi, 2010) şi Probaţiunea. Teorii, legislaţie şi practică (Editura
Polirom, Iaşi, 2011) şi autor a numeroase rapoarte de cercetare, studii şi articole de specialitate pe
teme legate de protecţia copilului, asistenţa delincvenţilor, solicitanţilor de azil şi refugiaţilor. Este
expert, formator naţional şi internaţional, având o bogată experienţă în elaborarea, dezvoltarea şi
implementarea de programe şi proiecte în asistenţa refugiaţilor, delincvenţă, sistemul penitenciar,
antreprenoriat, leadership, nevoile emergente ale copiilor şi tinerilor, formator de formatori speci‑
alizat în servicii sociale şi protecţia copilului, precum şi în formarea profesioniştilor în asistenţă
socială.

Cuvânt înainte
Acest volum reprezintă strădania unor specialişti în domeniul consilierii în asistenţa socială,
universitari şi practicieni, de a oferi o perspectivă teoretică şi practică actuală asupra problemelor
specifice domeniului.
Grupul‑ţintă al acestui volum colectiv îl reprezintă specialiştii din aria asistenţei sociale şi
studenţii facultăţilor de profil.
Intenţia autorilor a fost aceea de a pune în discuţie şi de a clarifica atât cadrul teoretic şi meto‑
dologic al activităţii de consiliere în asistenţa socială, cât şi mijloacele, instrumentele practice de
suport şi asistenţă pe care aceasta le are la îndemână.
Activitatea de consiliere în asistenţa socială este un efort specializat realizat de profesionişti în
domeniul asistenţei sociale, capabili să răspundă nevoilor şi problemelor cu care se confruntă clienţii
lor. Demersul de suport şi intervenţie al activităţii de consiliere în asistenţa socială are în vedere
toate acele persoane şi grupuri aflate în dificultate din punct de vedere psihosocial, care nu reuşesc
să rezolve singure problemele cu care se confruntă. El este realizat de consilierul asistent social şi,
fiind un efort complex, determină un angajament specializat al acestuia, în vederea satisfacerii
nevoilor concrete ale clientului.
În volum sunt precizate competenţele necesare asistentului social în calitate de consilier şi sunt
indicate clar graniţele etice ale demersului său, astfel încât să fie pregătit într‑un mod legitim şi
adecvat atunci când se angajează în această activitate.
Domeniile de interes teoretic şi practic ale activităţii de consiliere în asistenţa socială sunt
reprezentate de situaţiile de risc şi vulnerabilitate ale indivizilor şi grupurilor sociale, de acele
situaţii de criză pe care clienţii le parcurg în experienţele lor de viaţă. Iată de ce veţi regăsi aici
modele de suport şi intervenţie ale activităţii de consiliere în asistenţa socială, pe direcţii variate
şi complexe, de la aspectele psihologice şi psihoterapeutice, la cele privind traficul de persoane,
probaţiunea sau asistenţa refugiaţilor.
Sperăm că demersul autorilor va constitui, în acest fel, un ghid util, atât teoretic, etic, cât şi
practic, pe care specialiştii din domeniul activităţii de consiliere în asistenţa socială îl vor putea
folosi. De asemenea, avem speranţa că studenţii la asistenţă socială şi îndeosebi studenţii masteranzi
vor avea un real beneficiu ca urmare a utilizării acestor studii realizate de specialişti consacraţi în
domeniu.
În calitate de coordonator al volumului, le mulţumesc celor care, prin strădanie şi efort personal,
au contribuit la realizarea lui, astfel încât domeniul activităţii de consiliere în asistenţa socială să
fie mai bine conturat sub aspect teoretic, metodologic şi practic.
Hanibal Dumitraşcu
august 2012, Bucureşti

Partea I
CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII
DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ

Capitolul 1
Etică şi valori în practica consilierii
în asistenţa socială
1.1. Etica şi morala: analiză conceptuală,
elemente structurale
1.1.1. Etică, morală şi deontologie: o analiză conceptuală
Gheorghiţa Nistor
Orice profesie se caracterizează printr‑o serie de principii, de valori, un cod al moralei
ce reglementează conduita profesională a practicianului sau specialistului.
ETICA a fost definită ca fiind „sistemul sau codul moral al unei anumite persoane,
religii, grup sau profesie (moralitatea fiind legată de rezolvarea sau capacitatea de a
realiza distincţia dintre bine şi rău în comportament)” (Bloch, Chodoff, 2000, p. 145).
Etica se ocupă de studiul principiilor, normelor şi valorilor morale, de studiul originii,
dezvoltării şi justificării conţinutului lor. Ea reprezintă teoria sau studiul filosofic al
moralei şi este definită drept „filosofia binelui sau ştiinţa moralei” (Morar, 2006).
Mai este denumită şi filosofie morală şi alcătuieşte împreună cu filosofia politică ceea
ce se numeşte filosofie practică .
Etica a apărut încă din Antichitate ca o parte componentă a doctrinelor filosofice,
doctrine care au elaborat şi dezvoltat o problematică tradiţională: definirea şi determinarea
noţiunilor de bine (rău), datorie, virtute, fericire etc.
Cuvântul „etică” derivă din grecescul ethicos, ethos care înseamnă „natură”, „dispo‑
ziţie”; acest concept poate fi folosit în sens filosofic şi/sau practic (Bloch, Chodoff,
2000). În primul sens vorbim despre o ramură a filosofiei, filosofia morală. Aceasta
studiază sistematic conduita umană raportată la justeţea sau injusteţea acţiunilor.
Filosoful moral lucrează cu concepte evaluative ca bine sau rău, drept sau nedrept,
dreptate, datorie, obligaţie etc. şi arată cum se poate ajunge la judecăţi de valoare, dove‑
dind acest lucru prin practică. De exemplu, atunci când oamenii optează pentru o acţiune
sau alta, iar activităţile lor nu sunt complet interzise, se ridică întrebarea dacă acţiunea
aleasă este cea bună sau cea rea, cea dreaptă sau cea nedreaptă.
Un alt concept ce trebuie clarificat este cel cu privire la morală şi, respectiv, conştiinţa
morală.

18 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
MORALĂ, MORALITATE provin din latinescul mos, mores – „obicei”, „datină”,
„obişnuinţă”.
Morala „reprezintă un ansamblu de norme de reglementare a comportamentului,
fondate pe valorile de bine – rău, moral – imoral, cinste, corectitudine, responsabilitate,
sinceritate, larg răspândite în cadrul unei colectivităţi, caracterizate printr‑un grad ridicat
de interiorizare şi impuse atât de propria conştiinţă (conştiinţă morală), cât şi de presiunea
atitudinilor celorlalţi (opinie publică). În sfera moralei sunt cuprinse conştiinţa morală
(convingeri, concepţii, valori, idealuri morale), norme sau principii morale şi relaţii
morale, acestea din urmă fiind convertite în fapte şi acţiuni eficiente social” (Zamfir,
Vlăsceanu, 1993, p. 368).
Moralitatea se referă „la gradul în care normele morale sunt respectate de către o
persoană, un grup, o colectivitate” (Zamfir, Vlăsceanu, 1993). Se impune o distincţie
între moravuri şi morală .
Moravurile reprezintă:
a. „Un concept cu o tentă mai largă, mai generală, el referindu‑se la morală ca ansamblu
de norme şi valori recunoscute şi impuse de către societate, la moralitate, ca grad de
respectare a acestor norme în cadrul unei colectivităţi, precum şi la o serie de practici,
moduri de comportare specifice respectivei comunităţi şi care sunt mai mult sau mai
puţin formulate explicit ca norme morale, adesea ele fiind chiar opuse normelor şi
valorilor formal şi general acceptate, dar sunt larg practicate (bacşişul, corupţia etc.)”
(Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 368).
b . „Modele tradiţionale, relativ stabile de comportament, specifice unui grup etnic sau
cultural, care sub forma unor obiceiuri, cutume sau ceremonialuri prescriu în detaliu
ce anume şi cum trebuie făcut în diferite situaţii ce survin cu regularitate în viaţa
cotidiană” (Zanc, Lupu, 2004, p. 13). Cele două concepte, etică şi morală, am putea
spune că etimologic au acelaşi sens (vezi tabelul 1).
DEONTOLOGIE: un concept aflat în legătură directă cu etica profesională; etimo‑
logic provine din greacă: deon, deontos = „datorie”, „ceea ce se cade”, „ceea ce este
necesar” şi logos = „ştiinţă”.
Cel care a utilizat prima dată termenul „deontologie” a fost Jeremy Bentham (1748‑1832),
în lucrarea Deontology or the Science of Morality – Deontologia sau ştiinţa moralei,
apărută postum în 1834. Bentham defineşte adjectivul „deontologic” în sensul de ceea
ce trebuie să fie, ceea ce trebuie respectat; el îl foloseşte ca opus adjectivului „ontolo‑
gic”, care era folosit cu accepţiunea de ceea ce există, ceea ce este.
Definiţii:
1. „Reprezintă un cod al moralei profesionale, al principiilor şi normelor morale specifice
pe care le implică exercitarea unei anumite profesii; acesta poate fi scris sau transmis
prin tradiţie, pe cale orală, şi acceptat de toţi practicienii unei profesii (de exemplu,
jurământul hipocratic)” (Apostol et al., 1978).
2. „Ansamblul regulilor după care se ghidează o organizaţie, instituţie, profesie sau o
parte a acestora, prin intermediul organizaţiilor profesionale care devin instanţa de
elaborare, aplicare şi supraveghere a aplicării acestor reguli” (vezi Mercier, 1999,
apud Blebea Nicolae, Miroiu, 2001, p. 11).

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Tabelul 1 . Etica şi morala
Etimologie comu‑
nă
ETICA MORALA
Ethos în greacă, mores în latină = moravuri, cutume, comportament
Greacă: reflecţie care ghidea‑
Definiţie originară
ză acţiunea umană
Latină: impusă prin drept
Fundament: libertatea judecă‑ Fundament: cod social = ansamblu de re‑
ţii şi a acţiunii
guli la care trebuie să te supui pentru a fi
admis într‑o societate = evidenţă morală
Ipotetic (ipoteză care determi‑
nă acţiunea)
Imperativ categoric (datoria)
Tu poţi, tu nu poţi Trebuie, nu trebuie
Termen lung Imediat
Bazându‑se pe experienţă Reguli care sunt impuse tuturor
Laică Teocentrică
Distincţia între bun şi rău şi Distincţia între bine şi rău şi acţiunea în
acţiunea în funcţie de ceea ce funcţie de ceea ce se consideră conform .
se consideră bun. Căutarea fe‑ Căutarea virtuţii care culminează cu sfinţe‑
Caracteristici
ricirii care culminează cu în‑
ţelepciunea.
nia .
Relativ Absolut
Accesibil omului Inaccesibil omului
Cum trebuie să trăiesc? Ce trebuie să fac?
Valoare singulară de norme Valoare universală a normelor
Fenomen Noumen
Intenţia este primordială Discuţie asupra finalităţii
Dă un sens lucrurilor pe care Sens impus
le fac prin alegerile făcute (va‑
lori, priorităţi)
Raţional Rezonabil
Pervertire: egoismul Pervertire: fanatismul (după Ballet, de Bry,
2001, p. 30)
Sursa: Crăciun, Morar, Macoviciuc, 2005, p. 9.
Deontologia se referă la aspectele/imperativele morale ale unei profesii, la normele
şi valorile proprii. Membrii unei profesii nu se supun doar codului deontologic, ci şi
normelor din jurisdicţia civilă şi penală. O definiţie generală include principiile, regulile
şi normele de conduită profesională: „sarcina principală a deontologiei este de a stabili
principii, reguli şi norme de conduită profesională, în cadrul diferitelor relaţii implicate
în exercitarea unei profesii: relaţiile interne, specifice fiecărui gen de activitate profesio‑
nalizată, precum şi relaţiile externe, cu beneficiarii direcţi/indirecţi ai serviciilor/bunurilor
realizate” (Sârbu, 1999, pp. 21‑22).
Dacă ar fi să dăm o definiţie mai apropiată domeniului supus analizei noastre, cel
al asistenţei sociale, aceasta ar putea fi formulată, prin prisma celor afirmate mai
sus .
19

20 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Deontologia în asistenţa socială cuprinde ansamblul normelor, principiilor şi valorilor
referitoare la conduita, drepturile şi obligaţiile asistentului social în relaţiile sale cu:
a. beneficiarii/clienţii serviciilor de asistenţă socială;
b. colegii, asistenţii sociali şi membrii echipei interdisciplinare (alţi specialişti);
c. alţi specialişti din instituţiile colaboratoare.
1.1.2. Nivele de manifestare a moralei: conştiinţa morală
şi practica morală
Morala aparţine atât conştiinţei, cât şi vieţii reale, practice; de aceea, se disting două
nivele de manifestare a moralei:
a. nivelul conştiinţei morale;
b. nivelul conduitei practice sau al practicii morale (vezi figura 1).
– conştiinţa morală – elemente structurale: idealurile morale (etice), principiile
morale, normele morale, valorile morale;
– practica morală – elemente structurale: subiectul moral, manifestarea morală,
aprecierea morală.
Figura 1. Morala – nivele de manifestare

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
1.1.2.1. Conştiinţa morală: idealuri morale/etice,
principii, norme, valori morale
Conştiinţa morală vizează câteva elemente structurale:
a . Idealurile morale (etice):
– se referă la aspiraţiile supreme ale omului, care conferă sens şi finalitate existenţei
sale;
– orientează acţiunile individului, urmărind scopuri în raport cu sine sau cu ceilalţi.
Exemple: omul perfect la grecii antici, Kaloi Kai agathos – om frumos la trup şi
bun la suflet; la romani, mens sana in corpore sano – minte sănătoasă în corp
sănătos; în Evul Mediu, personalitatea cavalerească – etica protestantă.
Orice ideal conduce către un anumit stil de viaţă pe care fiecare individ al comunităţii
îl adoptă, stil care este apreciat de societatea respectivă. Devalorizarea idealurilor etice
duce la o criză morală, la ruperea echilibrului moral al societăţii.
b . Principiile morale: oglindesc în ele idealuri morale.
Pot fi definite ca nişte reguli care ghidează comportamentele/conduitele indivizilor şi
fac distincţie între bine şi rău, reguli ce trebuie respectate pentru atingerea idealurilor;
stau la baza normelor morale, a sistemului normativ dintr‑o anumită societate; nu vizează
situaţiile concrete, ci fac o demarcaţie între bine şi rău, trasează direcţia conduitei unui
subiect în relaţiile cu semenii din colectivitatea căreia îi aparţine.
Exemple de principii: principiul renunţării – specific moralei budiste, hinduse, con‑
form căruia subiectul renunţă la bunurile sale şi la valori, retrăgându‑se în meditaţie,
solitudine; principiul iubirii aproapelui – morala creştină; principiul utilitarismului –
obţinerea unui bine cât mai mare şi pentru cât mai mulţi oameni.
Principii particulare – specifice eticii în asistenţa socială – respectul pentru persoană,
autodeterminarea personală etc.; specifice eticii medicale: principiul autonomiei persoa‑
nei, al beneficiului, al nondăunării, al echităţii etc.
c . Normele
În sens sociologic, se referă la „aşteptările comportamentale comune care semnifică
ceea ce este dezirabil şi specific cultural; sunt asemănătoare cu regulile şi reglementările
pentru că sunt prescriptive, deşi lor le lipseşte statusul formal ale regulilor” (Marshall,
2003, p. 399).
O altă definiţie vizează o abordare minimală: „Stabilesc standarde minime de com‑
portament şi prin aceasta generează o tendinţă de regres a performanţei la aceste standarde”
(Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 391).
Normele morale pot fi definite ca fiind „prescripţii sau reguli de comportament prin
care se indică ce trebuie să se facă sau nu, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie
subiectul moral în situaţii repetabile pentru ca manifestarea lui să fie apreciată ca bună,
şi nu rea” (Zanc, Lupu, 2004, p. 4). Vorbim de mai multe tipuri de norme care pot fi
clasificate după o serie de criterii:
1 . După modul de formulare, putem avea norme:
– afirmative (ce trebuie făcut – să fii sincer, tolerant);
21

22 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
– prohibitive (ce nu trebuie făcut – să nu furi, să nu ucizi);
– condiţionale („dacă vrei să fii respectat, atunci respectă”);
2 . După gradul de generalitate, vom distinge norme:
– generale (se regăsesc în toate colectivităţile umane, sunt durabile în timp, reglează
relaţiile dintre indivizi; de exemplu, fii cinstit, curajos, loial);
– particulare: specifice unui grup, unei colectivităţi determinate, pot varia în timp;
de exemplu, normele privind viaţa de familie, privind cercetarea ştiinţifică, cele
juridice, medicale etc.);
– speciale: vizează un grup restrâns, relaţii ocazionale, speciale; de exemplu, nor‑
mele de protocol, onorurile militare.
d . Valorile:
Orice profesionist ar trebui să găsească răspunsuri la două întrebări în momentul
intrării într‑o anumită profesie:
– Care sunt valorile după care se ghidează în activitatea sa un bun profesionist?
– Ce fel de profesionist trebuie să devin?
Sunt întrebări care derivă din faptul că realizarea şi recunoaşterea profesională sunt
componente importante ale împlinirii şi dezvoltării personale (vezi Piramida lui Maslow –
piramida necesităţilor şi noua teorie a dezvoltării umane).
AUTOACTUALIZAREA în plan profesional ar viza împlinirea profesională şi poate
fi o condiţie ca o persoană să fie fericită, să aibă un sens în viaţă şi o stimă de sine
ridicată.
Profesioniştii urmăresc să aibă succes şi să fie competenţi. Uneori, aceste valori pot
deveni conflictuale, de exemplu, un practician poate să aibă succes, dar să câştige prost, să
se concentreze pe excelenţă în ceea ce face, dar să nu fie recompesat financiar pe măsură.
Definiţii:
1 . În sociologie – se referă la un mod de acţiune dezirabil, acceptat; Durkheim, Weber –
valorile trebuie considerate „fapte sociale” care au un rol esenţial în asigurarea unităţii
sociale .
2. În psihologia socială – în cercetările atitudinale, valorile sunt idei în care oamenii
cred, cu privire la comportamentul moral sau corespunzător, la ceea ce este bine sau
rău, de dorit sau vrednic de dispreţ (Marshall, 2003, p. 667).
3. În ştiinţele sociale (în general) – „principii generale şi abstracte despre ceea ce este
mai important şi de preţuit în viaţă, despre cum trebuie să se comporte oamenii sau
să aprecieze situaţiile, evenimentele, precum şi obiectele sociale şi naturale (în termeni
de bun/rău, drept/nedrept, urât/frumos). Astfel de principii sunt: bunătatea, adevărul,
dreptatea, libertatea, cooperarea, competiţia, realizarea de sine” (Iluţ, 2004, p. 11).
Sintetizând, am putea spune că valorile reprezintă un ansamblu de comportamente,
relaţii şi acţiuni valorizate, preţuite de membrii unui grup sau de o comunitate, în consens
cu trebuinţele, aspiraţiile sau idealurile persoanelor, colectivităţilor. Sensurile valorilor
profesionale nu sunt fixe, ci depind de politicile publice (care le orientează) şi de dezvol‑
tarea profesiei; de exemplu, în asistenţa socială, apariţia unei specializări în probaţiune

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
ar putea conduce şi la apariţia altor valori profesionale. Profesioniştii dintr‑un domeniu
au o putere discursivă – au autoritate epistemică în definirea valorilor profesionale (vezi
tabelul 2) .
Tabelul 2 . Exemple de profesii şi valori profesionale
Profesie Valoare profesională
1. Asistenţi sociali Bunăstarea (asistarea celor în nevoie, criză, şi depăşirea
acestor situaţii)
2. Medici, personal medical Sănătatea, promovarea sănătăţii
3. Jurişti Dreptatea
4. Psihologi Autonomia
5. Profesori, educatori Dezvoltarea persoanei
6 . Contabili Corectitudinea
7. Funcţionari publici Binele public
8 . Politicieni Democraţia, promovarea drepturilor omului
9. Jurnalişti Onestitatea informaţiei
Sursa: Airakseinen, 1998, p. 674, apud Blebea Nicolae, Miroiu, 2001, p. 59.
Lacey şi Schwartz (1996, apud Blebea Nicolae, Miroiu, 2001) prezintă şase determi‑
naţii ale conceptului de valoare personală:
– valoarea este un bun fundamental pe care îl urmăreşte o persoană pe o perioadă lungă
de timp; unul dintre idealurile (ţelurile) finale ale activităţii umane;
– o calitate sau o activitate ce conferă demnitate, onoare vieţii personale sau împlinire
în viaţă;
– o calitate sau activitate ce constituie parţial identitatea persoanei ca fiinţă capabilă
de autoevaluare şi autorealizare;
– un criteriu fundamental ce permite persoanei să aleagă ceea ce este bun sau dezirabil
între diferite variante posibile de acţiune;
– un standard de bază la care raportăm comportamentul propriu şi al celorlalţi;
– un obiect de valoare, o relaţie adecvată ce este parte componentă a vieţii virtuoase şi
a identităţii personale; obiect de valoare – operă de artă, teorii ştiinţifice, tradiţii,
instituţii.
Există o viziune maniheistă frecvent întâlnită la mulţi autori, printre care şi Pascal,
în care omul este privit în dualitatea existenţei sale de fiinţă, pe de o parte bună, iar pe
de altă parte rea; prin urmare, binele şi răul nu sunt doar două categorii etice şi morale
abstracte, ci sunt forme ale experienţei general umane.
Valorile morale apar în grupuri polare – bine/rău, cinstit/necinstit. Dar ce este binele
sau răul? Binele – ceea ce societatea acceptă sau ceea ce este general acceptat; Răul –
ceea ce societatea, comunitatea interzice, nu acceptă, condamnă, blamează. De exemplu,
mişcarea feministă militează pentru liberalizarea avorturilor, în timp ce creştinii condamnă
acest fapt (considerându‑l infanticid).
Pascal spunea că sursa binelui şi a răului este în om, în el găsim şi paradis şi infern.
Dar binele şi răul au un caracter relativ: binele în exces poate duce la rău – dacă plăcerea
23

24 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
este un scop (un bine), excesul de plăcere duce la degradare morală; bulimia, plăcerea
de a mânca, poate conduce la obezitate; alcoolul sau medicamentele în exces pot conduce
la intoxicaţii.
1.1.2.2. Practica morală: subiectul moral, manifestarea morală,
aprecierea morală
Praxisul moral ca realitate pragmatică poate fi format din conduitele indivizilor. Aici
distingem: subiectul moral, manifestarea morală şi aprecierea morală.
a . Subiectul moral poate fi un individ, un grup sau o colectivitate şi este purtătorul
dimensiunii morale a acţiunilor sale sau a relaţiilor interpersonale; în tot ceea ce
întreprinde, asistentul social trebuie să respecte valorile morale. Se disting mai multe
tipuri de persoane dacă ne raportăm la nivelul moralităţii:
– tipul moral: interiorizează sistemul de valori, principii şi îl pune în practică; este
conformist cu normele morale;
– tipul imoral: cunoaşte sistemul valorilor morale, dar nu îl respectă; este un tip
conflictual;
– tipul amoral: nu cunoaşte sistemul de valori morale, le încalcă; de exemplu,
bolnavii psihic, imigranţii – care nu cunosc cultura sau nu au asimilat‑o.
b . Manifestarea morală se referă la manifestarea individului prin fapte, comportamente,
în conformitate cu valorile şi normele morale apreciate de colectivitate, grup, opinia
publică; comportamentele asistentului social trebuie să fie în conformitate cu valorile
care ghidează practica asistenţei sociale.
c . Aprecierea morală vizează evaluarea faptei morale; apare judecarea sau sancţionarea
corespunzătoare a faptei de către colectivitate sau grup; aici intervin asociaţiile pro‑
fesionale, comisiile de etică din domeniul respectiv care pot sancţiona diferitele
comportamente ce nu respectă normele şi valorile profesionale. Se poate produce şi
spontan, ca reacţie pozitivă sau negativă; de exemplu, lauda şi blamul, dispreţul şi
admiraţia, aprobarea sau dezaprobarea (Cătineanu, 1982).
1.2. Etica profesională: principii şi valori în practica consilierii
în asistenţa socială
Etica este o disciplină aflată la intersecţia filosofiei morale cu eticile particulare ale
diferitelor profesii. Introducerea eticii într‑o profesie se datorează faptului că legile
acţionează după încălcarea lor, iar practica etică ar trebui să acţioneze preventiv, ea
fiind de graniţă, precizând care sunt drepturile şi datoriile membrilor unui grup profe‑
sional. „Diferitele profesii din domeniul sănătăţii mentale au dezvoltat coduri etice
legate de membrii lor. Ca profesionist, este de aşteptat să cunoşti codul etic al specia‑
lităţii tale şi să fii conştient de consecinţele practicării spre detaliile unei probleme
care nu sunt sancţionate de organizaţiile tale profesionale” (Corey, Schneider Corey,
Callanan, 2010, p. 3).
Etica profesională critică şi sancţionează „relele practici”, respectiv malpracticile.

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Airaksinen (1998) (apud Blebea Nicolae, Miroiu, 2001, p. 55) face distincţie între
două tipuri de etici:
– etici pentru situaţii încurcate, pentru malpractici: nu se bazează pe un cod etic, ci se
referă la situaţiile negative, la unele aspecte problematice; de exemplu, în asistenţa
socială, la dezinteres, neglijarea clienţilor; în medicină, la neglijarea pacienţilor, în
educaţie, la abuzul de autoritate, în administraţie, la corupţie, în jurnalism, la dezin‑
formare, în politică, la compromis etc.; aceste aspecte negative aruncă o umbră asupra
profesiei; partea bună este că se concentrează pe cazurile negative, pe malpractici şi
pe sprijinirea corecţiilor ce trebuie făcute;
– abordarea standard: se axează pe practica profesională analizată prin prisma con‑
ceptelor de drepturi şi datorii; de exemplu, medicii au o datorie mai mare decât alte
profesii să ajute semenii, în cazul unor accidente rutiere, dacă sunt martori trebuie să
acorde primul ajutor; asistenţii sociali, la fel etc.; profesorii au dreptul de a evalua
oamenii ca elevi şi studenţi; poliţiştii pot uza de violenţă doar în unele cazuri, au
dreptul de a pedepsi, în funcţie de situaţie.
Aceste analize pot sta la baza dezvoltării strategiei unei profesii . Sunt domenii în care
specialiştii au specializări diferite şi lucrează împreună în cadrul unor echipe multidisci‑
plinare, iar fiecare profesie trebuie să‑şi respecte reglementările etice specifice. „Orga‑
nizaţiile profesionale (de exemplu, din consiliere, asistenţă socială, psihologie, psihiatrie,
terapie de cuplu şi familie, servicii din domeniul uman) au stabilite coduri etice care
prevăd principii, linii directoare generale pentru practicienii din domeniul sănătăţii men‑
tale” (Corey, Schneider Corey, Callanan, 2010, p. 5).
Tema profesionalizării a făcut obiectul multor dezbateri din domeniile psihologiei,
sociologiei, pedagogiei etc. În practică, acest fenomen este transpus pe o scală în care
la extreme se găsesc profesiile cu prestigiu social, cum ar fi cele intelectuale (de exem‑
plu, medic, profesor, psiholog, asistent social etc.), iar la celălalt capăt, ocupaţiile fără
prea multă specializare (paznic, muncitor necalificat etc.). Prestigiul social este dat de
volumul de cunoştinţe, informaţii, teorii pe care trebuie să le deţină cel care practică
o profesie .
1.2.1. Etica deontologică/kantiană şi etica teleologică
sau finalistă – principii generale
Etica profesională face precizări asupra practicilor, drepturilor şi datoriilor membrilor
unui anumit grup profesional; de asemenea, ea poate critica şi sancţiona malpracticile
profesionale (pentru situaţii încurcate, negative).
Principii etice aplicabile în etica profesională:
1 . Etica deontologică – „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea
totodată ca ea să devină o lege universală” (Kant, 1972).
2 . Etica teleologică sau finalistă – principiul maximei fericiri: „asigurarea celei mai
mari fericiri posibile pentru un număr cât mai mare de oameni” (Zanc, Lupu, 2004,
pp. 14‑16).
25

26 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
1 . Etica deontologică: reprezentantul paradigmatic1 al punctului de vedere deontologist
este Immanuel Kant. Etica lui Kant a fost numită etică deontologică şi este o etică a
datoriei raţionale, necondiţionate.
Kant vorbeşte despre imperativul categoric, care este o lege morală inerentă raţiunii
umane şi este forma sub care se exprimă datoria. În concepţia acestuia, moralitatea acţi‑
unilor şi faptelor individului nu depinde de sentimente, dorinţe sau consecinţele actelor
sale. Sentimentele noastre nu pot sta la baza unei acţiuni morale, deoarece ele nu pot fi
supuse voinţei noastre. De exemplu, nu putem să iubim pe cineva sau să simpatizăm pe
cineva pentru că aşa ne impunem prin voinţă. Cu alte cuvinte, nu poate fi de datoria
noastră să facem ceva ce nu suntem în stare; acest „trebuie” îl implică pe „pot”.
Pentru Kant, unicul criteriu al moralităţii acţiunilor noastre este dacă acestea au fost
făcute sau nu în conformitate cu datoria . Datoria, în concepţia lui Kant, este „necesitatea
de a îndeplini o acţiune din respect pentru lege”, iar legea morală supremă ia forma
„imperativului categoric” (în Zanc, Lupu, 2004, p. 13).
Kant defineşte imperativul categoric astfel:
– „acţionează numai conform acelei maxime prin care să poţi vrea totodată ca ea să
devină o lege universală”;
– „acţionează ca şi când maxima acţiunii tale ar trebui să devină, prin voinţa ta, lege
universală a naturii”;
– „acţionează astfel încât să foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana
oricui altcuiva, totdeauna în acelaşi scop, iar niciodată numai ca mijloc” (Kant,
1972) .
Astfel, datoria morală este o poruncă necondiţionată pe care raţiunea şi‑o dă sieşi în
virtutea propriei sale alcătuiri structurale. De exemplu, dacă cineva încalcă o promisiune
pentru că este în propriul interes, promisiunile nu ar mai avea sens dacă fiecare dintre
noi şi le‑ar încălca de fiecare dată. Sau, nu este justificat să se spună o minciună, afirmă
Kant, obligaţia de a spune adevărul nu poate fi împiedicată de nici un considerent: „Ar
fi o nelegiuire să spunem o minciună unui ucigaş care ne întreabă dacă nu cumva s‑a
ascuns la noi în casă un prieten al nostru urmărit de el”. Cu alte cuvinte, chiar dacă cineva
poate salva viaţa cuiva minţind, ar greşi pentru că a ascuns adevărul. Pentru Kant, res‑
pectul pentru adevăr, cinstea sunt valori morale universale şi valabile întotdeauna .
2 . Etica teleologică sau finalistă: promotorii eticii teleologice sau finaliste sunt
reprezentanţii utilitarismului .
Utilitarismul i‑a avut ca exponenţi pe Jeremy Bentham (1784‑1832), John Stuart
Mill (1806‑1873) şi Henry Sidgwick (1838‑1900) şi îşi are originile în Anglia secolului
al XVIII‑lea. Operele acestor autori sunt fundamentate pe ideea de promovare a bunăstării
generale. Utilitarismul este o doctrină etică ce priveşte moralitatea faptelor ca fiind
1. Paradigmă = a. un set de concepte, propoziţii, metode de investigaţie, cu un pronunţat caracter
normativ, dezvoltate pentru a ghida cercetarea într‑un anumit domeniu; de exemplu, paradigma
analizei funcţionale propusă de Robert Merton; b. totalitatea realizărilor dintr‑un domeniu
disciplinar, larg acceptate de comunitatea ştiinţifică respectivă, care oferă modelul problemelor
de cercetare şi soluţiilor explorate (Zamfir, Vlăsceanu, 1993, p. 414).

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
dependente de rezultatele lor, de binele obţinut; faptele indivizilor fiind corecte datorită
binelui pe care îl produc. Bentham afirmă că o acţiune a individului este justă sau nejustă
în funcţie de utilitatea ei, el definind principiul utilităţii ca fiind proprietatea prezentă în
obiect de a tinde să producă plăcere, bine sau fericire sau să preîntâmpine apariţia durerii,
răului sau nefericirea persoanelor implicate.
Teza de bază, fundamentală a utilitarismului este principiul maximei fericiri formulat
de Bentham, conform căruia binele suprem îl reprezintă „asigurarea celei mai mari fericiri
posibile pentru un număr cât mai mare de oameni”. Promotorii acestei teze susţineau că
obiectivul oricărei legislaţii trebuie să fie atingerea „celei mai mari fericiri pentru cel mai
mare număr de persoane posibile”. Bentham chiar a propus o formulă de calcul a cantităţii
de fericire (care era inutilizabilă), susţinând că oamenii sunt motivaţi exclusiv de dorinţa
de a câştiga plăcerea şi de a evita durerea; de aceea, versiunea autorilor asupra utilita‑
rismului este una hedonistă, plăcerea şi fericirea fiind scopul final; a avut preocupări
legate de organizarea şi construcţia spitalelor de psihiatrie.
Mai târziu, John Stuart Mill face o distincţie între plăcerile superioare (intelectuale)
şi cele inferioare (senzoriale); completează principiul fericirii personale cu cerinţa soli‑
darităţii umane, deosebind faptele săvârşite în folosul personal de cele care produc plăcere
pentru toţi.
Utilitarismul modern s‑a divizat în două variante: utilitarismul actelor şi utilitarismul
regulilor:
– utilitarismul actelor: varianta mai simplă; în acest caz, fiecare acţiune individuală
va fi evaluată în funcţie de rezultatul pe care îl produce; de exemplu, o donaţie va fi
estimată în funcţie de fericirea procurată de această ocazie;
– utilitarismul regulilor: este preocupat de utilitatea unor reguli cu privire la anumite
acţiuni; de exemplu, toţi cetăţenii trebuie să‑şi plătească datoriile. Astfel, acolo unde
utilitarismul actelor întreabă „care ar fi rezultatul dacă aş face cutare lucru?”, utili‑
tarismul regulilor se întreabă „ce s‑ar întâmpla dacă toată lumea ar face aşa?”.
1.2.2. Principii şi valori în practica consilierii în asistenţa socială
Practica în asistenţa socială este ghidată profund de o serie de valori şi principii care
pornesc de la specificul activităţilor: ajutorarea indivizilor aflaţi în dificultate sau în
situaţii de criză, datorate fie unor cauze individuale, fie sociale. „Asistenţa socială ca
profesie are un pronunţat caracter aplicativ şi o înaltă orientare umanistă . Codul deon‑
tologic al acestei profesii garantează în mod special respectarea drepturilor omului, fără
deosebire de rasă, sex, vârstă, limbă, apartenenţă culturală sau religioasă. Profesia de
asistent social implică deci o filosofie proprie, centrată umanist. O componentă a asistenţei
sociale moderne, care a luat o amploare deosebită în ultimele decenii, exemplifică şi
întăreşte această filosofie: este în special dată de încercarea diminuării discrepanţelor şi
inegalităţilor dintre grupurile minoritare sau dezavantajate şi populaţia majoritară, prin
intermediul acţiunilor afirmative (uneori, cu specificaţii apropiate, este utilizat şi termenul
«discriminare pozitivă»).” (Zamfir, 2002, apud Pop, 2002, p. 119).
27

28 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Asistenţa socială, ca activitate practică, cu aplicabilitate la sfera protecţiei sociale, are
la bază trei premise fundamentale (Gheţău, Rădulescu, 2002):
– importanţa fiinţei umane, unicitatea şi demnitatea ei, menţinerea acestei condiţii fără
ca ea să decadă sau să abdice de la condiţia umană;
– persoana, familia, colectivitatea sau comunitatea pot avea probleme rezultate din
interacţiunea cu ceilalţi;
– oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi îmbunătăţirea
vieţii semenilor lor în virtutea sentimentelor de grijă şi ajutorare a lor, virtute cu care
a fost înzestrat omul (homo ad juventum paratus – Soydan, 1993); fiecare individ
trebuie să‑şi asume responsabilităţi, dar are şi dreptul de a fi ajutat de ceilalţi membri
ai societăţii atunci când se află într‑o situaţie dificilă.
„Scopul principal al activităţii asistentului social este acela de a asista persoanele aflate
în dificultate implicându‑se în identificarea, înţelegerea, evaluarea corectă şi soluţionarea
problemelor sociale” – Codul etic al profesiei de asistent social.
Asistentul social trebuie să‑şi asume răspunderea pentru consecinţele acţiunilor sale,
aşa cum orice profesionist din orice domeniu trebuie să o facă, însă are şi o serie de
responsabilităţi impuse de practicarea profesiei. Aceste responsabilităţi provin din prin‑
cipiile etice generale ale asistenţei sociale .
Normele etice din practica asistenţei sociale au la bază valorile fundamentale din acest
domeniu (Codul etic al profesiei de asistent social):
– furnizarea de servicii în beneficiul persoanelor asistate;
– justiţia socială;
– respectarea unicităţii şi demnităţii umane;
– respectarea confidenţialităţii şi integrităţii persoanei, autodeterminării;
– respectarea competenţei profesionale.
N. Timms (1983, apud Neamţu, 2003) prezintă principiile etice specifice asistenţei
sociale:
– respectul pentru client;
– să îl accepţi pe client aşa cum este el;
– să nu‑l condamni pe client;
– să confirmi/aprobi dreptul clientului la autodeterminare;
– să respecţi încrederea acordată de client.
Asociaţia Britanică a Asistenţilor Sociali (BASW – British Association of Social
Workers, 1975) preciza următoarele referitor la principiul „respectului pentru persoană”:
„De bază în profesia de asistent social este recunoaşterea valorii şi demnităţii fiecărei
fiinţe umane, indiferent de statutul social, de origine, de sex, vârstă, credinţă sau con‑
tribuţia faţă de societate. Profesia acceptă responsabilitatea de a încuraja şi facilita
autorealizarea persoanei individuale, cu respectarea intereselor celorlalţi” (apud Neamţu,
2003, p. 453).
Adunarea Generală A IFSW (IFSW – International Federation of Social Workers,
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali) a adoptat, în iulie 1994, în Sri Lanka,
Declaraţia internaţională a principiilor etice ale asistenţei sociale .

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Printre principiile etice care au fost adoptate în această declaraţie menţionăm:
– fiecare fiinţă umană are o valoare unică, acest fapt justificând consideraţia morală
pentru acea persoană;
– fiecare individ are dreptul la propria împlinire, în măsura în care nu încalcă aceleaşi
drepturi ale altora şi are obligaţia de a contribui la bunăstarea societăţii;
– fiecare societate, indiferent de forma sa de guvernare, ar trebui să funcţioneze astfel
încât să ofere beneficii maxime tuturor membrilor săi;
– asistenţii sociali îşi asumă obligaţia de a respecta principiile justiţiei sociale;
– asistenţii sociali au responsabilitatea să‑şi dedice cunoştinţele obiective, precum şi
capacităţile în scopul ajutării indivizilor, grupurilor, comunităţilor şi socie tăţilor în
evoluţia lor, în scopul soluţionării atât a conflictelor lor personale, societale, cât şi a
consecinţelor acestora (www.ifsw.org).
Codul etic al Asociaţiei Naţionale a Asistenţilor Sociali din SUA (National Association
of Social Workers, NASW) cuprinde principii, linii directoare referitoare la:
1) Comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist.
2) Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de client.
3) Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi.
4) Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de organizaţiile angajaţilor şi
angajatorilor.
5) Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de profesia sa.
6) Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de societate (apud Neamţu,
2003) .
1. Comportamentul şi conduita asistentului social ca profesionist vizează:
– caracteristicile comportamentului – asistentul social trebuie să menţină un înalt
standard în comportamentul său, în aptitudinile şi identitatea sa de asistent social;
– competenţa şi dezvoltarea profesională;
– conduita la serviciu – asistentul social trebuie să aibă în vedere în primul rând
obligaţiile de serviciu ale profesiei sale;
– integritatea;
– bursele şi cercetarea – studenţii şi asistenţii sociali implicaţi în studiu şi cercetare
trebuie să fie ghidaţi de convenţiile cercetării şcolare.
2. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de client sunt:
– prioritatea interesului clientului;
– drepturile şi obligaţiile clienţilor – asistentul social trebuie să facă toate eforturile
pentru a proteja autodeterminarea clienţilor săi;
– caracterul privat şi confidenţial;
– costuri/cheltuieli .
3. Responsabilitatea etică a asistentului social faţă de colegii săi:
– respectul, obiectivitatea/imparţialitatea şi politeţea;
– raporturile asistentului social cu clienţii colegilor săi.
29

30 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
4. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de organizaţiile angajaţilor şi
anga jatorilor:
– obligaţiile faţă de organizaţiile angajatorilor – asistentul social trebuie să adere la
angajamentele luate faţă de organizaţiile angajatorilor.
5. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de profesia sa:
– păstrarea integrităţii profesiei;
– serviciul comunităţii;
– dezvoltare şi cunoaştere.
6. Responsabilităţile etice ale asistentului social faţă de societate:
– promovarea bunăstării generale – asistentul social trebuie să promoveze bunăstarea
generală a societăţii.
1.2.3. Drepturile clientului/beneficiarului în asistenţa socială
În exercitarea profesiei de asistent social apare o relaţie directă între profesionist şi client.
În această relaţie li se cere asistenţilor sociali să facă ceea ce trebuie, adică să‑şi facă
datoria, ceea ce este normal şi pentru care sunt remuneraţi (direct sau indirect). De aceea,
profesioniştii au în vedere succesul profesional, prestigiul profesional. „Orientarea pe
succes este una de tip utilitarist, profesioniştii considerând că succesul lor se certifică
prin maximizarea binelui public sau al binelui clienţilor.” (Blebea Nicolae, Miroiu, 2001,
p . 55)
Clienţii se aşteaptă ca profesioniştii/asistenţii sociali să pună în practică ideologia
potrivit căreia aceştia lucrează în serviciul public, adică ideea de datorie, obligaţie pro‑
fesională. De exemplu, un beneficiar care a cerut ajutorul serviciilor sociale crede că
poate să‑şi solicite asistentul social şi în timpul concediului, iar acesta trebuie să renunţe
la interesul personal în favoarea sa. Astfel, între cele două părţi se stabileşte o relaţie cu
anumite caracteristici, care se desfăşoară în anumite circumstanţe.
Ca o concluzie, menţionăm că relaţia dintre un profesionist, asistent social, şi client
trebuie să aibă două caracteristici generale:
– profesionistul să manifesteze neutralitate emoţională faţă de clienţi, el oferind serviciile
oricărei persoane care le solicită, indiferent de vârstă, rasă, religie, sex, etnie, venit
sau statut social;
– profesionistul trebuie să fie mai puţin motivat de interesele proprii şi mai mult de
dorinţa de a‑şi oferi serviciile la un maxim de performanţă în vederea rezolvării situ‑
aţiilor problematice.
În asistenţa socială, drepturile clientului decurg din valorile generale ale asistenţei
sociale.
Drepturile clientului se înscriu în cadrul deontologic care reglementează această prac‑
tică în domeniu:
– dreptul la respect;
– dreptul la bunul său renume;

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
– dreptul la confidenţialitate;
– dreptul la politeţe şi consideraţie;
– dreptul la noninterferenţă;
– dreptul de a spune adevărul;
– datoria de a accepta responsabilităţi.
Dreptul la respect: clientul trebuie tratat ca o persoană demnă, raţională, cu drepturi
şi libertăţi inalienabile, imprescriptibile, care este capabilă să ia decizii; trebuie respec‑
tate convingerile sale politice, religioase, culturale, sociale; nu este recomandată formu‑
larea unor judecăţi de valoare profesională care nu se sprijină pe informaţii credibile,
verificate şi care ar putea leza personalitatea sau imaginea publică a clientului; asistentul
social nu trebuie să‑şi manifeste simpatiile, antipatiile, preferinţele faţă de clientul său pe
timpul relaţiei ce se stabileşte.
Dreptul la bunul său renume: serviciile de asistenţă socială nu pot prezerva date
despre client decât cu consimţământul său, respectându‑se dreptul la imagine, la bunul
său renume, intimitate; atunci când sunt solicitate date pentru diferite cercetări, statistici,
acestea sunt oferite codificat, protejându‑se identitatea clientului şi intimitatea problemei;
doar în cazul unor anchete juridice, asistentul social poate da unele informaţii despre
client, dar acestea rămân în cadrul echipei de cercetare, al specialiştilor implicaţi; asis‑
tentul social trebuie să respecte confidenţialitatea informaţiilor clientului, altfel, în cazul
în care face publice unele date, poate leza bunul renume sau imaginea acestuia.
Dreptul la confidenţialitate: interviurile, conversaţiile, înregistrările trebuie să se
desfăşoare doar în condiţii de confidenţialitate, protecţie, intimitate; acest lucru trebuie
avut în vedere şi cu celelalte persoane, tangente cu cazul respectiv; toate documentele
trebuie păstrate în siguranţă şi protejate.
Dreptul la politeţe şi consideraţie: clienţii care apelează de obicei la serviciile de
asistenţă socială o fac cu reţinere, timiditate, nelinişte şi de aceea primul contact este
foarte important din punct de vedere psihologic pentru relaţie; politeţea poate avea valenţe
terapeutice: dezinhibă clientul, deschide o cale de comunicare bazată pe sinceritate şi
încredere; chiar dacă apare o delegare către un alt serviciu, spre un alt asistent social,
aceasta trebuie să se realizeze într‑o manieră de încredere, politeţe şi respect.
Dreptul la noninterferenţă: asistentul social nu trebuie să aplice propriile standarde
la problema clientului, deoarece i‑ar putea leza respectul de sine şi ar putea compromite
posibilitatea unei cooperări cu clientul; este periculoasă depăşirea sferei de pregătire a
asistentului social; de exemplu, recomandările terapeutice care intră în sfera psihologu‑
lui; clientul nu trebuie supus unei intervievări suplimentare dacă nu este necesar, dar
trebuie informat dacă asistentul social îl poate ajuta sau trebuie trimis către un alt serviciu
specializat; acest drept se aplică şi în cazul locuinţei clientului: dacă asistentul social
nu este invitat înăuntru, el nu poate intra decât dacă are o hotărâre judecătorească de
supraveghere sau investigaţie; dacă este invitat înăuntru, asistentul social trebuie să
accepte standardele de viaţă ale clientului, să nu comenteze, să nu eticheteze, să nu se
lase condus de prejudecăţi etc.
La acestea, unele coduri deontologice adaugă şi pentru ceilalţi clienţi, participanţi în
relaţia profesională, încă două drepturi:
Dreptul de a spune adevărul: deşi la început clientul nu are încredere în asistentul
social, el trebuie încurajat să ofere informaţii cât mai corecte şi cu acurateţe, să nu omită
31

32 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
unele informaţii sau să le prezinte trunchiat, distorsionat pentru a putea fi utilizate eficient
în demersul de rezolvare a problemei.
Datoria de a accepta responsabilităţi: trebuie avută în vedere creşterea responsabili‑
tăţii clientului la fel cum este stimulată cunoaşterea adevărului; clientul trebuie ajutat să
conştientizeze problemele cu care se confruntă, să‑şi asume responsabilităţile ca fiinţă
umană, ca membru al unei familii, comunităţi etc., de aici decurgând şi îndatoriri obişnuite
pentru un cetăţean, în acord cu legile, tradiţia unei ţări; de exemplu, unii părinţi au o
atitudine iresponsabilă faţă de copii, iar „autorităţile publice trebuie să se ocupe de ei”,
sau apelează la diferite servicii pentru găsirea unui loc de muncă, însă dacă nu li se
oferă nu întreprind ceva pentru a‑şi găsi; un alt exemplu poate fi dat de comportamentul
prosocial .
1.3. Dileme etice. Modele de soluţionare
Dilemele etice apar în situaţiile în care specialistul/profesionistul este pus să aleagă între
două variante echivalent dezirabile sau indezirabile.
Dilemele profesionale apar din faptul că valorile etice, profesionale proprii specialiş‑
tilor implicaţi sunt eterogene, iar opţiunile pentru rezolvarea lor ţin şi de factori externi –
tehnologie, legislaţie, morală etc.
Dilemele etice apar atunci când profesionistul – asistentul social, consilierul – se
confruntă cu situaţii în care trebuie să decidă între două variante care dau naştere unui
conflict între mai multe valori:
– valorile personale şi valorile profesionale;
– valorile personale şi valorile persoanei asistate (client sau beneficiar);
– valorile personale şi valorile instituţiei în care îşi desfăşoară activitatea etc.
În ce situaţii putem spune că o problemă reprezintă o dilemă?
În mod curent au fost identificate câteva criterii care concură la considerarea problemei
ca dilemă:
– problema nu poate fi rezolvată doar cu ajutorul datelor empirice;
– problema este foarte complexă, iar datele şi informaţiile care stau la baza deciziilor
sunt dificil de ales;
– rezultatele care decurg din rezolvarea problemei implică şi consecinţe pe termen lung.
Specialiştii propun mai multe modele de soluţionare a dilemelor etice. Spre exemplu,
Zanc şi Lupu (2004) prezintă următoarele trei modele:
A. Modelul tradiţional de rezolvare a dilemelor etice – în şapte paşi:
1. Identificarea problemei.
2. Culegerea informaţiilor pentru analiza problemei şi identificarea posibilităţilor de solu ţionare.
3. Explorarea soluţiilor alternative.
4. Evaluarea lor.

ETICĂ ŞI VALORI ÎN PRACTICA CONSILIERII ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
5. Alegerea celei mai adecvate soluţii.
6. Implementarea soluţiei alese.
7. Evaluarea rezultatelor.
B. Modelul MORAL:
M – Massage: „întoarcerea” problemei pe toate feţele, culegerea de informaţii despre
problemă sau factorii implicaţi în procesul decizional.
O – Outline options: schiţarea de soluţii, identificarea alternativelor, analizarea cauzelor
şi a consecinţelor lor.
R – Review criteria and resolve: trecerea în revistă a criteriilor şi rezolvarea dilemei;
compararea opţiunilor cu valorile celor implicaţi în procesul decizional (prin ponderare
sau cu ajutorul unei grile).
A – Affirm position and act: impunerea poziţiei şi trecerea la acţiune; dezvoltarea unei
strategii de implementare a deciziei.
L – Look back: „privire retrospectivă”; evaluarea valorii deciziei aplicate.
C . Modelul decizional etic (Murphy, Murphy, 1976, apud Zanc, Lupu, 2004):
1. Identificarea problemei.
2. Stabilirea situaţiei/problemei ce constituie o situaţie sau problemă etică.
3. Identificarea persoanelor care sunt implicate în decizia finală.
4 . Identificarea rolului decidentului .
5. Examinarea consecinţelor pe termen lung şi scurt ale alternativelor.
6. Luarea deciziei.
7. Compararea deciziei cu valorile şi normele decidentului.
8. Urmărirea îndeaproape a rezultatului deciziei pentru a folosi experienţa în viitoarele
situaţii dilematice.
Aţi autori (Corey, Schneider Corey, Callanan, 2010, pp. 24‑27) afirmă că urmarea
anumitor paşi ar trebui să ne ajute în rezolvarea problemelor etice:
1. Identificarea problemei sau dilemei.
2. Identificarea potenţialului problemei de rezolvat (dilemei).
3. Verificarea (trecerea în revistă) a codurilor etice relevante.
4. Cunoaşterea reglementărilor şi legilor aplicabile, în vigoare.
5. Obţinerea, realizarea consultării.
6. Considerarea consecinţelor posibile şi probabile ale acţiunii.
7. Enumerarea consecinţelor diferitelor decizii.
8. Decizia/alegerea care pare a fi cea mai bună cale de acţiune.
În rezolvarea situaţiilor caracterizate de incertitudine, ambiguitate în practica unei
profesii sunt importante reglementările activităţii, respectiv standardele .
Federaţia Internaţională a Asistenţilor Sociali face în Declaraţia Internaţională a
Principiilor Etice ale Asistenţei Sociale câteva recomandări de soluţionare a problemelor .
În primul rând se face apel la asociaţiile naţionale ale asistenţilor sociali care sunt
obligate să trateze problemele etice într‑o modalitate abordabilă şi să le soluţioneze în
cadrul adunărilor colective din organizaţie. De asemenea, aceste organizaţii trebuie să
ofere un cadru de comunicare între specialişti, colegi sau alte persoane.
33

34 CADRUL TEORETIC ŞI ETIC AL ACTIVITĂŢII DE CONSILIERE ÎN ASISTENŢA SOCIALĂ
Astfel, se fac recomandări de respectare a:
– principiilor etice în asistenţa socială;
– contextului etic, moral şi forţelor ce constituie condiţiile în cadrul în care are loc
acţiunea;
– motivelor acţiunii, adică însemnătatea pe care ar putea s‑o aibă pentru acţiunea respec‑
tivă apelul la foruri mai înalte;
– naturii acţiunii, de exemplu, folosirea unor mijloace de constrângere;
– consecinţelor acţiunii asupra unor grupuri, părţi implicate în conflict.
De asemenea, responsabilitatea pentru cercetarea situaţiilor problematice, etice revine
asociaţiilor profesionale membre. Ca răspuns la diferitele probleme etice cu care se con‑
fruntă practicienii s‑au formulat principii şi reguli ce compun diferitele coduri deontologice
ale profesiilor din domeniul social.
1.4. Responsabilitatea utilizării informaţiei
în asistenţa socială
Toate informaţiile pe care le obţine un asistent social prin demersurile sale profesionale
trebuie să respecte standardele etice din domeniul de activitate. Dacă pe parcursul pro‑
cesului de consiliere apar noi informaţii care conduc către noi demersuri de acţiune, ele
trebuie împărtăşite doar specialiştilor implicaţi în rezolvarea problemei individuale sau
sociale. Cercetarea ştiinţifică sau diferitele studii care se fac în domeniul asistenţei sociale
pentru cunoaşterea, înţelegerea şi explicarea anumitor fenomene sociale trebuie să se
desfăşoare în anumite condiţii, să respecte principiile şi valorile profesionale, astfel încât
să se poată ajunge la rezultate valide, obiective.
Activitatea de cercetare ştiinţifică respectă rigorile impuse de astfel de demersuri,
respectiv metodologia specifică de cercetare. Astfel, după planificarea cercetării, identi‑
ficarea resurselor necesare, stabilirea logisticii pentru efectuarea studiului, o atenţie
deosebită trebuie acordată aspectelor deontologice .
„Populaţia‑ţintă” a cercetărilor în domeniu o reprezintă persoanele aflate în dificultate,
persoane care trec printr‑o etapă de criză în viaţa lor şi de aceea consimţământul acestora
trebuie să fie pe deplin conştient.
Un aspect important de menţionat este faptul că nu trebuie inclusă în populaţia de
studiu nici o persoană care nu a fost de acord să participe, nu i s‑au prezentat integral
obiectivele urmărite, precum şi modul de utilizare şi prezentare a rezultatelor care se vor
obţine.
De exemplu, un studiu poate avea ca populaţie‑ţintă femeile victime ale violenţei
domestice care s‑au refugiat într‑un adăpost pentru femei în dificultate şi care au hotărât
să nu se mai întoarcă acasă la parteneri. Aceste femei trec printr‑o perioadă de criză gravă
şi au de luat decizii importante pentru viaţa lor şi a copiilor lor. De aceea, pentru asistenţii
sociali este dificil de identificat acele soluţii potrivite nevoilor lor, respectiv care sunt
cele mai potrivite servicii sociale şi sisteme de protecţie. Consimţământul lor este foarte
important pentru participarea la studiu, ştiut fiind faptul că ele se confruntă cu sentimente,

Dacă ți-a plăcut, intră pe
www.elefant.ro/ebooks
descarcă volumul și citește mai departe!