kis.pdf

Universitatea „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca
Facultatea de Drept
Mandatul european de arestare – un
instrument juridic apt să înlocuiască
extrădarea? Analiză din perspectiva
Conducător ştiinţific
drepturilor omului
Lect. dr. Radu Chiriţă
- Lucrare de licenţă-
Cluj – Napoca,
Autor
Kis Réka

Iunie 2010
„And the dealer wants you thinking
That it’s either black or white.
Thank G-d it’s not that simple
In My Secret Life.”
- Leonard Cohen -
2

Cuprins
I.Introducere – ce ar fi trebuit să fie Concluzia……………………...........………………..4
II.De la extrădare la predare……………………………………………...........……………5
Punerea problemei………………………………………………………...........……………...5
Istoric…………………………………………………………………...........………………...8
Extrădare vs Mandat – o prezentare obiectivă..........................................................................13
Implementarea Deciziei-cadru în legislaţiile naţionale şi problemele de
constituţionalitate......................................................................................................................20
În România................................................................................................................................25
III.Paradoxurile protecţiei drepturilor omului în Uniunea Europeană………......……..28
Punerea problemei…………………………………………………………………………….28
Drepturile omului în Uniunea Europeană…………………………………...………………..29
CJE versus CEDO. Tratatul de la Lisabona..............................................................................39
IV. Mandatul european de arestare şi protecţia drepturilor omului……………………48
Punerea problemei…………………………………………………………………………….48
Respectarea drepturilor fundamentale - ca principiu general...................................................48
Încrederea reciprocă. Recunoaşterea reciprocă şi armonizarea judiciară ...............................50
Dubla încriminare.....................................................................................................................53
Dreptul la apărare .....................................................................................................................55
V. Concluzii – ce ar fi trebuit să fie Introducerea…………………………...……………56
Bibliografie………………………………………………………………………...………...57
Abrevieri……………………………………………………………………………………..60
3

I : Introducere – ce ar fi trebuit să fie Concluzia
...considerăm că, din aceste motive, mandatul european de arestare este impropriu scopului
propus, iar soluţia ideală ar fi...
Acest gând a fost concluzia la care am sperat să ajung la finalul lucrării mele şi care
m-a motivat să aleg această temă. O cercetare mai îndelungată m-a făcut să-mi reamintesc că
problemele juridice sunt rareori simple şi univoce. Tocmai multilateralitatea le asigură
frumuseţea în teorie, dar este şi sursa dificultăţilor în practică. Mandatul european de arestare,
fiind un instrument internaţional, este cu atât mai dificil de analizat, datorită implicaţiilor
complexe cauzate prin necesitatea de a satisface nevoile unui număr foarte mare de oameni, a
unor culturi diferite şi a unor mentalităţi deseori antagonice.
La scurt timp după începerea lucrării, din cauza cunoştinţelor şi experienţelor mele
juridice mărginite, am renunţat la scopul meu „măreţ” de a analiza mandatul european de
arestare din toate perspectivele. Din această cauză, lucrarea nu tinde la o prezentare obiectivă
şi cu implicaţiile practice asupra cooperării penale europene. Nu voi încerca nici să găsesc
echilibrul perfect între respectarea drepturilor omului şi respectarea dreptului comunitar. Din
contră, lucrarea va fi „părtinitoare”, prin care voi discuta probleme principale legate de
protecţia drepturilor omului.
În capitolele ce urmează, voi încerca mai întâi să clarific natura juridică a mandatului,
respectiv modificările aduse de acesta faţă de extrădare. După acesta voi compara cele două
entităţi europene (CEDO şi CJE) angajate în protecţia drepturilor omului, pentru ca în final să
pot analiza situaţia acestor drepturi în spaţiul european în urma apariţiei mandatului european
de arestare. Fiind conştientă de relativitatea opiniilor exprimate în această teză, am hotărât să
redactez lucrarea în forma unor întrebări, prin care voi încerca să prezint obstacolele şi
dificultăţile de care m-am lovit de-a lungul căutării unui răspuns ideal.
4

Punerea problemei
II. De la extrădare la predare
Începând cu 1 ianuarie 2002 „extrădarea” a fost înlocuită cu „predarea”, statul
solicitant a devenit stat emitent şi statul executant a luat locul statului solicitat. La prima
vedere, aceasta pare o schimbare binevenită şi mult aşteptată, procedura anevoioasă, deseori
ineficientă a extrădării fiind preschimbată cu creaţia prietenoasă, nepretenţiosă a Uniunii
Europene, respectiv mandatul european de arestare. Aparent, revoluţionara instituţie aduce
numai remedii oportune şi prielnice care modernizează obtuza extrădare, creând o atmosferă
familiară şi de încredere între statele membre, asigurând prin aceasta atât eficienţa luptei
împotriva criminalităţii, cât şi respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale. Cu toate
acestea, la o citire mai atentă a reglementărilor comunitare, apar primele întrebări, primele
nelămuriri, poate chiar primele nemulţumiri în legătură cu acestea. În ciuda numeroaselor
critici (majoritatea îndreptăţite) aduse la adresa extrădării clasice, aceasta a fost operaţională
timp de 44 ani, perioadă în care legislaţia aferentă s-a cristalizat, procedura şi motivele de
refuz au devenit bine cunoscute, timp în care statele membre au reuşit să potrivească
instrumentul internaţional cu legislaţia naţională, iar aplicarea ei a fost mult dezvoltată şi prin
jurisprudenţa CEDO 1 .
Vor reuşi oare statele membre să adapteze noul instrument cerinţelor legislaţiei interne
sau legislaţia internă cerinţelor mandatului european de arestare într-un termen atât de scurt,
fără să „sluţească” ordinea constituţională? Sunt oare statele suficient de pregătite pentru a
putea găzdui MEA în aşa fel încât acesta să fie operaţional? Efectivitatea mandatului
european de arestare va fi oare invers proporţională cu protecţia drepturilor omului?
Pentru a răspunde la aceste întrebări va trebui ca în prealabil să stabilim natura juridică
a mandatului european de arestare. Potrivit unei păreri minoritare, susţinute mai ales de autorii
deciziei-cadru şi a celor responsabili cu implementarea acesteia, MEA este un instrument
juridic „nou”, cu caracter sui generis, care nu are nicio legătură cu instituţia extrădării.
Adepţii acestei teorii îşi motivează punctul de vedere prin noutăţile aduse de mandat,
dovedind caracterul inovativ –în opinia lui Michael Plachta - în primul rând prin limbajul
1 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, The Framework Decision on the European Arrest Warrant and
Surrender Procedures Between Member States of the European Union, în Judge Rob Blextoon, Handbook on
the European Arrest Warrant, T.M.C. Asser Press, 2005, Haga, p. 13
5

folosit 2 . În opinia Avocatului General Ruiz-Jarabo Colomer, „trecerea de la extrădare la
mandatul european de arestare reprezintă o schimbare totală de direcţie” 3 , întrucât, pe când
asemănările se limitează la rolul primar al instrumentelor, respectiv predarea unei persoane
autorităţilor competente dintr-un alt stat în vederea judecării ei sau a executării unei pedepse,
diferenţele dintre cele două sunt numeroase şi de esenţă. În primul rând, diferenţa rezidă în
relatia de colaborare a statelor: astfel, în cazul extrădării statele acţionează în poziţii
independente, iar în cazul mandatului european de arestare „cooperarea este cerută şi acordată
în cadrul unui sistem juridic supranaţional, armonizat, unde, renunţând parţial la suveranitatea
lor, statele transferă anumite competenţe decizionale şi de acţionare în favoarea unor organe şi
instituţii supranaţionale” 4 . În al doilea rând, extrădarea este instrumentul prin care un stat
solicită cooperarea altui stat, o cooperare ce este influenţată de relaţii internaţionale care
depăşesc sfera pur juridică, conferind un rol important principiului oportunităţii, în timp ce
temeiul cooperării în procedura mandatului european de arestare este dat de valorile,
principiile şi obiectivele comune 5 .
Cu toate acestea, în articolul 13 al Preambulului Deciziei-cadru apare că nicio
persoană n-ar trebui strămutată, expulzată, extrădată către o ţară în care există riscul ca să fie
supusă pedepsei cu moartea, unor tratamente inumane sau degradante. Putem oare deduce din
limbajul folosit şi comparaţia făcută cu extrădarea, că mandatul european de arestare este
totuşi asimilat extrădării chiar de Legislatorul european? În caz contrar nu vedem raţiunea
acestei menţiuni în Preambul.
Potrivit părerii opuse, mandatul european este de fapt o extrădare inovativă, luând
locul acesteia în relaţia dintre statele membre 6 . Cei care susţin această teorie, arată că
manifestarea exuberantă a celor care se raliază la prima opinie se explică de fapt prin interesul
lor de a facilita însuşirea noului instrument de către statele membre: prin prezentarea MEA ca
un instrument modern şi accesibil, se dorea de fapt distragerea atenţiei de la implicaţiile
periculoase a unei implementări pripite. Un exemplu care atestă existenţa acestei intenţii este
Decizia Curţii Constituţionale din Republica Cehă, care printr-o interpretare teleologică
afirmă că extrădarea şi MEA sunt două instituţii fundamental diferite: întrucât extrădarea nu
este fundamentată pe încrederea în celelalte sisteme de drept, se justifică interdicţia extrădării
2 Michael Plachta, European Arrest Warrant:Revolution in Extradition? în European Journal of Crime, Criminal
Law and Criminal Justice, vol. 11 (2003), p. 191; Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op.cit, p. 14
3 Corina Sabina Munteanu, Mandatul european de arestare. Un instrument juridic apt să înlocuiască extrădarea,
în Caiete de drept penal 1/2007, p. 97 despre Opinion of Advocate general Ruiz-Jarabo Colomer în cazul C –
303/05 (http://www.curia.europa.eu )
4 idem, p. 98
5 Michael Plachta, op. cit, p.14
6 ibidem
6

propriilor cetăţeni. Această neîncredere însă, nu mai este întemeiată în cazul MEA şi prin
urmare nici interdicţia predării proprilor cetăţeni nu mai este justificată. 7 . Aşa se explică
faptul că Republica Cehă a implementat Decizia-cadru fără să fi modificat Constituţia în
vederea abolirii interdicţiei extrădării propriilor cetăţeni. Totodată s-a respins excepţia de
neconstituţionalitate ridicată de parlamentari, potrivit căreia definiţiile 8 date de Decizia-cadru
nu îndeplinesc cerinţele de claritate.
Autorii aceleiaşi teorii arată pericolul creării unui nou intrument legal sau judiciar
odată cu fiecare apariţie a unei terminologii originale 9 . Ei susţin că adoptarea mandatului
european de arestare fusese de fapt pregătită cu modificările continue ale extrădării prin care
se dorea adaptarea acesteia la necesităţile perioadei respective, ajungând în final la MEA. În
continuare ei indică similitudinile dintre extrădare în sens clasic şi MEA, conchizând că
diferenţele dintre acestea nu sunt destul de importante pentru a justifica existenţa de sine-
stătătoare a MEA 10 .
Interesul de a clarifica natura juridică a MEA este deosebit de importantă din
perspectiva constituţionalităţii implementării Deciziei-cadru în legislaţia internă. În măsura în
care acceptăm interpretarea potrivit căreia MEA este un instrument european de cooperare
judiciară independent de instituţia extrădării, statele membre ar putea implementa Decizia-
cadru fără grija unei eventuale încălcări ale prevederilor „demodate” ale constituţiilor lor 11 .
În fine, deşi recunoaştem originalitatea mandatului european de arestare datorită,
îndeosebi modificărilor procedurale aduse de acesta şi admitem importanţa încrederii
reciproce ca şi principiu fundamental al executării unui MEA, ne raliăm totuşi la părerea
potrivit căreia mandatul european de arestare nu este altceva decât o formă nouă a extrădării.
Prin urmare, credem că este necesară adaptarea legii de implementare la constituţia naţională
sau modificarea acesteia din urmă pentru a putea găzdui şi naturaliza noul concept 12 în
aceleaşi condiţii în care s-a procedat şi la adoptarea instituţiei extrădării.
În următoarele secţiuni vom dezvolta cele două argumente propuse de susţinătorii
teoriei pe care o însuşim, profitând totodată de ocazie, pentru a prezenta evoluţia noţiunii
7 Massimo Fichera, The European Arrest Warrant and the Sovereign State: A Marriage of Convenience? în
European Law Journal, Vol. 15, nr. 1, ianuarie 2009, p. 84 , Decizia Curţii Constituţionale din Republica Cehă,
punctul 48 şi urm., (http://www.law.uj.edu.pl/~kpk/eaw/judicial_decisions/Czech_Constitutional_Court.pdf
vizitat în 28 aprilie 2010, ora 17:40)
8 În opinia noastră şi cuvântul definiţie este o noţiune mult prea indulgentă
9 Michael Plachta, op. cit, p 191
10 Idem, p 180 şi urm.
11 A se vedea decizia susmenţionată a Curţii Constituţionale din Republica Cehă
12 Pentru a simplifica limbajul folosit, ne vom referi în cele ce urmează, de multe ori la mandatul european de
arestare ca şi la un instrument nou, concept nou, instituţie nouă. Cu toate acestea, rămânem fideli opiniei mai sus
exprimate cu privire la natura lui juridică.
7

extrădării finalizată prin adoptarea mandatului european de arestare şi, pentru a compara cele
două noţiuni,cu relevarea noutăţilor aduse prin mandat. După acesta vom discuta „provocările
de constituţionalitate” apărute odată cu obligaţia statelor de a implementa Decizia-cadru,
respectiv eventualele soluţii propuse de curţile constituţionale. La finalul capitolului vom
încerca să analizăm condiţia mandatului european de arestare în legislaţia română printr-o
abordare – deocamdată – formală.
Istoric
Cu toate că în anul Tratatul privind Comunitatea Europeanã a Cãrbunelui si Oţelului
(1951) şi Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europeane (1957) păreau a fi create
doar într-un scop pur economic, se preconiza deja la acel moment o uniune politică care să
contrabalanseze puterea crescândă într-un mod periculos a Statelor Unite, visând –cel puţin –
la o Europă unită, care mai târziu, începând cu dezvoltarea unei pieţe comune şi libere s-a
apropiat din ce în ce mai mult de realitate. Aceste dezvoltări, după cum s-a dovedit ulterior, au
fost în strânsă legătură cu naşterea mandatului european de arestare.
Tot în 1957 a fost semnată şi Convenţia Europeană de Extrădare, care deşi a prevăzut
obligaţia generală a statelor semnatare de a extrăda, ea a lăsat loc unor modificări individuale
de către părţi, lăsând astfel a marjă largă de acomodare Convenţiei la legislaţia internă. În acel
moment, datorită conjuncturii istorice, această soluţie era probabil cea mai potrivită.
Eventuala încercare de a impune o formă de cooperare care presupune o încredere reciprocă
în sistemele de drept penal ale celorlalte state, ar fi fost iluzorie. Astfel, deşi exista obligaţia
generală a statelor de a extrăda, prin excepţie statele aveau dreptul de a refuza extrădarea
naţionalilor, extrădarea pe motivul lipsei dublei incriminări şi extrădarea pentru infracţiuni
politice. În ceea ce priveşte cooperarea între statele membre ale UE, aceasta era facilitată prin
art. 15 al Convenţiei, care prevede posibilitatea unei re-extrădări în favoarea unui alt stat
membru fără acordul primului stat executant.
În anii 1970, odată cu amplificarea cooperării între statele membre ale Comunităţilor
Europene şi prin urmare, proliferarea criminalităţii transnaţionale, instituţia extrădării şi-a
dovedit din ce în ce mai clar limitele. În consecinţă, statele membre ale Consiliului Europei au
adoptat Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului în anul 1977 în Strasbourg, prin
8

care s-a urmărit excluderea excepţiei infracţiunilor politice în cazuri de extrădare pentru
faptele legate de terorism 13 , cu anumite rezerve 14 .
Mai târziu, în anul 1986 în Actul Unic European s-au pus bazele pieţei comune,
caracterizată prin libertatea circulaţiei bunurilor, a persoanelor şi a serviciilor. Cu referire la
cea de-a doua libertate, exista o dispută între statele membre în privinţa necesităţii desfiinţării
controalelor la frontiere. Această părere a fost susţinută de către ţările Benelux, Franţa şi
Germania. În urma acestor dispute s-a elaborat Acordul Schengen, în cadrul Convenţiei de
Implementare a Acordului Schengen în anul 1990, prevăzând astfel eliminarea controalelor la
frontierele comune. Reacţia statelor membre a fost diferită: pe când majoritatea statelor din
UE şi unele state terţe au aderat într-un termen destul de scurt la Acord 15 , alte state, precum
Marea Britanie şi Irlanda au privit cu scepticism Acordul, nefiind părţi la acesta.
În urma Tratatului de la Maastricht, dat fiind că armonizarea sistemelor penale ale
statelor membre în acel stadiu de dezvoltare era încă o utopie, liderii UE s-au mărginit la
încurajarea unei cooperări judiciare în cadrul pilonului 3. A fost prima oară când s-a propus în
mod explicit o armonizare a sistemelor penale şi tot atunci s-a atras atenţia asupra importanţei
respectării drepturilor omului, tratatul prevăzând că cooperarea în spaţiul european va trebui
făcută cu respectarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului 16 .
În următorii ani infracţionalitatea transfrontalieră, mai ales în domeniul traficului de
droguri, arme şi persoane,al infracţiunilor fiscale şi al spălării de bani, s-a dezvoltat cu o
viteză considerabilă, fapt pentru care procedura iniţială şi anevoioasă a extrădării a devenit
ineficientă 17 . Au apărut probleme legate de durata excesivă a procedurii de extrădare, iar
cerinţa dublei criminalităţi şi excepţia predării propriilor naţionali au fost şi ele obstacole în
calea executării cererii de extrădare. Rezervele şi acordurile bilaterale adiţionale Tratatului au
subminat de asemenea efectivitatea instrumentului. Ca răspuns la aceste probleme, începând
cu anul 1993, Consiliul European a început să elaboreze un program care avea menirea de a
simplifica, îmbunătăţi şi accelera procedura extrădării. Rezultatul a fost parcurgerea a doi paşi
mărunţi înspre scopul propus, respectiv Convenţiile din 1995 şi 1996 privind procedurile
simplificate între statele membre ale Uniunii Europene. Convenţia din 1995 obligă predarea
persoanei în condiţiile procedurii simplificate în măsura în care persoana în cauză îşi dă
acordul la a fi extrădat, cu acordul statului executant. Totodată, în cazul în care persoana este
13 Art. 1 din Convenţia Europeană pentru reprimarea terorismului
14 Art. 13
15 I.e: Portugalia, Spania, Italia, Grecia, Norvegia, etc
16 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op.cit, p 19-20
17 Kristof Fabry, The European Arrest Warrant: no security without Human Rights, Teza de proiect SIPRI, 2007,
pe site-ul http://www.sipri.org/search?SearchableText=fabry, accesat în 04. 11. 2009, 15:35, p. 3
9

arestată pe teritoriul altui stat membru, ea poate renunţa în condiţiile legislaţiei naţionale a
statului respectiv, la regula specialităţii, iar consimţământul său odată dat, nu mai poate fi
revocat.
Autorii Convenţiei din 1996, fiind conştienţi de dezavantajul numeroaselor excepţii de
neexecutare ale cererii de extrădare, aduc modificări cu privire la motivele de refuz. Astfel, de
exemplu, prin „mecanismul inversării”, excepţia infracţiunilor politice poate fi ridicată doar
în cazuri excepţionale. Or, excepţia acestor infracţiuni este desfiinţată ca şi regulă, statele
având însă dreptul de a limita abolirea acestei excepţii numai cu privire la fapte de terorism şi
crimă organizată. În practică însă, majoritatea statelor s-au folosit de acest drept 18 . Totodată,
Convenţia obligă statele la extrădarea propriilor naţionali, cu unele rezerve, rezerve de care în
practică majoritatea statelor s-au prevalat. Convenţia restrânge totodată regula specialităţii la
pedepse privative de libertate cu posibilităţi de renunţare la regulă printr-o declaraţie a
statului. Nu în ultimul rând, art. 3 al Convenţiei conţine clauze de derogare de la principiul
dublei incriminări în materie penală, lăsând însă o marjă considerabilă de apreciere în vederea
aplicării sau neaplicării a principiului, la latitudinea statelor 19 . Cu toate că aceste două
Convenţii lăsau o libertate destul de mare statelor, acestea au fost reticente la adoptarea
măsurilor prevăzute prin Convenţii, mai ales în privinţa renunţării la o parte din suveranitate
sau în privinţa cedării principiilor deja înrădăcinate în politica penală naţională, motiv pentru
care niciuna dintre cele două Convenţii nu au fost ratificate.
Tratatul de la Amsterdam introduce poate cele mai semnificative modificări: transferă
unele competenţe - precum domeniile legate de vize, azil, imigraţie şi alte politici vizând
libera circulaţie a a persoanelor 20 - din pilonul III în pilonul I. Astfel, în competenţa pilonului
III trunchiat rămâne în urma acestor modificări cooperarea în domeniul poliţiei şi justiţiei 21 .
Se introduce de asemenea un nou instrument, respectiv decizia-cadru, care va putea fi adoptat
în vederea apropierii legislaţiilor naţionale şi al cărui mod de implementare este lăsat la
latitudinea statelor membre. Această libertate în implementare are avantajul flexibilităţii, o
trăsătură bine-venită în domeniul dreptului penal naţional şi al procedurii penale, întrucât
aceste domenii sunt cele mai sensibile la încălcarea suveranităţii naţionale 22 . Totodată,
intrarea în vigoare a deciziei-cadru nu necesită ratificarea ei anterioră de către state,
accelerând astfel aplicarea ei. Dezavantajul de netăgăduit este însă lipsa unui control eficace
cu privire la implementarea ei corectă: nici Comisia, nici Consiliul nu sunt înzestraţi cu
18 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op. cit, p 22
19 Idem, p 23
20 Art. 61-69 Tratatul de la Amsterdam
21 Art. 29-42 TA
22 Kristof Fabry, op.cit, p 8
10

mijloace de verficare a implementării şi nici CJCE nu este abilitat să cenzureze modalitatea de
implementare, putând cel mult să emită hotărâri preliminare cu privire la validitatea şi
interpretarea deciziei, cu condiţia ca statul membru să emită o declaraţie în acest sens 23 . Un
alt dezavantaj este faptul că persoanele fizice sau juridice nu au dreptul să declanşeze un
control al legalităţii deciziilor adoptate în pilonul 3, această prerogativă fiind asigurată doar
statelor membre. Astfel, protecţia drepturilor fundamentale ale acestor persoane este lăsată la
latitudinea instanţelor naţionale şi CEDO.
Tratatul de la Amsterdam îşi propune de asemenea crearea unui spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei, scop ce poate fi atins doar odată cu combaterea criminalităţii organizate,
a terorismului, a traficului de droguri, arme şi persoane, a corupţiei şi fraudei. Metodele
propuse de UE pentru atingerea acestor ţeluri sunt cooperarea mai strânsă între autorităţile de
urmărire penală 24 , între organele judiciare şi aproximarea legislaţiilor penale prin armonizarea
atât a dreptului substanţial cât şi al celui procedural 25 .
De altfel, Consiliul Uniunii Europene la întâlnirea de la Tampere, în anul 1999 şi-a
dezvoltat un plan pentru modernizarea extrădării pornind de la ideile susmenţionate, respectiv
crearea unui spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei şi recunoaşterea mutuală a hotărârilor
judecătoreşti în urma unei armonizări judiciare. Recunoşterea reciprocă avea să devină baza
unei viitoare cooperări penale 26 . În realizarea acestui plan, Consiliul a propus în concluziile de
la Tampere mai multe modificări – antagoniste în opinia autorului 27 -, printre care se regăseşte
pe de o parte, încurajarea statelor la ratificarea Convenţiilor 1995 şi 1996, iar pe de altă parte,
abolirea procedurii extrădării în relaţiile dintre statele membre, dar numai cu privire la
persoanele care vor să se sustragă de sub cercetare penală sau executarea pedepsei. Pentru
implementarea acestor modificări, Consiliul Uniunii Europene a propus o serie de
instrumente, toate având la bază principiul recunoaşterii mutuale şi al încrederii reciproce. În
opinia Consiliului, existenţa aceastuia din urmă este garantată prin valorile comune şi
angajamentele similare în protecţia drepturilor omului, a libertăţilor fundamentale şi a
democraţiei 28 . După cum vom vedea în continuare, această din urmă presupunere ni se pare
pripită şi superficială.
23 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op. cit, p. 28, în acelaşi sens a se vedea Alicia Hinarejos, On the
Legal Effects of Framework Decisions and Decisions: Directly Applicable, Directly Effective, Self-executing,
Supreme?, European Law Journal, Vol. 14, No. 5/2008, p. 620 - 634
24 Kristof Fabry, op. cit, p 8
25 Armonizarea a fost realizată într-o oarecare măsură în domeniul dreptului penal substanţial, însă cu atât mai
puţin în domeniul procedural (A se vedea: Kristof Fabry, op. cit., p. 8)
26 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op. cit, p 29
27 ibidem
28 Michael Plachta şi Wouter van Ballegooj, op. cit, p. 30
11

Un pas interesant în facilitarea cooperării penale a fost făcut de către Spania şi Italia,
în urma semnării de către ambele state a Declaraţiei Comune de la Madrid din 2000, prin care
se încerca înlăturarea tuturor obstacolelor din calea creării unui spaţiu al libertăţii, securităţii
şi justiţiei. Statele susmenţionate au semnat la scurt timp după adoptarea acestei Declaraţii un
tratat prin care au înfiinţat o colaborare care pare a fi predecesorul mandatului european de
arestare, semnalând necesitatea adaptării procedurii la cerinţele acelei perioade. În opinia
noastră însă, această cooperare se bazează pe un element care face diferenţa esenţială între
cele două instrumente: pe când mandatul european de arestare presupune recunoaşterea
reciprocă a hotărârilor judecătoreşti din toate statele membre, indiferent –cel puţin în practică
– de diferenţele dintre stadiul de dezvoltare al sistemelor de drept, indiferent de eventualele
incompatibilităţi dintre mentalităţile aflate la baza legislaţiilor şi indiferent de factorii sociali
ce influenţează acele construcţii de drept, instrumentul propus în acest tratat vizează
cooperarea numai între două state membre în raporturile cărora existenţa încrederii reciproce
este deja dovedită. Considerăm, că acestă înceredere dovedită este elementul esenţial ce
asigură operativitatea instrumentului adoptat.
„Comisia Europeană, după Consiliul de la Tampere, folosindu-se de dreptul de
co-iniţiativă legislativă, introdus în Pilonul III prin Tratatul de la Amsterdam (art. 34. parag. 2
TUE) a început elaborarea proiectului mandatului european de arestare, care era aproape
finalizat când au avut loc atentatele de la 11 septembrie 2001 din SUA. Acestea din urmă au
determinat accelerarea procedurii de adoptare a adoptare a propunerii Comisiei, astfel încât la
numai o săptămână de la sângeroasele atentate, Comisia Europeană prezenta propunerea
pentru Decizia-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile între statele
membre” 29 . Dată fiind importanţa schimbărilor aduse prin mandat, implicaţiile de o asemenea
anvergură în dreptul penal internaţional şi efectele acestora asupra legislaţiilor naţionale, este
regretabilă precipitarea adoptării MEA 30 , după cum ulterior s-a şi demonstrat în practică prin
greutăţile apărute în procesul de implementare, mai ales în ceea ce priveşte adaptarea
instrumentului la ordinea constituţională din statele membre 31 .
În 13 iunie 2002, având la bază obiectivul stabilit prin Titlul VI art. 29-42 TUE, şi
anume cel de a asigura cetăţenilor un nivel ridicat de protecţie într-un spaţiu de libertate,
29 Corina Munteanu,op.cit, p. 93
30 Marisa Leaf şi Susie Alegre, Mutual Recognition in European Judicial Cooperation: A Step Too far Too
Soon? Case Study – The European Arrest Warrant, în European Law Journal, vol. 10, nr. 2, martie 204, p. 202
31 Cu toate că nu avem nicio dovadă în acest sens, nu putem să nu ne întrebăm, dacă, pe lângă faptul că întradevăr
se necesita o îmbunătăţire a colaborării penale în spaţiul european, nu a fost oare atacul din 11 septembrie
şi un pretext convenabil pentru UE de a accelera adoptarea mandatului şi astfel să-şi consolideze „puterea”. Or,
era într-adevăr atât de urgentă adoptarea MEA, chiar fără a finaliza într-un mod adecvat proiectului?
12

securitate şi justiţie, prin realizarea unei acţiuni comune a statelor membre în domeniul
cooperării poliţieneşti şi judiciare penale şi prin prevenirea şi reprimarea rasismului şi
xenofobiei, s-a adoptat Decizia-cadru a Consiliului Uniunii Europene nr. 2002/584/JHA
privind mandatul european de arestare 32 . Acest instrument a înlocuit, începând cu 1 ianuarie
2004, procedurile de extrădare între statele membre.
Extrădare vs Mandat – o prezentare obiectivă
Deşi suntem de părere, că mandatul european de arestare nu este un instrument cu totul
diferit de extrădare în ceea ce priveşte natura sa juridică, acesta se caracterizează prin unele
trăsături proprii, care îi conferă originalitate, mai ales în privinţa executării lui. În cele ce
urmează vom încerca să comparăm extrădarea şi mandatul european de arestare, arătând
diferenţele de esenţiale.
1. Aspectul în ce constă diferenţa de bază dintre cele două instrumente este principiul
recunoaşterii reciproce. Potrivit acestuia, „fiecare autoritate judiciară naţională trebuie să
recunoască ipso facto cererea de predare a unei persoane făcută de o altă autoritate judiciară,
aparţinând altui stat membru, cu un minim de formalităţi” 33 . Principiul a apărut iniţial în
cadrul dezvoltării pieţei comune, fiind pentru prima oară aplicat în cadrul cooperării penale
odată cu adoptarea mandatului european de arestare 34 . El se bazează pe conceptul încrederii
reciproce şi a protecţiei similare ale drepturilor omului, care se motivează prin existenţa unor
valori şi obiective comune ale statelor membre, ce apropie sistemele legale şi judiciare ale
statelor membre într-o asemenea măsură, încât verificarea punctuală a condiţiilor de
conformitate îşi pierde utilitatea. Indispensabilă în funcţionarea MEA, recunoaşterea nu era
cerută în cazul extrădării. Ca şi consecinţă a principiului, mandatul european de arestare este
supus unor verificări minimale, ceea ce accelerează şi simplifică executarea lui faţă de
extrădare. MEA face parte din programul cu 24 măsuri specifice, elaborat de Comisie pentru
facilitarea implementării principiului recunoaşterii reciproce în materie penală. Preambulul
programului prevede aspectele directoare ale adoptării principiului.
2. Mandatul european diferă de extrădare în ceea ce priveşte principiul dublei
criminalităţi, domeniu care a cauzat poate cele mai numeroase controverse în procesul
implementării Deciziei-cadru. În elaborarea mandatului european de arestare s-a prevăzut o
32 Corina Sabina Munteanu, op.cit, p. 93
33 idem, p. 99
34 ibidem
13

listă cu 32 de infracţiuni 35 (care s-a inserat în textul Deciziei-cadru) în cazul cărora nu se
necesită verificarea condiţiei dublei incriminări de căre statul executant. Această condiţie este
însă considerată esenţială în procesul extrădării, având menirea de a garanta respectarea
principiului legalităţii în materie penală, respectiv al principiului egalităţii şi nediscriminării.
Curtea de Jusiţie Europeană, chemată să se pronunţe asupra conformităţii lipsei dublei
incriminări cu principiul legalităţii, a susţinut că „renunţarea la dubla incriminare nu slăbeşte
exigenţa aplicării principiului evocat” 36 . Autorii Deciziei-cadru sunt de părere că datorită
aceloraşi valori sociale protejate de toate statele membre şi datorită politicii penale
asemănătoare, nu se mai necesită dubla incriminare, a cărei verificare este o sursă de
încetinire a procesului extrădării 37 . Inspirându-se din dreptul anglo-saxon, însă printr-un
mecanism inversat 38 , Legiuitorul a introdus o enumerare simplă a unor infracţiuni mai grave,
fapte care sunt prezumate a fi incriminate şi definite într-un mod asemănător în toate codurile
penale UE, motiv pentru care nu se mai justifică un control grijuliu al incriminării lor în statul
executant. Pentru ca executarea unui mandat de arestare, având ca obiect o faptă dintre cele
enumerate în listă, să fie obligatorie, se cere în plus, ca infracţiunea să fie sancţionată de legea
statului emitent cu închisoare de cel puţin 3 ani. Această listă de infracţiuni poate fi oricând
extinsă prin votul unanim al Consiliului.
În privinţa celorlalte fapte, care nu întrunesc cele două condiţii susmenţionate,
autoritatea de executare va putea refuza cererea de predare, în condiţiile în care consideră că
garanţiile asigurate de către statul emitent nu sunt suficiente pentru protecţia drepturilor celui
extrădat.
3. Poate cea mai importantă modificare a fost trecerea de la o cooperare administrativ-
judiciară la o cooperare pur juridică. Astfel, potrivit art. 6 din Decizia-cadru, autorităţile
35 printre aceste infracţiuni figurează participarea la o organizaţie criminală; terorismul; traficul de droguri şi
substanţe psihotrope; trafic de arme,muniţii şi substanţe explozive; corupţie; fraudă; spălare a produselor
infracţiunii; contrafacere de monedă, inclusiv a monedei euro; fapte legate de criminalitate informatică; fapte
privind mediul înconjurător; facilitarea intrării şi şederii ilegale; omor şi vătămare corporală gravă; trafic ilicit de
organe şi ţesuturi umane; lipsire de libertate în mod ilegal, răpire ţi luare de ostatici; rasism şi xenofobie; furt
organizat sau armat; trafic ilicit de bunuri culturale; înşelăciune; deturnare de fonduri; contrafacere şi piraterie de
bunuri; falsificare de acte oficiale şi uz de acte oficiale falsificate; falsificare de mijloace de plată; trafic ilicit de
substanţe hormonale şi alţi factori de creştere; trafic ilicit de materiale nucleare şi radioactive; trafic de vehicule
furate; viol; incendiere cu intenţie; infracţiuni aflate în jurisdicţia Curţii Penale Internaţionale; sechestrare ilegală
de nave şi aeronave, sabotaj.
36 Florin Streteanu, Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C. H. Beck, Bucureşti, 2008 p. 209
Mai mult de atât, propunerea iniţială a Comisiei a fost în sensul renunţării generale la condiţia dublei incriminări,
cu unele excepţii exprese, precum avortul, eutanasia, consumul anumitor droguri, etc (a se vedea ibidem: notele
de subsol )
37 Potrivit unei opinii contrare, verificarea dublei criminalităţi este deseori mai simplă decât încadrarea faptei în
lista cu cele 32 infracţiuni (a se vedea Corina Sabina Munteanu, op. cit, p. 101, note de subsol )
38 Potrivit politicii de drept penal anglo-saxone s-a instituit o listă a infracţiunilor pentru care se necesită
verificarea dublei incriminări.
14

implicate în procedura mandatului european de arestare, atât cele emitente, cât şi cele
executante, trebuie să fie autorităţi judiciare competente să emită sau să execute un mandat
european de arestare în virtutea legii statului emitent sau de executare. Cum însă Decizia-
cadru lasă la latitudinea statelor mebre definirea şi alegerea acestor autorităţi judiciare, se va
lua în considerare criteriul prevăzut de CoEDO prin art. 5 ca şi criteriu de selecţie. Astfel,
„art. 5 garantează persoanei dreptul de a introduce un recurs în faţa unui tribunal. Or, potrivit
jurisprudenţei CEDO, prin se înţelege orice organ care este independent şi
imparţial şi care are competenţa de a adopta o hotărâre cu caracter obligatoriu privind situaţia
persoanei deţinute. Procurorul nu a fost considerat în sensul art. CoEDO, şi ca
urmare, dacă autoritatea judiciară emitentă poate fi un procuror sau un judecător, cea de
executare trebuie să fie neapărat un judecător sau o altă autoritate care poate lua o decizie
asupra menţinerii în detenţie a persoanei în cauză.” 39 Cu toate acestea, anumite state, precum
Danemarca, Elveţia, Finlanda şi Suedia, au implicat autorităţi executive în procedura emiterii
sau cea a emiterii şi executării mandatului european de arestare, alegere ce a cauzat anumite
obstacole în executarea unor mandate europene de arestare 40 .
Fără să punem la îndoială efectele benefice ale „juridicizării” procesului, nu putem să
nu ne întrebăm de ce: de ce, în măsura în care şi extrădarea poate fi, în funcţie de organul
emitent, de trei feluri, respectiv judiciară, administrativă şi mixtă, marea majoritate a statelor a
ales forma mixtă de extrădare în condiţiile în care se prezumă o încredere reciprocă între
statele membre. Totodată, statele de ce nu au renunţat la latura administrativă – de altfel
consistentă - în procedura extrădării, facilitând astfel executarea unei cereri?
O consecinţă a transformării extrădării într-o procedură pur juridică a fost renunţarea
la excepţia infracţiunilor politice şi militare. Motivarea acestei alegeri cuprinde două
argumente. Pe de-o parte, se consideră că infracţiunile politice au caracter local, astfel că nu
aduc atingere decât statului împotriva căruia sunt comise, şi astfel nu prezintă niciun pericol
pentru restul statelor, dispărând interesul comun. Pe de altă parte, diferenţa dintre concepţiile
statelor în legătură cu infracţiunile politice care se reflectă în atitudinea de parţialitate a
judecătorilor este sursa unor discriminări 41 .
4. Temeiurile de neexecutare a mandatului european de arestare sunt prevăzute
exhaustiv prin Decizia-cadu. Astfel, aceasta împarte motivele de refuz în două categorii,
respectiv categoria celor obligatorii, prevăzute prin art. 2 şi a celor facultative, acestea fiind
39 Corina Munteanu, op. cit, p 103
40 pentru detalii, a se vedea: ibidem
41 Corina Munteanu, op. cit, p. 104. Deşi suntem de acord cu beneficiile aduse prin depolitizarea procedurii,
credem că în unele situaţii de o complexitate ridicată, cu implicaţii politice, ar fi fost de dorit o cooperare
diplomatică.
15

enumerate prin art. 3 şi 4 ale Deciziei-cadru. Motivele de refuz sunt în princiu identice cu cele
ale extrădării, cu unele specificităţi. Or, faţă de extrădare, în cazul mandatului european de
arestare dispare nepredarea persoanelor străine care se bucură în România de imunitate de
jurisdicţie, a persoanelor care au comis infracţiuni militare sau politice. Credem că în prezenţa
(presupusă a) încrederii reciproce nu se mai justifică existenţa lor. Totodată, şi înlăturarea
condiţiei dublei incriminări produce consecinţe asupra restructurării motivelor de refuz, unele
dispărând de tot, unele devenind facultative. O omisiune care ni se pare regretabilă este
neincluderea încălcării drepturilor omului printre motivele – cel puţin facultative – de refuz în
cazul MEA. În cazul extrădării, eventualitatea încălcării unora dintre drepturile umane este
prevăzut expres ca şi motiv de refuz 42 .
predarea
5.O altă schimbare majoră o constituie problema extrădării – sau în formularea nouă
- propriilor cetăţeni.
Extrădarea în sensul ei clasic nu permitea, ca şi regulă,
extrădarea propriilor cetăţeni, majoritatea statelor acceptând acest lucru doar prin excepţie, în
unele condiţii restrictive. În cazul predării prin mandat european de arestare s-a renunţat la
principiul neextrădării propriilor cetăţeni, pornind de la ideea cetăţeniei europene.
Naţionalitatea este cel mult un motiv facultativ de refuz, ce poate fi exercitat abia în unele
condiţii restrictive. Astfel, potrivit art. 4 alin (6), statul poate refuza executarea atunci când
persoana solicitată este cetăţean sau rezident al statului de executare, iar statul se obligă să
pună în executare pedeapsa potrivit legislaţiei naţionale. Totodată, potrivit art. 5 alin. (3),
când mandatul european de arestare a fost emis în vederea urmăririi unui cetăţean sau
resortisant al statului de executare, atunci statul poate executa mandatul cu condiţia ca, dacă
persoana vizată va fi condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, aceasta să-i fie returnată
statului solicitat pentru a executa pedeapsa în acel stat, presupunându-se că astfel se
favorizează reintegrarea socială a persoanei.
În privinţa extrădării, majoritatea statelor au impus extrădarea propriilor cetăţeni unor
condiţii suplimentare, dintre care cea mai importantă este condiţia reciprocităţii. Motivul
rezidă în diversitatea sistemelor de drept ale părţilor contractante ale Convenţiei Europene
privind extrădarea din 1957, „părţi care împărtăşesc un anumit număr de principii comune,
ceea ce nu exclude însă existenţa unor diferenţe semnificative sub aspectul standardelor
aplicabile între aceste state” 43 , mai ales în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului. Astfel,
de exemplu, în Franţa sau în Italia respectarea drepturilor omului este prioritară şi mult mai
dezvoltată decât protecţia acestora în Armenia sau Azerbaidjan. Aceste diferenţe se explică nu
42 Pentru mai multe detalii a se vedea Florin Streteanu, idem, p. 195
43 Florin Streteanu, idem, p. 183
16

numai prin gradul de dezvoltare, dar şi prin cultura, religia şi mentalitatea societăţii, ceea ce
este aproape iremediabil de către o putere externă 44 . Această precauţie nu se mai justifică, în
opinia autorilor Deciziei-cadru, în cazul mandatului european, deoarece cetăţenii statelor
membre sunt în acelaşi timp şi cetăţeni europeni, şi prin urmare nu mai sunt consideraţi
„străini” pe teritoriul celorlalte state europene deoarece statele împărtăşesc aceleaşi valori
sociale şi morale. Faptul că toate statele membre sunt părţi ai CoEDO este considerată o
garanţie suficientă. În secţiunile următoare vom încerca să analizăm dacă această explicaţie
este într-adevăr suficientă pentru a „calma” statele membre.
6. Decizia-cadru prin articolul 27 tinde să „inverseze” regula specialităţii. Pe când în
cazul extrădării, persoana extrădată nu poate fi urmărită, judecată, condamnată sau deţinută în
vederea executării unei pedepse pentru alte infracţiuni decât cele menţionate în cererea
iniţială, fără acordul prealabil al statului solicitat 45 , în cazul mandatului european de arestare
soluţia este mai nuanţată. Astfel, alin (2) al articolului 27 din Decizia-cadru prevede
posibilitatea fiecărui stat de a notifica Secretariatului General al Consiliului că în relaţia sa cu
unele state, care de asemenea au făcut această notificare, acordul la urmărirea, judecarea,
condamnarea şi deţinerea persoanei în vederea executării unei pedepse pentru alte infracţiuni
decât cele menţionate în cererea iniţială, fără acordul prealabil al statului solicitat, este
prezumată, mai puţin în cazul unei declaraţii în sens contrar şi în cazul în care situaţia nu se
incadrează în cele enumerate de alin (3).
7. Există diferenţe şi în ceea ce priveşte garanţiile care însoţesc intrumentele
internaţionale de cooperare penală. Astfel, în privinţa posibilităţii persoanei de a solicita
rejudecarea cauzei, dacă hotărârea ca prevede executarea unei pedepse a fost dată în lipsa sa.
Or, pe când al doilea Protocol Adiţional la Convenţia europeană de extrădare din 1978
prevede un drept al persoanei în cauză de a cere rejudecarea unei asemenea cauze, art. 5 al
Deciziei-cadru privind mandatul european de arestare reduce acest drept al persoanei la o
simplă posibilitate a acesteia de a face apel pentru rejudecarea cauzei în statul emitent şi de a
fi prezentă la judecată 46 .
8. În cazul garanţiei referitoare la posibilitatea revizuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă
sau a măsurii de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, atât în privinţa extrădării, cât şi în
cea a mandatului european de arestare, statul de executare are la îndemână posibilitatea de a
44 Ne punem întrebarea dacă ar fi corect să se încerce remedierea acestor sisteme de drept numai în scopul
facilitării unei cooperări judiciare, din moment ce s-ar lăsa cultura şi mentalitatea societăţii neatinse? Şi ar fi
oare echitabilă, sau măcar posibilă bulversarea unei întregii culturi, chiar dacă din prisma europeană nu este
tocmai cea mai potrivită?
45 Corina Munteanu, op. cit, p. 110
46 Corina Munteanu, op.cit, p. 110
17

impune ca şi condiţie pentru executarea instrumentului respectiv garantarea acestor drepturi.
Art. 5 alin (2) din Decizia-cadru prevede expres că statul executant poate impune statului
emitent să prevadă posibilitatea revizuirii pedepsei sau a măsurii, la cerere sau din oficiu,
după cel târziu 20 de ani sau să ceară aplicarea unor măsuri de clemenţă. Potrivit opiniei
Profesorului F. Streteanu, această condiţie este nu numai o facultate, ci o obligaţie a statului,
întrucât o simplă posibilitate teoretică de acordare a unei graţieri individuale nu este suficientă
pentru respectarea dreptului împotriva tratamentelor inumane şi degradante prevăzut de art. 3
CoEDO 47 . În ceea ce priveşte extrădarea, situaţia este soluţionată într-un mod indirect. Astfel,
statul solicitat, pe lângă rezervele impuse expres prin legislaţia privind extrădarea, are dreptul
şi totodată obligaţia de a refuza o cerere de extrădare în cazul iminenţei încălcării drepturilor
fundamentale ale celui al cărui extrădare se cere 48 . După cum în înţelesul art. 3, lipsa
certitudinii revizuirii pedepsei sau măsurii constituie un tratament inuman sau degradant,
statul solicitat va putea refuza executarea.
9. În privinţa re-extrădării sau re-predării unei persoanei deja predate unui stat
membru, acesta din urmă va onora noua cerere în funcţie de următoarele: în cazul în care se
cere extrădarea unei persoane, predate în baza mandatului european de arestare, către o ţară
terţă, statul pe teritoriul căruia se află nu va putea remite persoana fără acordul statului care şi-
a dat iniţial consimţământul pentru predare. În cazul în care se cere predarea unei persoane
predate în baza mandatului european de arestare, de către un alt stat membru, statul astfel
solicitat nu va avea nevoie de acordului statului iniţial solicitat de el pentru a remite persoana
solicitată. Această din urmă soluţie se motivează prin încrederea reciprocă dintre statele
membre. Extrădarea unei persoane deja extrădate este imposibilă fără acordul statului iniţial.
10. O altă diferenţă semnificativă adusă de MEA faţă de extrădare este reglementarea
duratei termenului de executare. Pe când termenul pentru onorarea unei extrădări era lăsată la
latitudinea statelor, ducând astfel la proceduri care durau mai multe luni sau chiar ani 49 ,
articolul 17 al Deciziei-cadru impune termene limită pentru executarea mandatului. Or, în
cazul în care persoana este de acord cu predarea sa statului emitent, MEA va fi executat în cel
mult 10 zile de la darea consimţământului. În celelalte cazuri, MEA trebuie onorat în cel mult
60 de zile de la arestarea persoanei solicitate. Cu toate acestea, când mandatul european de
arestare nu poate fi executat în aceste limite de timp, autoritatea competentă din statul de
executare va informa fără întârziere autoritatea competentă din statul emitent, termenul
putând fi prelungit cu cel mult 30 de zile. Din perspectiva colaborării penale, această
47 Florin Streteanu, idem, p. 216 -217
48 idem, p. 194
49 Kristof Fabry, op. cit, p. 14
18

schimbare este mai mult decât avantajoasă, după cum arată şi Raportul final al Comisiei 50 ,
însă din perspectiva protecţiei dreptului fundamental la apărare această soluţie nu este tocmai
perfectă 51 .
11. În final, cu privire la relaţia dintre cele două instrumente, în cazul în care pentru
aceaşi persoană se emite atât o cerere de extrădare, cât şi un mandat european de arestare, deşi
s-ar părea că cel puţin între statele membre, mandatul are întâietate, se consideră că
„autoritatea de executare va decide cărui act îi va da prioritate având în vedere toate
circumstanţele cauzei, gravitatea şi locul infracţiunii, scopul mandatului dar şi circumstanţele
menţionate în convenţia în baza căreia se solicită extrădarea” 52 . Aceasta este soluţia care ni se
pare şi nouă corectă, întrucât existenţa unor relaţii de cooperare mai strânse nu poate afecta
principiile generale ale dreptului penal în ceea ce priveşte stabilirea priorităţii competenţei de
a judeca 53 . O soluţie contrară ar fi cel puţin inechitabilă în opinia noastră.
Totodată, respingerea unei cereri de extrădare nu va influenţa de plano soluţionarea
unei cereri ulterioare de predare, în sensul că aceasta din urmă poate fi onorată în măsura în
care motivele de refuz nu subzistă în situaţia acesteia din urmă (de exemplu, lipsa condiţiei
dublei incriminări). Această soluţie se bazează şi pe faptul că respingerea unei cereri de
extrădare nu se bucură de autoritatea de lucru judecat în raport cu mandatul european de
arestare. 54
Implementarea Deciziei-cadru în legislaţiile naţionale şi problemele de constituţionalitate
Comisia Europeană a impus statelor mebre să ia măsurile necesare pentru
implementarea Deciziei-cadru cel târziu până în data de 31 decembrie 2003 însă, doar 8 din
cele 15 state au respectat termenul impus 55 . Ultima ţară care a transpus Decizia-cadru în
legislaţia naţională a fost Italia, cu o întârziere de 16 luni. Cu toate că din raportul Comisiei
reiese că, în ciuda acestor amânări, MEA a avut un success neaşteptat faţă de acordurile
precedente, procedura introducerii mandatului în legea naţională a întâmpinat câteva dificutăţi
50 Report from the Commission based on Article 34 of the Council Framework Decision of 13 June 2002 on the
European arrest warrant and the surrender procedures between Member States, p. 5 (valabil pe site-ul
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/criminal/doc/com_2006_008_en.pdf , accesat in data de 07.06.
2010)
51 Pentru de talii a se vedea infra p. 50
52 Corina Munteanu, op. cit, p. 111
53 Pentru mai multe detalii despre aceste principii, a se vedea Florin Streteanu: idem, p. 153-177
54 În acest sens a se vedea Florin Streteanu, idem, p. 207; Corina Sabina Munteanu, op. cit, p. 96
55 Corina Munteanu: op. cit, p. 94
19

pe parcurs şi în final nici implementarea lui nu a fost tocmai uniformă. Varietatea modurilor
de implementare se datorează caracterului flexibil al deciziei-cadru 56 şi eforturilor statelor de a
potrivi noul instrument în aşa fel încât să aducă cât mai puţine atingeri sistemului judiciar
naţional - mai ales în ceea ce priveşte ordinea constituţională şi suveranitatea statului
respective. În încercarea lor de a împăca şi capra şi varza, în multe cazuri statele au
implementat lacunar sau în mod eronat Decizia-cadru. Acest lucru subminează efectivitatea
instrumentului de cooperare, semnalează faptul că suveranitatea ocupă – poate - un loc mai
important între priorităţile statelor decât ar fi operaţional în cooperarea internaţională şi arată
că la capitolul de încredere reciprocă se necesită încă îmbunătăţiri majore.
Potrivit Raportului Comisiei din 24. ianuarie 2006 există o multitudine de variante în
implementarea Deciziei-cadru 57 , referitor la diversitatea preluării motivelor facultative de
refuz, diversitatea modalităţilor de asigurare a asistenţei judiciară pentru cei vizaţi de mandat 58
şi omiterea preluării termnului limită pentru executarea mandatului în cel mult 60 de zile.
Mai mult de atât, unele state au introdus chiar prevederi contrare spiritului Deciziei-
cadru. Astfel, Olanda, Austria, Polonia şi Marea Britanie au prevăzut un prag mai ridicat în
privinţa limitei minime pentru executarea mandatului european de arestare. Belgia, Olanda,
Slovenia, Estonia, Grecia şi Franţa au menţinut dreptul de a verifica dubla criminalitate, iar
Republica Cehă a introdus o clauză de reciprocitate ca şi condiţie a executării unui MEA 59 .
Multe state au extins lista motivelor de refuz: unele au inclus între motive încălcarea
drepturilor omului sub aspectul discriminării 60 , iar altele, precum Italia, Danemarca, Malta,
Olanda, Portugalia şi Marea Britanie au extins lista prin includerea infracţiunilor politice şi
motivele de securitate naţională. În unele cazuri s-au cerut şi documente care nu sunt
prevăzute de Decizia-cadru sau s-a solicitat emiterea unui mandat separat pentru fiecare faptă
în parte 61 .
Un alt obstacol în calea efectivităţii MEA a fost aplicarea instrumentelor judiciare
privind extrădarea peste termenul stabilit de UE. De exemplu, în 2004 Grecia a constatat cu
ocazia solicitării acesteia de a extrăda doi cetăţeni pakistanezi către Italia (cerere făcută în
baza Convenţiei de Extrădare) că deşi Italia este stat membru , deoarece “nu îşî armonizase
56 În legătură cu natura deciziei cadru şi efectul ei a se vedea supra p. 2 şi urm
57 Mark Mackarel, The European Arrest Warrant – The Early Years: Implementing and Using the Warrant,
European Journal of Crime, Criminal Law and Justice, 2007, p 46 şi urm.
58 Diversitatea în acest caz era de aşteptat, întrucât decizia cadru prevede că asistenţa juridică se va acorda în
conformitate cu legea procedurală a ţării
59 Mark Mackarel, op. cit, p. 47
60 Deşi Comisia nu a privit cu ochi buni această clauză, în opinia noastră, n-ar trebui să aibă motive de
îngrijorare, din moment ce în viziunea ei, datorită identităţii de valori asumate de statele membre ale UE, printre
care şi respectul pentru multiculturalism, această clauză n-ar trebui să cauzeze probleme.
61 Mark Mackarel, op. cit, p.47
20

sistemul juridic naţional cu prevederile Deciziei-cadru”, nu se aplică în relaţiile cu aceasta
prevederile privind MEA 62 .
Comisia a reţinut şi unele avantaje ale adoptării mandatului european de arestare faţă
de vechea extrădare, cum ar fi: accelerarea procedurii de predare, îmbunătăţirea cooperării
internaţionale prin eliminarea principiului nepredării propriilor cetăţeni şi acordarea unei
atenţii mai mari protecţei drepturilor acuzatului datorită prevederilor speciale ale MEA,
respectiv principiul ne bis in idem, accesul la asistenţă judiciară şi scăderea pedepsei
executate din pedeapsa finală 63 . S-a îngăduit statelor membre să aplice în continuare
acordurile bilaterale şi multilaterale deja încheiate şi încheierea unor asemenea acorduri şi în
viitor, însă numai în scopul extinderii obiectivelor Deciziei-cadru şi al simplificării
procedurilor de predare. Aşa s-a menţinut în cazul Danemarcei, Finlandei şi Suediei legislaţia
nordică uniformă privind extrădarea 64 .
Franţa, Italia şi Austria s-au folosit de dreptul de a face declaraţii în privinţa aplicării
în timp a mandatului european de arestare. Decizia-cadru prevede aplicabilitatea retroactivă
nelimitată 65 a mandatului european de arestare, dând însă posibilitatea statelor de a limita
retroactivitate lui. Astfel, Franţa aplică în continuare regulile extrădării la faptele comise
înainte de 1 noiembrie 1993, Italia la acele comise înainte de 1 ianuarie 2004, iar Austria
limitează aplicabilitatea retroactivă a MEA la faptele comise după 7 august 2002. Majoritatea
statlor a optat însă pentru soluţia propusă de Decizia-cadru 66 .
În consecinţă, adoptarea mandatului european de arestare nu a fost făcută fără
dificultăţi, mai ales în ceea ce priveşte constituţionalitatea legii de implementare în oglinda
politicii penale a statelor membre. Problemele majore s-au ivit în legătură cu extrădarea
propriilor cetăţeni, pentru că schimbarea regulilor referitoare la acest domeniu ţine de
suveranitatea naţională, unde nu se acceptă de regulă interferenţa externă, în ciuda
principiului supremaţiei dreptului comunitar. Soluţiile statelor pentru înlăturarea acestor
obstacole au fost diferite : unele, precum Republica Cehă, au rezolvat problemele existente
printr-o interpretare mai largă a noţiunilor, pe când alte state au parcurs un drum mai lung în
vederea potrivirii Deciziei cadru cu ordinea constituţională.
De exemplu, Curtea Constitiţională poloneză a fost chemată să se pronunţe în
legătură cu cazul unui cetăţean polonez care urma să fie predat autorităţilor olandeze pentru a
62 Corina Sabina Munteanu, op. cit, p. 95
63 Mark Mackarel, op cit, p. 48. Cu privire la aceste din urmă aspecte, ele sunt într-adevăr importante în
procedura extrădării/predării, însă nu vedem legătura întra îmbunătăţirea lor şi adoptarea MEA.
64 Pentru mai multe detalii, a se vedea Corina Sabina Munteanu, op. cit,p. 95
65 Art. 32 din Decizia-cadru
66 Corina Munteanu,op. cit, p. 95
21

fi judecat, în măsura în care Constituţia poloneză interzice extrădarea naţionalilor. Susţinătorii
predării au încercat o interpretare mai restrictivă a noţiunii de “predare”, în sensul că
mandatul european de arestare ar fi o instituţie diferită de cea a extrădării. Curtea n-a preluat
acest punct de vedere, spunând că cele două instrumente au de fapt acelaşi scop, rol şi aceleaşi
implicaţii, astfel că şi mandatului european de arestare îi sunt aferente aceleaşi garanţii
procedurale ca şi extrădării. Prin urmare, atât extrădarea cât şi predarea naţionalilor sunt
prohibite de legislaţia actuală. Curtea a mai subliniat că obligaţia Poloniei de a interpreta
legea naţională potrivit preeminenţei dreptului comunitar se limitează la cazurile de atenuare
şi agravare a răspunderii penale şi că cetăţenia europeană nu poate avea ca şi rezultat
diminuarea garanţiilor constituţionale ce privesc protecţia drepturilor şi libertăţilor
fundamentale ale indivizilor. În consecinţă, Curtea a declarat legea de implementare
neconstituţională, propunând totodată un proiect de modificări constituţionale în vederea
înlesnirii executării obligaţiei de a implementa norma comunitară 67 . Totodată, Curtea a
suspendat efectul deciziei sale până la realizarea modificărilor constituţionale, permiţând
astfel rămânerea în vigoare a legii de implementare a deciziei şi utilizarea MEA.
Problemele de constituţionalitate în faţa Curţii Constituţionale germane au apărut ca
urmare a cererii de predare a unui cetăţean cu dublă naţionalitate, respectiv germană şi siriană,
acesta fiind acuzat de terorism şi de infracţiunea a fi membru al unei asociaţii criminale.
Cererea a fost refuzată şi legea a fost declarată neconstituţională din două motive:
1. Constituţia germană interzice extrădarea propriilor cetăţeni, fără acordul acestora,
unor state în legislaţia cărora ei nu au încredere şi au arătat că legea de implementare n-a
preluat inter alia art. 4 alin (7) lit. a şi b (cu toate că în anul 2000 Germania a restrâns
interdicţia extrădării naţionalilor, exluzând de sub această interdicţie statele mebre ale UE).
S-a ajuns la concluzia că legea de implementare nu conţine definiţii destul de clare în privinţa
infracţiunilor ce pot face obiectul predării şi în privinţa drepturilor celor predaţi, după cum nu
prevede nici posibilitatea unui refuz în cazul în care fapta a fost comisă parţial sau integral pe
teritoriul ţării executante, în cazul în care ţara de executare nu permite urmărirea unor fapte
comise în afara teritoriului acestuia.
2. Curtea şi-a mai motivat decizia de pronunţare a neconstituţionalităţii prin faptul că
legea nu prevedea posibilitatea unui atac al deciziei de predare.
În urma Deciziei, funcţionarea mandatului european de arestare a fost suspendată până
la adoptarea noii legi de implementare, respectiv timp de un an, cu consecinţa că şi Spania a
supus executarea unui mandat de arestare emis de Germania condiţiei de reciprocitate. Până
67 Massimo Fichera: op. cit, p. 82
22

la adoptarea noii legi de implementare, relaţiile de extrădare dintre cele două ţări au fost
guvernate de regulile extrădării.
Cazul Republicii Cipriote este într-o oarecare măsură asemănătoare, Constituţia
cipriotă interzicând extrădarea naţionalilor. Curtea Supremă a Ciprului a declarat
neconstituţională legea de implementare, ca urmare a soluţionării unui caz adus în faţa sa în
legătură cu un cetăţean cipriot care urma a fi predat Regatelor Unite. Astfel, Avocatul General
a atacat hotărârea unei curţi de apel, care în prealabil refuzase executarea mandatului
european de arestare, pe motiv că legea de implementare a Deciziei-cadru nu întruneşte
condiţiile de constituţionalitate. Avocatul General a argumentat că predarea nu este identică
cu extrădarea, prin urmare nu i se aplică interdicţia constituţională. Totodată, el a invocat
principiul supremaţiei dreptului comunitar. Curtea Supremă a respins apelul Avocatului
General prin următoarea motivare: în primul rând, indiferent de natura mandatului european
de arestare, Curtea în urma analizei motivelor de extrădare/predare a unui cetăţean propriu,
enumerate restrictiv prin Constituţie, nu a găsit niciun fundament legal pentru executarea
mandatului. În al doilea rând, întrucât decizia-cadru nu are efect direct în legislaţia naţională,
obligaţia statului fiind doar de a o implementa într-un mod legal, ceea ce până în acel
moment oricum nu a fost posibil datorită incompatibilităţilor Deciziei-cadru cu Constituţia, se
poate conchide că deciziile-cadru nu pot fi considerate în sine superioare Constituţiei.
Prin urmare, legea de implementare a fost declarată neconstituţională, iar până la
adoptarea noii legi, ce a avut loc în data de 28 iulie 2006, Republica Cipriotă n-a onorat niciun
mandat european de arestare ce avea ca şi obiect predarea unui cetăţean cipriot.
Un alt caz ce merită atenţie, este cel al Belgiei 68 . Problema de constituţionalitate al
deciziei-cadru a fost ridicată în faţa Curţii Constituţionale în data de 13 iulie 2005 de către un
grup de avocaţi făcând parte din asociaţia non-profit, Advocaten voor de Wereld printr-un
recurs în interesul legii. Curtea Constituţională din Franţa, înaintea aducerii unei decizii, a
solicitat Curţii de Justiţie Europene să se pronunţe prin mecanismul hotărârii peliminară, în
conformitate cu art. 35 alin(1) din TEU. Întrebările au fost următoarele: (a) a fost oare
decizia-cadru instrumentul potrivit pentru adoptarea mandatului de arestare şi nu ar fi fost
oare mai oportună adoptarea unei convenţii? şi este (b) art. 2 (2) din Decizia-cadru, prin care
se elimină cerinţa dublei criminalităţi în privinţa infracţiunilor din listă, compatibilă cu
principiile legalităţii şi egalităţii în condiţiile art. 6(2) TUE?
În privinţa primei întrebări reclamanţii au argumentat că potrivit art. 29, art. 31(2) pct.
b) TUE, deciziile-cadru se adoptă doar în scopul adoptării unor măsuri minimale de cooperare
68 Massimo Fichera: op. cit, p. 85 -87
23

penală şi numai în domeniul terorismului, traficului de droguri şi crimă organizată. Totodată,
adoptarea unei convenţii li s-a părut mai potrivită, întrucât fiind vorba despre un instrument
important, cu repercusiuni asupra suveranităţii statelor membre, convenţia ar fi asigurat un
control mai democratic.
CJE, aderând la opinia Avocatului General, Ruiz-Jarabo Colomer, a susţinut că, deşi
adoptarea unei convenţii ar fi fost posibilă, mai ales în vederea respectării principiului
subsidiarităţii, este posibilă şi adoptarea unei decizii-cadru, ceea ce are avantajul că nu trebuie
ratificată de statele membre, fiind astfel mai eficace. Curtea adaugă că articolele menţionate
nu restricţionează libertatea Comisiei în alegerea instrumentului şi nu stabilesc vreo ordine de
prioritate înte instrumente, astfel, Comisia va adopta instrumentul cel mai eficient, ceea ce, în
cazul de faţă, este decizia-cadru.
Curtea susţine că principiul legalităţii şi al egalităţii nu sunt încălcate, deoarece
combaterea infracţiunilor cuprinse în listă este indispensabilă într-un spaţiu al libertăţii,
securităţii şi justiţiei. În caz contrar, infracţionalitatea în dezvoltare ar putea compromite
ordinea publică şi securitatea naţională. În ceea ce priveşte principiul legalităţii, se constată că
acesta nu este afectat, pentru că prin definiţiile date de Decizia-cadru, se creează doar un
mecanism de asistenţă judiciară europeană, iar principiile se vor aplica oricum la nivel
naţional. Curtea adaugă că este suficient ca principiul nullum crimen sine lege să fie respectat
în statul solicitant, fiindcă statele membre - fiind cu toţii semnatari ai Convenţiei Europene a
Drepturilor Omului - proclamă aceleaşi valori 69 . Este totodată interesant de observat cum
Avocatul General interpretează natura juridică a mandatului european de arestare într-un mod
asemănător Curţii Constituţionale din Republica Cehă, făcând diferenţă între extrădare şi
predare 70 .
Pe lângă aceste state, şi Italia, Franţa, Ungaria, Grecia şi Finlanda au întâmpinat
dificultăţi în însuşirea mandatului european de arestare ca şi instrument înlocuitor al
extrădării, dificultăţi care aparent sunt - într-o oarecare măsură - rezolvate în timp prin
modificări legislative naţionale, interpretări extensive, implementare necorespunzătoare a
deciziei-cadru, etc. Pe lângă problemele de constituţionalitate, practica va scoate la iveală
eventualele lacune ale instrumentului judiciar, cauzate prin implementarea necorespunzătoare,
gradul insuficient de încredere în sistemele judiciare „vecine”, diveristatea socială şi culturală
existentă la baza unor sisteme penale, elemente ce pot afecta buna funcţionare a mandatului
69 Despre lipsa unei definiţii clare în decizia cadru, despre necesitatea sau inutilitatea aproximării legislaţiilor
naţionale şi despre eficacitatea principiului recunoaşterii reciproce vom discuta într-o altă secţiune. A se vedea
infra. p. 45
70 Massimo Fichera: op. cit, p. 87
24

european de arestare. Înainte de a trece la analiza efectelor mandatului european de arestare
asupra practicii judiciare, vom discuta situaţia lui în legislaţia naţională română.
În România
Decizia-cadru privind mandatul european de arestare a fost transpus în dreptul nostru
intern prin Legea 302/2004, odată cu aderarea României la UE, modificată ulterior prin Legea
224/2006. În opinia majoritară, schimbarea a fost bine-venită în sistemul judiciar român,
datorită simplificării şi accelerării procedurii de extrădare, având ca şi consecinţă
îmbunătăţirea cooperării internaţionale 71 . Cu toate acestea, nu putem să nu ţinem seama de
părerea profesorului Marin Voicu, potrivit căreia România, la fel ca celelalte ţări din Europa
de Est, în dorinţa de a intra cât mai curând în UE 72 , a preluat mandatul european de arestare în
forma în care acesta a fost propus de UE, adică fără să se fi folosit de rezervele disponibile.
Acesta ar putea avea consecinţe nedorite în aplicarea ulterioară a mandatului european de
arestare. Totodată, după cum era de aşteptat, în legea de implementare s-au strecurat şi unele
greşeli de traducere, sau unele omisiuni, ce creează obstacole în calea aplicării corecte.
Potrivit articolului 77 din Lege, mandatul european de arestare este o decizie judiciară
emisă de autoritatea judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene în vederea
arestării si predării de către un alt stat membru 73 a persoanei solicitate, în vederea efectuării
urmăririi penale sau în scopul executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranţă privative
de libertate.
Autorităţile judiciare emitente în România, potrivit art. 78, sunt instanţele
judecătoreşti, care au emis mandatul de arestare preventivă în cursul urmăririi penale sau al
judecăţii şi mandatul de executare, potrivit art. 418 alin (1) şi (2) din Codul de procedură
penală. Această limitare a organelor emitente la instanţele judecătoreşti face oarecum inutilă
modificarea legii 302, care în forma sa iniţială definea MEA ca o hotărâre judecătorească
emisă de instanţa competentă a unui stat membru ş.a.m.d. Definiţia a fost modificată pentru
că potrivit Deciziei-cadru mandatul european de arestare poate fi emis şi de un procuror, ceea
71 În acest sens a se vedea Florin Streteanu, idem, p. 207, Corina Sabina Munteanu: op. cit, p. 121, Florin Răzvan
Radu: Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală – un pas important
spre integrarea României în spaţiul de libertate, securitate şi de justiţie al Uniunii Europene în Dreptul nr.
11/2004, p. 57
72 Marin Voicu, Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Ed. Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, p. 18
73 Profesorul F. Streteanu a observat neconcordanţa dintre traducerea română şi versiunea originală franceză
(pentru detalii a se vedea Florin Streteanu: idem, p. 202, note de subsol)
25

ce potrivit legii române nu intră în categoria de instanţă. Însă, în ciuda modificărilor,
procurorul nici în prezent nu este prevăzut ca şi autoritate competentă de a emite MEA.
Potrivit alineatului (2) al articolului 78, autorităţile judiciare competente să execute un
MEA sunt curţile de apel. Cum însă legea nu face nicio referire la competenţa teritorială,
aplicând prin analogie art. 44 din Lege, privitor la extrădarea pasivă, curtea de apel
competentă este cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau a fost identificată persoana 74 .
În ceea ce priveşte aplicarea în timp a mandatului european de arestare, România nu a
făcut nicio declaraţie prin care să limiteze retroactivitatea acestuia în timp. Prin urmare,
România s-a angajat să execute toate mandatele emise înainte şi după aderarea României la
UE, atât în privinţa acelor state care, de asemenea, au renunţat la dreptul de a face declaraţii
în acest sens, cât şi în privinţa acelora care au făcut. Chemată să se pronunţe asupra
compatibilităţii acestei dispoziţii cu art. 15 alin (2) din Constituţie, Curtea Constituţională
română, inspirându-se şi din soluţiile promovate de instanţele străine, a statuat că dispoziţia în
discuţie nu contravine Constituţiei, întrucât conţine norme procedurale, caracterizate astfel
prin aplicabilitate imediată 75 .
Potrivit textului iniţial al art. 81, mandatul european de arestare poate fi emis de
autorităţile române în ipoteza în care pedeapsa prevăzută de lege este de cel puţin un an, dacă
arestarea şi predarea se solicită în vederea exercitării urmăririi penale ori a judecăţii (a) sau
dacă pedeapsa sau măsura de siguranţă privativă de libertate aplicată este de cel putin 4 luni 76 ,
dacă arestarea şi predarea se solicită în vederea executării pedepsei sau a măsurii de siguranţă
privative de libertate (b). Se poate observa că mandatul european de arestare nu poate fi emis
pe numele unui minor în vederea executării unei măsuri educative privative de libertate, decât
în vederea executării unei pedepse 77 , ceea ce ni se pare o omisiune regretabilă. Totodată,
întrucât legea nu reglementează expres o procedură de emitere a MEA, în doctrină s-a pus
problema dacă este necesară emiterea prealabilă a unui mandat de arestare naţional. Cu privire
la acest aspect opiniile diferă 78 .
În ceea ce priveşte regula dublei incriminări, condiţiile speciale din art. 87 şi motivele
de refuz obligatoriu şi facultativ, legea română a preluat prevederile Deciziei-cadru în mod
fidel. La fel s-a procedat şi cu privire la regula specialităţii. România a făcut inclusiv acea
74 Corina Munteanu, op. cit, p. 113
75 Florin Streteanu, idem, p. 206,
76 Înainted de modificarea legii prin legea 222/2008 pedeapsa trebuie să fie „mai mare de 4 luni”, în măsura în
care în cazul extrădării se prevede o pedeapsă „de cel puţin 4 luni”, potrivit art. 28, diferenţa de tratament
neputţnd fi justificată decât prin inconsecvenţa legiuitorului. (a se vedea F. Streteanu, idem, p. 207, note de
subsol)
77 Florin Streteanu, idem, p. 208
78 Pentru detalii a se vedea C. S. Munteanu, op. cit, p. 114
26

notificare propusă de Decizia-cadru Secretariatului General al Consiliului, prin care a renunţat
la regulă pe bază de reciprocitate, cu excepţia unor situaţii expres prevăzute de lege şi cu
menţinerea posibilităţii de a dispune altfel prin hotărârea de predare.
III. Paradoxurile protecţiei drepturilor omului în Uniunea Europeană
Punerea problemei
După cum am menţionat mai sus, adoptarea mandatului european de arestare se
bazează în primul rând pe încrederea reciprocă în legislaţia şi justiţia celorlalte state membre,
încredere fără de care nu numai efectivitatea mandatului, dar întreaga funcţionare a acestuia
este imposibil de imaginat. Dovada acestui fapt este cazul Germaniei, care în relaţiile cu
Spania a renunţat la folosirea mandatului european de arestare până la momentul
implementării lui corecte. Încrederea în sistemul străin nu poate fi clădit numai pe credinţa
oarbă în afirmaţiile făcute de Uniunea Europeană, mai ales în domeniul delicat al dreptului
penal, cu implicaţii serioase asupra unor drepturi fundamentale. Încrederea necondiţionată,
aşa cum se cere în cazul MEA, trebuie secundată prin existenţa reală a unor valori comune
europene, similitudinea sistemelor juridice, identitatea garanţiilor procedurale, respectiv
asigurarea tratamentului egal al cetăţeanului predat cu cel al propriului cetăţean – care sunt
doar o parte dintre elementele esenţiale pentru dezvoltarea unei cooperări eficiente. În al
doilea rând, mandatul european de arestare presupune încredere în UE, mai bine-zis în
abilitatea acesteia de a soluţiona eventualele conflicte ivite între statele membre în acest
27

domeniu şi încredere în afirmaţiile făcute de către UE în ceea ce priveşte situaţia drepturilor
omului în spaţiul european.
Aceste considerente în mod natural conduc la întrebarea, dacă drepturile omului au
într-adevăr importanţa proclamată în Uniunea Europeană, aceasta fiind iniţial o asociere în
scop economic. Într-adevăr, evoluţia Comunităţilor şi transformarea lor într-o Uniune
Europeană a avut ca şi consecinţă dezvoltarea politică, socială şi juridică, urmată de o
colaborare mai mult decât economică între ţări. Cu toate acestea, ne întrebăm dacă Uniunea
este într-adevăr în măsură să asigure respectarea unor drepturi aferente unei entităţi de o
asemenea anvergură, cu implicaţii serioase politice, juridice şi sociale, deşi iniţial fusese
creată pentru a satisface scopuri mult mai modeste. Ne întrebăm, dacă UE are mijloacele
necesare pentru asigurarea respectării drepturilor omului, fundamentul acordării unei
încrederi necondiţionate. Va dori oare UE să interpreteze şi să valorifice drepturile omului
într-un mod identic cu CEDO? Or, vor exista oare în vederea respectării lor două seturi de
criterii, de instrumente, două instanţe… două existenţe ale drepturilor omului?
În următoarele secţiuni vom încerca să găsim un răspuns la aceste întrebări prin
analizarea situaţiei drepturilor omului în UE înainte de Tratatul de la Lisabona (a) şi relaţia
dintre CJE şi CEDO în funcţie de momentul adoptării Tratatului de la Lisabona(b).
Drepturile omului în Uniunea Europeană
Cu toate că iniţial UE a fost calificată drept o comunitate economică, în prezent ea este
considerată – se consideră – unul dintre promotorii drepturilor omului in spaţiul european.
Deşi în trecut şi-a refuzat competenţa în acest domeniu, în prezent, odată cu adoptarea
Tratatului de la Lisabona nu numai că a întrunit condiţiile necesare pentru a adera la
Convenţia europeană a drepturilor omului, ci şi-a înfiinţat şi propria Cartă a drepturilor
fundamentale cu scopul de a asigura o protecţie mai eficientă drepturilor omului. Cu toate că
la prima vedere aceste realizări par a fi monumentale, sugerând existenţa unei încrederi
justificate în sistemul european în privinţa drepturilor omului, în cele ce urmează vom încerca
să studiăm legitimitatea drepturilor omului în UE şi prin urmare, să ne dăm seama dacă într-
adevăr există o protecţie suficientă a acestora sau este numai o iluzie.
Părerile se împart în acest domeniu, alterând pe o scară largă de la euroscepticismul
incurabil până la optimismul aproape naiv. Rob Etinski 79 în ciuda scopului iniţial exclusiv
79 Miodrag Jovanovic, Dragica Vujadinovic, Rodoljub Etinski, Democracy and Human Rights in the European
Union, University of Maribor, Faculty of law, Slovenia, Maribor/Begrad, 2009
28

economic al Comunităţilor, este încrezător în ceea ce priveşte evoluţia drepturilor omului în
UE. Cu toate că observă micile exagerări din partea Uniunii în promovarea excesivă a
respectării lor în spaţiul european, mai ales în privinţa afirmaţiilor făcute cu ocazia adoptării
Actului Unic European 80 , el acceptă ca şi consecinţă normală procesul de includere a acestor
drepturi în politica comunitară. Mai mult, analiza privitoare la Carta europeană a drepturilor
fundamentale este făcută într-un ton optimist, prin care recunoaşte eficienţa Cartei chiar peste
eficienţa Convenţiei Europene.
La fel de optimiste sunt şi autoarele Isabelle Pérignon şi Constance Daucé, care
enumeră beneficiile aduse prin mandatul european de arestare pe planul colaborării criminale
între statele membre, inclusiv în ceea ce priveşte protecţia drepturilor omului. Cu toate că
observă că drepturile omului apar doar în Preambulul Deciziei-cadru, ceea ce înseamnă că ele
nu vor fi transpuse în mod obligatoriu în legislaţia naţională, afirmă cu o certitudine
admirabilă că nu vor exista cazuri de încălcare a drepturilor omului, întrucât art. 6 din TUE,
ce constituie drept primar, prevede obligaţia Uniunii de a respecta drepturile omului 81 .
Precizăm, cu părere de rău, că autoarele nu aduc niciun argument în susţinerea acestei păreri.
O lucrare surprinzătoare 82 este cea a profesoarei Anneli Albi, prin care ea atrage
atenţia asupra evoluţiei – sau mai bine zis involuţiei – protecţiei drepturilor omului în ţările
post-comuniste. Ea arată că în aceste ţări - atât din dorinţa lor de a se alinia cu Occidentul şi
de a lupta împotriva prejudecăţilor existente, cât şi din dorinţa de a respecta condiţiile severe
de aderare impuse de UE pentru îmbunătăţirea situaţiei economice şi politice - protecţia
drepturilor omului era mai sofisticată înainte decât după aderare. Degradarea ulterioară se
datorează necesităţii de a adapta sistemul naţional la dreptul comunitar, conform principiului
supremaţiei dreptului comunitar. Într-un mod surprinzător, aşteptările referitoare la repectarea
drepturilor omului din partea UE în perioada pre-aderării erau mult mai severe decât în
perioada de după aderare. Se pot aduce ca şi exemple compromisurile făcute de către Estonia,
Ungaria, Republica Cehă în urma constrângerilor comunitare. Totodată, autoarea explică
această diferenţă prin preeminenţa scopurilor comunitare în UE, care au o natură primordial
economică. Aceste scopuri prevalează chiar şi în interpretarea drepturilor fundamentale,
cauzând astfel inconsistenţa unor definiţii în domeniul drepturilor omului în UE 83 . Statele
fost-comuniste, aflându-se în faţa unei alegeri între respectarea riguroasă a drepturilor omului
80 ibidem, p. 182
81 Isabelle Pérignon · Constance Daucé , The European Arrest Warrant: a growing success story, publicat pe
site-ul http://www.springerlink.com/content/e7v31lg282kp2475/, accesat ultima oară în 05.06.2010, ora 02:02
82 Anneli Albi, Ironies in Human Rights Protection in the EU: Pre.Accession Conditionality and Post-Accession
Conundrums în European Law Kournal, Vol. 15. No 1. ianuarie 2009, p. 46-69
83 ibidem, p. 49-50
29

şi accesul la “clubul ” mult-râvnit, au slăbit protecţia drepturilor fundamentale în faţa scopului
„nobil” de a respecta legislaţia comunitară.
Această idee a dualităţii este foarte bine dezvoltată şi în lucrarea bine-documentată şi
cel puţin şocantă a lui Andrew Williams 84 . Autorul nu numai semnalează problemele existente
la nivelul UE, ci aduce argumente întemeiate în susţinerea punctului său de vedere. Astfel, el
explică sursa superficialităţii protecţiei drepturilor omului şi enumeră implicaţiile acesteia pe
termen lung. Autorul porneşte de la ideea că sursa problemelor este lipsa unei politici coerente
şi consistente privitoare la protecţia drepturilor omului în Uniune, respectiv faptul că
promovarea acestora în UE se datorează de fapt dorinţei Uniunii de a-şi explica legitimitatea
în faţa Europei. Drepturile fundamentale, fiind un element „la modă” în contextul european,
au devenit indispensabile în procesul de formare a unei identităţi europene. În dorinţa lor de a
deveni o entitate mai mult decât economică, au neglijat implicaţiile periculoase ale creării
unei politici superficiale, politică care va trebui însă însuşită şi respectată de către statele
membre. Asemenea lui Anneli Albi, şi Williams observă o incoerenţă în protecţia drepturilor
omului, care este cauzată de supervizarea mult mai riguroasă a drepturilor fundamentale în
afara Comunităţii, decât în cadrul acesteia. Aceste inconsecvenţe ar putea duce la pierderea
credibilităţii, apariţia discriminării şi deturnarea folosirii drepturilor omului în scopuri
politice 85 .
După ce în primul capitol autorul descrie evoluţia drepturilor omului în istoria lumii,
în cel de-al doilea el prezintă procesul de aderare, într-un mod asemănător autoarei mai sus
citate, punând accent pe criteriile severe de aderare prevăzute prin Acordurile Europene 86 ,
impuse de Comunităţi, ţărilor din Europa de Est. Aceste condiţii vizau constituirea unui stat
de drept, respectarea drepturilor omului, stabilirea unui sistem de vot democratic şi
introducerea unei economii de piaţă. În anul 1993 la Conferinţa de la Copenhaga s-a admis în
mod deschis posibilitatea acelor ţări de a adera la Comunităţi, care îndeplinesc „Criteriile de
la Copenhaga” 87 . La Conferinţă s-au stabilit totodată modalităţile de examinare a îndeplinirii
acestor criterii, precum cooperarea dintre statele vizate şi Consiliu în forma unor dialoguri, cu
84 Andrew Williams, EU Human Rights Policies. A Study in Irony, Oxford University Press, New York, 2004 .
Deşi în lucrarea noastră, entru a simplifica referirea la ele, atribuim toate opiniile exprimate în cartea indicată
autorului cărţii, dorim să subliniăm faptul că lucrarea lui include prezentarea obiectivă a mai multor lucrări
85 idem, p. 7
86 Acordurile Europene erau iniţial întitulate Acorduri. În opinia autorului citat, schimbarea numelui simboliza de
fapt intenţia de lărgire masivă, cu toate că iniţial, în la începutul anilor 1990, Comisia Europeană a negat acest
proiect, spunând că Acordurile constituie de fapt doar un stimulent pentru ţările estice în vederea reformării
sistemelor lor post-comuniste. (a se vedea Andrew Williams, op. cit, p. 62)
87 Acestea, pe lângă criteriile prevăzute de Acordurile Europene, au impus şi condiţia stabilităţii instituţionale în
vederea asigurării democraţiei, respectarea şi protecţia minorităţilor, capacitatea de a face faţă unei economii de
piaţă competitive în UE
30

espectarea principiului intervenţiei minime şi emiterea unor rapoarte de evaluare de către
Comisie. În urma acestor negocieri, criteriile politice şi respectarea drepturilor omului păreau
a deveni prioritare în procesul de aderare 88 .
Autorul a observat că unele categorii de drepturi fundamentale au beneficiat de
tratament diferit în funcţie de momentul aderării. În perioada de pre-aderare respectarea
acestora era monitorizată cu rigurozitate, dar după aderare ele şi-au pierdut din importanţă.
Mai mult de atât, respectarea lor a trebuit limitată, ba chiar restrânsă, în vederea respectării
dreptului comunitar. Astfel, prima dintre categoriile controversate este cea a drepturilor
minorităţilor. Înainte de 1995 nu exista nicio politică privitoare la protecţia minorităţilor. În
prima fază, protecţia lor era doar o consecinţă indirectă a promovării pieţei libere şi a
circulaţiei libere a persoanelor 89 . În această perioadă promovarea acestor drepturi era privită
doar ca şi o condiţie de aderare impuse statelor terţe. Autorul explică preocuparea
Comunităţilor de a dezvolta acest domeniu prin dorinţa de evita un eventual haos cauzat de
conflictele iminente în ţările balcanice, mai ales în Iugoslavia. Prin urmare, pentru a
preîntâmpina unele conflicte necontrolabile, respectiv pentru a-şi asigura o poziţie mai
puternică în Europa, Comunităţile au preluat coordonarea prin promovarea unor valori
„umane” care să combată violenţa în aceste state, impunând statelor condiţii exigente de
aderare 90 .
În al doilea rând, în perioada de pre-aderare, Comunităţile au pus accent pe
îmbunătăţirea situaţiei drepturilor politice şi civile, mai ales în ceea ce priveşte condiţia din
închisori, serviciul de asistenţă socială, combaterea traficului de persoane, combaterea
corupţiei, etc 91 . În al treilea rând, Comunitatea a impus condiţii ţărilor în domeniul drepturilor
economice, civile şi sociale, mai ales în privinţa acelora care aveau influenţă asupra
promovării principiilor egalităţii de şanse, asupra identităţii culturale şi asupra principiului
nediscriminării 92 .
Într-un nou capitol, autorul discută situaţia drepturilor omului în Uniunea Europeană,
referitor la obligaţiile statelor membre de asigura respectul acestor drepturi, respectiv „rangul
de prioritate” a drepturilor fundamentale în politica Comunităţilor. El arată, că spre deosebire
de diligenţele depuse de dinaintea aderării, acest domeniu este neglijat după aderare. Am
88 Andrew Williams, op. cit, p. 65
89 Andrew Williams, op. cit, p 67
90 idem, p. 68. Astfel, Estonia avea să integreze cetăţenii străini, Slovacia trebuia să remedieze problema
minorităţii maghiare, iar în Turcia problema majoră o prezenta oprimarea minoritatăţii curdice. Situaţia rromilor
era o problemă omniprezentă în Europa Centrală şi de Est, vizând în principal situaţia României, Bulgariei şi a
Republicii Cehe.
91 idem, p. 72
92 idem, p 73
31

putea presupune că încuviinţarea aderării era posibilă doar odată cu soluţionarea tuturor
problemelor legate de protecţia drepturilor omului, însă realitatea ne demonstrează contrariul.
Astfel, după cum reiese şi din raportul Organizaţiei Human Rights Watch, existau încă
probleme majore - cel puţin - în ceea ce priveşte discriminarea imigranţilor turci din
Germania, a minorităţii turceşti din Grecia şi cu atât mai mult în ceea ce priveşte situaţia
rromilor în Europa Centrală şi de Est 93 . În ciuda acestor recunoaşteri, nu s-a adoptat nicio
decizie-cadru în privinţa promovării protecţiei drepturilor minorităţilor (cel puţin până în anul
2004 – s.n), monitorizarea acestui domeniu fiind lăsată la latitudinea Consiliului Europei 94 .
Într-adevăr, articolul 7 din Tratatul de la Nisa prevede posibilitatea suspendării unor drepturi
în cazul încălcării grave a principiilor enunţate în art. 6(1), printre care şi încălcarea
drepturilor omului. Însă, datorită condiţiilor restrictive din acest articol, din cauza cărora
aplicarea lui este foarte rară şi datorită unei monitorizări slabe a respectării drepturilor omului
în UE, protecţia acestora este vădit superficială în comparaţie cu protecţia asigurată înainte de
aderare 95 .
În ceea ce priveşte celelalte drepturi, respectiv cele politice, civile, sociale, economice
şi culturale, ale căror respectare era impusă ca şi prioritate printre condiţiile de aderare, îşi
pierd din importanţă după aderare, mai bine-zis ele sunt supuse scopului comunitar, respectiv
dezvoltarea economică. Astfel, pe când condiţiile acordării unor fonduri europene înainte de
aderare erau supuse atât unor criterii economice şi politice, după aderare, potrivit art. 54 TCE,
aceste condiţii sunt numai de natură economică 96 . În consecinţă, protecţia drepturilor omului,
parte integrantă a drepturilor politice, sociale şi culturale, beneficiază de un tratamente diferite
în UE şi în afara ei.
Monitorizarea respectării drepturilor omului în statele membre este asigurată de
Ombudsmanul European şi parţial de către Parlament, care însă nu are la îndemână
instrumente proprii, bazându-se pe comunicări individuale, pe rapoartele ONG-lor şi pe
informaţii publice ale Consiliului Europei 97 . Într-adevăr şi Consiliul European emite rapoarte
anuale privitoare la condiţia drepturilor omului, însă acestea vizează în mare parte situaţia
externă şi nu cea internă 98 .
93 Andrew Williams, op.cit,p. 87-89, în acelaşi sens Katharina Eisele, Evaluating the European arrest Warrant
as a Counter-Terrorism Measure – Security at All Costs? A Analysis on „Third-Pillar” legislation with Regard
to Human Rights, European Law, vol 2 nr. 2/2006, p. 204 şi urm.
94 ibidem
95 idem, p. 109
96 idem, p.93
97 idem, p 97
98 idem, p. 101
32

Unul dintre cele mai interesante capitole din carte este cea întitulată Invenţia
drepturilor omului în Comunitate 99 , capitol care încearcă să găsească o explicaţie pentru
existenţa drepturilor omului într-o comunitate economică, să desluşască misterul succesului
drepturilor omului în comunitatea economică şi să analizeze implicaţiile adoptării acestora. În
primul rând, Williams atribuie entuziasmul Uniunii Europene în promovarea drepturilor
omului efortului acesteia de a-şi fundamenta legitimitatea şi autenticitatea, ceea ce presupune
atât o parte materială, reprezentată prin instituţii şi norme juridice, existente deja în
Comunităţi, cât şi o parte imaterială, la fel de importantă, care necesită acceptarea şi
recunoaşterea socială, respectiv autoritatea morală. Pentru acestea din urmă, scopurile iniţiale
pur economice nu erau suficiente. Pentru ca uniunea să fie acceptată şi recunoscută integral,
ea avea nevoie de un scop mai nobil, un „ethos şi un telos pentru a justifica
constituţionalitatea” 100 entităţii. După cum am mai menţionat, în contextul istoric, respectiv în
urma celui de-al II-lea Război Mondial, când combaterea violenţei şi prezenţa unor pericole
venind din partea regimurilor dictatoriale erau frecvente, respectarea drepturilor omului, mai
ales în Europa occidentală era în sine un scop nobil şi destul de sofisticat pentru a conferi
credibilitate şi legitimitate Comunităţilor. În continuare, autorul relatează povestea creării
mitului drepturilor omului în spaţiul european, bazându-se pe tradiţia şi valorile comune ale
statelor, mizând pe orgoliul populaţiei europene în vederea facilitării creării unei coeziuni în
cadrul Comunităţilor. În ciuda faptului că tratatele fondatoare nu conţin nicio referire la
existenţa drepturilor omului, ulterior, printr-o interpretare iscusită şi extensivă a libertăţilor şi
a garanţiilor aferente acestora, s-a inserat în spiritul acestor tratate şi intenţia de a respecta
drepturile omului „cu efecte ex tunc”.
În opinia lui Williams, procesul creării acestui mit a cuprins trei etape, etape
identificate în Raportul privind drepturile omului ca şi drept comunitar din 1976 101 . Astfel,
într-o primă etapă, CJCE a ignorat existenţa drepturilor omului ca şi principiu fundamental al
Comunităţilor, dovada fiind cauza Stork 102 , cu ocazia căreia Curtea aplicând o interpretare
restrictivă a Tratatelor fondatoare, afirmă că potrivit art. 8 a Tratatului de instituire a
Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului, Înalta Autoritate va aplica cu prioritate dreptul
comunitar, ea nefiind împuterncită şi prin urmare, nici obligată să aplice dreptul naţional al
statelor membre. Astfel, Înalta Autoritate nu este competentă să verifice nici plângerile
privind încălcarea dreptului constituţional german în procesul adoptării deciziliilor sale.
99 idem, p. 128
100 idem, p. 133
101 idem, p. 145
102 Cauza 1/58 Stork împotriva Înaltei Autorităţi din 1958-59, ECR 17-40
33

Această interpretare rigidă a scopurilor Tratatului CECO a fost urmată de cauza Ruhrkolen 103 ,
cu ocazia căreia CJCE şi-a întărit afirmaţia, spunând că dreptul comunitar în oglinda
Tratatului CECO, nu conţine principii generale privind menţinerea drepturilor legitime
naţionale ale statelor membre 104 . Deşi această interpretare rigidă a Curţii se referă doar la
Tratatul CECO, Williams afirmă că, Curtea şi-a menţinut poziţia şi în următorii ani, de data
aceasta cu privire la Tratatul CEE, cu toate că limbajul mai acestuia din urmă ar fi permis o
interpretare mai flexibilă. Reinterpretarea scopurilor Comunităţii, în sensul lărgirii lor, a
survenit ulteriror, datorită reacţiilor nefavorabile din partea curţilor constituţionale ale statelor
membre.
Începutul etapei a doua din evoluţia drepturilor omului în Comunitate este marcată de
cauza Stauber 105 . În aceasta, Curtea conturează posibilitatea garantării dreptului fundamental
la nediscriminare prin principiile generale ale Tratatului CEE (s.n.), cum ar fi cel prevăzut
prin art. 7 şi art. 40(3), respectiv prin dreptul comunitar nescris, consecinţă a preluării
principiilor generale din dreptul naţional al statelor membre 106 . Această schimbare de atitudine
se datorează pericolului slăbirii principiului supremaţiei dreptului comunitar datorită
incompatibilităţii acestuia cu ordinea constituţională din statele membre 107 . Prin urmare, s-a
sugerat că respectarea drepturilor omului este şi fusese dintodeauna inerentă dreptului
comunitar, mai mult de atât, în opinia Avocatului General Roemer, ea a fost chiar o parte
constitutivă nescrisă a dreptului comunitar (sic!). Cu toate acestea, Curtea a avut o „scăpare”
în cauza Internationale Handelsgesellschaft 108 , unde s-a pronunţat în sensul că un instrument
comunitar nu poate fi considerat nevalabil doar pentru simplul motiv că acesta contravine
drepturilor fundamentale existente în constituţiile naţionale (s.n.), însă într-o asemenea
situaţie se va recurge la verificarea unor eventuale încălcări ale drepturilor fundamentale
garantate de legislaţia comunitară prin ricoşeu, caz în care problema se pune în termeni
diferiţi 109 .
Totodată, importanţa şi autenticitatea drepturilor fundamentale în dreptul comunitar au
fost reitarate de către Avocatul General M. Dutheillet de Lamothe, creând astfel un precedent
în dezvoltarea drepturilor omului ca şi principii fundamentale ale Comunităţilor. Într-adevăr,
tratatele conţin dispoziţii care asigură garantarea unor drepturi fundamentale, precum dreptul
103 Cauza 40/59 Ruhrkolen–Verkaufsgesellschuft mbH împotriva Înltei Autorităţi din 1960,RCE 423-62
104 Andrew Williams, op. cit, p. 146
105 Cauza 29/69 Stauder îmoptriva oraşului Ulm din 1969, ECR 419 - 30
106 ibidem, p. 422
107 Andrew Williams, op.cit, p. 147
108Cauza 11/70 Internationale Handelsgesellschaft împotriva Einfuhr – und Vorratstelle fur Gertreide und
Futtermittel din 1970, ECR II – 1125 - 55
109 Andrew Williams, op. cit, p. 148, Internationale Handelsgesellschaft, p. 1146
34

la nediscriminare pe bază de naţionalitate (art. 7 din TCEE), dreptul la libertatea de mişcare a
lucrătorilor (în art. 48), principiului remunerării egale a lucrătorilor de sex masculin şi a celor
de sex feminin pentru aceeaşi muncă prestată (art. 119), însă protecţia punctuală a acestora şi
existenţa lor ca şi consecinţă naturală a scopurilor promovate iniţial de Comunitate - adică
dezvoltarea economică în toate formele ei - nu sunt suficiente pentru a putea recunoaşte
eficienţa protecţiei drepturilor omului în sens larg.
Cea de-a treia etapă în dezvoltarea „mitului european” este marcată de cauza Nold 110 .
Potrivit acesteia, CJCE este îndreptăţită să se inspire din tradiţiile constituţionale comune
statelor membre, respectiv din tratatele internaţionale la crearea cărora statele membre au
colaborat sau sunt semnatare 111 . Dintre aceste instrumente CoEDO este considerată cea mai
importantă. Aceste practici vor fi însă preluate numai în măsura în care nu sunt contrare
spiritului dreptului comunitar. Consolidarea drepturilor omului în Comunitate s-a realizat prin
adoptarea Declaraţiei Comune a Parlamentului European, a Consiliului şi a Comisiei privind
drepturile omului în 1977.
Autorul cărţii citate nu critică străduinţa în sine a Uniunii de a include drepturile
omului în politica Comunităţii, ci felul în care aceasta doreşte să demonstreze în mod
nejustificat existenţa drepturilor în însuşi fundamentul construcţiei europene. Acceptarea
acestor supoziţii ascund diverse pericole, respectiv promovarea drepturilor omului în cadrul
Uniunii Europene fără adoptarea unui sistem unitar în ceea ce priveşte terminologia utilizată,
iar valorile principale ce cârmuiesc practicile comunitare în acest domeniu duc la dualitate şi
discriminare, ceea ce sunt rezultate contrare scopurilor propuse. Conform teoriei lui Andrews,
aceste pericole nu sunt numai imaginare sau îndepărtate. Protecţia drepturilor omului a fost
introdusă în istoria Uniunii fără ca aceasta să prevadă şi să aibă la îndemână instrumentele
necesare pentru a preveni sau soluţiona conflictele apărute de-a lungul timpului. Totodată,
lipsa de pregătire a Uniunii, inconsistenţa drepturilor proclamate şi simplificarea culturilor
europene prin reducerea lor la valori comune pierde din vedere diferenţele culturale,
conducând inevitabil la discriminare. Nu în ultimul rând, existenţa unui standard dublu
îngreunează şi situaţia statelor membre în respectarea drepturilor omului 112 .
În capitolul următor 113 , ce merită deopotrivă menţionat, autorul analizează semnificaţia
identităţii europene. În acest sens, el descrie procedura prin care Comunitatea s-a folosit de
110 Cauza 4/73 Nold împotriva Comisiei din 1974, RCE I - 491- 516, Andrew Williams, idem
111 Andrew Williams, op. cit,p. 150
112 În acelaşi sens, Johan Callawaert: The European Convention on Human Rights and European Union Law: a
Long Way to Harmony, European Human rights Law Review, nr 6/2009, Thomson Reuters (Legal) Limited and
Contributors, p. 769 - 781
113 Andrew Williams, op cit p. 162 - 192
35

drepturile omului pentru a-şi crea o identitate, respectiv modalitatea de a manipula aceste
drepturi după apariţia lor în Comunitate. Cum aderarea, la CoEDO, ceea ce ar fi îmbunătăţit
mult imaginea UE, era în acel moment imposibilă, iar Declaraţia Comună din 1977 era
insuficientă, soluţia compromisorie era adoptarea Cartei europene a drepturilor fundamentale.
Aceasta este cel mai important act comunitar în domeniul drepturilor omului, fiind elaborată
în 1999. Datorită neadoptării Proiectului Constituţional în 2003, ea nu a intrat în vigoare decât
în 2009, odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona. Cu toate acestea, Carta a fost un
document de referinţă de-a lungul acestei perioade. La prima vedere, CEDF pare să reitereze
majoritatea drepturilor prevăzute de CoEDO, completându-le cel mult cu unele proprii. Însă,
la o lectură mai atentă, putem observa diferenţe de terminologie şi conţinut faţă de CoEDO,
aspecte care ascund pericolul unui dublu standard 114 . Acesta cu atât mai mult cu cât în intenţia
autorilor Cartei de a „simplifica” limbajul pentru a fi mai accesibil, au schimbat terminologia
folosită de CoEDO şi au compromis claritatea limbajului, creând o confuzie în rândul
juriştilor şi dificultăţi în găsirea sensului autentic al noţiunilor folosite 115 . Scopul iniţial al
Cartei este dublarea protecţiei drepturilor fundamentale în cadrul Uniunii, însă cum Andrew
Williams foarte bine observă, efectul secundar al acesteia este scindarea statelor, într-un mod
foarte subtil, în două categorii, respectiv state membre şi state terţe. Dovadă a acestei intenţii
– sau scăpări – este însuşi textul Preambulului Cartei, potrivit căreia „Uniunea contribuie la
păstrarea şi la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea culturilor şi
tradiţiilor popoarelor Europei, precum şi identitatea naţională a statelor membre (s.n.)” 116 . În
viziunea autorului sus-menţionat, CEDF promovează cu prioritate culturile şi tradiţiile
europene şi cele din cadrul Comunităţii, ceea ce are ca şi consecinţă crearea unei dualităţi de
interpretare şi totodată discriminarea locuitorilor statelor membre care provin din ţări terţe 117 ,
cu toate că o parte importantă a populaţiei europene se enumeră printre ei 118 .
Nu credem, că autorul sugerează ca şi soluţie extinderea domeniului CEDF şi la alte
culturi decât cele europene – ceea ce ni s-ar părea cel puţin exagerată, din moment ce scopul
114 Una dintre exemple este domeniul privilegiului împotriva auto-incriminării: astfel, potrivit Curţii de la
Strasbourg acest privilegiu acoperă inclusiv declaraţiile care nu sunt incriminatorii în sine - cum ar fi observaţiile
dezincriminatoare sau informaţiile limitate la fapte conexe -, dar care ar putea fi utilizate într-o etapă
subsecventă a procedurii şi prin urmare pot servi la condamnarea celui audiat. În sens contrar, CJE, al cărei
domeniu principal de activitate fiind dreptul concurenţei, iar părţile fiind în general persoane private, consideră
că privilegiul acoperă doar declaraţiile admit în mod direct vinovăţia. (A se vedea Johan Callawaert: op. cit, p.
775 ). Acest exemplu poate fi totodată o dovadă - aparent insignifiantă - a nepotrivirii scopurilor comunitar cu
asumarea protecţiei drepturilor omului.
115 Johan Callawaert, op. cit, p. 776
116 Preambulul Cartei Europene a Drepturilor Fundamentale disponibil pe la adresa http://eurlex.europa.eu/ro/treaties/dat/32007X1214/htm/C2007303RO.01000101.htm,
accesat în 03. 06. 2010
117 se dă ca şi exemplu situaţia populaţiei turceşti în Germania
118 Andrew Williams op. cit. p. 83
36

Uniunii este tocmai promovarea valorilor europene -, ci semnalează mai degrabă pericolele
adoptării unui astfel de act, în condiţiile în care adoptarea lui nu era tocmai indispensabilă 119 .
El descrie totodată cele două feţe ale identităţii europene, care apare pe de o parte ca şi simbol
al unităţii între statele membre, iar pe de altă parte ca şi un criteriu de distincţie între state
membre şi ţări terţe. Autorul apelează la o interesantă explicaţie psihologică, conform căreia
crearea unei identităţi bazate pe unitate începe de fapt prin identificarea şi înlăturarea celor
„diferiţi”, negând astfel în practică importanţa diversităţii 120 . Drept dovadă a acestei conduite,
Williams invocă în primul rând limbajul folosit prin actele comunitare, care fac în mod
permanent diferenţă între membri şi terţi, făcând distincţie între o „specie superioară”,
respectiv cea europeană şi una „inferioară”, respectiv cea non-europeană 121 .
Pe lângă rolul ei de a conferi Comunităţilor o identitate, Carta a reuşit să „modereze”
protecţia drepturilor omului prin reinterpretare în conformitate cu scopurile comunitare. În
opinia autorului, Carta este de fapt un simplu instrument de integrare 122 . Cu toate că UE a
subliniat cu nenumărate ocazii că respectarea drepturilor omului se face în conformitate cu
criteriile CoEDO, nu putem pierde din vedere diferenţele –chiar şi minore- dintre limbajul
folosit şi scopul diferit a celor două entităţi. Şi ne întrebăm: cum se va asigura interpretarea
identică a drepturilor omului în UE în prezenţa principiului priorităţii dreptului comunitar şi în
prezenţa scopului prevalent economic şi comercial al UE?
În ultimul capitol autorul motivează „denigrarea” imaginii Uniunii Europene făcută
prin respectiva monografie, reiterând pericolele ce pot apărea în cazul în care aceste lacune nu
vor fi tratate în timp util şi într-un mod eficient. Aceste concluzii ne interesează mai ales în
vederea analizării legitimităţii principiului recunoaşterii şi încrederii reciproce în contextul
aplicării mandatului european de arestare 123 . Acesta este motivul pentru care ne-am permis să
prezentăm întreaga carte, singura lucrare care ne-a ajutat să ne creăm o imagine globală
asupra situaţiei drepturilor omului în UE. Astfel, dintre consecinţele negative ale tratării
necorespunzătoare a drepturilor fundamentale, autorul enumeră următoarele: în lipsa unui
sistem dezvoltat şi pus la punct în cadrul Uniunii privind monitorizarea şi protecţia drepturilor
119 În acelaşi sens, a se vedea J. H. H Weiler, Editorial: Does the European Union Truly Need a Charter of
Rights? în European Law Journal nr. 3/2000, vol. 6, p. 95-97 În opinia autorului deficienţele în protecţia
drepturilor nu sunt cauzate de lipsa legislaţiei în acest sens, din contră, abundenţa legislaţiei este un factor de
confuzie. Lacunele apar însă la nivelul aplicării legislaţiei, respectiv lipsa unei monitorizări şi sancţionări
eficiente, lipsa autorităţilor competente, lipsa unui plan operaţional, etc; Vaughne Miller: Human Rights in the
EU:the Charter of Fundamental Rights, p. 13, pe site-ul
http://www.parliament.uk/documents/commons/lib/research/rp2000/rp00-032.pdf, vizitat în data de 03. iunie
2010, ora 17:26.
120 Andrew Williams, op. cit, p. 190
121 idem, p. 196,
122 idem, p. 182
123 Infra p. 45.
37

omului, respectiv combaterea şi sancţionarea încălcărilor, protecţia drepturilor omului devine
nu numai ineficientă, ci chiar „nocivă”. În primul rând, în măsura în care se creează un
criteriu neunitar pentru protecţia drepturilor omului între state membre şi state terţe (a), între
diferitele state membre ca urmare a unei simplificări cauzate prin preluarea lacunară a
sistemului de protecţie(b), respectiv între tratamentul de dinainte şi de după aderare(c),
pluralitatea de criterii devine inevitabil o sursă majoră de discriminare, boicotând pe de o
parte unitatea UE, iar pe de altă parte eficienţa protecţiei naţionale a drepturilor omului.
În al doilea rând, simplificarea imprudentă a domeniului drepturilor omului poate duce
la încălcarea acestor drepturi şi la încălcarea diversităţii culturale şi sociale. Totodată, în loc
să îmbunătăţească respectarea drepturilor fundamentale, Carta va crea obstacole în faţa
CEDO. În al treilea rând, UE îşi pierde credibilitatea în faţa statelor membre în măsura în care
nu va putea soluţiona problemele ivite, cu toate că şi-a asumat această responsabilitate într-un
mod „mai mult” decât expres.
România, asemenea celorlalte state est-europene, aflată sub influenţa dorinţei de a
deveni membru al Uniunii Europene, a fost foarte receptivă la condiţiile impuse de UE 124 ,
condiţii care în unele situaţii au avut ca şi efect restrângerea drepturilor omului. Această
afirmaţie poate fi dovedită şi prin exemplul retroactivităţii nelimitate a mandatului european
de arestare. În opinia profesorului Marin Voicu, situaţia naţională poate fi caracterizată printr-
un refuz constant şi îndârjit al autorităţilor de a pune în discuţie şi de a dezbate probemele
legate de legislaţia comunitară, ce are ca şi consecinţă euro-incultura generală a populaţiei,
reflectată şi prin „interesul” deosebit de a participa la votul din 7. iunie 2009 125 pentru
alegerile europarlamentare. Motivul principal al reticenţei României, ca de altfel a majorităţii
statelor fost-comuniste, este mentalitatea dezvoltată prin mecanismul susmenţionat de către
UE. Astfel, „în România anilor 2000, susţinerea era privită ca
, ceea ce atrăgea calificativele de progresist, pozitivist, internaţionalist, cu
vederi înainte, om al viitorului. Orice putea fi etichetat ca negativist,
naţionalist şovin cu vederi limitate, speriat de schimbări, om al trecutului, condamnat ca
, isteric, , sau .” 126 În opinia autorului citat, cu care
suntem de acord, acest sentiment de inferioritate a avut ca şi consecinţă „refuzul de a dezbate
serios şi realist problemele” şi ascundea „o şi mai profundă ezitare de a se gândi măcar la
ele”. Tindem să fim de acord cu autorul citat, tocmai din cauza experienţelor în legătură cu
lipsa transparenţei în implementarea şi adoptarea legislaţiei comunitare în România.
124 Marin Voicu: op. cit, p. 10
125 Unde n-a participat nici 30% din populaţie (a se vedea Marin Voicu, op. cit, p. 19)
126 Marin Voicu, op. cit, p. 17
38

În final, în ceea ce priveşte mandatul european de arestare, ne întrebăm dacă, în
măsura în care protecţia drepturilor omului este într-adevăr neglijată şi verificarea lor este
într-adevăr superficială în UE, este oare fundamentată şi oportună aclamarea principiului
încrederii reciproce?
CJE versus CEDO. Tratatul de la Lisabona
Cu toate că promovarea drepturilor omului în UE nu este întodeauna cea mai fericită,
iar însăşi existenţa ei ca entitate mai mult decât economică este deseori pusă sub semnul
întrebării, ignorarea Uniunii şi influenţa acesteia asupra drepturilor omului pe motiv că nu are
legitimitatea şi instrumentele necesare pentru a reglementa şi superviza acest domeniu, ar fi
cel puţin nesăbuită. Mai ales în condiţiile în care în prezent majoritatea ţărilor europene fac
parte din Uniunea Europeană. Or, din moment ce UE nu este parte la CoEDO, astfel că nu
poate fi trasă la răspundere pentru normele emise cu încălcarea CoEDO, s-a pus de drept
întrebarea: cine răspunde pentru încălcarea acestor drepturi în măsura în care statele invocă
obligativitatea implementării şi/sau respectării dreptului comunitar? Răspunsul oficial
nicidecum surprinzător: nimeni... Mai bine-zis, în locul răspunsului s-a creat o prăpastie ce se
dorea a fi micşorată cu soluţii care pe moment reechilibrau situaţia, în timp ce se căuta
remediul final şi optim. În cele ce urmează vom încerca să prezentăm eforturile celor două
Curţi de a potrivi cele două realităţi paralele ale protecţiei drepturilor omului, după care vom
dezbate măsura cu cel mai mare impact asupra acestei situaţiii, respectiv posibilitatea
conferită de Tratatul de la Lisabona Uniunii Europene de a adera la CoEDO.
Armonizarea jurisprudenţei de către CJE, a început încă din 1975 (pe lângă cazurile
menţionate în secţiunea anterioară) prin cauza Rutili 127 , unde Curtea i-a atribuit o
„semnificaţie specială” Convenţiei europene a drepturilor omului. Această hotărâre a fost
reluată prin art. 6 TUE, articol care a devenit fundamentul pentru invocarea jurisprudenţei
CEDO 128 . În anii următori CJE a apelat de multe ori la jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg
pentru interpretarea şi aplicarea legislaţiei, domeniile cele mai „populare” fiind dreptul la un
proces echitabil, dreptul la viaţa privată şi familie, libertatea de exprimare şi dreptul la
proprietate 129 . Cu toate acestea, menţinându-şi o marjă de apreciere, în cauza Nold 130
127 Cauza 36/75 Rutili împotriva Ministre de l'intérieur [1975] E.C.R.. 1219 CJE
128 Callawaert, p. 769
129 Callawaert, p. 770
130 Cauza 4/73 Nold împotriva Comisiei Comunităţilor Europene, 1974
39

judecătorul comunitar a subliniat că „în cadrul ordinii juridice comunitare, ar fi legitim să se
rezerve în ceea ce priveşte (drepturile fundamentale) aplicarea anumitor limite justificate de
către obiectivele de interes general urmărite de către Comunitate, din momentul în care nu se
aduce atingere substanţei acestor drepturi.” 131
Una dintre cele mai interesante cazuri a fost cel al Spaniei împotriva Marii Britanii 132 .
CJCE a fost chemată să se pronunţe, în baza art. 227 TCE 133 , asupra validităţii legislaţiei
britanice privind alegerile în Parlamentul European. Spania a susţinut că prin actul adoptat
Marea Britanie a încălcat prevederile articolului 189 şi 190 din TCE. Actul britanic s-a
adoptat în 2003 în vederea executării hotărârii pronunţate de CEDO în cauza Matthews
împotriva Marii Britanii 134 . Potrivit acesteia, Curtea de la Strasbourg a susţinut că deoarece
Comunităţile Europene nu sunt parte la CoEDO, acestea nu pot fi trase la răspundere în faţa
Curţii pentru actele adoptate. Cu toate acestea, Marea Britanie nu poate fi exonerată de
răspunderea pentru încălcarea drepturilor omului pentru simplul motiv că adoptarea legislaţiei
comunitare este o obligaţie a statelor membre, din moment ce prin legile de ratificare a
CoEDO Marea Britanie s-a angajat la respectarea acestor drepturi. În aceste condiţii,
transferul de competenţă nu exonerează statele membre de respectarea drepturilor omului.
Prin urmare, textele adoptate în urma procesului legislativ comunitar, asemenea textelor
locale, vizează şi populaţia Gibraltarului. În consecinţă, dreptul la alegerile parlamentare
europene sunt consacrate prin art. 3 din Protocolul nr. 1, la fel ca dreptul la alegerile locale 135 .
CJCE a respins acţiunea Spaniei, spunând că textul Tratatului nu exclude conferirea
unor drepturi de vot persoanelor care nu au cetăţenia europeană şi a subliniat totodată
importanţa interpretării legislaţiei comunitare în conformitate cu criteriile Matthews, chiar cu
preţul de a considera inopozabile 136 acele prevederi comunitare care sunt contrare Convenţiei
EDO 137 .
131 Marin Voicu, op. cit, p. 152
132 C-145/04 Spania împotriva Regatelor Unite, [2006], RCE 1-7917 CJE
133 Potrivit căruia dacă un stat membru presupune că un alt stat membru nu şi-a îndeplinit obligaţiile car îî
incumbă în virtutea tratatului, poate sesiza CJE.
134 Matthews împotriva Marii Britanii, din 18 ianuarie 1999, (pe site-ul
http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=matthews&sessionid=54993648&skin=hudoc-en ) În cauza
respectivă Curtea de la Strassbourg admite plângerea reclamantei, rezidentă în Gibraltar (acesta fiind un teritoriu
sub autoritatea Marii Britanii) prin care ea susţine încălcarea drepturilor ei electorale protejate prin art. 3 din
Protocolul nr. 1 al CoEDO. Cererea sa de a fi înscrisă pe listele electorale pentru a vota alegerile pentru
Parlamentul european a fost respinsă în temeiul anexei II al TCE din 1976, care nu cuprinde teritoriul
Gibraltarului între teritoriile în care se aplică dreptul la sufragiu (a se vedea Radu Chiriţă, Curtea Europeană a
Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 1950 – 2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p.322)
135 Radu Chiriţă, Curtea Europeană a Drepturilor Omulu. Culegere de hotărâri.1950-2001,Ed. C.H. Beck, 2008,
Bucureşti,p. 323
136 Şi nu anulate!
137 John Callawaert, op. cit, p. 771
40

Şi Curtea de la Strasbourg s-a referit, ba chiar s-a inspirat de multe ori din
jurisprudenţa Curţii Europene. Deşi Uniunea Europeană n-a avut personalitate juridică,
CEDO a recunoscut specificitatea ordinii juridice comunitare 138 , pentru prima oară în cauza
Moustaquim 139 , poziţie reluată apoi în cauza Matthews 140 . În cele ce urmează vom încerca să
prezentăm unele dintre cele mai importante cazuri „de armonizare” ale celor două practici, din
jurisprudenţa CEDO.
În cauza DH 141 , plângerea a fost făcută de 18 cetăţeni ai Republicii Cehe, de
naţionalitate rroma, care locuiau în regiunea Ostrava în perioada dintre 1985 şi 1991. Ei
fuseseră plasaţi în perioada dintre 1996 şi 1999 în şcoli speciale pentru copii cu dificultăţi de
învăţare pe baza rezultatelor unor teste psihologice şi în urma acordului reprezentantului legal.
Ulterior, 14 din cei 18 au contestat această decizie în faţa instanţelor naţionale spunând că
testele n-au fost fiabile, iar reprezenţanţii lor legali n-au fost informaţi în mod corect şi astfel
li s-a încălcat dreptul la educaţie. Ei au afirmat că plasarea lor în acele şcoli s-a întemeiat pe
motive de discriminare rasială, regulă generală în acea perioadă. Curtea a admis cererea lor,
spunând, printre altele, că în acea perioadă era o practică generală mutarea quasi-automatică a
elevilor rromi în şcoli pentru copii cu dizabilităţi psihice fără testarea lor corespunzătoare. În
legătură cu acest aspect Curtea admite pentru prima oară, inspirându-se din legislaţia
comunitară, că statisticile importante şi de încredere pot constitui dovada unei discriminări
indirecte.
Juri Maslov 142 , cetăţean bulgar, s-a mutat în Austria cu familia lui la vârsta de 6, unde
era înscris la şcoala germană. În urma executării pedepsei dispuse pentru cea de-a doua
condamnare pentru tâlhărie şi datorită faptului că n-a respectat programul tratamentului de
dezintoxicare, Curtea naţională a dispus deportarea lui în Bulgaria pentru a preveni tulburarea
ordinii publice şi pentru a combate criminalitatea. Reclamantul a cerut în faţa Curţii de la
Strasbourg constatarea încălcării dreptului lui la viaţă privată. Curtea a admis cererea,
afirmând că interdicţia de a reveni în Austria, unde familia lui era domiciliată, era
disproporţională, raportat la gradul de pericol al faptelor sale (mai ales că acestea nu denotau
138 Marin Voicu, op. cit, p. 154
139 Moustaquim c. Belgia, din 18 februarie 1991, (http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=prof&highlight=moustaquim&sessionid=55054242&skin=hudoc-en ) Curtea de
la Strasbourg arată că distincţia făcută de către un stat membru între resortisanţii Comunităţii şi ceilalţi străini nu
reprezenta o discriminare contrară CEDO, deoarece era fondată pe o justificare obiectivă şi rezonabilă, şi anume,
apartenenţa Statelor membre ale CE la o „ordine juridică specifică” (Marin Voicu, op. cit, p. 154)
140 Matthews c. Marea Britanie, infra n.141
141 DH şi alţii împotriva Republicii Cehe, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=czech%20%7C
%20republic&sessionid=55006866&skin=hudoc-en
142 Maslov împotriva Austriei, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=maslov&sessionid=55351796&skin=hudoc-en
41

violenţă ) şi în ciuda eforturilor sale depuse în îmbunătăţirea comportamentului său după
eliberarea sa. Curtea, inspirându-se din jurisprudenţa CJE, a afirmat că persoana supusă
expulzării şi nu actul de expulzare trebuie verificat pentru a analiza legitimitatea procedurii.
Domnul Scoppola 143 a fost arestat în data de 3 septembrie 1999, fiind acuzat de omor
în concurs cu tentativă de omor, rele-tratamente şi deţinerea ilegală a unei arme de foc. El, la
audierea din februarie 2000 a fost de acord să fie judecat potrivit procedurii simplificate, care
în schimbul renunţării la unele garanţii procedurale, a asigurat reducerea pedepsei în caz de
condamnare. Art. 442 al CPP italian a prevăzut la acel moment posibilitatea judecătorului de a
converti pedeapsa detenţiunii pe viaţă la pedeapsa închisorii de 30 de ani. În data de 24
noiembrie el a fost condamnat la pedeapsa închisorii de 30 de ani.
În aceeaşi zi, prin intrarea în vigoare a Decretului nr. 341, art. 442 CPP a fost
modificat în felul următor: în cazul unei judecate în procedură simplificată, dacă pedeapsa
dispusă este detenţia pe viaţă, aceasta se va preschimba în detenţia pe viaţă cu izolare pe
timpul zilei. Procurorul de pe lângă Curtea de Apel din Roma a considerat, potrivit
principiului aplicabilităţii imediate a legii procedurale, că pedeapsa corectă ar fi fost detenţia
pe viaţă. Curtea de Apel a admis acţiunea procurorului, arătând totodată, că potrivit
dispoziţiilor Decretului 341, acuzatul şi-ar fi putut retrage cererea de a fi judecat în procedură
simplificată, ceea ce în cauza de faţă nu s-a făcut, astfel că prima instanţă ar fi trebuit să ia în
considerare modificările legislative. Apelul extraordinar declarat de Scoppola pe temeiul
încălcării dreptului său la proces echitabil privind neretroactivitatea legii (art. 6 din
Convenţie) şi al dreptului său de a nu-i fi aplicată o pedeapsă mai severă decât cea prevăzută
de lege în momentul săvârşirii faptei (art. 7 alin 1 CoEDO) a fost respins de Curtea de
Casaţie.
Curtea de la Strasbourg a afirmat că art. 7 alin (1) din CoEDO, după cum constatase şi
într-o decizie din 1978, nu asigură prin sine aplicarea unei legi mai favorabile apărute
subsecvent comiterii faptei. Cu toate acestea, în urma evoluţiilor internaţionale, printre care şi
potrivit CEDF şi jurisprudenţei CJE, se recunoaşte o importanţă din ce în ce mai mare
principiului aplicării legii penale mai favorabile. Curtea a afirmat totodată că art. 341 este de
fapt o normă de drept material. Schimbându-şi jurisprudenţa anterioară, Curtea a admis
cererea petentului.
Cea mai importantă cauză de „armonizare” a CEDO este cauza Bosphorus 144 . În 1993
autorităţile irlandeze au sechestrat un avion aflat în proprietatea JAT (liniile aeriene
143 Scoppola împotriva Italiei, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=scoppola&sessionid=55009073&skin=hudoc-en
144 Bosphorus Hava Yollari Turizm Ve Ticaret Anonim Şirketi c. Irlandei
42

iugoslave), ce fusese închiriat de compania Bosphorus Airways. Avionul se afla pe teritoriul
Irlandei în vederea efectuării unor lucrări de întreţinere de TEAM Air Lingus. Avionul a fost
sechestrat în virtutea Regulamentului nr. 990/93 al Consiliului CE, ce implementase regimul
sancţiunilor reglementate de către ONU împotriva Iugoslaviei. CJCE, potrivit art. 177 TCE, a
îngăduit aplicarea regulamentului în raport de aeronava în cauză, prin mecanismul hotărârilor
preliminare în urma solicitării făcute de Curtea Supremă a Irlandei. După expirarea
contractului de leasing şi în urma ridicării sancţiunilor împotriva Iugoslaviei, aeronava s-a
restituit direct JAT-lui, iar compania Bosphorus a pierdut astfel 3 ani din cei 4 prevăzuţi în
contract.
CEDO, cu ocazia acestei cauze, a a stabilit principiul protecţiei echivalente. A susţinut
că, din punctul ei de vedere, conformitatea activităţii statelor cu obligaţiile lor decurgând din
aderarea lor la o organizaţie internaţională este justificată numai în măsura în care această
organizaţie asigură cel puţin protecţia asigurată de CoEDO în ceea ce priveşte drepturile
omului - cum este de altfel şi cazul Comunităţilor Europene. În aceste cazuri se prezumă
relativ că prin implementarea obligaţiilor decurgând din acele tratate şi convenţii nu sunt
potrivnice Convenţiei. Prin urmare, dat fiind că sechestrarea avionului era o obligaţie impusă
de CE, iar necesitatea sechestrului a fost făcută de CJCE, Curtea consideră justificată măsura
luată de Irlanda.
Cu toate că CEDO a recunoscut protecţia drepturilor omului de către UE, din păcate,
protecţia şi monitorizarea drepturilor omului în cadrul UE este mai mai puţin strictă decât cea
asigurată de Convenţie. Din această cauză, prezumţia echivalenţei protecţiei este temperată de
unele criterii. În cauza Connolly 145 , Curtea de la Strasbourg a prevăzut ca şi condiţie,
aplicabilitatea Convenţiei rationae personae statului în cauză, ceea ce implică o activitate
proprie a statului prin care îşi încalcă o obligaţie asumată prin Convenţie. Or, acest lucru nu se
va întâmpla în cazul în care încălcarea rezultă dintr-o activitate exclusivă a unei instituţii
comunitare 146 . O altă condiţie priveşte actele la care se aplică prezumţia echivalenţei. Astfel,
după cum a afirmat Curtea în hotărârea Bosphorus, prezumţia acoperă doar obligaţiile strict
internaţionale, deci nu şi faptele ale căror implementare era lăsată la discreţia statelor 147 . În
fine, prezumţia, potrivit hotărârii Bosphorus, se aplică doar dreptului comunitar în sens
restrictiv, adică doar pilonului I. Limitarea se explică prin competenţa limitată a CJE în cadrul
pilonilor II şi III.
145 Connoly c. Marea Britanie
146 John Callawaert, op. cit, p. 773
147 Ibidem, p. 774
43

Cu toate că prin cauza Pupino şi în virtutea art. 35 TUE s-a extins competenţa CJE
asupra legislaţiei adoptate sub pilonul III, soarta acestuia a rămas în ceaţă şi prin urmare la fel
şi soarta prezumţiei. CJE nu a depus eforturile necesare pentru a clarifica situaţia 148 . Deşi în
cauza Advocaten voor de Wereld 149 Curtea de Justiţie a sugerat sau, mai bine-zis, a propus
supremaţia legii pilonului III, cu toate acestea nu are competenţa de a judeca în toate
domeniile pilonului III. Această situaţie de insecuritate a fost soluţionată parţial prin
ratificarea Tratatului de la Lisabona, care a unit pilonul I cu pilonul III, astfel că dreptul
adoptat sub acesta din urmă va beneficia de acelaşi tratament ca şi dreptul pilonului CE.
Cu toate că Tratatul de la Lisabona este departe de a fi perfect, suntem de acord că
neadoptarea Tratatului din cauza neajunsurilor acestuia ar fi avut consecinţe mai periculoase
şi mai nocive 150 . Cele două avantaje majore aduse prin Tratat au fost următoarele: înainte de
Tratat instanţele naţionale nu se considerau competente să verifice validitatea supremaţiei
dreptului UE, iar interpretarea legislaţiei UE era lăsată la latitudinea statelor, întrucât CJE nu
avea competenţa de a pronunţa hotărâri preliminare. Adoptarea Tratatului a pus capăt - într-o
oarecare măsură - insecurităţii acesteia, prin faptul că a asigurat instanţelor naţionale
posibilitatea de a cere îndrumare în tot domeniul dreptului european. Totodată, a făcut
posibilă revizuirea tuturor măsurilor directe şi indirecte luate de state membre, ceea ce va
înlătura conflictele dintre CJE şi curţile constituţionale.
Odată cu ratificarea Tratatului de la Lisabona se pune – se menţine – şi problema
posibilităţii aderării UE la Convenţia europeană a drepturilor omului, ce are ca şi consecinţă
revizuirea actelor comunitare de către CEDO şi responsabilitatea „personală” a Uniunii pentru
încălcările Convenţiei. Deseori se pune la îndoială utilitatea aderării, datorită existenţei Cartei
europene a drepturilor fundamentale. După cum am argumentat mai sus, credem că aderarea
ar fi totuşi utilă din două motive: 1. UE ca şi membru al CoEDO, ar fi responsabilă pentru
legile comunitae adoptate. Se pune această problemă mai ales în cazul acelor legi care conferă
o libertate de implementare statelor membre. Cum am văzut şi în afacerea Bosphorus, statele
membre erau exonerate de răspundere doar în cazul acelor legi în adoptarea cărora aveau
competenţa legată. Curtea nu poate judeca decât acele acţiuni care sunt îndreptate împotriva
148 Callawaert, 774
149 C-303/05 Advocaten voor der Wereld VYW Leden van de Ministerraad, http://eurlex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?uri=CELEX:62005J0303:EN:HTML
150 Alicia Hinarejos, The Lisbon Treaty versus standing Still: A View from the Third Pillar, European
Constitutional Law Review, no. 5/2009, p. 99-116 (În sens contrar a se vedea Marin Voicu, op. Cit. În părerea
acestui autor, Tratatul de la Lisabona nu este altceva decât o încercare a UE de a-şi extinde autoritatea, o reluare
a Tratatului Constituţional sortit eşecului, prin schimbarea numelui acestuia, p.7 ), În acelaşi sens: Stephen
Carruthers, The Treaty of Lisbon and the Reformed Jurisdictional Powers of the European Court of Justice in
the Field of Justice and Home Affairs, European Law Review, nr 6/2009, ed. Sweet and Maxwell, p. 785 şi urm.
44

acelor acte naţionale care sunt în conformitate cu dreptul comunitar 151 . În celelalte cazuri
statele membre au obligaţia de a găsi acea formă de implementare prin care asigură
respectarea drepturilor din CoEDO.
În realitate rezolvarea acestor cazuri poate fi mult mai anevoioasă. De exemplu, în
cazul unor decizii-cadru statul membru este obligat să implementeze conţinutul acesteia,iar
modalitatea şi procedura de implementare este lăsată la latitudinea statului. Cu toate acestea,
statul nu are libertate totală în implementarea deciziilor-cadru. Prin decizia Pupino 152 CJE a
introdus în sarcina statelor membre obligaţia de a interpreta şi aplica legislaţia naţională
conform spiritului deciziei-cadru, cu respectarea principiilor generale ale Uniunii Europene 153 .
Astfel, de pricipiu, ne putem imagina unele situaţii în care conţinutul deciziei-cadru sau
interpretarea ei conform principiilor comunitare ar duce la încălcarea drepturile omului. În
aceste situaţii statele membre s-ar vedea puse în situaţia de a respecta două obligaţii contrare.
În măsura în care ele vor implementa decizia-cadru, în ciuda depunerii tuturor diligenţelor nu
vor putea evita încălcarea drepturilor omului, caz în care vor răspunde pentru aceste încălcări
în faţa Curţii de la Strasbourg. Întrucât decizia-cadru nu este un act primar al UE, CEDO nu
va putea controla conformitatea acesteia în mod direct cu Convenţia. Prin urmare, nu va putea
exonera statul de răspundere 154 . Credem că aceaste situaţii ambigue s-ar rezolva odată cu
aderarea Uniunii la Convenţie.
2. S-ar diminua totodată tensiunea dintre cele două Curţi cauzată prin existenţa
dublului standard în protecţia drepturilor omului 155 . Nu putem pierde din vedere diferenţa
dintre textul CEFD şi CoEDO, scopurile primordial economice ale UE, supremaţia dreptului
comunitar, lipsa de instrumente necesare pentru protecţia drepturilor fundamentale în UE.
Toate aceste elemente contribuie la crearea incertitudinii.
151 Marin Voicu, op. cit, p. 152
152 Cauza c-105/03, Pupino [2005], http://eur-lex.europa.eu/LexUriServ/LexUriServ.do?
uri=CELEX:62003J0105:EN:HTML
153 Cu toate că în paragraful 59, CJE a adăugat protecţia drepturilor fundamentale, din limbajul folosit nu reiese
că referirea s-ar face la întreaga Convenţie. ...that fundamental rights, including in particular the right to a fair
trial as set out in Article 6 of the Convention... Mai mult de atât, paragraful face referire la drepturile
fundamentale (noţiune ce ne duce cu gândul la CEFD, nu la CoEDO) şi numai la art. 6 din Convenţie. În măsura
în care acceptăm, că drepturile fundamentale ale UE nu sunt întru totul identice cu drepturile omului din
Convenţie, nu putem accepta interpretarea potrivit căreia prin cauza Pupino se referă la protecţia drepturilor
omului în general.
154 Recent, Curtea de la Strasbourg a acceptat să controleze în mod direct conformitatea actelor primare cu
Convenţie. A se vedea în acest sens cauza Matthews (supra, n. 141) şi cauza Guerin Automobiles c. Celor 15
State membre (4 iulie 2000,
155 În acelaşi sens a se vedea Marin Voicu, op. cit, p. 151 şi urm, Katharina Eisele,op.cit, p. 206. Autoarea se
referă de fapt la Tratatul Constituţional, însă credem că argumentele ei se aplică în mod asemănător şi în privinţa
Tratatului de la Lisabona, Gisèle Vernimmen-Van Tiggelen and Laura Surano, Analysis of the future of mutual
recognition in criminal matters in the European Union, p. 60
http://ec.europa.eu/justice_home/doc_centre/criminal/recognition/docs/mutual_recognition_en.pdf , vizitat 10
aprilie, 2010, ora 15:30
45

Prin urmare, suntem de părere, că prin recunoaşterea supremaţiei Convenţiei EDO în
materia drepturilor omului şi în UE, s-ar clarifica situaţia. Admitem că părerea noastră este
oarecum subiectivă şi unilaterală, pentru că aderarea la Convenţie ar avea tocmai efectele
nedorite de UE, respectiv restrângerea dreptului european şi înlăturarea acelor definiţii
iscusite care îngăduie convieţuirea protecţiei drepturilor omului cu principiile fundamentale
ale dreptului comunitar, în forma în care acestea se află acum. Şi totuşi, rămânem la părerea
că, în măsura în care Comunităţile au inclus drepturile fundamentale în dreptul comunitar,
indiferent de motivaţia lor şi în măsura în care CJE afirmă cu îndârjire că protecţia acestor
drepturi este asigurată în mod egal cu protecţia conferită de CoEDO, UE implicit îşi asumă
riscul de a promova drepturile omului în detrimentul dreptului comunitar. Credem astfel, că
obilgaţia „de onoare” a UE ar fi soluţionarea acestei confuzii, într-un mod sau altul.
IV. Mandatul european de arestare şi protecţia drepturilor omului
46

Punerea problemei
Efectele mandatului european de arestare asupra drepturilor omului au cauzat mai
multe discuţii şi controverse decât ne-am fi imaginat. Aceste discuţii sunt purtate cu
preponderenţă în occident, ceea ce ne demonstrează din nou „timiditatea” statelor din Europa
Centrală şi de Est în faţa UE.
În cele ce urmează, vom încerca să analizăm problemele semnificative care s-au ivit în
legătură cu respectarea drepturilor omului 156 . Criteriul principal al analizei noastre este
principiul efectului util. Or, chiar dacă în unele situaţii legislaţia pare impecabilă, vom încerca
să discutăm şi acele probleme care nu au suport legal, dar care pot duce la încălcarea
drepturilor omului.
Respectarea drepturilor fundamentale- ca principiu general
Decizia-cadru menţionează cu două ocazii protecţia drepturilor omului. În Preambulul
Deciziei-cadru art. 12 oferă posibilitatea de a refuza predarea persoanei în cazul în care
solicitarea predării a fost iniţiată din motive discriminatorii, după care în articolul următor
„sfătuieşte” statele membre să nu îngăduie strămutarea, expulzarea şi extrădarea 157 în cazul în
care există riscul ca persoana în cauză să fie supusă tratamentelor inumane, degradante sau
pedepsei cu moartea. Art. 1.3 al Deciziei-cadru prevede că acesta nu va modifica obligaţia de
a respecta drepturile omului, aşa cum este prevăzut şi în art. 6 TUE.
Cu părere de rău precizăm că preambulul nu este obligatoriu, respectiv statele, la
alegerea lor liberă implementează sau nu conţinutul acestuia. Reacţia statelor a fost diferită.
Astfel, unele state membre, au transpus parţial sau total prevederile Preambulului. Marea
Britanie a inclus încălcarea drepturilor omului inclusiv printre motivele de refuz ale
mandatului european de arestare, riscând astfel încălcarea prevederilor Deciziei-cadru. Alte
ţări nu au preluat prevederile Preambulului. Şapte ţări, deşi nu au transpus expres aceste
dispoziţii în legislaţia naţională, au declarat că vor aplica mandatul european de arestare doar
în limitele permise de protecţia drepturilor omului 158 . Ca şi concluzie, ni s-ar fi părut mai
156 Ne vom referi doar la acele probleme care au apărut odată cu mandatul european de arestare, nu şi la acele
aspecte care se pun în condişii identice sau similare şi în cazul extrădării
157 Ne întrebăm, cu un oarecare cinism, dacă legiuitorul european s-a referit şi la executarea unui mandat
european de arestare –da fiind lipsa noţiunii de predare - sau a atras numai atenţia statelor membre să fie
circumspecţi la executarea următoarei cereri de extrădare...
158 Pentru mai multe detalii a se vedea Raportul Comisiei Comunităţii Europene, din Bruxelles, 23.02.2005
SEC(2005) 267, p. 8
47

potrivită includerea acestor dispoziţii între motivele de neexecutare ale MEA. Această alegere
ciudată 159 a Legiuitorului ne lasă cu impresia că protecţia drepturilor omului este doar
formală, neputând fi un obstacol în lărgirea cooperării europene. În ceea ce priveşte art. 1 alin
(3) din Decizia-cadru, suntem de acord cu autorii care consideră, că formularea acestui articol
este confuză, mult prea simplificată şi, în consecinţă, nu are foarte mare utilitate. 160
Ni se pare la fel de ciudată existenţa şi formularea art. 12. În măsura în care – potrivit
Avocatului General Ruiz-Jarabo Colomer – mandatul european de arestare este diferit de
extrădare 161 , ne întrebăm care este rolul articolului în cadrul deciziei-cadru privind
implementarea mandatului european de arestare? Iar dacă art. 12 priveşte şi MEA, ne
întrebăm, la cine se referă articolul, în măsura în care întreaga existenţă a MEA este
fundamentată pe valorile comune europene şi armonizarea suficientă a sistemelor juridice din
statele membre? Or, legiuitorul european recunoaşte oare posibilitatea subzistenţei
tratamentului inuman în statele membre cu toate că fiecare dintre acestea a aderat la
CoEDO? 162
În acest domeniu Curtea de la Strasbourg, prin afacerea Soering 163 , a conturat limitele
dreptului de a extrăda. Astfel, în cazul în care un stat care extrădează o persoană unui stat pe
teritoriul căruia există un pericol ca acea persoană să fie supusă tratamentelor inumane şi
degradante, Curtea va considera că acel stat şi-a încălcat obligaţiile prevăzute prin art. 3 din
Convenţie. Principiul a fost extins şi la dreptul la un proces echitabil (art. 6). În aceeaşi ordine
de idei, credem că un stat membru care predă o persoană unui alt stat membru în baza
mandatului european de arestare în ciuda iminenţei încălcării principiilor mai sus enunţate, va
fi responsabil în faţa Curţii de la Strasbourg. Din punctul nostru de vedere, faptul că toate
statele membre au aderat la Convenţie nu este prin sine o garanţie suficientă pentru
imposibilitatea încălcării drepturilor omului.
În final, credem că menţionarea protecţiei drepturilor omului, ca şi principiu general,
în Decizia-cadru privind mandatul european de arestare nu a fost făcută într-o modalitate
suficient de clară şi nu i s-a acordat importanţa cuvenită.
Încrederea reciprocă. Recunoaşterea reciprocă şi armonizarea judiciară
159 Mai bine-zis suspicioasă
160 Nial Fennelly, op. cit, p. 525
161 A se vedea supra, p. 2
162 Răspunsul la aceste întrebări influenţează şi raportarea noastră la principiul încrederii reciproce
163 Soering c. Marea Britanie, 1989, http://cmiskp.echr.coe.int/tkp197/view.asp?
item=1&portal=hbkm&action=html&highlight=soering&sessionid=55103799&skin=hudoc-en
48

Încrederea este definită în dicţionar ca fiind un sentiment de siguranţă şi convingere,
caracterizat prin lipsă de îndoială 164 . Se consideră că „a învăţa să ai incredere este una dintre
cele mai dificile sarcini ale vieţii.” 165 Cu toate acestea, acest sentiment fragil este fundamentul
întregului sistem complex al mandatului european de arestare, fără de care întreaga
funcţionare a sistemului este compromisă. După cum am menţionat, această încredere a fost
punctul de pornire pe care s-au clădit cele două principii indipensabile care au deschis calea
mandatului european de arestare, respectiv principiul recunoaşterii reciproce şi principiul
armonizării juridice. Ezitarea unora dintre statele membre de a implementa Decizia-cadru în
legislaţia naţională, reticenţa lor de a modifica consituţia cu riscul de a renunţa la o parte din
suveranitatea lor, implementarea diferită şi deseori defectuoasă a deciziei-cadru, limitarea
retroactivităţii mandatului de arestare sunt doar unele dintre exemplele ce denotă gradul mult
mai scăzut al încrederii în celelalte sisteme decât s-a preconizat de autorii Deciziei-cadru. În
această secţiune vom încerca să aflăm dacă această încredere este fundamentată în privinţa
drepturilor omului. În opinia noastră, acesta este un domeniu 166 care – chiar dacă nu direct –
influenţează într-un mod hotărâtor disponibilitatea statelor de a implementa şi a executa un
mandat european de arestare.
După intrarea în vigoare a Deciziei-cadru, în urma unui program de armonizare a
sistemelor de drept 167 , cu toate că, Comisia a afirmat protecţia egală a drepturilor omului,
potrivit raporturilor comisarilor Consiliului Europei împuterniciţi cu monitorizarea acestor
drepturi în ţările membre, s-au înregistrat deficienţe majore în ceea ce priveşte protecţia lor.
Astfel, s-a reţinut că în Italia, Spania, România şi Latvia închisorile sunt suprapopulate. În
Estonia s-a încălcat dreptul acuzatului de a se apăra prin neacordarea de asistenţă judiciară
gratuită. Ungaria a fost criticată pe motiv că persoanele aflate în arest preventiv nu sunt
deţinute în locaţii amenajate în mod adecvat pentru perioade mai lungi.
S-au reţinut totodată diferenţe procedurale. Astfel, pe când în unele state dreptul la
avocat este asigurat chiar după arestare, în alte state membre, cum este şi exemplul Olandei,
avocatul nu are dreptul să fie prezent la interogarea inculpatului. Se consideră că integritatea
poliţiei olandeze este o garanţie suficientă 168 .
Mai mult de atât, prin unele hotărâri ale instanţelor naţionale, statele membre şi-au
exprimat expres neîncrederea în asigurarea protecţiei drepturilor omului în celelalte state.
Astfel, în cauza Ramda, Curtea Supremă din Anglia şi Wales a susţinut că faptul că Franţa
164 http://dexonline.ro/definitie/incredere, accesat 07. iunie 2010, ora 22:23
165 Isaac Watts (1674 - 1748), pe http://www.rightwords.ro/citate/ accesat în data de 07. iunie 23:00
166 Pe lângă frica de a renunţa la suveranitatea naţională
167 A se vedea supra, p. 46
168 Kristof Fabry, op. cit, p. 19
49

este parte la CoEDO nu este în sine o garanţie suficientă pentru extrădarea necondiţionată a
cetăţenilor englezi. În cauza Francisco Irastorza Dorronsoro, Curtea de Apel din Pau a
refuzat o cerere de extrădare pe baza declaraţiei unui terţ, potrivit căreia exista posibilitatea ca
persoana extrădată să fie supusă unor tratamente inumane în Spania 169 . În cauza Abdallah
Kinai, Curtea de Apel din Stuttgart a refuzat o cerere de extrădare emisă de Franţa, în vederea
executării unei hotărâri date in absentia. Kinai, presupus membru al grupului terorist GIA, a
fost acuzat de complicitate la tentativa de omor împotriva Imamului din Moscheea din Paris.
Condamnarea lui a fost făcută pe baza declaraţiilor (ironice) ale unui martor. Curtea germană
a considerat, că aceste probe sunt insuficiente pentru condamnarea pentru infracţiuni atât de
serioase, motiv pentru care a refuzat extrădarea 170 .
S-a schimbat oare situaţia de atunci? Potrivit Raportului Anual al CEDO, cele mai
multe violări ale Convenţiei au fost în privinţa art. 6, respectiv dreptul la un proces
echitabil 171 . Dintre primele cinci ţări care au primit cele mai multe condamnări, trei sunt state
membre ale UE 172 . Vom încerca să enumerăm unele dintre cazurile anului 2009 care ar putea
submina încrederea statelor în celelalte state.
În afacerea Khider 173 , Curtea a condamnat Franţa pentru tratamente inumane şi
degradante pe motiv că domnul Khider, clasificat ca şi deţinut de mare-risc, în cursul a celor
şapte ani de detenţie a fost de transferat de 14 ori, supus unor percheziţii corporale în mod
regulat şi a fost izolat pe termene lungi 174 .
Germania a fost condamnată pe baza articolului 5 pentru durata excesivă a detenţiei
preventive 175 . Cu toate că reclamantul îşi executase pedeapsa, fiind supus în ultimii 10 ani la
acestă măsură preventivă, autorităţile l-au considerat în continuare periculos şi au prelungit
măsura, motiv pentru care Curtea de la Strasbourg a admis cererea reclamantului.
Cauza K.H 176 . este un exemplu al violării dreptului privind accesul la justiţie. 8 femei
de naţionalitate rroma au introdus acţiune în instanţă împotriva spitalului care a refuzat să le
elibereze certificate medicale. Reclamantele au avut suspiciuni în legătură cu faptul că ele
fuseseră sterilizate fără consimţământul lor după naştere. În urma aplicării restrictive ale
169 Idem, p. 20
170 Marisa Leaf şi Susie Alegre, op. cit, p. 213
171 Raportul anual al Curţii Europene ale Drepturilor Omului 2009, ediţie provizorie, ianuarie 2010, p. 71
http://www.echr.coe.int/NR/rdonlyres/C25277F5-BCAE-4401-BC9B-
F58D015E4D54/0/Annual_Report_2009_versionProv.pdf 07. iunie.2010, 18:30
172 România, Ucraina şi Polonia, p. 71
173 Khider c. Franţa,
174 Raportul anual, p. 75
175 M. c. Germania, Raportul anual, p. 77
176 K.H. şi alţii c. Slovacia, Raportul anual, p. 77
50

legislaţiei slovace s-a ajuns la limitarea posibilităţilor lor juridice de a-şi susţine cauza. Curtea
de la Strasbourg a constatat că li s-a denegat accesul la justiţie.
În Gardel c. Franţa 177 , statul a fost condamnat pentru aplicarea retroactivă a legii
penale. Astfel, Curtea a dispus înscrierea domnului Gardel într-un registru al infractorilor
sexuali pentru o perioadă de maximum 30 de ani după expirarea pedepsei, potrivit unei legi ce
a intrat în vigoare după condamnarea definitivă a inculpatului.
O altă cauză interesantă este Gurguchiani c Spania 178 . Curtea a condamnat Spania
pentru înlocuirea pedepsei închisorii, la care fusese condamnat iniţial inculpatul, cu pedeapsa
mai gravă, respectiv cea a deportării. Prin acesta, statul a încălcat principiul legalităţii
pedepsei.
Prin enumerarea acestor cazuri am dorit doar să ilustrăm unele dintre încălcările
drepturilor omului de către statele membre, care ar putea fi principalele motive de neexecutare
ale mandatelor europene de arestare. Or, aderarea la CoEDO nu garantează prin sine
respectarea drepturilor omului. Într-adevăr, s-ar putea susţine că deşi respectarea totală nu este
garantată prin semnarea Convenţiei, este însă garantată respectarea ei proporţională, datorită
standardelor impuse de Convenţie şi datorită controlului uniform din partea CEDO 179 . Nici cu
această afirmaţie nu putem fi de acord, deoarece statisticile şi istoria ne demonstrază
contrariul 180 . Din aceste motive, credem că o clauză concretă care prevede posibilitatea
neexecutării unui mandat european de arestare în cazul încălcării drepturilor omului ar fi fost
bine-venită. Mai mult, credem că o asemenea clauză ar fi întărit încrederea statelor membre în
instituţia mandatului european de arestare şi ar fi favorizat transpunerea lui în dreptul
naţional.
O altă componentă a dezvoltării este armonizarea sistemelor judiciare. Majoritatea
autorilor citaţi sunt de acord că procedura armonizării sistemelor legale şi judiciare în cadrul
UE a fost superficială şi insuficientă. După cum am mai menţionat, majoritatea discrepanţelor
pot fi observate în domeniul dreptului penal procedural 181 . Fără armonizarea sistemelor
penale, este imposibilă dezvoltarea încrederii reciproce. Fără existenţa încrederii, este
compromisă procedura recunoaşterii hotărârilor judiciare. Fără recunoaşterea actelor
judiciare, cooperarea penală este imposibilă, în cadrul căreia şi operativitatea mandatului
european de arestare este compromisă. quod erat demonstrandum...
177 Gardel c. Franţa, Raportul anual, p78
178 Raportul anual, p. 78
179 În acest sens a se vedea Isabelle Pérignon · Constance Daucé, op. cit, p. 207
180 A se vedea Raportul anual, n. 175
181 În acest sens, a se vedea Valsamis Mitsilages, EU Criminal Law, Ed. Oxford and Postland, 2009, Oregon, p.
59 şi urm, Kristof Fabry, op cit. , p2, Gisèle Vernimmen-Van Tiggelen and Laura Surano, op. cit, p. 10
51

Dubla încriminare
Înlăturarea dublei criminalităţi a fost poate cel mai inovativ aspect adus de mandatul
european de arestere. Fundamentul acesteia, la fel ca şi cel al recunoaşterii hotărârilor
judecătoreşti este încrederea reciprocă, în lipsa căreia înlăturarea acestei cerinţe nu ne-o
putem imagina. Asemenea încrederii reciproce, credem că şi acest domeniu a fost tratat cu
superficialitate de către autorii Deciziei-cadru. Astfel, Legislatorul european pornind de la
ideea că sistemele naţionale legale sunt armonizate într-o măsură suficientă şi că statele
membre europene împărtăşesc aceleaşi valori şi principii, a înlăturat cerinţa verificării dublei
incriminări în cazul unor fapte expres prevăzute de Decizia-cadru. Mai mult de atât, a
suprimat chiar şi posibilitatea neexecutării cererii de predare în situaţia în care statul de
executare nu incriminează acea faptă 182 . Într-adevăr, Decizia-cadru enumeră 32 fapte, şi nu 32
infracţiuni, motiv pentru care se consideră că în cazul infracţiunilor care beneficiază de
tratamente diferite (de exemplu eutanasia, infracţiunile economice, avortul, etc 183 ) se va
analiza fapta în sine, trecând peste definiţia legală, astfel că în acele situaţii statul de executare
ar putea contesta incadrarea faptei în listă 184 . Această explicaţie ni se pare riscantă. Mai ales,
deoarece ne putem imagina situaţii în care în cuprinsul mandatului european de arestare nu se
vor descrie împrejurările de fapt într-un mod suficient de detaliat sau se va menţiona doar
incadrarea juridică potrivit listei 185 .
Prima problemă renumită în legătură cu înlăturarea dublei criminalităţi este
sumaritatea definiţiilor faptelor din listă, care conduce la încălcarea legalităţii incriminării şi
pedepsei 186 , mai ales în condiţiile în care aceste definiţii nu permit identificarea exactă a
faptelor şi nici incadrarea lor exactă în acea listă. Astfel, unele discrepanţe apar în urma unor
182 Art. 2 alin 2 din Decizia-cadru.
183 Belgia, de exemplu, a exclus avortul şi eutanasia din categoria infracşiunilor de omor şi vătămare corporală
gravă, însă sunt unele ţări le vor trata ca şi omor sau vătămare gravă (Casa Lorzilor, European Arrest Warrant—
Recent Developments. Report with Evidence, 4. aprilie 2006, par. 11, pe site-ul
http://www.publications.parliament.uk/pa/ld200506/ldselect/ldeucom/156/156.pdf , vizitat în data de 03.martie.
2010, ora 17: 57)
184 Massimo Fichera şi Christine Janssen, Mutual recognition of judicial decisions in criminal matters and the
role of the national judge, ERA Forum (2007), publicat online în 01 iunie 2007, p.187,
http://www.springerlink.com/content/k1r425436841280r/ 07. iunie. 2010, ora 01.33
185 Credem, că art. 8 lit e) nu prevede suficiente criterii pentru descrierea stării de fapt. De exemplu, prin
menţionarea doar a elementelor cerute prin articol, respectiv momentul, locul şi gradul de participare, o faptă de
eutanasie activă se poate transforma într-un omor de premeditat asupra unei persoane aflate în imposibilitatea de
a se apăra.
186 Art. 7 alin 1 din CoEDO, în acest sens, Franco Impala, The European Arrest Warrant in the Italian legal
system.Between mutual recognition and mutual fear within the European area of Freedom, Security and Justice,
p. 63, http://www.utrechtlawreview.org/publish/articles/000009/article.pdf, vizitat în 23. martie. 2010, 17: 46
52

traduceri diferite. Şi întrebarea este, care este soarta unei fapte care întră în categoria celor 32
potrivit unei traduceri, însă nu şi potrivit unei alte traduceri? Un exemplu ilustrativ este cel al
noţiunii de înşelăciune. Varianta germană acoperă şi fapta de a cumpăra sau închiria un
imobil cu intenţia premeditată de a nu plăti. În varianta olandeză, fapta este incriminată doar
în caz de recidivă 187 . Credem, că în aceste cazuri, datorită faptului că art. 2 alin (2) constituie
o excepţie de la regulă, se va aplica interpretarea mai restrictivă.
Pot apărea diferenţe şi în urma interpretării diferite ale noţiunilor legale. De exemplu,
infracţiunea de viol presupune condiţii diferite în state diferite. Or, în Franţa, Anglia şi Wales,
pentru ca fapta să fie coniderată viol, actul de penetrare trebuie să vizeze unul dintre organele
genitale sau anusul, ceea ce în alte sisteme juridice, precum cel german, olandez sau român,
nu este o condiţie 188 . Cum însă şi în acest caz este vorba de o excepţie de la regulă, se aplică
interpretarea mai restrictivă.
În cazul unor infracţiuni mai complexe găsirea unui criteriu unic este mai dificilă. Aşa
se întâmplă în cazul infracţiunilor de terorism, rasism şi xenophobie, participarea la
organizaţii criminale. În consecinţă, statele apelează la definiţiile date de instanţele
internaţionale, precum cele ale Curţii Penale Internaţionale 189 .
Cu toate că într-un final majoritatea problemelor pot fi soluţionate, cel puţin temporar,
ne întrebăm dacă consecinţele şi dificultăţile ivite pentru combaterea efectelor înlăturării
condiţiei dublei incriminări echivalează cu beneficiile aduse de simplificarea 190 procedurii? În
unele situaţii soluţionarea unora dintre aceste obstacole poate duce la crearea unor consecinţe
nedorite. Astfel, în practică, unele state vor fi obligate indirect, prin legislaţia altor state
membre să incrimineze unele fapte neîncriminate de primele 191 şi vor fi totodată obligate să
sancţioneze fapte pe care altfel n-ar sancţiona-o 192 .
Dreptul la apărare
187 Nico Keijzer, The Double Criminality Requirement, în Judge Rob Blekxtoon, op. cit, p. 157, La fel,
racketeering and extortion are un înţeles mai larg decât racket et extorsion de fonds
188 Nico Keijzer, op. cit, p. 151
189 Mark Mackarel, op. cit, p. 41
190 Simplificare care, după cum am menţionat mai sus, este aparentă
191 Corina Munteanu, op. cit, p. 101
192 Cel mai la îndemână exemplu este cel al traficului de droguri. Cu toate că în Olanda deţinerea şi comerţul
unor droguri uşoare, precum marijuana, în unele condiţii restrictive, este dezincriminată (chiar legală), legea
română sancţionează penal deţinerea şi comercializarea acestora prin Legea 134/2000, Capitolul II. Statul
olandez nu va putea refuza executarea unui mandat de arestare emis de România pentru urmărirea uni persoane
pentru trafic de droguri.
53

Datorită termenelor scurte şi simplificării întregii proceduri, din evaluările făcute de
state şi Comisie se poate deduce accelerarea procedurii şi, prin urmare, îmbunătăţirea
cooperării penale internaţionale. Un dezavantaj neaşteptat al acestor beneficii este slăbirea
dreptului celui acuzat la apărare. Din analiza făcută implementării recunoaşterii reciproce 193 în
statele membre, rezultă un dezechilibru în dauna acuzatului. Or, mandatul european de
arestare este un instrument eficace din perspectiva procurorului, însă lipseşte persoana
acuzatului de unele garanţii procedurale importante 194 . Astfel, căile de atac împotriva
hotărârilor date pentru recunoaşterea hotărârilor altor state membre, respectiv termenele de
prescripţie diferă de la un stat la altul, ceea ce face imprevizibilă situaţia celor vizaţi de
respectiva hotărâre. Totodată, noutatea instrumentului are ca şi consecinţă lipsa de pregătire a
avocaţilor apărători, ceea ce este accentuată de termenele foarte scurte prevăzute pentru
executarea mandatelor europene de arestare, ce face aproape imposibilă pregătirea
corespunzătoare pentru apărare 195 .
În contextul dreptului drepturilor acuzatului s-a pus sub semnul întrebării şi trecerea de
la procedura predării administrativ-judiciare la procedura pur judiciară, cu toate că din
perspectiva cooperării penale aceasta este oportună şi echitabilă. În opinia autoarei însă,
organele judiciare nu au pregătirea adecvată şi nu au la îndemână instrumentele diplomatice
necesare pentru a face faţă problemelor cu natură preponderent politică 196 .
V. Concluzii – ce ar fi trebuit să fie Introducerea
După cum am afirmat la începutul lucrării, mi-ar fi plăcut să găsesc soluţia ideală, însă
în locul acesteia au apărut mai multe întrebări.
Într-adevăr, la sfârşitul acestei analize pot trage concluzia că în ciuda eforturilor
depuse, protecţia drepturilor omului nu este şi nu poate fi asigurată în mod corespunzător de
către UE; datorită insuficienţei instrumentelor pe care le are la îndemână, UE nu poate
193 Gisèle Vernimmen-Van Tiggelen and Laura Surano, op. cit, p. 15
194 Ibidem
195 Ibidem, în acelaşi sens, a se vedea Selme de Groot, Mutual Trust in (European) Extradition Law în Judge Rob
Blextoon, Handbook on the European Arrest Warrant, Ed. T.C.M. Asser Press, Haga, 2005, p. 95
196 Selma de Groot, op. cit, p. 95.
54

îndeplini această sarcină. Un alt impediment în calea protecţiei adecvate par a fi şi scopurile
comunitare. Cu toate acestea, în cursul acestor decenii, asemenea Curţii de la Strasbourg,
Curtea de Justiţie Europeană a favorizat armonizarea jurisprudenţei celor două Curţi,
încercând să înlăture dublul standard în respectarea drepturilor fundamentale.
În ceea ce priveşte mandatul european de arestare, am ajuns la concluzia, că în ciuda
entuziasmului cu care a fost întâmpinat, în forma sa prezentă acesta este un instrument
deficitar din perspectiva drepturilor omului.
Totuşi, nu am putea concluziona că este un instrument inutil. Deşi am încercat să
restrâng discuţia la domeniul drepturilor omului, ramurile dreptului sunt atât de strâns legate
între ele, încât cercetarea separată a acestora este practic imposibilă. Această constatare mă
duce cu gândul la acele întrebări care ar fi trebuit să facă parte din partea introductivă.
... va fi oare mandatul european de arestare operaţional în ciuda lipsei de
încredere a statelor membre? Este posibilă şi echitabilă recunoaşterea reciprocă a
hotărârilor judecătoreşti, dacă standardele naţionale sunt diferite? Subzistă oare
pericolul unor tratamente inumane şi degradante în spaţiul european? Va soluţiona
oare Tratatul de la Lisabona tensiunea dintre CEDO şi CJE? Se încalcă oare
drepturile omului prin aplicarea mandatului european de arestare? dacă da, merită
totuşi sacrificate unele drepturi fundamentale pentru câştigarea unui spaţiu de
libertate, securitate şi justiţie? dacă nu... este oare mandatul european de arestare un
instrument apt să înlocuiască extrădarea?...
Bibliografie:
Monografii, tratate, culegeri:
1. Andrew Williams, EU Human Rights Policies. A Study in Irony, Oxford University
Press, New York, 2004 .
2. Barcz, Jan: Fundamental Rights Protection in the European Union, Ed. Wydawnictwo
C.H. Beck, Varşovia, 2009
55

3. Chiriţă, Radu: Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii.
Ediţia 2, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
4. Chiriţă, Radu: Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Culegere de hotărâri 1950 –
2001, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2008
5. Guild, Elspeth: Constitutional Challenges to the European Arrest Warrant, Ed. Wolf
Legal Publishers, Olanda, 2006
6. Jovanovic,Miodrag; Vujadinovic,Dragica; Etinski, Rodoljub : Democracy and Human
Rights in the European Union, University of Maribor, Faculty of law, Slovenia,
Maribor/Begrad, 2009
7. Judge Rob Blextoon, Handbook on the European Arrest Warrant, T.M.C. Asser Press,
Haga, 2005
8. Ligeti Katalin: Büntetőjogi és bűnügyi együttműködés az Európai Unióban, Ed. Kjk
Kerszöv Kft, Budapesta, 2004
9. Mitsilegas, Valsamis: EU Criminal Law, Ed. Oxford and Portland, Oregon, 2009
10. Nagy Anita: Eljárást gyorsító rendelkezések a büntetőeljárás bírósági szakaszában
(Teză de doctorat), Miskolc, 2007
11. Streteanu,Florin: Tratat de drept penal. Partea generală. Volumul I, Ed. C. H. Beck,
Bucureşti, 2008
12. Voicu,Marin: Uniunea Europeană înainte şi după Tratatul de la Lisabona, Ed.
Articole
Universul Juridic, Bucureşti, 2009
1. Albi,Anneli : Ironies in Human Rights Protection in the EU: Pre.Accession
Conditionality and Post-Accession Conundrums în European Law Journal, Vol. 15.
No 1. ianuarie 2009, p. 46-69
2. Callawaert, Johan: The European Convention on Human Rights and European Union
Law: a Long Way to Harmony, European Human Rights Law Review, nr 6/2009,
Thomson Reuters (Legal) Limited and Contributors, p. 769 - 781
56

3. Carruthers, Stephen: The Treaty of Lisbon and the Reformed Jurisdictional Powers of
the European Court of Justice in the Field of Justice and Home Affairs, European Law
Review, nr 6/2009, ed. Sweet and Maxwell, p. 785-804
4. Deen-Racsmány Zsuzsanna şi Judge Rob Blextoon: The Decline of the Nationality
Exception in European Extradition?, European Journal of Crime, Criminal Law and
Criminal Justice, Vol. 13/3 din 2005, p. 317–363
5. Eisele, Katharina: Evaluating the European arrest Warrant as a Counter-Terrorism
Measure – Security at All Costs? A Analysis on „Third-Pillar” legislation with
Regard to Human Rights, European Law, vol 2 nr. 2/2006, p. 204-207
6. Fábry Kristóf: The European Arrest Warrant: no security without Human Rights, Teza
de proiect SIPRI, 2007, pe site-ul http://www.sipri.org/search?SearchableText=fabry,
accesat în 04. 11. 2009, 15:35
7. Fichera, Massimo şi Janssen,Christine: Mutual recognition of judicial decisions in
criminal matters and the role of the national judge, ERA Forum (2007), publicat online
în 01 iunie 2007, p.187, http://www.springerlink.com/content/k1r425436841280r/ 07.
iunie. 2010, ora 01.33
8. Fichera, Massimo: The European Arrest Warrant and the Sovereign State: A
Marriage of Convenience? în European Law Journal, Vol. 15, nr. 1, ianuarie 2009, p.
70 – 97
9. Hinarejos,Alicia: On the Legal Effects of Framework Decisions and Decisions:
Directly Applicable, Directly Effective, Self-executing, Supreme?, European Law
Journal, Vol. 14, no. 5/2008, p. 620 – 634
10. Hinarejos,Alicia: The Lisbon Treaty versus standing Still: A View from the Third
Pillar, European Constitutional Law Review, no. 5/2009, p. 99-116
11. Impala,Franco: The European Arrest Warrant in the Italian legal system.Between
mutual recognition and mutual fear within the European area of Freedom, Security
and Justice, pe http://www.utrechtlawreview.org/publish/articles/000009/article.pdf,
vizitat în 23. martie. 2010, 17: 46
12. Jacobs, Francis: The European Convention on Human Rights, The Charter of
Fundamental Rights and the European Court of Justice, pe
http://www.ecln.net/elements/conferences/book_berlin/jacobs.pdf , vizitat 3 iunie
2010, ora 13:02
57

13. Leaf , Marisa şi Alegre, Susie: Mutual Recognition in European Judicial
Cooperation: A Step Too far Too Soon? Case Study – The European Arrest Warrant,
în European Law Journal, vol. 10, nr. 2, p. 200 – 217
14. Mackarel, Mark: The European Arrest Warrant – The Early Years: Implementing and
Using the Warrant, European Journal of Crime, Criminal Law and Justice, 2007, p.
37-65, www.brill.nl/eccl
15. Miller, Vaughne: Human Rights in the EU:the Charter of Fundamental Rights, pe
site-ul http://www.parliament.uk/documents/commons/lib/research/rp2000/rp00-
032.pdf, vizitat în data de 03. iunie 2010, ora 17:26.
16. Munteanu, Corina Sabina: Mandatul european de arestare. Un instrument juridic apt
să înlocuiască extrădarea, în Caiete de drept penal 1/2007, p. 91-121
17. Pérignon, Isabelle · Daucé, Constance : The European Arrest Warrant: a Growing
Success Story, publicat pe site-ul
http://www.springerlink.com/content/e7v31lg282kp2475/, accesat ultima oară în
05.06.2010, ora 02:02
18. Plachta, Michael: European Arrest Warrant:Revolution in Extradition? în European
Journal of Crime, Criminal Law and Criminal Justice, vol. 11/2003, p. 178-194
19. Radu, Florin Răzvan: Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională
în materie penală – un pas important spre integrarea României în spaţiul de libertate,
securitate şi de justiţie al Uniunii Europene în Dreptul nr. 11/2004, p. 57-73
20. Weiler, J. H. H: Editorial: Does the European Union Truly Need a Charter of Rights?
Alte surse
în European Law Journal nr. 3/2000, vol. 6, p. 95-97
1. Casa Lorzilor, European Arrest Warrant—Recent Developments. Report with
Evidence, 4. aprilie 2006 (pe site-ul
http://www.publications.parliament.uk/pa/ld200506/ldselect/ldeucom/156/156.pdf ,
vizitat în data de 03.martie. 2010, ora 17: 57)
2. Raportul anual al Curţii europene a drepturilor omului pe 2009
58

3. Raportul Comisiei Comunităţii Europene, din Bruxelles, 23.02.2005, SEC(2005) 267
4. Raportul Comisiei, pe baza art. 34 a Deciziei-cadru din 13 iunie 2002, privind
mandatul european de arestare şi procedura predării între statele membre, Bruxelles,
24 ianuarie 2006
5. http://www.echr.coe.int/echr/Homepage_EN
6. http://europa.eu/index_ro.htm
7. http://www.dreptonline.ro
Abrevieri
CEDF – Carta europeană a drepturilor fundamentale
CEDO – Curtea Europeană a Drepturilor Omului
CJCE – Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene
CJE – Curtea de Justiţie Europeană
CoEDO – Convenţia europeană a drepturilor omului
MEA – mandatul european de arestare
TCE – Tratatul de instituire a Comunităţii Europene
TCECO - Tratatul de instituire a Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului
TCEE - Tratatul de instituire a Comunităţii Economice Europene
TUE - Tratatul privind Uniunea Europeană
UE – Uniunea Europeană
59