Create successful ePaper yourself
Turn your PDF publications into a flip-book with our unique Google optimized e-Paper software.
Titlul din limba engleză: Beauty for Ashes – www.cfcindia.com<br />
Drept de autor – Zac Poonen (1973)<br />
Această carte este sub incidenţa dreptului de autor pentru a preveni abuzurile.<br />
Este interzisă retipărirea sau traducerea acestei cărţi fără<br />
permisiunea scrisă a autorului.<br />
Sunt permise totuşi descărcarea şi tipărirea acestui articol<br />
în condiţiile în care se va utiliza pentru distribuţia<br />
GRATUITĂ, în condiţiile în care NU se vor face<br />
MODIFICĂRI, în condiţiile în care vor fi menţionate<br />
NUMELE ŞI ADRESA AUTORULUI<br />
şi în condiţiile în care această notă de drept de autor<br />
este inclusă în fiecare listare.<br />
Pentru mai multe informaţii privind ediţia în limba română, vă rugăm să contactaţi editura:<br />
SC ALFA SOFTWARE SA Zalău<br />
450098 - Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter<br />
Telefon: +40-260-662.112 sau 612.777<br />
E-mail: joldes@asw.ro<br />
Web: www.harulzalau.ro<br />
sau, direct autorul:<br />
Zac Poonen<br />
16 DaCosta Square,<br />
Bangalore – 560084, India.<br />
www.cfcindia.com<br />
(Referinţele Biblice au fost citate din versiunea Dumitru Cornilescu – Nota Trad.)
Pentru ANNIE<br />
soţia mea devotată<br />
care stătea credincioasă în spatele scenei<br />
şi mă sprijinea în slujirea mea.<br />
Gura n-ar putea vorbi,<br />
nici mâna n-ar putea scrie,<br />
dacă inima n-ar pompa sângele vieţii în ele.<br />
CUPRINS<br />
Capitolul 1<br />
CORUPŢIA VIEŢII CENTRATE PE SINE<br />
Depravarea totală a omului<br />
Centrarea pe sine<br />
Să recunoaştem răul dinăuntru<br />
ATITUDINEA PERSOANEI CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE DUMNEZEU<br />
Legalismul<br />
Neputinţa de a fi învăţat<br />
ATITUDINEA PERSOANEI CENTRATE PE SINE FAŢĂ DE SEMENI<br />
Invidia şi dorinţa de onoare<br />
Împiedicarea slujitorilor mai tineri<br />
Mândria<br />
Judecarea altora<br />
Lipsa dragostei<br />
Lucrarea principală a Duhului Sfânt<br />
Capitolul 2<br />
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS ( I. ): Să fii zdrobit<br />
Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu<br />
SOARELE APUNE<br />
A rata chemarea lui Dumnezeu<br />
Disciplina divină<br />
SOARELE RĂSARE<br />
Binecuvântat de Dumnezeu<br />
Singur cu Dumnezeu<br />
Zdrobit de Dumnezeu<br />
Foamea după Dumnezeu<br />
Sincer cu Dumnezeu<br />
Soarele care răsare
Capitolul 3<br />
CALEA CĂTRE O VIAŢA CA A LUI HRISTOS ( II. ): Să fii golit<br />
ÎNCREDEREA ÎN DUMNEZEU<br />
În ajutorul lui Dumnezeu<br />
Faptele credinţei<br />
Extrema omului – oportunitatea lui Dumnezeu<br />
Fără încredere în firea pământească<br />
Dependenţa de Duhul Sfânt<br />
Sfârşitul sinelui<br />
ÎNCHINAREA LA DUMNEZEU<br />
Jertfă şi închinare<br />
Autorul darului sau darul Lui?<br />
Ceva ce ne costă totul<br />
Capitolul 4<br />
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS<br />
Suveranitatea Duhului Sfânt<br />
Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu<br />
Cunoştinţa noastră limitată<br />
Fără scurtături<br />
Nu te lăuda că ai fost umplut<br />
Exemplul lui Pavel<br />
SLUJIREA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT<br />
Un sclav prin dragoste<br />
Pasiune evanghelistică – nu pornire emoţionala<br />
Insuficienţa omenească<br />
Împlinirea chemării<br />
VIAŢA PLINĂ DE DUHUL SFÂNT<br />
Total mulţumit<br />
Creştere în Sfinţenie<br />
O viaţă răstignită<br />
Creştere continuă
Capitolul 1<br />
CORUPŢIA VIEŢII CENTRATE PE SINE<br />
Niciodată nu ne vom putea bucura de eliberare de la o viaţă centrată pe sine<br />
înainte să vedem adevărata ei corupţie. Să ne uităm în Pilda fiului risipitor, din<br />
Luca 15, la fiul cel mare, pentru că el simbolizează poate mai bine decât oricine<br />
altcineva din Biblie urâţenia vieţii centrată pe sine.<br />
Fiul cel mic din pildă este adesea considerat cel mai rău dintre cei doi<br />
băieţi. Dar pe măsură ce ne uităm mai atent la fiul cel mare, vom descoperi că în<br />
ochii lui Dumnezeu el era la fel de rău, dacă nu chiar mai rău. Adevărat că nu a<br />
comis aceleaşi păcate ca şi fratele său mai mic. Dar inima lui era netrebnică şi<br />
centrată pe sine.<br />
Depravarea totală a omului<br />
Inima umană este la fel în fiecare persoană. Când Scriptura descrie inima<br />
umană ca nespus de înşelătoare şi deznădăjduit de rea (Ieremia 17:9), se referă la<br />
toţii urmaşii lui Adam. Rafinamentul civilizaţiei, lipsa ocaziilor de a păcătui şi o<br />
copilărie protejată sunt, parţial, motive, care, posibil să ne fi ţinut departe de<br />
păcate grave în care alţii au căzut. Totuşi nu avem dreptul să ne considerăm mai<br />
buni decât aceşti oameni. Căci dacă am fi fost sub aceleaşi presiuni sub care au<br />
fost ei cu siguranţă am fi comis aceleaşi păcate. Acesta este probabil un fapt<br />
umilitor de recunoscut, dar este adevărul. Cu cât mai curând realizăm acest lucru,<br />
cu atât mai curând vom trăi eliberarea. Pavel a recunoscut că nici un lucru bun nu<br />
se găsea în trupul său (Romani 7:18). Acesta a fost primul său pas spre libertate<br />
(Romani 8:2).<br />
Oamenii se uită la înfăţişare şi pe baza aceasta îi consideră pe unii buni şi<br />
alţii răi. Dar Dumnezeu care se uită la inimă ne vede pe toţi în aceeaşi stare. Biblia<br />
ne învaţă că suntem cu toţii într-o stare depravată. În Romani 3:10-12 spune „Nu<br />
este nici un om neprihănit, niciunul măcar.” Nimeni nu înţelege şi nimeni nu îl<br />
caută pe Dumnezeu. Aceste lucruri au devenit neprofitabile. Nimeni nu face<br />
binele, nici măcar unul. Romani 3:10-20 este un rezumat al vinei pe care o poartă<br />
omenirea – religioasă sau nereligioasa. În Romani 1:18-32 avem o descriere a<br />
„fiului cel mic” – cel foarte imoral şi fără frica de Dumnezeu. În Romani 2 îl<br />
găsim pe „fiul cel mare” – omul religios care este la fel de rău ca şi omul păcătos.<br />
După descrierea acestor două categorii de oameni, Duhul Sfânt încheie pasajul<br />
spunând că amândouă categoriile sunt deopotrivă vinovate. Nu există nici o<br />
diferenţă între una şi alta.<br />
Omul este depravat în totalitate; şi dacă Dumnezeu nu îşi întinde mâna şi<br />
nu lucrează în viaţa lui, nu mai există nici o speranţă.
Centrarea pe sine<br />
Fiul cel mare (Luca 15:25-32) poate fi luat ca o întruchipare a unui slujitor<br />
creştin. Dacă tatăl din poveste îl întruchipează pe Dumnezeu, atunci îl putem<br />
considera pe fiu creştin activ – îl vedem în pilda că vine acasă după o zi de lucru<br />
pentru tatăl său. Nu era un tânăr leneş, nu stătea acasă toată ziua profitând de<br />
averea tatălui său. Era unul care lucra din greu pentru tatăl său, şi care aparent îl<br />
iubea mai mult decât fratele sau mai mic – spre deosebire de acesta, el nu a plecat<br />
de acasă cu jumătate din averea tatălui. După aparenţe, era mai devotat, dar de fapt<br />
după cum vom vedea, el era la fel de egoist ca fratele său mai mic. În el vedem<br />
imaginea unui creştin activ în ogorul Domnului, plin de devotament dar totuşi<br />
centrat pe sine.<br />
Dumnezeu a creat acest pământ să funcţioneze după anumite legi. Dacă<br />
acele legi sunt încălcate, va urma o pierdere sau lovitură. Uitaţi-vă la o lege:<br />
Dumnezeu a făcut ca pământul să se învârtă în jurul soarelui. Dacă pământul ar<br />
avea o voinţă a lui şi ar decide într-o zi să nu mai fie centrat în jurul soarelui ci<br />
doar să se învârtă în jurul său, nu ar mai fi anotimpuri şi toată viaţa pe pământ ar<br />
muri.<br />
În acelaşi fel Adam a fost creat să fie centrat pe Dumnezeu. În ziua când a<br />
refuzat că Dumnezeu să fie centrul său şi a ales să fie centrat pe sine – asta a fost<br />
decizia lui când a ales să mănânce din pomul interzis de Dumnezeu – a murit,<br />
după cum i-a zis Dumnezeu.<br />
Avem aici o lecţie importantă: în măsura în care viaţa noastră de creştin<br />
este centrată pe noi înşine, în aceeaşi măsură vom simţi moartea spirituală – în<br />
ciuda faptului că suntem născuţi din nou. Şi în mod inconştient vom servi şi altora<br />
aceeaşi moarte spirituală. Putem avea o reputaţie de slujitori puternici şi zeloşi ai<br />
lui Dumnezeu (cum poate a avut şi fiul cel mare) dar se poate să avem nevoie de<br />
mustrarea Domnului, „Ştiu faptele tale: că îţi merge numele că trăieşti, dar eşti<br />
mort” (Apocalipsa 3:1). Această trăire este una tragică dar posibilă în slujirea<br />
creştină. Mulţi slujitori creştini trăiesc pe baza reputaţiei pe care şi-au creat-o ei<br />
înşişi. Alţii îi admiră, iar el este inconştient de faptul că Dumnezeu îl vede cu alţi<br />
ochi. Fără să fi fost vreodată eliberat de centrarea pe sine, el este incapabil să<br />
elibereze pe alţii – chiar dacă predică într-un mod spectaculos!<br />
Iată dar, un avertisment foarte puternic pentru fiecare dintre noi în această<br />
pildă.<br />
Să recunoaştem răul dinăuntru<br />
Dumnezeu lasă de multe ori peste noi vremuri de presiune ca să scoată<br />
dinăuntrul nostru viaţa coruptă centrata pe sine, ca să ne putem vedea cum suntem<br />
cu adevărat. Este uşor să ne considerăm duhovniceşti când circumstanţele noastre<br />
sunt uşoare. Când nu avem probleme de rezolvat, când nu ne supără nimeni, când<br />
lucrurile merg uşor şi totul pare lejer, ne putem foarte uşor înşela cu privire la
adevărata stare a inimii noastre. Dar când ne supără un coleg de serviciu, sau un<br />
vecin ne deranjează, haina duhovnicească dispare. Viaţa centrată pe sine se<br />
manifestă atunci în toată murdăria ei.<br />
Asta s-a întâmplat cu fiul cel mare. Când fratele său mai mic a fost cinstit,<br />
el s-a supărat. Nimeni nu ar fi crezut vreodată ca fiul cel mare ar putea fi aşa de<br />
invidios. El părea să fie foarte cumsecade. Dar nu s-a mai confruntat niciodată cu<br />
o asemenea presiune ca şi în situaţia de faţă. Acum adevărata lui faţă a ieşit la<br />
iveală. Nu provocarea din acel moment l-a făcut rău. Provocarea a scos doar la<br />
iveală ceea ce era ascuns în el de mult timp.<br />
Amy Carmichael a spus: „Un pahar plin de apă dulce nu poate vărsa nici<br />
măcar un strop de apă amăruie, oricât de tare ar fi mişcat.” Dacă de pe buzele şi<br />
din inimile noastre iese apă amăruie înseamnă că a fost întotdeauna acolo. Nu<br />
provocarea sau supărarea ne fac amărui sau neduhovniceşti. Ele doar scot la iveala<br />
ceea ce era deja în noi. Aşa că trebuie să fim mulţumitori că Dumnezeu ne trece<br />
prin asemenea vremuri ca să putem vedea corupţia din inima noastră. Dacă nu ar<br />
exista aceste vremuri, nu ne-am da seama niciodată că în noi este o fântână de<br />
corupţie, şi că în trupul nostru nu există nici un lucru bun.<br />
De asemenea mai învăţăm aici că abţinerea nu este victorie. O persoană<br />
poate exploda de mânie într-o situaţie grea, pe când alta (cu mai mult autocontrol)<br />
fiarbă doar pe dinăuntru fără să iasă nimic afară. În ochii lumii, a doua persoană<br />
poate fi văzută ca una puternică. Dar Dumnezeu care vede inima ştie că amândouă<br />
persoanele au fiert pe dinăuntru şi le consideră la fel de netrebnice. Diferenţele în<br />
comportamentul extern a fost doar rezultatul unor temperamente diferite.<br />
Abţinerea nu înseamnă victorie. Dumnezeu nu vrea să părem eliberaţi şi<br />
duhovniceşti ci vrea să FIM cu adevărat liberi. Pavel a spus „Nu mai trăiesc eu, ci<br />
Hristos trăieşte în mine” (Galateni 2:20). Iată unde vrea să ne aducă Dumnezeu.<br />
Haideţi să privim la trăsăturile unei vieţi centrate pe sine din două<br />
perspective. Mai întâi atitudinea faţă de Dumnezeu, şi apoi atitudinea faţă de<br />
semeni. Putem vedea ambele perspective în pilda fiului risipitor.<br />
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de Dumnezeu<br />
Legalismul<br />
Atitudinea vieţii centrate pe sine şi slujirea Lui în acelaşi timp este<br />
caracterizată de un duh de legalism. Sinele poate încerca să-L slujească pe<br />
Dumnezeu. Poate fi foarte activ în slujire – dar este o slujire legalistă. Caută să<br />
primească o răsplătire pentru slujire. „Ţi-am slujit toţi aceşti ani”, îi spune fiul cel<br />
mare tatălui, „şi nu mi-ai dat nici măcar un ied”. El l-a slujit pe tatăl său doar<br />
pentru o răsplată tot acest timp, dar până acum nu a fost evident acest fapt. Acest<br />
moment de presiune a scos la iveală adevărul.<br />
Iată cum slujeşte sinele pe Dumnezeu – nu cu libertate, bucurie şi<br />
spontaneitate, ci cu gândul la o răsplată. Răsplata aşteptată poate fi chiar şi o
inecuvântare spirituală de la Dumnezeu. Dar slujirea făcută cu un asemenea<br />
motiv este legalistă şi neprimită de Dumnezeu.<br />
Fiul cel mare l-a considerat pe tatăl său crud şi nedrept pentru că nu i-a<br />
răsplătit slujirea în toţi acei ani. El este ca slujitorul căruia i-a fost dat un talant şi<br />
care, când a fost chemat la stăpân a spus „Doamne, iată-ţi polul, pe care l-am<br />
păstrat învelit într-un ştergar; căci m-am temut de tine, fiindcă eşti un om aspru”<br />
(Luca 19:20-21). Sinele îl consideră pe Dumnezeu greu de mulţumit, aşa că<br />
încearcă din răsputeri să slujească dar continuă să se condamne că nu a reuşit să<br />
îndeplinească cerinţele unui Dumnezeu atât de greu de mulţumit!<br />
Nu acesta este slujirea pe care o aşteaptă Dumnezeu de la noi. Biblia spune<br />
„Pe cine dă cu bucurie, îl iubeşte Dumnezeu” (2 Corinteni 9:7). În acelaşi fel în<br />
dreptul slujirii, Dumnezeu iubeşte pe cel ce slujeşte cu bucurie, nu din nevoie.<br />
Decât o slujire de mântuială, Dumnezeu ar prefera să nu fie slujit. Când cineva<br />
slujeşte ca să fie răsplătit, nu durează mult şi persoana aceea începe să se plângă<br />
lui Dumnezeu că nu primeşte binecuvântări suficiente. Problema se agravează<br />
atunci când vede pe cineva mai binecuvântat decât el/ea.<br />
Oare noi ne comparăm vreodată munca şi binecuvântările cu alţii? Acest<br />
lucru poate fi doar rezultatul unei slujiri legaliste. Isus a spus odată o pildă despre<br />
nişte lucrători care lucrau la diferite ore din zi pentru acelaşi om. La sfârşitul zilei<br />
stăpânul le dădea fiecăruia un dinar. Cei care au lucrat mai mult şi mai greu, au<br />
venit la stăpân şi au început să se plângă spunând „Cum poţi să ne dai acelaşi<br />
salar ca şi celorlalţi? Noi merităm mai mult.” Aceşti oameni au slujit pentru bani<br />
– şi când au primit ceea ce le-a fost promis au început să se plângă de faptul că<br />
alţii primeau ce nu meritau (Matei 20:1-6).<br />
Vedem acest lucru la fiul cel mare. El îi spune tatălui „Cum poţi să-i dai<br />
toate aceste lucruri fratelui meu, când eu sunt cel care ţi-a slujit cu credinţă, nu<br />
el”.<br />
Când Izraeliţii l-au slujit pe Dumnezeu cu cârtire, El i-a trimis în<br />
captivitate, aşa cum le-a promis că va face: ”Pentru că, în mijlocul belşugului<br />
tuturor lucrurilor, n-ai slujit Domnului, Dumnezeului tău, cu bucurie şi cu dragă<br />
inimă, ... vei sluji vrăjmaşilor tăi” (Deuteronom 28:47,48). Dumnezeu nu găseşte<br />
plăcere în slujirea legalistă.<br />
Creştinii centraţi pe sine adeseori îl slujesc pe Dumnezeu doar ca să îşi<br />
menţină imaginea de om credincios în ochii altora. Nu dragostea fierbinte faţă de<br />
Isus îi ţine în slujire, ci frica faţă de ce ar zice alţii dacă nu ar mai sluji. Atunci<br />
când aceşti oameni aleg calea uşoară spre câştiguri materiale, încearcă din<br />
răsputeri să-i convingă pe cei din jur că Dumnezeu i-a călăuzit pe acea cale! Nu ar<br />
fi nevoie de această autojustificare dacă nu ar fi acea frică secretă să nu fie<br />
descoperiţi şi văzuţi ca oameni nespirituali! Ce chin şi durere este într-o astfel de<br />
slujire.<br />
Câtă bucurie şi libertate este într-o slujire care izvorăşte din dragoste pentru<br />
Hristos! Dragostea este uleiul care unge motorul vieţii noastre ca să nu scârţâie şi<br />
să ruginească! Iacov a muncit timp de şapte ani ca să o primească pe Rahela.
Biblia spune că acei şapte ani „ i s-au părut ca vreo câteva zile, pentru că o iubea”<br />
(Geneza 29:20). La fel va fi şi pentru noi când slujirea noastră izvorăşte din iubire.<br />
Nu va fi niciun chin sau vreo apăsare.<br />
Biblia spune despre relaţia lui Hristos cu biserica că este ca o relaţie dintre<br />
soţ şi soţie. Ce aşteaptă un soţ de la soţia lui în primul rând? Nu slujirea ei. El nu<br />
se căsătoreşte cu ea doar ca să-i gătească, să-i spele hainele în primul rând. Ceea<br />
ce doreşte el mai întâi de toate este dragostea ei. Fără de asta, toate celelalte sunt<br />
fără valoare. Asta doreşte Dumnezeu şi de la noi.<br />
Neputinţa de a fi învăţat<br />
O altă trăsătura a vieţii centrate pe sine este neputinţa de a fi învăţat. Când<br />
fiul cel mai mare era înfometat şi stătea afară, tatăl său a ieşit la el şi a încercat să<br />
vorbească cu el. Dar acesta a fost încăpăţânat şi a refuzat să îl asculte.<br />
Cu adevărat „Mai bine un copil sărac şi înţelept decât un împărat bătrân şi<br />
fără minte, care nu înţelege că trebuie să se lase îndrumat” (Eclesiastul 4:13). Cel<br />
care crede că ştie totul şi nu vrea să mai înveţe nimic de la alţii este într-o stare<br />
regretabilă.<br />
Persoana centrată pe sine este atât de sigură că are dreptate, încât nu mai<br />
vrea să fie corectat. Nu mai acceptă să fie criticat. Spiritualitatea noastră este<br />
testată la maxim atunci când suntem contrazişi şi atacaţi.<br />
A.W. Tozer a spus ca atunci când suntem criticaţi, singurul lucru care ar<br />
trebui să ne îngrijoreze este dacă criticile sunt adevărate sau false, nu dacă<br />
persoana care ne critică este un prieten sau un duşman. De multe ori duşmanii<br />
noştri ne spune mai multe adevăruri decât prietenii noştrii.<br />
O poziţie de neclintit, ţinută cu încăpăţânare este un semn sigur al centrării<br />
pe sine. Să nu uităm că o atitudine rigidă, de autoapărare faţă de semenii noştrii<br />
este un indicator al aceleiaşi atitudini a inimii noastre fără de Dumnezeu. Dacă nu<br />
suntem gata să primim învăţătura şi să fim corectaţi de către fraţii noştri (chiar şi<br />
de către cei mai tineri dintre ei) este un semn că suntem plini de noi înşine, în<br />
ciuda experienţelor noastre spirituale şi a cunoştinţei biblice.<br />
Tatăl încearcă să discute cu fiul cel mare, dar acesta se simte rănit şi se<br />
autocompătimeşte. Creştinul centrat pe sine se simte bine când este răsfăţat şi<br />
tratat ca un copil mic – chiar şi de către Dumnezeu. Dumnezeu trebuie să încerce<br />
să discute cu aceste persoane, dar ele nu ascultă cu uşurinţă. În cele din urmă, se<br />
vor găsi asemenea fiului cel mare, în afara casei Tatălui.<br />
Vedeţi cât de îngrozitoare este inima omului?<br />
Atitudinea persoanei centrate pe sine faţă de semeni<br />
Invidia şi dorinţa de onoare<br />
Când părtăşia noastră cu Dumnezeu este ruptă sau blocată, ne este afectată<br />
relaţia cu semenii noştrii. Când Adam a fost izgonit de la viaţă în Eden, el a
pierdut imediat şi dragostea pentru Eva. Când Dumnezeu l-a întrebat dacă a<br />
păcătuit, el şi-a acuzat soţia spunând „Doamne, nu este vina mea. Este vina<br />
femeii”.<br />
Invidia este o trăsătura a vieţii centrate pe sine în atitudinea faţă de alţii.<br />
Fiul cel mare a fost invidios faţă de fratele său mai mic şi de aceea s-a înfuriat. Ani<br />
de-a rândul fiul cel mare nu a fost desconsiderat în casa tatălui său. Slujitorii i se<br />
închinau cu respect. Dar acuma poziţia lui este ameninţată. În casă era altcineva în<br />
centrul atenţiei. Şi el nu poate accepta faptul acesta. Invidia, monstrul acela cu<br />
ochii verzi, s-a instalat degrabă în inima fiului cel mai mare.<br />
Viaţa centrata pe sine iubeşte atenţia acordată de cei din jur. Iubeşte lauda<br />
oamenilor şi se bucură când este singurul obiect al admiraţiei. Îi place să fie la<br />
înălţime şi mereu atrage atenţia asupra sa, într-un fel sau altul. Creştinul centrat pe<br />
sine caută ocazii să spună altora ce a făcut pentru Domnul – poate chiar într-un<br />
mod foarte smerit, dar în secret aşteptând mulţumirea lor. El este foarte nefericit şi<br />
neliniştit când altcineva are succes sau reuşeşte să facă ceva mai bine decât el.<br />
Omul centrat pe sine se supără foarte uşor. El caută recunoaşterea altora şi<br />
vrea ca toţi să primească sfaturile lui. De fapt el ar fi foarte ofensat dacă nu i s-ar<br />
cere părerea la o şedinţă a comitetului. El are o atât de înaltă părere despre el încât<br />
îi place să vorbească şi să vorbească, gândindu-se că toţi din jur au nevoie de<br />
sfaturile lui valoroase! Există creştini care din momentul în care îşi deschid gura,<br />
nu mai reuşesc să o închidă; şi continuă să vorbească fără să-şi dea seama că toţi<br />
cei din jur s-au săturat. O limbă necontrolată este un semn al vieţii centrate pe<br />
sine.<br />
Creştinul centrat pe sine nu ştie cum să primească locul doi în mod graţios<br />
şi bucuros. Este supărat când altcineva primeşte poziţia de frunte şi el trebuie să<br />
fie pe locul doi. Singurul caz în care ar accepta să fie numărul doi, ar fi în situaţia<br />
în care ar urma să treacă pe primul loc la retragerea celui aflat în frunte.<br />
Se spunea despre Kaiserul german că dorea să fie centrul atenţiei peste tot<br />
unde mergea. Dacă mergea la botezul unui bebeluş, îşi dorea să fie bebeluşul; dacă<br />
mergea la nuntă, îşi dorea să fie mireasa; şi dacă mergea la o înmormântare îşi<br />
dorea să fie cadavrul! Să nu uităm totuşi ca inima lui nu a fost cu nimic mai rea<br />
decât este a noastră.<br />
Centrarea pe sine face un om să atragă atenţia altor oameni asupra lui, chiar şi în<br />
cele mai sfinte activităţi – fie predicând de la amvon fie în rugăciune adusă lui<br />
Dumnezeu! Un lider creştin centrat pe sine va împiedica creşterea spirituală a<br />
celor cărora le slujeşte – pentru că atrage oamenii la el, nu la Hristos. Un adevărat<br />
om al lui Dumnezeu va atrage întotdeauna oamenii dincolo de el însuşi, la Hristos.<br />
Aceasta este chemarea fiecăruia dintre noi. Dar puţini iau aminte.<br />
Împiedicarea slujitorilor mai tineri<br />
Un lider creştin îi împiedică pe cei din comunitatea lui religioasă să devină<br />
lideri, ca să nu îi fie ameninţată poziţia. Aşa că slujeşte într-o asemenea manieră
încât se face o necesitate pentru cei cărora le slujeşte. Acest lucru este contrar voii<br />
lui Dumnezeu. Oswald Chambers a spus odată că oricine se face o necesitate<br />
pentru un alt suflet a ieşit din rânduiala lui Dumnezeu. Numai Dumnezeu este<br />
necesitatea absolută pentru orice persoană. Fie ca nici unul dintre noi să nu încerce<br />
să-i ia locul.<br />
Nimeni nu este de neînlocuit în biserica lui Hristos. Lucrarea lui Dumnezeu<br />
poate continua foarte bine şi fără noi. De fapt poate funcţiona mult mai bine fără<br />
ajutorul oamenilor încrezuţi care se consideră indispensabili! Trebuie să<br />
recunoaştem acest lucru în mod continuu. Am citit odată o ‚reţetă’ pentru<br />
smerenia oricărui suflet care se consideră indispensabil. Se sugera acolo să se<br />
umple o găleată cu apă, să îşi pună mâna în apă până la jumătatea braţului şi apoi<br />
să o scoată. Locul gol rămas în apă este măsura în care lipseşte atunci când va<br />
pleca! Darurile noastre sunt de folos bisericii, dar niciunul dintre noi nu este<br />
indispensabil.<br />
Câned ne cere Dumnezeu noi trebuie să fim dispuşi să ne retragem la o<br />
parte. Dar creştinul centrat pe sine nu va accepta niciodată acest lucru. El va<br />
încerca să îşi menţină poziţia pe cât de mult posibil. Mulţi astfel de „lideri<br />
creştini” din ziua de azi putrezesc în „tronurile” lor, împiedicând lucrarea lui<br />
Dumnezeu. Ei nu ştiu cum să se piardă uşor în decor şi să lase pe altcineva în locul<br />
lor.<br />
Aţi auzit probabil expresia că succesul fără succesor este un rateu. Isus a<br />
recunoscut acest lucru şi a învăţat oamenii să-I continue lucrarea. În trei ani şi<br />
jumătate, El a antrenat oamenii care să-i conducă lucrarea mai departe. Ce<br />
exemplu minunat pentru noi!<br />
Pavel a recunoscut nevoia de a-i învăţa pe alţii să continue lucrarea. În 2<br />
Timotei 2:2 el îi spune lui Timotei „Şi ce-ai auzit de la mine, în faţa multor<br />
marturi, încredinţează la oameni de încredere, cari să fie în stare să înveţe şi pe<br />
alţii”. Ceea ce încerca Pavel să spună de fapt era: „Să aveţi grijă să predaţi ştafeta<br />
acestei comori altora. Să nu împiedicaţi niciodată pe oamenii mai tineri decât voi<br />
să se ridice”. Chiar şi oamenii de afaceri recunosc principiul: „succesul fără<br />
succesor este un rateu”. Dar mulţi slujitori creştini nu au recunoscut acest lucru.<br />
Cu adevărat „în fiecare generaţie, copiii acestei lumi sunt mai înţelepţi decât<br />
copiii luminii”.<br />
Numai centrarea pe sine îl face pe un om invidios faţă de cineva mai tânăr<br />
care poate face anumite lucruri mai bine decât el. Cain a fost invidios că<br />
Dumnezeu a primit jertfa lui Abel, dar a refuzat-o pe a lui. Dacă Abel ar fi fost<br />
mai mare, poate ar fi fost mai tolerant. Dar groaznicul fapt că fratele lui mai tânăr<br />
era mai bun ca şi el a fost un motiv îndeajuns de mare ca să-l omoare pe Abel.<br />
Vedem acelaşi lucru în cadrul vieţii lui Iosif şi a fraţilor săi. Iosif primea<br />
descoperiri divine, ceea ce îi făcea pe cei zece fraţi mai mari să fiarbă de invidie –<br />
atât de invidioşi erau încât vroiau să-l omoare.
Regele Saul a fost invidios faţă de David, pentru că femeile cântau: „Saul a<br />
omorât cu miile, iar David cu zecile de mii.” Din acea zi a hotărât să-l omoare.<br />
Istoria umană, deci şi istoria bisericii, este plină de aceleaşi întâmplări.<br />
În acelaşi fel, Fariseii de la început erau invidioşi pe popularitatea tânărului<br />
Isus din Nazaret şi hotărâţi să-l omoare pe cruce, cu orice preţ.<br />
Pe de altă parte, ce încurajator este să priveşti la un om ca Barnaba în Noul<br />
Testament. El era un slujitor mai experimentat care l-a luat pe proaspătul convertit<br />
Pavel sub aripa lui, când nimeni altcineva nu a vrut să-l accepte. Barnaba l-a dus la<br />
biserica din Antiohia şi l-a încurajat. În Fapte capitolul 13 citim că Barnaba şi<br />
Pavel au plecat împreună într-o călătorie de misiune. Şi când Barnaba a văzut că<br />
Dumnezeu îl cheamă pe tânărul Pavel la o lucrare mai mare decât a sa, de<br />
bunăvoie a făcut un pas înapoi şi l-a lăsat pe Pavel în frunte. Fraza „Barnaba şi<br />
Pavel” se schimbă dintr-o dată în „Pavel şi Barnaba” în Faptele Apostolilor.<br />
Biserica creştină suferă astăzi pentru că nu există mulţi Barnaba care să ştie să facă<br />
un pas înapoi şi să îi lase pe alţii în frunte. Bineînţeles că suntem gata să păşim<br />
înapoi în lucrurile fără mare importanţă. Când suntem la o intrare, facem un pas<br />
înapoi şi lăsăm pe altcineva să intre înaintea noastră. Dar în lucrurile care contează<br />
– cum ar fi conducerea în biserică – nu suntem gata să facem un pas înapoi. Viaţa<br />
noastră centrată pe sine este foarte înşelătoare. Putem avea un simţ al smereniei în<br />
lucruri care nu contează. Dar ne putem vedea adevărata stare în lucrurile cu<br />
adevărat importante.<br />
Mândria<br />
Omul centrat pe sine are o părere foarte înaltă despre el însuşi. Fiul cel<br />
mare a spus „Toţi aceşti ani am muncit din greu pentru tine şi nu am refuzat<br />
niciun lucru din ce mi-ai cerut”. Era mândru de slujirea ascultătoare faţă de tatăl<br />
său. Mândria se ridica în inimile noastre, nu numai din cauza virtuţilor şi<br />
succeselor noastre, ci şi din cauză că simţim că alţii din jurul nostru nu au lucrat la<br />
fel de bine ca noi. Mândria vine întotdeauna ca rezultat al comparaţiei cu alţii.<br />
Dacă alţii din jurul nostru au fost în mod evident mai buni ca noi, nu ne-am mai<br />
simţi mândri. Dacă în pilda aceasta ar fi fost încă un frate mai mare care ar fi slujit<br />
cu mai multă dedicare tatălui, fiul cel mare nu ar fi putut să se simtă mândru în<br />
prezenţa celuilalt frate. Dar vedem aici că fiul cel mare a putut să se compare în<br />
mod favorabil pentru el cu fratele mai mic. „Eu te-am slujit cu credincioşie”, îi<br />
spune tatălui, „dar uită-te la fratele meu mai mic. El ce a făcut? Şi-a aruncat banii<br />
pe femei uşoare.”<br />
Lucifer a căzut datorită mândriei. El s-a comparat cu ceilalţi îngeri şi s-a<br />
văzut mai înţelept, mai frumos şi deasupra tuturor celorlalţi. A fost uns ca<br />
heruvim, dar în cele din urmă a ajuns să fie diavolul. De atunci mulţi alţii au<br />
pierdut ungerea lui Dumnezeu într-un fel asemănător. Poţi fi ca un înger, dar<br />
mândria te poate transforma într-un diavol într-o clipită.
Aceasta era boala de care sufereau Fariseii. Isus i-a portretizat foarte exact<br />
în pilda în care Fariseul se roagă: „Doamne îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi<br />
oameni. Eu mă rog şi postesc, dau zeciuială, etc.” Sinele este aşa. Câteodată poate<br />
fi chiar mai subtil, ca şi în cazul învăţătoarei de la şcoală duminicală, care după ce<br />
a citit această pilda grupei sale, s-a rugat „Doamne, îţi mulţumim că nu suntem ca<br />
şi Fariseul!”. Râdem cu toţii, pentru că ne imaginăm că nu suntem ca acea<br />
învăţătoare! Precum învelişurile cepei, mândria spirituală este ascunsă în noi<br />
adânc şi subtil – uneori chiar ascunsă sub smerenie falsă, care este cea mai urâtă<br />
forma a mândriei!<br />
Creştinul centrat pe sine nu este întotdeauna uşor de recunoscut după<br />
atitudinea lui. El are smerenie falsă la exterior, o înfăţişare smerita şi un limbaj<br />
„smerit”. Dar pe dinăuntru, el se compară cu alţii şi se bucură în bunătatea lui, în<br />
măreţia lui şi în „smerenia” lui!<br />
Judecarea altora<br />
Comparaţia cu cei din jur duce în cele din urmă la judecarea altora –<br />
câteodată prin expresii dure şi sarcastice.<br />
Ascultaţi ce spune fiul cel mare tatălui: „Fiul tău cel tânăr ţi-a stricat banii<br />
pe femei uşoare”. Cine i-a dat lui aceste informaţii? Nimeni. El a presupus cel mai<br />
rău lucru despre fratele său.<br />
Când urăşti pe cineva este uşor să crezi cele mai rele lucruri despre acea<br />
persoană. Uitaţi-vă cât de uşor i-a fost fiului mai mare să scoată la iveală toate<br />
greşelile din viaţa fratelui său decât să se încerce să le acopere.<br />
Oare noi vedem numai greşeli în cei din jurul nostru? Ne-am bucurat<br />
vreodată când am văzut pe cineva căzând – mai ales dacă nu ne-a plăcut acea<br />
persoană?<br />
Inimile noastre sunt atât de viclene încât dacă cei din jur se prăbuşesc, nu<br />
ne pare rău. Din contră, câteodată suntem chiar bucuroşi pentru că ne face pe noi<br />
să părem mai buni. Această atitudine este caracteristică unei persoane centrate pe<br />
sine.<br />
Judecăm motivele altora? Persoana centrată pe sine vede pe cineva făcând<br />
un lucru şi îşi spune: „Ştiu de ce face acest lucru” şi începe să atribuie un motiv<br />
pământesc acelei acţiuni.<br />
Viaţa centrată pe sine îşi ia multe atribuţiuni – chiar şi aceea de a sta pe<br />
tronul lui Dumnezeu (pentru ca Dumnezeu este singurul care are dreptul să judece<br />
motivele noastre). Pavel ne avertizează: „De aceea să nu judecaţi nimic înainte de<br />
vreme, până va veni Domnul, care va scoate la lumină lucrurile ascunse în<br />
întunerec, şi va descoperi gândurile inimilor. Atunci, fiecare îşi va căpăta lauda<br />
de la Dumnezeu.” (1 Corinteni 4:5). Doar la întoarcerea lui Isus vom putea şti<br />
adevăratele motive ale unei persoane.<br />
Lipsa dragostei
Persoana centrată pe sine nu are dragoste adevărată pentru semenii săi şi lipsa ei<br />
este rădăcina atitudinii reci faţă de ei. Se poate preface că are dragoste, dar îi<br />
lipseşte dragostea adevărată ca a lui Isus. Fiul cel mare nu s-a dus niciodată la tatăl<br />
său să se ofere voluntar să plece în căutarea fratelui sau. Nu i-a păsat dacă fratele<br />
lui era mort sau viu. Pe el îl interesa doar distracţia cu prietenii săi (v. 29). Atâta<br />
timp cât el era fericit, nu îi păsa ce se întâmplă cu alţii.<br />
Oare suntem şi noi aşa? Care este atitudinea noastră faţă de cei ce scad în<br />
credinţă? Este mai uşor să iubeşti un necredincios decât să iubeşti un credincios<br />
care a căzut. Dacă avem cu adevărat compasiunea lui Hristos, îi vom iubi pe<br />
amândoi. Fiul cel tânăr este imaginea creştinului căzut. Este uşor să-l condamnăm.<br />
Este mult mai greu să-l ajutăm şi să-l iubim. Biblia spune: „Fraţilor, chiar dacă un<br />
om ar cădea deodată în vreo greşeală, voi, cari sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi<br />
cu duhul blândeţii.” (Galateni 6:1). Şi din nou: „Dacă vede cineva pe fratele său<br />
săvârşind un păcat, ..., să se roage; şi Dumnezeu îi va da viaţa” (1 Ioan 5:16). Ne<br />
rugăm aşa pentru cei căzuţi? Nu. De ce nu? Pentru că suntem atât de centraţi pe<br />
noi înşine.<br />
Când căutăm o viaţă şi o umblare mai apropiată cu Domnul, să nu uităm că<br />
o viaţă mai aproape de Domnul ar trebui să ne facă mai comunicativi. Dumnezeu<br />
nu ne apropie de el ca să „ne veselim cu prietenii”. Este uşor pentru noi să intrăm<br />
în grupurile noastre (cu cei care cred ca şi noi) şi să ne gândim doar la starea<br />
noastră – uitându-ne cu dispreţ la cei care nu au avut parte de aceleaşi experienţe<br />
spirituale ca şi noi. Asta nu e o viaţă aproape de domnul, ci este centrare pe sine<br />
sub masca spiritualităţii; şi este inacceptabilă la Dumnezeu.<br />
Să nu ne lăsăm înşelaţi. Dacă suntem interesaţi doar de „distracţie” (chiar<br />
dacă este distracţie spirituală) cu alţi membri din „cercul nostru spiritual” şi nu<br />
suntem capabili să avem părtăşie cu alţi credincioşi care nu văd lucrurile la fel ca<br />
şi noi, atunci suntem într-o stare de stagnare spirituală. Biblia spune „Cine nu<br />
iubeşte pe fratele său, rămâne în moarte.” (1 Ioan 3:14). Cuvântul „iubeşte”<br />
înseamnă cuvântul „agapo” din limba greacă, care tradus înseamnă „să consideri<br />
valoros, să îţi pese, să fii credincios, şi să te bucuri de cineva”. Deci acest verset<br />
înseamnă că dacă nu ne considerăm fraţii valoroşi (chiar şi pe cei din alte<br />
denominaţii), dacă nu ne pasă de ei, dacă nu le suntem credincioşi, dacă nu ne<br />
bucurăm de ei, atunci, în ciuda cunoştinţelor noastre Biblice şi a experienţelor<br />
noastre spirituale suntem într-o stare de moarte spirituală.<br />
Lucrarea principală a Duhului Sfânt<br />
Putem fi tineri sau bătrâni, oricare ar fi doctrina noastră de „sfinţenie”, cu<br />
oricâte experienţe şi binecuvântări în viaţă, dar pentru toţi, sinele moare greu.<br />
Trebuie să ştim ce înseamnă să ne ridicăm crucea în fiecare zi şi să-l urmăm pe<br />
Isus dacă vrem să avem biruinţă faţă de sine. Nu există alte cale. Vom mai reveni<br />
la această idee în capitolele următoare.
Să nu uităm că Duhul Sfânt ne-a fost dat ca să ne ajute să murim faţă de<br />
sine. Biblia spune: „Căci firea pământească pofteşte împotriva Duhului, şi Duhul<br />
împotriva firii pământeşti: sunt lucruri protivnice unele altora, aşa că nu puteţi<br />
face tot ce voiţi.” (Galateni 5:17). Aceste două puteri (Duhul Sfânt şi sinele) se<br />
luptă în mod constant ca să câştige controlul asupra noastră.<br />
În ziua de azi, mai mult ca oricând, sunt mulţi creştini confuzi în privinţa<br />
lucrării Duhului Sfânt, aşa că este bine să ştim cu toţii că Duhul Sfânt a venit ca un<br />
Ajutor, să ne ajute să omorâm faptele trupului (viaţa centrată pe sine). El face<br />
multe lucrări în şi prin noi. Să nu uităm nici una dintre aceste lucrări. Dar dacă nu<br />
Îl lăsăm să ne omoare sinele, atunci toate celelalte experienţe sunt fără valoare.<br />
Biblia spune: „Dacă trăiţi după îndemnurile trupului, veţi muri; dar dacă,<br />
prin Duhul, faceţi să moară faptele trupului, veţi trăi. Căci toţi cei ce sunt<br />
călăuziţi de Duhul lui Dumnezeu sunt fii ai lui Dumnezeu.” (Romani 8:13 -14).<br />
Versetul 14 este adeseori citat în contexte greşite şi este folosit în referinţă cu<br />
călăuzirea Duhului în privinţa a ce trebuie să facem, sau încotro să ne îndreptăm.<br />
Dar de fapt este legat de versetul 13 şi se referă la călăuzirea care ne-o dă Duhul să<br />
scoatem din viaţa noastră tot ce este centrat pe sine. Tot din acest verset învăţăm<br />
că acesta este semnul de recunoaştere a fiilor lui Dumnezeu.<br />
În pilda din Luca 15, observăm că dragostea tatălui a fost egală pentru<br />
amândoi fii. Nu l-a iubit pe cel mare cu nimic mai puţin decât pe cel mic. A ieşit<br />
din casă ca să-i întâmpine pe amândoi. Când cel mic a venit acasă, tatăl a ieşit în<br />
întâmpinarea lui, şi când fiul cel mare a refuzat să intre în casă, tatăl a ieşit să-l<br />
invite înăuntru. Chiar îi spune: „Fiule tu eşti întotdeauna cu mine, şi tot ce am eu e<br />
al tău”. Vedeţi măreţia inimii lui Dumnezeu chiar şi faţă de persoanele centrate pe<br />
sine? El ne iubeşte şi vrea să ne dea tot ce are El. Dar mai întâi trebuie să ne<br />
elibereze de sine.<br />
Dumnezeu nu iubeşte femeia uşoară mai mult decât pe Fariseu. Îi iubeşte la<br />
fel de mult pe amândoi şi L-a dat pe singurul său fiu să moară pentru amândoi.<br />
Dar răspunsul din inimile celor doi poate fi diferit; iată în ce constă diferenţa. Fiul<br />
cel mic care a fost odată plecat din casa tatălui, e acum la masă şi se bucură de<br />
bogăţiile tatălui. Fiul cel mare, care a fost în casă în tot acest timp este acum afară.<br />
Cu adevărat, după cum a spus Isus, mulţi care sunt acum cei dintâi, vor fi cei de pe<br />
urmă în veşnicie, şi mulţi care sunt aici cei din urmă vor fi cei dintâi. Numai dacă<br />
suntem gata să ne smerim şi să recunoaştem corupţia din inimile noastre, şi să<br />
răspundem din toata inima la dragostea Tatălui, vom putem să stăm cu el la masa<br />
Lui în veşnicie.<br />
Fie ca Domnul să vorbească inimilor noastre.
Capitolul 2<br />
CALEA CĂTRE O VIAŢĂ CA A LUI HRISTOS<br />
( I. ): Să fii zdrobit<br />
Unul dintre versetele care ne arată calea de ieşire din viaţa centrată pe sine<br />
şi ne duce în frumuseţea şi plinătatea unei vieţi ca a lui Hristos, este Galateni 2:20:<br />
”Am fost răstignit împreună cu Hristos, şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci<br />
Hristos trăieşte în mine.” Pentru unii dintre noi acesta este un verset bun de<br />
memorat şi de predicat. Dar pentru apostolul Pavel care a scris acest verset<br />
înseamnă experienţa care a avut-o el. El a schimbat cenuşa vieţii sale centrate pe<br />
sine pentru frumuseţea vieţii lui Hristos. Lucrul acesta a fost posibil pentru el<br />
pentru ca a acceptat sa moara fata de sine.<br />
Doar atunci când „EUL” (sinele) este crucificat, poate Isus să se manifeste<br />
cu slava Lui în viaţa noastră. În 2 Corinteni 3:18, citim că Duhul Sfânt ne<br />
transformă în imaginea lui Hristos de la un nivel de slavă la altul. Aceasta este cea<br />
dintâi lucrare a Duhului Sfânt. Zi de zi, an de an, Duhul lui Dumnezeu caută să ne<br />
conformeze tot mai mult cu imaginea lui Hristos. Dar calea de la un nivel de slavă<br />
la altul este prin cruce! Dacă prin Duhul Sfânt nimicim sinele din viaţa noastră,<br />
vom cunoaşte desăvârşirea din viaţa lui Isus.<br />
Noi astăzi nu avem acces liber la pomul vieţii precum Adam, înainte să<br />
cadă. În Geneza 3:24 citim că Dumnezeu a pus o sabie de foc înaintea pomului<br />
vieţii. Aşa că, înainte să putem gusta din fructul acestui pom este nevoie ca sabia<br />
de foc să nimicească sinele. Nu există nici o altă cale de a ajunge la viaţă cu<br />
adevărat din Dumnezeu. Calea crucii este singura cale la o viaţă împlinită. Acest<br />
adevăr este învăţat în cuvinte simple şi în simboluri, în Scriptură din Geneza până<br />
în Apocalipsa.<br />
Crucea ne zdrobeşte şi ne goleşte. În continuare ne vom uita la aceste două<br />
aspecte ale crucii.<br />
Cele două întâlniri ale lui Iacov cu Dumnezeu<br />
Iacov era un om care a învăţat pe propria piele ce înseamnă să fii înfrânt. Putem<br />
învăţa multe adevăruri din viaţa lui.<br />
Un lucru extraordinar cu privire la Biblie este că ea prezintă tot adevărul<br />
despre cei mai măreţi oameni din istorie, împreună cu minusurile şi căderile lor.<br />
Scriptura nu prezintă portretul unor sfinţi perfecţi. Vedem în Cuvântul lui<br />
Dumnezeu bărbaţi şi femei exact aşa cum au fost în viaţa lor – împreună cu<br />
greşelile lor cu tot. Din aceste motive biografiile personajelor din Biblie sunt o<br />
încurajare pentru noi, mai mare decât biografiile scrise în zilele noastre (care de<br />
obicei ascund minusurile şi greşelile persoanelor descrise, şi îi prezintă ca supersfinţi).
Iacov a fost un om cu pasiuni precum ale noastre. El a fost chemat de<br />
Dumnezeu, fără dubiu, şi predestinat din veşnicii să fie un vas prin care Dumnezeu<br />
să-şi ducă la îndeplinire planuri divine. Dar el a avut o inimă coruptă şi<br />
înşelătoare, precum ale noastre. Dumnezeu cheamă oameni obişnuiţi în slujirea<br />
Lui – nu super oameni. Foarte des Dumnezeu cheamă pe cei de jos, dispreţuiţi şi<br />
slabi din lume, ca să-şi îndeplinească scopurile. În slujirea Lui, El nu pune nici un<br />
preţ pe deşteptăciunea umană sau abilităţi.<br />
Iacov s-a întâlnit cu Dumnezeu de multe ori în viaţa lui. Dar în prezentarea<br />
sa din Geneza ies în evidenţă două întâlniri. Prima a fost la Betel, unde a visat o<br />
scară care ducea la cer, şi a zis: „aceasta este casa lui Dumnezeu” (Geneza 28:10-<br />
22). A doua întâlnire la Peniel, unde s-a luptat cu Dumnezeu şi acolo a zis: „Nu lam<br />
văzut pe Dumnezeu la faţă” (Geneza 32:24-32). Între aceste două episoade a<br />
fost un interval de 20 de ani.<br />
La Betel s-a oprit din drum la apusul soarelui (Geneza 28:11). Aceasta este<br />
doar o menţiune a orei din zi când Iacov a ajuns la Betel. Dar mai departe în<br />
capitolele următoare aflăm că de fapt soarele a apus peste viaţa lui Iacov. Şi timp<br />
de 20 de ani după acest incident întunericul a devenit tot mai gros, dar povestea nu<br />
se termină aşa.<br />
La Peniel, Iacov s-a întâlnit cu Dumnezeu din nou. Şi acolo, imediat după<br />
întâlnirea lui Iacov cu Dumnezeu soarele a răsărit, şi el şi-a continuat călătoria.<br />
Din nou un fapt geografic, dar care s-a aplicat şi în viaţa lui Iacov. Din acea zi<br />
avea să fie un om diferit. Întunericul a fost alungat şi lumina lui Dumnezeu a<br />
început să strălucească în viaţa lui.<br />
Dumnezeu ne-a dat istoria lui Iacov şi episodul întunecos din viaţa lui, ca să<br />
ne arate că el a fost un om normal. A suferit acelaşi întuneric pe care îl avem şi<br />
noi. Dar el a trăit şi răsăritul de soare în viaţa lui. Acest lucru trebuie să ne<br />
încurajeze pe noi ca oricât de gros ar fi întunericul din viaţa centrată pe sine,<br />
putem încă să vedem răsăritul soarelui, dacă vom păşi în urmele paşilor lui Iacov<br />
la Peniel.<br />
Haideţi să ne uităm la viaţa lui Iacov – când a apus soarele, şi apoi când a<br />
răsărit.<br />
Soarele apune<br />
Iacov a ieşit din pântecele mamei lui prinzându-l de picior pe fratele său.<br />
„De aceea i-au pus numele Iacov„ (Geneza 25:26). Exact asta a şi fost.<br />
Întotdeauna lua pentru el ceva ceva de la altul. A luat dreptul de întâi născut de la<br />
fratele său şi mai apoi binecuvântarea tatălui său. A luat-o pe Rahela de la tatăl ei<br />
Laban, şi apoi a luat din ce era a lui Laban.<br />
Lui Iacov îi plăcea să se târguiască. S-a târguit cu Esau în schimbul<br />
dreptului de întâi născut. Mai apoi s-a târguit cu Laban pentru Rahela. La Betel îl<br />
găsim chiar târguindu-se cu Dumnezeu.
Iacov a fost de asemenea un înşelător. Când şi-a dorit binecuvântarea<br />
tatălui său a fost în stare să-l înşele cu orice preţ. A fost gata chiar să se folosească<br />
de numele lui Dumnezeu în minciună lui. Când Isac îl întreabă cum a făcut rost de<br />
mâncare aşa de repede el spune că: „Domnul mi l-a scos înainte” (Geneza 27:20).<br />
Cu câtă uşurinţă a folosit numele lui Dumnezeu în minciuna lui! Cu siguranţă nu<br />
cunoştea frica de Dumnezeu.<br />
Iată natura lui Iacov – luând, târguindu-se şi înşelând – ca să îşi urmărească<br />
interesul pământesc. Era, clar, urmaş, de-al lui Adam.<br />
A rata chemarea lui Dumnezeu<br />
În cele din urmă, la Betel, soarele a apus asupra vieţii lui. Acolo într-un vis,<br />
Dumnezeu i-a dat lui Iacov o revelaţie a scopului glorios şi măreţ pe care îl avea<br />
cu viaţa lui. I-a făcut lui Iacov aceleaşi promisiuni pe care i le făcuse lui Avraam.<br />
Dar cum răspunde Iacov? El spune: „Doamne, eu nu sunt aşa de interesat de<br />
lucrurile spirituale. Dacă mă vei păzi doar de rău şi pericole, şi dacă îmi vei da<br />
mâncare şi haine, eu voi fi mulţumit. Îţi voi da o zecime din averea mea şi te voi<br />
recunoaşte ca Dumnezeul meu” (Geneza 28:20-22).<br />
Mulţi creştini sunt la fel. Dumnezeu îi cheamă la ceva măreţ şi glorios dar<br />
ei se mulţumesc cu ceva mult, mult mai inferior. Dumnezeu îi cheamă să-şi<br />
consume energia în slujirea Lui, dar ei îşi consumă vieţile făcând bani şi căutând<br />
onoare în lumea aceasta. Cât de puţini sunt printre oamenii lui Dumnezeu aceia<br />
care îşi recunosc chemarea! Un exemplu a fost un om al Lui Dumnezeu care i-a<br />
spus fiului său: „nu-mi va plăcea deloc dacă ai fost chemat de Dumnezeu să fii<br />
misionar, şi tu vei alege să te cobori la nivelul de a fi rege sau milionar. Ce sunt<br />
regii şi oamenii nobili în comparaţie cu onoarea de a câştiga suflete pentru<br />
Hristos”<br />
Scopul lui Dumnezeu pentru noi - ca şi pentru Iacov – se extinde dincolo de<br />
trupurile noastre. Scopul lui e cu două substraturi – mai întâi să arătăm viaţa lui<br />
Hristos altora, şi apoi să slujim într-un fel in care să arătam viaţa lui Hristos.<br />
Aceasta este chemarea unui creştin – nu există nici o chemare mai măreaţă. Totuşi<br />
mulţi creştini, ca Iacov, nu recunosc această chemare – unii chiar care sunt creştini<br />
implicaţi în slujire. Dumnezeu le dă un dar spiritual şi imediat ei sunt plini de ei<br />
înşişi, şi pornesc pe o altă cale, departe de scopul central al lui Dumnezeu pentru<br />
viaţa lor. Ca un copil care este captivat de o jucărie, ei sunt captivaţi de darul lor.<br />
Le umple vederea şi nu mai reuşesc să vadă nimic dincolo. Cât de clar le-a<br />
schimbat Satan calea fără ca ei să-şi dea măcar seama. Iacov nu a putut să<br />
cuprindă vastitatea scopului lui Dumnezeu pentru viaţa lui. El a fost captivat de<br />
jucării, pe când Dumnezeu a vrut să-i facă parte de bogaţii cereşti. Rezultatul unei<br />
vederi atât de înguste a fost ca scopul lui Dumnezeu pentru viaţa lui Iacov a fost<br />
întârziat. Dumnezeu a trebuit să aştepte 20 de ani până când Iacov a fost de acord<br />
să-şi ia gândirea de la lucrurile acestei lumi şi să se concentreze asupra lucrurilor<br />
divine. Câţi creştini încurcă şi întârzie planul lui Dumnezeu cu viaţa lor din cauză
că au o privire îngustă, şi sunt captivaţi de lucruri mai puţin importante decât<br />
planul lui Dumnezeu.<br />
Pavel a fost un om diferit. El a putut spune la sfârşitul vieţii sale că nu a<br />
fost neascultător faţă de viziunea cerească. Pe drumul Damascului, Dumnezeu i-a<br />
dar o viziune a unei slujiri măreţe pe care i-a pregătit-o – ca să deschidă ochii<br />
oamenilor orbi şi să-i elibereze din legăturile diavolului prin mesajul evangheliei<br />
(Fapte 26:16-19). Pavel nu s-a lăsat niciodată încurcat de munca socială sau de<br />
vreo altă activitate punând-o mai presus de chemarea lui Dumnezeu pentru viaţa<br />
lui.<br />
Dar Iacov nu a răspuns aşa când Dumnezeu i-a vorbit. Aşa că soarele a apus<br />
asupra vieţii lui, şi întunericul creştea. Dar lucrul minunat este că Dumnezeu nu l-a<br />
părăsit pe Iacov. Dumnezeu i-a promis la Betel: „Nu te voi părăsi până nu-mi voi<br />
împlini promisiunile faţă de tine” şi Dumnezeu şi-a ţinut cuvântul. Acest lucru ar<br />
trebui să ne încurajeze – Dumnezeu este perseverent cu copiii Săi.<br />
Disciplina divină<br />
Ca să-şi împlinească promisiunile faţă de Iacov, Dumnezeu a trebuit să-l<br />
disciplineze sever. Aşa că vedem în acest stadiu al vieţii lui Iacov, 20 de ani de<br />
mustrare divină, ca să ajungă la stadiul în care să accepte chemarea măreaţă pe<br />
care i-o face Dumnezeu.<br />
În primul rând, Dumnezeu l-a pus pe Iacov lângă o persoană pe măsura lui.<br />
Laban era la fel de deştept ca şi Iacov. Ei doi au trăit împreună şi au avut legături<br />
unul cu celălalt, au avut frecuşuri şi discuţii prin intermediul cărora Iacov a fost<br />
şlefuit puţin. Dumnezeu ştie pe cine să pună în viaţa noastră ca să ne scape de<br />
viclenie. Dumnezeu îşi măsoară disciplina pe care ne-o aplică după nevoia<br />
fiecăruia dintre noi; şi El face ca toate lucrurile să lucreze împreună spre binele<br />
nostru, chiar când pune lângă noi o persoană precum Laban – atâta timp cât nu ne<br />
împotrivim providenţei divine. Mulţi au învăţat sfinţirea prin căsătoria cu cineva<br />
asemeni lor: „Când fierul loveşte fiarul zboară scântei” (Proverbe 27:17) - dar se<br />
ascut ambele bucăţi de fier!<br />
Iacov în cele din urmă începe să culeagă ce a semănat. Toată viaţa i-a<br />
înşelat pe alţii, iar acuma se întoarce roata. După ceremonia nupţială, credea că s-a<br />
căsătorit cu Rahela, dar descoperă dimineaţa următoare că de fapt s-a căsătorit cu<br />
Lea! Şi-a găsit ac pentru cojocul său în Laban! Acum gusta şi el din amărăciunea<br />
care a provocat-o altora. Dumnezeu nu disciplinează fără un scop sau rost. El ştie<br />
ce doză are nevoie fiecare dintre noi, şi ne dă atât cât trebuie. Cu cei miloşi,<br />
Dumnezeu este milos; cu cei încăpăţânaţi, Dumnezeu este încăpăţânat (Psalmul<br />
18:25). El ştie cum să se poarte cu fiecare Iacov.<br />
Problemele lui Iacov nu era gata. După 14 ani de muncă grea, a obţinut-o<br />
pe Rahela doar ca să descopere că nu putea face copii. Dumnezeu şi-a arătat milă<br />
şi în cele din urmă i-a dat un copil cu ea, dar nici acest lucru nu-l schimbă pe<br />
Iacov. El încă nu se încrede pe deplin în Dumnezeu, şi complotează mai departe.
Următorul lui plan este să îl jefuiască pe Laban. Iacov era deştept. Cunoştea<br />
toate şmecheriile meseriei, şi ştia cum să ia cele mai bune oi ale lui Laban. Cât de<br />
mult a fost nevoit să aştepte Dumnezeu ca Iacov să se încreadă în El şi să-şi uite<br />
inteligenţa umană. Aceeaşi problemă o are Dumnezeu cu copiii lui şi în ziua de<br />
azi. El nu este impresionat de inteligenţa noastră. Dumnezeu aşteaptă să vedem<br />
nebunia acestor lucruri pământeşti, înainte să ne folosească în împlinirea voii Lui.<br />
Îl găsim pe Iacov pregătindu-şi fuga de Laban. El s-a săturat să trăiască cu<br />
socrul său şi vrea să plece. Dar când pleacă îşi dă seama că a sărit din tigaia cu ulei<br />
în foc. Primeşte vestea că Esau se apropie din faţă cu o oaste mare, iar Laban îl<br />
urmăreşte din spate. Cel care a încercat să scape de disciplina lui Dumnezeu îşi dă<br />
seama că nu e uşor. Dacă Iacov ar fi pus problema în mâinile lui Dumnezeu, El lar<br />
fi eliberat de la Laban în felul Său. Dar Iacov nu învăţase încă să se încreadă în<br />
Dumnezeu.<br />
Când se vede încolţit şi în pericol, Iacov începe să se roage. Imediat îi<br />
aminteşte lui Dumnezeu promisiunile pe care i le-a făcut la Betel (Geneza 32:9 -<br />
12). Dar rugăciunea nu e de ajuns. Trebuie să şi comploteze ceva pe lângă. Îi vine<br />
o idee strălucită prin care să scape o parte din averea lui – în caz că Dumnezeu îl<br />
dezamăgeşte. Cât de asemănător cu acei care vorbesc despre încrederea în<br />
Dumnezeu şi trăirea în credinţă, dar care au mereu o formă de siguranţă<br />
pământească în caz că Dumnezeu nu îşi face partea! Iacov era foarte mult asemeni<br />
nouă.<br />
De câte ori nu am văzut, aşa cum a văzut Iacov când s-a întâlnit cu Esau, că<br />
temerile noastre eu fost nefondate, că n-a fost nevoie să plănuim o scăpare şi să ne<br />
îngrijorăm şi să ne îndoim de Dumnezeu. Inima lui Esau era în mâinile lui<br />
Dumnezeu şi El putea s-o schimbe (cum scrie în Proverbe 21:1) după cum vroia.<br />
„Când sunt plăcute Domnului căile cuiva, îi face prieteni chiar şi pe vrăjmaşii<br />
lui.” (Proverbe 16:7). Dumnezeu i-a spus foarte clar lui Iacov că va avea grijă de<br />
el. Dar Iacov nu a crezut promisiunea lui Dumnezeu.<br />
Iacov a petrecut 20 de ani sub mustrările Domnului. Nu cunoaştem toate<br />
detaliile despre ce a îndurat Iacov - dar cu siguranţă nu i-a fost uşor. A fost greu şi<br />
din punct de vedere fizic – lucra şi dormea sub cerul deschis, expus la soare şi<br />
ploaie. Dar această disciplinare a fost necesară ca să îi zdrobească dependenţa de<br />
sine şi încrederea în sine. Doar după câţiva ani a putut Iacov să privească înapoi şi<br />
să vadă cum a lucrat Dumnezeu în viaţa lui. „Dar Dumnezeu ne pedepseşte pentru<br />
binele nostru, ca să ne facă părtaşi sfinţeniei Lui. Este adevărat că orice<br />
pedeapsă, deocamdată pare o pricină de întristare, şi nu de bucurie; dar mai pe<br />
urmă aduce celor ce au trecut prin şcoala ei, roada dătătoare de pace a<br />
neprihănirii.” (Evrei 12:10-11).<br />
Soarele răsare<br />
Am văzut soarele apunând peste viaţa lui Iacov şi cum întunericul din viaţa<br />
lui s-a adâncit în anii care au urmat. Iacov a fost un om normal ca şi noi. Şi
deasupra acestui om normal a răsărit într-o zi soarele. Dumnezeu s-a întâlnit cu el<br />
a doua oară şi l-a schimbat într-un „Israel” – un prinţ al lui Dumnezeu.<br />
Numai Dumnezeu ar fi putut vedea vreun bine într-un om nedrept ca Iacov,<br />
şi l-a urmărit cu răbdare, fără să renunţe la speranţă. Prin asta vedem harul şi<br />
măreţia lui Dumnezeu. Este un lucru grozav. În ciuda vieţii noastre centrate pe<br />
sine, Dumnezeu nu ne aruncă de la El. Are răbdare cu noi.<br />
Poate că unii nu cred în doctrina perseverenţei sfinţilor, dar trebuie să<br />
credem cu toţii în doctrina perseverenţei lui Dumnezeu. „Nu te voi lăsa până când<br />
nu voi fi făcut ceea ce am făgăduit” a fost promisiunea lui Dumnezeu la Betel – şi<br />
aceeaşi promisiune ne-o face nouă astăzi. Cât de minunat şi cât de umilitor este să<br />
ştim suferinţele prin care a trecut Dumnezeu în toate lucrările pe care la face în<br />
viaţa noastră. Dacă El nu ar fi atât de bun, nici unul dintre noi nu ar avea vreo<br />
şansă.<br />
La Peniel, Dumnezeu îi da lovitura de graţie lui Iacov. El l-a disciplinat şi la<br />
zdrobit pe Iacov de-a lungul ultimilor 20 de ani. Dar acum a venit vremea să îşi<br />
termine lucrarea cu o ultimă lovitura. Dacă Dumnezeu nu ar fi făcut acest lucru la<br />
Peniel, se poate să fi durat încă 20 de ani până să răsară soarele în viaţa lui Iacov.<br />
Dumnezeu cunoaşte cel mai bun timp când să ne doboare încrederea în sine odată<br />
pentru totdeauna.<br />
Binecuvântat de Dumnezeu<br />
Când în cele din urmă Dumnezeu l-a înfrânt pe Iacov, acesta a fost cu<br />
adevărat binecuvântat. Biblia spune: „Şi Dumnezeu l-a binecuvântat acolo.”<br />
(Geneza 32:39). Cuvântul „binecuvântare” este unul dintre cele mai folosite de<br />
către creştini mai ales în rugăciuni. Dar puţini înţeleg adevăratul sens al<br />
cuvântului.<br />
Ce este binecuvântarea? Care a fost binecuvântarea pe care a primit-o<br />
Iacov acolo? În versetul 28 este descrisă ca biruinţă, „ai luptat cu Dumnezeu şi cu<br />
oameni, şi ai fost biruitor”. Biruinţa aceasta este binecuvântarea de care avem cu<br />
toţii nevoie, şi pe care ar trebui să o căutam. Asta îşi doreşte Dumnezeu cu<br />
adevărat pentru fiecare dintre noi. Isus s-a referit la această binecuvântare când lea<br />
spus ucenicilor să aştepte în Ierusalim pentru promisiunea Tatălui. Isus a spus:<br />
„Ci voi veţi primi o putere, când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi” – puterea<br />
care dă biruinţă cu Dumnezeu şi cu oamenii. Această putere poate schimba orice<br />
Iacov într-un Israel. Aceasta putere a făcut să răsară soarele peste viaţa lui Petru şi<br />
a celorlalţi apostoli în ziua aceea în camera de sus în Ierusalim.<br />
Şi doar această biruinţă ne poate da răspunsuri în problema netrebniciei<br />
sinelui. Nu ajunge un proces de reformare sau hotărâri bune; nu depinde de noi.<br />
Este nevoie ca Duhul Sfânt să fie desăvârşit în noi, să ne călăuzească şi să ne<br />
conducă viaţa.<br />
Dar unde ne conduce Duhul Sfânt? Întotdeauna la cruce. Doar când<br />
suntem crucificaţi Hristos poate trăi desăvârşit în noi. Când Isus a fost botezat,
scufundat în apă – acceptând în mod simbolic moartea sinelui – atunci Duhul<br />
Sfânt a venit asupra Lui (Matei 3:16). Când Iacov a fost zdrobit, au venit<br />
binecuvântările. Doar după ce încrederea în sine a lui Moise a fost zdruncinată dea<br />
lungul a 40 de ani la cârma poporului, a fost el gata să conducă poporul Israel la<br />
izbăvire. Stânca a trebuit lovită înainte să curgă apă din ea. Izraeliţii au trebuit să<br />
treacă prin Iordan (simbolizând moartea şi îngroparea) înainte să intre în Canaan<br />
(simbolizând viaţa în plinătatea Duhului Sfânt). Gedeon şi armata lui au trebuit să<br />
spargă ulcioarele înainte ca lumina dinăuntru să fie vizibilă. Vasul cu alabastru a<br />
trebuit să fie spart înainte ca parfumul să umple casa. Aroganţa încrederii în sine a<br />
trebuit spulberată în viaţa lui Petru înainte ca el să se poată bucura de ziua<br />
Cinzecimii. Găsim toate aceste adevăruri în Scriptură.<br />
Ar fi foarte periculos dacă Dumnezeu ar da putere unui om care nu a fost<br />
zdrobit. Ar fi ca şi cum ai da un cuţit unui bebeluş de 6 luni, sau ca şi cum ai lucra<br />
la 20.000 de volţi fără protecţia necesară. Dumnezeu lucrează cu atenţie. El nu dă<br />
puterea Duhului Său acelora în care sinele nu a fost zdrobit. Şi chiar ia puterea de<br />
la omul care încetează să mai fie zdrobit.<br />
Iacov a fost acum binecuvântat de Dumnezeu însuşi. Mai devreme, Isaac şia<br />
pus mâinile peste Iacov şi l-a binecuvântat când acesta i-a adus vânatul (Geneza<br />
27:23). Dar acea binecuvântare nu a dus nici o schimbare în viaţa lui Iacov.<br />
Binecuvântarea adevărată a venit la Peniel. Iată lecţia care trebuie să o învăţăm noi<br />
astăzi. Niciun om nu poate să ne dea această binecuvântare. Un om – chiar şi un<br />
om sfânt ca şi Isaac – poate să-şi pună mâinile goale peste capetele noastre goale<br />
şi să se roage pentru noi. Totuşi putem să nu primim nimic. Numai Dumnezeu<br />
poate să ne umple de putere. Când Isaac şi-a pus mâinile peste Iacov, a urmat<br />
apusul soarelui peste viaţa lui. Dar când Dumnezeu l-a binecuvântat, soarele a<br />
răsărit! Puterea este a lui Dumnezeu, şi El este singurul care ne-o poate da.<br />
Scriptura spune: „Dumnezeu l-a binecuvântat acolo” (Geneza 32:29) –<br />
acolo, unde Iacov a îndeplinit anumite condiţii şi a ajuns la un anumit punct în<br />
viaţa lui. Au fost mai multe motive pentru care Dumnezeu l-a binecuvântat acolo<br />
la Peniel.<br />
Singur cu Dumnezeu<br />
În primul rând, Iacov a fost binecuvântat în locul unde a fost singur cu<br />
Dumnezeu. A trimis pe toţi de acolo şi a rămas singur (Geneza 32:24).<br />
Credincioşilor din secolul 20 le vine greu să petreacă timpul singuri cu Dumnezeu.<br />
Spiritul de viteză al acestei lumi ne-a cuprins pe mulţi dintre noi, şi suntem într-o<br />
stare de grabă continuă. Problema nu este în temperamentul nostru ci în cultura<br />
noastră. Priorităţile noastre nu sunt corecte.<br />
Isus a spus odată că singurul lucru de care are nevoie un credincios este să<br />
stea la picioarele Lui şi să asculte (Luca 10:42). Dar noi nu mai credem asta, aşa<br />
că suferim consecinţele dezastruoase a neascultării cuvintelor lui Isus. Dacă<br />
suntem tot timpul ocupaţi cu problemele noastre şi nu ştim ce înseamnă timpul în
singurătate cu Dumnezeu în post şi rugăciune, nu vom cunoaşte niciodată puterea<br />
şi binecuvântarea lui Dumnezeu – adevărata Lui putere (nu imitaţia ieftină despre<br />
care mulţi se laudă ca o au).<br />
Zdrobit de Dumnezeu<br />
În al doilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul in care a fost zdrobit complet.<br />
La Peniel, un Om s-a luptat cu Iacov. Dumnezeu s-a luptat cu Iacov timp de 20 de<br />
ani, dar Iacov a refuzat să-l asculte. Dumnezeu a încercat să-i arate că tot ceea ce<br />
el a atins a avut un rezultat negativ, în ciuda planurilor şi deşteptăciunii sale. Dar<br />
Iacov era încăpăţânat. În cele din urmă Dumnezeu l-a lovit pe Iacov în şold, astfel<br />
încât coapsa i-a fost dislocată (versetul 25). Coapsa este cea mai puternică parte a<br />
trupului, şi aceea a fost partea în care Dumnezeu a dat.<br />
Punctele puternice în viaţa noastră sunt cele pe care Dumnezeu încearcă să<br />
le zdrobească. Simon Petru a crezut la un moment dar că punctul său puternic din<br />
punct de vedere spiritual este curajul. Chiar dacă toţi s-ar fi lepădat de Isus el nu<br />
avea să o facă niciodată. Aşa că Dumnezeu a trebuit să-l zdrobească în acel punct.<br />
Petru s-a lepădat de Domnul înaintea tuturor celorlalţi, şi nu doar o dată, ci de trei<br />
ori, şi asta doar în faţa întrebărilor unei tinere slujitoare! A fost de ajuns ca să-l<br />
zdrobească pe Petru. Pe plan fizic, punctul forte al lui Petru a fost pescuitul. Aşa<br />
că Dumnezeu l-a lovit şi acolo. Petru pescuieşte toată noaptea şi nu prinde nimic.<br />
Asta nu se întâmplă o dată ci de două ori (Luca 5:5; Ioan 21:3). Dumnezeu l-a<br />
zdrobit în punctele sale cele mai puternice ca să-l înveţe incapacitatea sa de a-L<br />
sluji pe Dumnezeu.<br />
A fost nevoie de 3 ani jumătate ca apostolii să înveţe că fără Isus nu puteau face<br />
nimic. Pentru unii dintre noi durează şi mai mult. Dar numai în măsura în care<br />
cunoaştem adevărul acelor cuvinte, putem cunoaşte şi trăi puterea lui Dumnezeu.<br />
După ce Petru a fost lovit în cele mai puternice puncte, atunci a fost gata de ziua<br />
Cinzecimii.<br />
Punctul puternic al lui Moise a constat în puterea lui de a conduce,<br />
elocvenţa şi pregătirea lui în cele mai bune academii din Egipt. A crezut că este<br />
foarte calificat să fie conducătorul Izraeliţilor (Fapte 7:25). Dar Dumnezeu nu i -a<br />
stat alături până după 40 de ani, când, zdrobit în punctul său forte, Moise îi spune<br />
lui Dumnezeu: „Doamne, eu nu sunt cel mai bun pentru această lucrare... nu sunt<br />
un bun vorbitor... trimite pe altcineva în locul meu” ( Exodul 3:11; 4:10,13). Apoi<br />
Dumnezeu l-a ridicat şi l-a folosit în mod măreţ. Dumnezeu trebuie să aştepte până<br />
ce încrederea noastră în propriile puteri şi dependenţa de sine sunt făcute cioburi,<br />
iar noi suntem frânţi şi nu ne mai lăudăm cu calităţile noastre. Atunci ni se pune la<br />
dispoziţie pe deplin.
Foamea după Dumnezeu<br />
În al treilea rând, Iacov a fost binecuvântat în locul unde a fost hotărât şi<br />
înfometat pentru Dumnezeu. „Nu Te voi lăsa să pleci până nu mă vei<br />
binecuvânta.” (Geneza 32:26). Dumnezeu a aşteptat vreme de 20 de ani ca să audă<br />
cuvintele acestea din gura lui Iacov. Iacov, care în viaţa lui a apucat dreptul de<br />
întâi născut, a avut femei, bani şi avere, acum renunţă la toate şi îl apucă pe<br />
Dumnezeu. Aici a vrut Dumnezeu să-l aducă pe Iacov. Cred că inima lui<br />
Dumnezeu a fost plină de bucurie când l-a văzut pe Iacov renunţând la toate<br />
lucrurile acestei lumi şi tânjind după Dumnezeu şi binecuvântarea Lui. Ni se spune<br />
în Osea 12:4 că Iacov a plâns şi a tânjit după o binecuvântare în noaptea aceea la<br />
Peniel. Ce schimbare în viaţa lui în acea noapte faţă de viaţa pe care o trăise<br />
înainte. Lucrarea pe care a făcut-o Dumnezeu în viaţa lui a adus în sfârşit rod!<br />
Înainte ca Dumnezeu să-l binecuvânteze pe Iacov pe deplin, i-a testat<br />
determinarea. Îngerul I-a spus: „Dă-mi drumul”, încercând să vadă dacă Iacov era<br />
satisfăcut cu ce primise sau dacă dorea mai mult. Aşa cum Ilie a făcut cu Elisei,<br />
când i-a spus: „Dă-mi drumul” din nou şi din nou, dar Elisei a refuzat să plece – şi<br />
astfel a primit a porţie dublă din duhul lui Elisei (2 Împăraţi 2). Isus în acelaşi fel a<br />
testat pe cei doi apostoli pe drumul spre Emaus (Luca 24:15-31). Când au ajuns la<br />
casa lor, Isus s-a prefăcut că merge mai departe. Dar cei doi ucenici n-au vrut să-L<br />
lase să plece – şi în schimbul determinării lor au primit o binecuvântare mare.<br />
Dumnezeu ne testează şi pe noi. El nu poate binecuvânta pe deplin un om<br />
până când acel om nu este determinat să aibă parte de tot ce are Dumnezeu mai<br />
bun pregătit pentru el. Trebuie să fim însetaţi asemeni lui Iacov şi să spunem:<br />
„Doamne, viaţa de credinţă este mai mult decât ce am simţit eu până acum. Nu<br />
sunt mulţumit. Vreau plinătatea lucrării Tale cu orice preţ”! Când ajungem la acel<br />
punct, suntem foarte aproape de plinătatea binecuvântărilor lui Dumnezeu.<br />
Observaţi în incidentul de la Peniel, că Iacov în momentul de slăbiciune<br />
(după ce i-a fost dislocată coapsa) a spus: „Nu te voi lăsa, Doamne”. Dumnezeu<br />
putea pleca cu uşurinţă, dar n-a făcut-o. Când omul este cel mai slab în el<br />
însuşi, atunci are cea mai mare putere în Dumnezeu. Apostolul Pavel spune: „Deci<br />
mă voi lăuda mult mai bucuros cu slăbiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos<br />
să rămână în mine... căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:9-10).<br />
Puterea lui Dumnezeu se vede cel mai bine în slăbiciunea omului.<br />
În momentul când Iacov este înfrânt, zdrobit şi slab, Dumnezeu îi spune „Ai<br />
fost biruitor”. În mod normal Dumnezeu ar fi trebuit să-i spună: „Ai pierdut”. Dar<br />
nu, Dumnezeu îi spune: „ai luptat cu Dumnezeu şi cu oameni, şi ai fost biruitor”<br />
(v. 28). Avem biruinţă când Dumnezeu ne zdrobeşte şi ne ia toată puterea şi<br />
încrederea în sine – versurile unei cântări spun: „Fă-mă prizonier Doamne, pentru<br />
că atunci voi fi liber cu adevărat”. Iată paradoxul vieţii creştine.<br />
Cea mai bună înfăţişare a unui om slab, este imaginea omului care atârnă<br />
pe cruce neajutorat. Bătut şi scuipat, pus pe cruce, Hristos a murit ca un om slab şi<br />
la capătul puterilor. Dar acolo s-a văzut puterea lui Dumnezeu la lucru prin
victoria asupra diavolului şi iertarea oamenilor (Evrei 2:14; Coloseni 2:14,15).<br />
„Hristos cel răstignit ... este puterea şi înţelepciunea lui Dumnezeu”, le scrie Pavel<br />
Corintenilor: „În adevăr El a fost răstignit prin slăbiciune; dar trăieşte prin<br />
puterea lui Dumnezeu. Tot astfel şi noi suntem slabi în El, dar, prin puterea lui<br />
Dumnezeu, vom fi plini de viaţă cu El faţă de voi.” (1 Corinteni 1:23, 24; 2<br />
Corinteni 13:4). Creştinii din Corint au crezut greşit că darul vorbirii în limbi<br />
înseamnă că ai primit puterea lui Dumnezeu, aşa că Pavel le corectează greşeala.<br />
Parafrazat, el le spune: „Fraţilor, puterea lui Dumnezeu nu este evidentă prin<br />
vorbirea în limbi. Slava Domnului dacă aveţi acest dar. Însă nu gândiţi greşit.<br />
Puterea lui Dumnezeu se manifestă numai în şi prin cruce. Doar în slăbiciunea<br />
umană se vede puterea lui Dumnezeu.”<br />
Îmi aduc aminte că am auzit odată un slujitor al lui Dumnezeu spunând că<br />
Dumnezeu i-a arătat secretul puterii spirituale. El îl căutase de multă vreme să<br />
primească de la Dumnezeu o manifestare spectaculoasă a puterii Sale. După multă<br />
vreme, Domnul l-a întrebat: „Cum ai primit iertare pentru păcatele tale?” El a<br />
răspuns: „Am recunoscut că sunt cel mai mare păcătos şi Tu m-ai iertat fără nici o<br />
plată”. Apoi Domnul i-a spus: „Atunci recunoaşte că eşti cel mai slab om de pe<br />
pământ, şi vei avea parte de puterea Mea”. Din ziua aceea a început să simtă<br />
puterea lui Dumnezeu crescând în viaţa lui.<br />
Calea crucii este calea puterii. În măsura în care umblăm pe această cale,<br />
Dumnezeu ne va da puterea Sa, şi oamenii din jurul nostru vor fi binecuvântaţi<br />
prin viaţa şi slujirea noastră. Doar când cele 5 pâini sunt frânte, nu mai devreme,<br />
va fi hrănită mulţimea de oameni.<br />
Sincer cu Dumnezeu<br />
În cele din urmă, Iacov este binecuvântat în locul unde a fost sincer cu<br />
Dumnezeu. Dumnezeu îl întreabă: „Cum te numeşti?” Cu 20 de ani în urmă când<br />
tatăl său i-a pus aceeaşi întrebare Iacov a minţit şi a răspuns: „Eu sunt Esau”<br />
(Geneza 27:19). Dar acum el este sincer. „Doamne eu sunt Iacov” – sau, în alte<br />
cuvinte: „Doamne eu sunt unul care a luat, a înşelat şi s-a târguit”. Nu mai era<br />
nici o urmă de vicleşug în Iacov. Aşa că Dumnezeu l-a putut binecuvânta.<br />
După ani de zile, Natanael stă în faţa lui Isus, iar Isus zice „Iată cu<br />
adevărat un Israelit, în care nu este vicleşug.” (Ioan 1:47). Asta aşteaptă<br />
Dumnezeu să vadă în noi. Doar atunci ne poate umple cu puterea Lui.<br />
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Iacov când acesta a fost sincer, când n-a mai<br />
vrut să se prefacă, când a mărturisit: „Doamne sunt un ipocrit. În viaţa mea este<br />
numai ruşine şi prefăcătorie.” E nevoie de zdrobire adevărată pentru ca un bărbat<br />
să recunoască cu adevărat aceste lucruri din adâncul inimii. Mulţi lideri creştini<br />
spun asemenea cuvinte cu o smerenie prefăcuta – ca să-şi facă o reputaţie de<br />
oameni smeriţi. La Iacov nu a fost nici o prefăcătorie. Sinceritatea lui a venit dintro<br />
inimă zdrobită. Există multă prefăcătorie în inimile noastre. Dumnezeu să aibă<br />
milă de noi pentru fiecare dată când ne prefacem că suntem sfinţi. Să preţuim
sinceritatea şi deschiderea din toata inima, şi atunci nu vom vedea sfârşitul<br />
binecuvântărilor lui Dumnezeu în viaţa noastră.<br />
Soarele care răsare<br />
Iacov a fost zdrobit şi astfel a devenit Israel. Soarele a răsărit în viaţa lui. Asta nu<br />
înseamnă că Iacov a devenit perfect. Nu există nici o experienţă care garantează<br />
perfecţiunea pentru totdeauna. Dumnezeu a trebuit să continue disciplinarea lui,<br />
pentru că mai avea multe de învăţat. În Geneza 33 şi 34 aflăm despre câteva din<br />
scăpările şi neascultările lui Iacov.<br />
Dar soarele a răsărit peste viaţa lui şi el a intrat într-un nou plan spiritual.<br />
Lumina trebuia să continue să crească în strălucire, dar asta vine mai departe pe<br />
măsură ce soarele se ridică până la poziţia de la mijlocul zilei. Biblia spune „Dar<br />
cărarea celor neprihăniţi este ca lumina strălucitoare, a cărei strălucire merge<br />
mereu crescând până la miezul zilei.” (Proverbe 4:18).<br />
Aşa a fost cu Iacov, aşa trebuie să fie şi cu noi. Dacă ne supunem lucrării<br />
lui Dumnezeu din viaţa noastră, aşa cum a făcut Iacov în cele din urmă, lumina lui<br />
Dumnezeu va creşte în continuu în noi. Şi pe măsură ce creşte lumina, umbra<br />
sinelui va continua să descrească până când soarele va ajunge deasupra (când<br />
Hristos se va întoarce), şi atunci umbrele vor dispărea în totalitate şi Hristos va fi<br />
totul pentru noi.<br />
Care a fost mărturia lui Iacov despre ce i s-a întâmplat la Peniel? El n-a<br />
spus oamenilor că în ziua aceea a primit o a doua binecuvântare, şi nu s-a lăudat<br />
cu nimic din ce s-a întâmplat atunci. Mărturia lui a fost puţin diferită. În Evrei 11,<br />
vedem un fragment din mărturia lui Iacov. Acolo vedem câteva din lucrurile pe<br />
care câţiva dintre oamenii cu mare credinţa din Vechiul Testament le-au făcut – au<br />
închis gura leilor, au înviat morţii, etc. Numele lui Iacov apare pe lista aceea – şi<br />
ce credeţi că scrie în dreptul său? „S-a închinat, rezemat pe vârful toiagului său.”<br />
(versetul 21). Pare un lucru micuţ ca să fie inclus într-un capitol plin de lucruri<br />
măreţe.<br />
Ceea ce a făcut Iacov nu pare spectaculos. Dar a fost. Poate chiar a fost mai<br />
măreţ decât celelalte minuni scrise acolo. Toiagul a devenit un lucru necesar în<br />
viaţa lui Iacov din cauza coapsei dislocate în lupta de la Peniel. Rezemat pe<br />
toiagul său, avea să-şi amintească întotdeauna minunea pe care Dumnezeu a făcuto<br />
în viaţa lui prin zdrobirea sinelui său încăpăţânat. Rezemarea lui pe toiag<br />
simboliza pentru el cât de slab era, şi cât de mult depindea de Dumnezeu. Acum<br />
era un om zdrobit care se închina lui Dumnezeu. Se bucura în slăbiciunea şi<br />
handicapul său – şi asta a fost mărturia lui zilnică. La fel s-a întâmplat şi cu<br />
apostolul Pavel. La fel a fost şi cu mulţi bărbaţi şi femei măreţi, de-a lungul<br />
vremurilor. S-au bucurat în limitările lor, şi nu în realizările lor. Ce lecţie grozavă<br />
pentru creştinii din secolul 20 mândri şi încrezuţi!<br />
Către sfârşitul vieţii, îl vedem pe Iacov în postura de prooroc. El<br />
prooroceşte cu privire la viitorul urmaşilor săi (Geneza 49). Doar un om care este
sub mâna lui Dumnezeu şi supus disciplinei sale Divine are calificarea să poată fi<br />
prooroc. Iacov a învăţat din experienţele lui. El nu era un înţelept cu diplomă de<br />
seminar. El a trecut prin testare şi s-a calificat în Universitatea lui Dumnezeu. El<br />
cunoştea sfaturile tainice ale lui Dumnezeu. Cu adevărat a fost un prinţ al lui<br />
Dumnezeu. Cât de minunat este să fie Dumnezeu la lucru în viaţa ta. Câtă roadă<br />
aduce munca Lui!<br />
Observaţi în cele din urmă un cuvânt de încurajare pe care îl găsim în<br />
Biblie. Dumnezeu se numeşte „Dumnezeul lui Avraam, Isaac si Iacov (nu Israel, ci<br />
Iacov)”. Ce minunat! El este Dumnezeul lui Iacov. Şi-a legat numele cu numele<br />
lui Iacov, cel care ia de la alţii şi înşeală. Ce încurajare pentru noi. Dumnezeul<br />
nostru este Dumnezeul bărbatului cu o personalitate încurcată şi a femeii cu un<br />
temperament dificil. Ce mult înseamnă pentru noi cuvintele psalmistului:<br />
„Dumnezeul lui Iacov este adăpostul nostru” (Psalmul 46:7,11). El nu este numai<br />
Domnul Domnilor, dar este şi Dumnezeul lui Iacov. Slăvit să fie Numele Său!<br />
Ceeac ce Dumnezeu începe în noi, El duce la bun sfârşit. La fel de perfectă<br />
ca şi lucrarea Tatălui în creaţie, la fel de perfectă ca şi lucrarea Fiului în<br />
răscumpărarea noastră, va fi şi lucrarea Duhului Sfânt în sfinţirea noastră.<br />
Dumnezeu este credincios.<br />
„Sunt încredinţat că Acela care a început în voi această bună lucrare, o va<br />
isprăvi până în ziua lui Isus Hristos.” (Filipeni 1:6). El îşi va duce la capăt<br />
lucrarea în noi, tot aşa cum şi-a dus la capăt lucrarea în viaţa lui Iacov. Însă trebuie<br />
ca noi să răspundem precum Iacov la Peniel. Dacă totuşi nu cooperăm cu El, ci îi<br />
oprim lucrarea în noi, în cele din urmă vom sta înaintea lui cu tragedia unei vieţi<br />
pierdute, fără rod. Dumnezeu vrea să fim roditori, dar nu ne va obliga niciodată. El<br />
vrea să ne facă părtaşi cu Hristos, dar nu ne va încălca libera voinţă.<br />
Calea spre o viaţă centrată pe Isus este pe la cruce – prin zdrobirea pe<br />
cruce. Câtă putere este eliberată când un atom este zdrobit! Câtă putere se poate<br />
elibera când un copil al lui Dumnezeu este zdrobit în Mâna lui Dumnezeu!<br />
Fie ca Dumnezeu să ne înveţe această lecţie şi să o scrie adânc în inimile<br />
noastre.
Capitolul 3<br />
CALEA CĂTRE O VIAŢA CA A LUI HRISTOS<br />
( II. ): Să fii golit<br />
Calea crucii implică nu doar să fii zdrobit, ci şi să fii golit.<br />
„Nu mai trăiesc eu”, spune Pavel. El s-a lăsat golit de „eu”, ca Hristos să<br />
poată trăi şi domni în el. Chiar şi Isus s-a golit când a venit de la Tronul lui<br />
Dumnezeu la adâncimile crucii (Filipeni 2:5-8). Crucea va însemna acelaşi lucru<br />
pentru noi ca si pentru Pavel şi Isus.<br />
Ne vom uita mai departe la viaţa lui Avraam, ca să vedem ce însemna să fii<br />
golit cu adevărat. În Iacob 2:23 Avraam este numit „prietenul lui Dumnezeu”. El a<br />
fost tipul de om care în vremea Noului Testament avea să fie numit prieten al lui<br />
Dumnezeu. Isus le-a spus apostolilor: „Voi sunteţi prietenii Mei, dacă faceţi ce vă<br />
poruncesc Eu. Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul<br />
său; ci v-am numit prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut tot ce am auzit de la<br />
Tatăl Meu.” ( Ioan 15:14,15).<br />
În contextul Noului Testament suntem chemaţi să fim nu numai slujitorii<br />
lui Dumnezeu, ci prietenii Lui – să intrăm în sfatul Său şi să înţelegem secretele<br />
ascunse ale Cuvântului Său. Avraam a fost unul dintre prietenii lui Dumnezeu.<br />
Dumnezeu i-a împărtăşit din secretele Sale (Geneza 18:17-19).<br />
Dumnezeu l-a binecuvântat pe Avraam în mod miraculos. Şi noi aflăm din<br />
Cuvânt că putem fi „binecuvântaţi împreună cu Avraam” (Galateni 3:9). Cum l-a<br />
binecuvântat Dumnezeu pe Avraam? Promisiunea lui faţă de Avraam a fost: „Te<br />
voi binecuvânta” (Geneza 12:2). Am văzut în capitolul anterior ce înseamnă să fii<br />
binecuvântat de Dumnezeu. Dar promisiunea lui Dumnezeu faţă de Avraam nu se<br />
termină cu „Te voi binecuvânta”. El continuă şi spune „şi tu vei fi o binecuvântare<br />
pentru alţii”. Acesta a fost scopul deplin al lui Dumnezeu cu Avraam şi la fel este<br />
scopul Său pentru noi astăzi. Noi nu suntem doar binecuvântaţi, şi suntem căi prin<br />
care Dumnezeu comunica binecuvântările sale altora.<br />
Galateni 3:14 spune foarte clar că binecuvântarea lui Avraam pentru noi<br />
astăzi este legată de darul Duhului Sfânt. Duhul Sfânt este cel care ne da viaţa din<br />
abundenţă a lui Hristos, iar prin noi o dă şi altora.<br />
În Iacob 2:21-23, unde Avraam este numit prietenul lui Dumnezeu, sunt<br />
menţionate două episoade din viaţa lui:<br />
a) Faptul ca l-a crezut pe Dumnezeu când acesta i-a spus ca va avea un copil (v. 23 cu<br />
referinţă la Geneza 15:6)<br />
b) Faptul că a fost gata să-l aducă pe Isaac ca jertfă când i-a cerut Dumnezeu să facă<br />
asta (v. 21 cu referinţă la Geneza 22)<br />
Aceste două episoade descrise în Geneza 15 şi 22 sunt aduse împreună de<br />
Iacov când acesta vorbeşte despre Avraam, prietenul lui Dumnezeu. Aceste două<br />
capitole din Geneza descriu două perioade importante în viaţa lui Avraam. Mai
mult în aceste două capitole importante găsim pentru prima dată în Biblie<br />
cuvintele „credinţă” (Geneza 15:6) şi „închinare” (Geneza 22:5).<br />
De vreme ce toată Scriptura este inspirată de Dumnezeu, trebuie să găsim o<br />
importanţă în folosirea pentru prima dată în Scriptură a acestor două cuvinte<br />
importante. Aceste două pasaje ne vor învăţa multe lucruri despre credinţă şi<br />
închinare.<br />
Aceste două lecţii au trebuit să fie învăţate de Avraam – ce înseamnă să<br />
crezi în Dumnezeu, şi ce înseamnă să te închini Lui. Aceste două lecţii le putem<br />
învăţa doar dacă acceptam crucea ca o unealtă în golirea sinelui.<br />
Încrederea în Dumnezeu<br />
Avraam a trebuit să înveţe că încrederea în Dumnezeu înseamnă nu doar<br />
credinţa intelectuală, ci şi golirea dependenţei de sine.<br />
În Geneza 15 (unde apare cuvântul „ credinţă” în versetul 6) paragraful<br />
începe cu cuvintele: „După aceste întâmplări...” (v 1). În capitolul precedent la<br />
care se referă acest verset, indică faptul că a fost o vreme foarte triumfătoare în<br />
viaţa lui Avraam. Cu doar 318 slujitori a reuşit să învingă armatele a 4 împăraţi. Şi<br />
apoi, după toate acestea, Avraam se poartă într-o maniera nobilă cu împăratul<br />
Sodomei refuzând să accepte vreo răsplată pentru eforturile sale. Dumnezeu l-a<br />
ajutat miraculos în ambele situaţii. În acel moment de biruinţă ar fi fost foarte uşor<br />
să se simtă încrezător în sine.<br />
Tot în acea vreme Dumnezeu i-a vorbit lui Avraam şi i-a promis un fiu. Nu<br />
doar atât, dar i-a spus că prin acel fiu sămânţa lui va fi înmulţită ca stelele cerului.<br />
Părea aproape imposibil dar Avraam s-a încrezut în Domnul (geneza 15:6).<br />
Cuvântul ebraic pentru credinţă este „aman”, cuvânt care este folosit la sfârşitul<br />
rugăciunilor: „Amin”. Înseamnă „Aşa să fie”. Când Dumnezeu i-a spus lui<br />
Avraam că va avea un fiu, răspunsul lui a fost „Amin”, cu alte cuvinte,<br />
„Doamne nu ştiu cum se va întâmpla asta. Dar pentru că tu ai promis, cred că<br />
aşa va fi”.<br />
Promisiunea lui Dumnezeu părea greu de împlinit din cauza că Sarai era stearpă.<br />
Dar mai era speranţă deoarece Avraam mai putea încă avea copii. Aşa că era o<br />
mica speranţă. Cu alte cuvinte, promisiunea nu era chiar imposibilă, dar era grea.<br />
În ajutorul lui Dumnezeu<br />
După ce Avraam a auzit promisiunea lui Dumnezeu, probabil ca s-a gândit<br />
„Probabil că Dumnezeu are nevoie de puţin ajutor, de vreme ce Sarai e stearpă”.<br />
Aşa că s-a grăbit să accepte sugestia Sarei de a fi împreună cu Agar, slujitoarea ei.<br />
El a avut o bună intenţie, de a-L ajuta pe Dumnezeu. El s-a gândit că Dumnezeu<br />
nu are soluţii pentru problema lui, care din punct de vedere omenesc era imposibil<br />
de rezolvat. Era în joc reputaţia lui Dumnezeu. Pentru ca să-L scoată pe<br />
Dumnezeu din încurcătură, Avraam a intrat la Agar, şi astfel s-a născut Ismael.
Dar Dumnezeu nu l-a acceptat pe Ismael, pentru că el a fost rezultatul efortului<br />
uman.<br />
O mare parte din motivaţia pentru slujirea creştină în zilele noastre vine din<br />
aceeaşi raţiune trupească pe care a folosit-o Avraam. Mulţi credincioşi cred că<br />
Dumnezeu se bazează pe eforturile lor, şi dacă ei îl dezamăgesc, planurile Lui nu<br />
se vor duce la îndeplinire! Se pare că lucrurile nu au mers aşa cum a plănuit<br />
Dumnezeu şi El este acuma în strâmtorare. În ziua de astăzi se aud multe mesaje<br />
care spun că Dumnezeu este acum la capătul puterilor, şi că are nevoie cu<br />
disperare de ajutorul nostru!<br />
Fără îndoială Dumnezeu foloseşte oamenii ca să-si ducă la îndeplinire<br />
planurile. El a acceptat de bună voie limitarea aceasta, pentru că vrea ca noi să<br />
avem parte de privilegiul de a coopera cu El în lucrarea Lui. Dar asta în nici un caz<br />
nu înseamnă că dacă suntem neascultători faţă de El, lucrarea Lui va rămâne<br />
neterminată. Nu. El este suveran. Noi îl putem sluji pe Isus, dar dacă nu o facem,<br />
El va trece pe lângă noi şi va da altcuiva sarcinile noastre – şi noi vom rata ocazia<br />
de a fi colaboratori cu Dumnezeu în lucrarea Lui. Oamenii nehotărâţi nu vor<br />
încurca sau încetini planul lui Dumnezeu.<br />
Dumnezeu îşi poate duce la îndeplinire scopurile şi planurile foarte bine şi<br />
fără ajutorul nostru. Trebuie să recunoaştem acest lucru. Dacă slujirea noastră îşi<br />
are originea în gândirea că noi îl ajutam pe Dumnezeu să iasă dintr-o<br />
încurcătură, rezultatele vor fi doar „Ismaeli”. Slujirea care îşi are rădăcina în<br />
energia omenească, înţelepciunea trupească, abilităţile umane şi talente naturale<br />
(chiar şi cele mai bune) este inadmisibilă înaintea lui Dumnezeu. Ismael poate fi<br />
înţelept şi impresionant. Avraam poate chiar încerca să-i spună lui Dumnezeu: „Să<br />
trăiască Ismael înaintea Ta!” (Geneza 17:18). Dar răspunsul lui Dumnezeu este<br />
„Nu. El a fost născut prin puterea ta, Avraam. Aşa că nu pot să-l accept oricât de<br />
bun ar fi.”<br />
La fel şi cu slujirea care îşi are originea în sine. Dumnezeu nu a acceptat-o<br />
niciodată, şi nici astăzi nu o acceptă! Dacă este vreo explicaţie omenească pentru<br />
slujirea noastră – este doar rezultatul învăţăturilor teologice şi a minţilor noastre<br />
înţelepte, ca să avem acces la bani şi să avem suport financiar în slujirea noastră –<br />
atunci oricât de impresionantă ar fi ea în ochii oamenilor, va arde în flăcări în ziua<br />
încercării, asemenea paielor. Ziua aceea va scoate la iveala multitudinea de<br />
„Ismaeli” care nu au fost goliţi de dependenţa fata de sine. Singura lucrare care va<br />
conta pentru veşnicie este aceea făcută în smerenie prin puterea Duhului Sfânt. Fie<br />
ca Dumnezeu să ne ajute să învăţăm aceasta lecţie acum, ca să nu avem regrete la<br />
scaunul de judecata al lui Hristos.<br />
Faptele credinţei<br />
Viaţa centrată pe sine este subtilă şi înşelătoare, reuşeşte să intre chiar şi în locaşul<br />
Domnului şi încearcă să-l slujească acolo. Trebuie să fim atenţi – trebuie să punem<br />
sinele la moarte chiar şi când încearcă să-L slujească pe Dumnezeu.
Slujirea Domnului trebuie să fie o slujire credincioasă – care îşi are<br />
originea în dependenţa omului de Dumnezeu. Aşa că nu contează cât de eficientă<br />
pare slujirea noastră în ochii oamenilor sau chiar în ochii noştri. Întrebarea<br />
importantă este dacă slujirea noastră este rezultatul lucrării Duhului Sfânt, sau a<br />
noastre. Pe Dumnezeu nu-l interesează cât de mult ai făcut, ci prin a cui putere ai<br />
lucrat. Lucrarea a fost făcută prin puterea banilor şi abilitatea minţii, sau prin<br />
puterea Duhului Sfânt? Acesta este adevăratul test al lucrării spirituale, al slujirii<br />
în credinţă. Cu alte cuvinte, pe Dumnezeu îl interesează calitatea nu cantitatea.<br />
Adevărata lucrarea a lui Dumnezeu continua şi astăzi şi la fel ca în vechime, este<br />
făcută nu prin puterea oamenilor, ci prin puterea Duhului Sfânt (Zaharia 4:6). De<br />
multe ori uitam acest adevăr.<br />
Extrema omului – oportunitatea lui Dumnezeu<br />
Isaac, spre deosebire de Ismael, nu a fost rezultatul puterii lui Avraam.<br />
Avraam îşi pierduse deja capacitatea de a avea copii. (În Romani 4:19 ni se spune<br />
că nu doar pântecele lui Sarai era „mort” ci şi trupul lui Avraam.) Isaac s-a născut<br />
prin puterea pe care i-a dat-o Dumnezeu lui Avraam. Tipul acesta de lucrări<br />
durează o veşnicie. Un „Isaac” face cât o mie de „Ismaeli”. Avraam a putut să-l<br />
ţină o vreme pe Ismael, dar la un moment dat Dumnezeu îi cere lui Avraam să îl<br />
alunge (Geneza 21:10 -14). Toţi „Ismaelii” vor fi alungaţi într-o bună zi. Doar<br />
Isaac a putut rămâne cu Avraam. Aici este o lecţie spirituală. Numai slujirea care<br />
a fost rezultat lucrării lui Dumnezeu în noi va rămâne o veşnicie. Restul va arde.<br />
Poate aţi auzit zicala: „Doar o viaţă, curând va trece; doar ce-ai făcut pentru<br />
Hristos va rămâne”. Doar ceea ce este „din El, prin El şi pentru El” (Romani<br />
11:36) va rămâne pentru veşnicie. (vezi cartea mea Living as Jesus Lived pentru o<br />
expunere mai amănunţită pe acest subiect).<br />
Pavel a trăit şi a lucrat cum a vrut Dumnezeu să trăiască şi să lucreze<br />
(Galateni 2:20; Coloseni 1:29). Din acest motiv viaţa şi slujirea lui au fost atât de<br />
roditoare. El a trăit şi a lucrat prin credinţă.<br />
În Geneza 16:16 citim că Avraam a fost în vârstă de 86 de ani când Agar l-a<br />
avut pe Ismael. În versetul următor (Geneza 17:1) aflam că Avraam era în vârstă<br />
de 99 ani când Dumnezeu i se arată din nou. Observam aici o diferenţă de 13 ani.<br />
Aceia au fost anii în care Dumnezeu a aşteptat ca Avraam să devină impotent.<br />
Dumnezeu nu şi-a putut împlini promisiunea până când Avraam nu a ajuns<br />
impotent. Aşa procedează Dumnezeu cu toţi slujitorii Săi. Nu poate lucra prin ei<br />
până ce ei nu-şi recunosc neputinţa. Şi în multe cazuri, El trebuie să aştepte mulţi<br />
ani.<br />
Avraam trebuia să înveţe ce înseamnă să te încrezi cu adevărat în<br />
Dumnezeu. Trebuia să înveţe că numai atunci când va deveni neputincios, va<br />
putea să-şi trăiască cu adevărat credinţa. În Romani 4:19-21 citim că Avraam,<br />
chiar dacă ştia ca trupul său era neputincios să mai aibă copii, lucrul acesta nu l-a
deranjat. El era puternic în credinţă şi îl slăvea pe Dumnezeu prin faptul că credea<br />
în puterea lui Dumnezeu de a-şi duce la îndeplinire promisiunea. El nu s-a îndoit<br />
în credinţa lui, pentru cât a stat drept pe stanca promisiunii lui Dumnezeu. Dar<br />
când a putut Avraam să arate o asemenea credinţă? Doar când a ajuns la capăt cu<br />
orice încredere în puterile lui. Nici noi nu putem da dovadă de o asemenea<br />
credinţă până când nu ajungem în starea de neajutoraţi. Aceasta este calea lui<br />
Dumnezeu, pentru ca nimic lumesc să nu se poată glorifica în prezenţa Lui.<br />
Asta nu înseamnă că noi nu trebuie să facem nimic. Dumnezeu nu vrea să<br />
ajungem într-o stare de inactivitate. Asta ar însemna să fim cealaltă extremă.<br />
Dumnezeu îl foloseşte pe Avraam ca să-l facă pe Isaac. Dumnezeu nu a făcut totul<br />
singur, pentru că Isaac nu s-ar fi putut naşte dacă Avraam nu şi-ar fi făcut partea.<br />
Dar a fost o mare diferenţă între naşterea lui Ismael şi naşterea lui Isaac. In ambele<br />
cazuri Avraam a fost tatăl. Dar în primul caz, a depins de puterea lui proprie; în al<br />
doilea caz, a depins doar de puterea lui Dumnezeu. Asta a fost singura diferenţă –<br />
dar ce diferenţă vitala!<br />
Fără încredere în firea pământească<br />
La sfârşitul a 13 ani de aşteptare, când Dumnezeu i s-a arătat lui Avraam, ia<br />
dat legământul tăierii împrejur (geneza 17:11). Tăierea împrejur presupunea<br />
tăierea şi lepădarea de carne. Circumcizia a stat drept simbol al renunţării la orice<br />
încredere în sine – după cum explica Pavel în Filipeni 3:3 :”Căci cei tăiaţi<br />
împrejur suntem noi... cari nu ne punem încrederea în lucrurile pământeşti.”<br />
Observaţi că în acelaşi an în care Avraam a ascultat de Dumnezeu şi s-a tăiat<br />
împrejur, Isaac a fost conceput (Geneza 17:1; 21:5). De aici putem învăţa o lecţie<br />
importantă. Dumnezeu aşteaptă până când nu ne mai punem încrederea în<br />
abilităţile noastre. Când ajungem în punctul în care realizăm că este imposibil să-l<br />
slujim şi să-l mulţumim pe Dumnezeu prin propria putere, când ne încredem în El<br />
ca să lucreze prin noi, atunci El ne primeşte şi face o lucrare veşnică prin noi. La<br />
vârsta de 85 de ani, naşterea unui copil i s-a părut dificilă lui Avraam. Când a<br />
ajuns la vârsta de 99 de ani şi neputincios, deja ceea ce fusese dificil devenise<br />
imposibil. Atunci a intervenit Dumnezeu.<br />
Cineva a spus că într-o lucrare a lui Dumnezeu exista trei etape – Dificil,<br />
Imposibil şi Făcut! Înţelepciunea umană nu poate să urmărească o asemenea<br />
raţiune, pentru că adevărul spiritual este nebunie pentru mintea umană. Dar asta<br />
este calea lui Dumnezeu.<br />
Nimic omenesc nu va putea să fie slăvit în prezenţa lui Dumnezeu, nici<br />
acum, nici în veşnicie (1 Corinteni 1:29). Dumnezeu continua să lucreze până la<br />
punctul în care Hristos va avea întâietate în toate lucrurile (Coloseni 1:18). Dacă ar<br />
fi vreo lucrare în Cer care să dureze o veşnicie întreagă, care să fi fost făcut prin<br />
ingenuitatea şi înţelepciunea omenească, atunci o veşnicie întreagă s-ar aduce<br />
slavă unui om pentru acea lucrare. Dar Dumnezeu se asigură că nu va fi aşa. Tot<br />
ceea ce slujeşte slavei omeneşti va fi ars înaintea scaunului de judecată al lui
Hristos. Aici pe pământ, oamenii pot primi slava pentru ceva ce au făcut, dar totul<br />
se va nărui în cenuşă înainte să ajungem în veşnicie. Într-o zi, Dumnezeu va aduna<br />
toate lucrurile în Hristos, şi atunci peste veacuri Hristos va avea întâietate.<br />
Jessie Penn-Lewis a fost o femeie ale cărei cărţi au ajutat pe mulţi să<br />
înţeleagă calea crucii. La 10 ani după întoarcerea ei, în timp ce căuta să fie<br />
umplută de Duhul Sfânt, ea spune despre cum a primit o mare descoperire din<br />
partea Domnului. A văzut o mână ridicând o grămadă de cârpe murdare, şi a auzit<br />
o voce blândă spunând: „Iată rezultatul slujirii tale de până acum”. Ea a protestat<br />
spunând că îl urmează pe Domnul de mulţi ani. Dar Domnul i-a spus că toţi anii<br />
aceia se urma pe sine – lucra prin puterea şi planurile ei. Apoi a auzit un cuvânt<br />
„Răstignit”. Ea se gândea că nu a cerut sa fie răstignită, ci să fie umpluta. Dar s-a<br />
axat pe acel cuvânt şi a ajuns să-l cunoască pe Isus ca Domnul ei înviat din morţi!<br />
Sinele trebuie răstignit, înainte ca să fie slujire plăcută înaintea lui<br />
Dumnezeu. Putem să-l slujim pe Dumnezeu cu toata inima si apoi să spunem:<br />
„Doamne, te rog să primeşti aceşti Ismaeli pe care i-am făcut”. Dar Dumnezeu va<br />
spune „Nu!” şi acelaşi îi va rămâne răspunsul o veşnicie întreagă.<br />
Dependenţa de Duhul Sfânt<br />
Haideţi să ne încercăm într-un segment al vieţii noastre – rugăciunea. Oare<br />
cunoaştem cu adevărat ce înseamnă să te rogi ceea ce Biblia numeşte „rugăciunea<br />
credincioasă”? doar când ajungem la capătul sinelui nostru putem să ne rugăm o<br />
asemenea rugăciune – pentru că rugăciunea adevărată, după cum spunea O.<br />
Hallesby, este pur şi simplu să-i mărturisim lui Dumnezeu neajutorarea noastră.<br />
Nu câştigăm nimic prin rostirea unor rugăciuni frumoase, elocvente si<br />
impresionante. O asemenea rugăciune obişnuită poate fi rostită de oricine – chiar<br />
şi de un necredincios. Dar rugăciunea credincioasă poate veni doar de la cel care<br />
şi-a recunoscut neputinţa şi neajutorarea în lipsa lui Dumnezeu. Asta înseamnă să<br />
te „rogi în Duh” (Efeseni 6:18), şi asta e singura rugăciune care primeşte răspuns.<br />
După cum spunea cineva, ceea ce avem nevoie în ziua de astăzi nu este mai multă<br />
rugăciune, ci mai multa rugăciune ascultată. Să nu ne înşelăm singuri, precum<br />
necredincioşii, că Dumnezeu este mulţumit de cantitatea rugăciunii. Nu.<br />
Rugăciunea nu are valoare înaintea lui Dumnezeu, dacă nu porneşte dintr-o<br />
recunoaştere a propriei neputinţe.<br />
Puţini creştini evanghelici au o lucrare de credinţă. Avem atâtea dispozitive<br />
electronice şi alte ajutoare în slujire încât mulţi dintre noi suntem, în mod<br />
inconştient, dependenţi de ele, în loc să fim dependenţi de Duhul Sfânt. Se pare că<br />
în ziua de azi, cineva nu trebuie să fie umplut cu Duhul Sfânt ca să-l slujească pe<br />
Domnul. Are nevoie doar de un reportofon, câteva filme creştine, ajutoare audiovizuale,<br />
şi un om de afaceri bogat care să aducă sprijinul financiar. Dacă pe lângă<br />
acestea, cineva are o personalitate dinamică sau o voce frumoasă, acea persoană<br />
poate merge în lume sa „câştige suflete pentru Hristos!”.
Cât de mult s-a depărtat creştinismul evanghelic din ziua de azi de credinţa<br />
apostolilor! Ce tragic faptul ca tehnologia din lumea afacerilor a fost introdusă în<br />
casa Domnului. Să nu ne lăsăm păcăliţi de succesul aparent al acestor metode.<br />
Putem aduna numerele „întoarcerilor”, dar în veşnicie vom vedea cu adevărat că<br />
au fost de moment. Cerul nu se bucură de munca noastră, pentru că nu am izbăvit<br />
suflete de la viaţă centrată pe sine, ci doar am distrat oamenii şi i-am făcut să se<br />
simtă bine.<br />
Căile lui Dumnezeu nu s-au schimbat. Chiar şi astăzi, avem nevoie să fim<br />
goliţi de dependenţa de sine, şi umpluţi de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, dacă<br />
vrem să fim ca Isaac, pe placul Domnului. Biblia spune: „Aşa vorbeşte Domnul:<br />
blestemat să fie omul care se încrede în om, care se sprijineşte pe un muritor şi îşi<br />
abate inima de la Domnul!” (Ieremia 17:5). Oricât de mult încearcă un asemenea<br />
om să pară roditor, el va sta în veşnicie ca un pom fără rod, pentru că slujirea lui a<br />
avut originea în el şi în dependenţa de oameni şi de resurse financiare. Mai departe<br />
pasajul spune: „Binecuvântat să fie omul, care se încrede în Domnul, şi a cărui<br />
nădejde este Domnul! Căci el este ca un pom sădit lângă ape care-şi întinde<br />
rădăcinile spre râu; nu se teme de căldură, când vine, şi frunzişul lui rămâne<br />
verde; în anul secetei, nu se teme, şi nu încetează să aducă roadă.” (Ieremia<br />
17:7,8).<br />
Ca să schimbăm puţin peisajul (trecând la 1 Corinteni 3:10-15), ce folosim<br />
ca să construim – lemn, paie, aur, argint sau pietre preţioase? Un gram de aur<br />
valorează mai mult decât o tonă de paie după ce au trecut prin foc. Doar lucrările<br />
cu adevărat credincioase vor sta în picioare în ziua când vor fi puse la încercare.<br />
Sfârşitul sinelui<br />
În cartea lui Edith Schaeffer, L’abri, ea îşi aduce aminte cum Dumnezeu l-a<br />
adus pe soţul său Francis Schaeffer şi colegii săi din nou, şi din nou la punctul<br />
neputinţei. De mai multe ori ei n-au mai văzut nici o ieşire din impasul lor.<br />
Inamicii Evangheliei aproape că au biruit de multe ori. Dar în neajutorarea lor ei<br />
au privit la Dumnezeu şi i-au cerut să lucreze El în dreptul lor. Şi El a făcut-o – nu<br />
odată, sau de două ori, ci în mod repetat. Acest tip de lucrare – lucrarea prin<br />
credinţă – va rămâne o veşnicie întreagă.<br />
Nu mărimea unei lucrări îl impresionează pe Dumnezeu. Lumea se uită la<br />
numere şi mărime. Dar Dumnezeu se uită la lucrările prin credinţă – chiar dacă<br />
sunt de mărimea unui bob de muştar.<br />
Trebuie să recunoaştem că a sosit timpul să ne zidim, atunci când<br />
Dumnezeu ne aduce la capătul puterilor noastre, lovindu-ne din toate părţile şi<br />
năruindu-ne toate speranţele! El ne pregăteşte pentru un scop mai măreţ dar mai<br />
întâi trebuie să ne aducă la o stare de neputinţă. El ne echipează să facem Isaaci.<br />
Tot aşa şi-a pregătit Isus apostolii pentru slujire. Care credeţi că a fost<br />
scopul pregătirii de trei ani şi jumătate? Ei nu au fost pregătiţi să scrie teze<br />
filozofice care să le câştige doctorate în teologie! Aşa cred unii oameni astăzi că
pot fi echipaţi ca să-l slujească pe Domnul. Dar Isus nu şi-a pregătit apostolii<br />
pentru asta. Nici unul dintre cei 12 apostoli (poate cu excepţia lui Iuda<br />
Iscarioteanul!) nu ar fi putut obţine o diplomă teologică de bază, oricât ar fi<br />
încercat. Isus i-a pregătit învăţându-i o lecţie de bază – că fără El, ei nu pot face<br />
nimic (Ioan 15:5) . Şi vă promit că un om care a învăţat această lecţie valorează<br />
mai mult decât 100 de profesori în teologie care nu au învăţat această lecţie.<br />
Dependenţa totală de Dumnezeu este semnul slujitorului adevărat. A<br />
fost valabil şi în dreptul lui Isus Hristos, în timpul umblării Sale pe pământ ca<br />
slujitor al lui Iehova. Într-o proorocie cu privire la El, Dumnezeu spune în Isaia<br />
42:1 „Iată Robul Meu, pe care-L sprijinesc”. El nu se bizuie pe forţele proprii; el<br />
este susţinut de Dumnezeu. Pentru că Isus s-a golit de sine, Dumnezeu a pus Duhul<br />
Său în El, după cum citim în continuarea versetului de mai sus. Doar acei care au<br />
ajuns la capătul puterilor şi s-au golit de încredere în sine şi dependenţa de sine,<br />
vor avea parte de revărsarea Duhului lui Dumnezeu.<br />
Priviţi la câteva declaraţii remarcabile făcut de Isus, care arată în mod<br />
evident cât de golit de sine era: „Fiul nu poate face nimic de la Sine ... Eu nu pot<br />
face nimic de la Mine însumi ... atunci veţi cunoaşte că Eu sunt, şi că nu fac nimic<br />
de la Mine însumi, ci vorbesc după cum M-a învăţat Tatăl Meu ... Căci Eu n-am<br />
vorbit de la Mine însumi, ci Tatăl, care M-a trimes, El însuş Mi-a poruncit ce<br />
trebuie să spun şi cum trebuie să vorbesc ... Cuvintele, pe cari vi le spun Eu, nu le<br />
spun de la Mine” (Ioan 5:19,30; 8:28; 12:49; 14:10).<br />
Incredibil! Fiul lui Dumnezeu desăvârşit şi fără păcat a trăit prin credinţă.<br />
Golit de orice dependenţă de sine, El a depins complet de Tatăl. Dumnezeu ne<br />
cheamă si pe noi la o astfel de viaţă.<br />
Când ne încredem în sine, încercăm să-l folosim pe Dumnezeu ca să ne<br />
ajute să-L slujim. Dar când suntem goliţi, Dumnezeu ne poate folosi.<br />
A.B. Simpson, marele om al lui Dumnezeu care a fondat The Christian and<br />
Missionary Alliance, ne spune cum şi-a învăţat lecţia în propria lui viaţă. Ca tânăr<br />
pastor, el se chinuia să-l slujească pe Dumnezeu prin propria putere până când<br />
sănătatea i s-a stricat. În cele din urmă, s-a întâlnit cu Dumnezeu într-un mod care<br />
i-a schimbat complet perspectiva asupra slujirii creştine. El şi-a dat seama că el se<br />
folosise de Dumnezeu. Deci, avea de gând să-l lase pe Dumnezeu să se folosească<br />
de el.<br />
El şi-a exprimat experienţa prin cuvintele cântării:<br />
„Odată era slujirea mea; de-acum va fi a Sa;<br />
Odată am încercat să mă folosesc de El; acum eu sunt al Său.<br />
Odată tânjeam după putere, acum după Cel Măreţ;<br />
Odată lucram pentru sine, acum numai pentru El.”<br />
Asta înseamnă încrederea deplină în Dumnezeu. Şi asta a fost prima lecţie<br />
pe care a trebuit să o înveţe Avraam.
Închinarea la Dumnezeu<br />
A doua lecţie pe care a trebuit să o înveţe Avraam a fost adevăratul sens al<br />
închinării. Dacă încrederea în Dumnezeu înseamnă să fii golit de încrederea şi<br />
dependenţa de sine, închinarea la Dumnezeu înseamnă să fii golit de tot (inclusiv<br />
de tot ce-ţi aparţine).<br />
Ca şi în Geneza 15, şi în Geneza 22 paragraful începe cu expresia: „După<br />
aceste întâmplări...”, şi aici, când ne uităm la circumstanţele care au urmat după<br />
acest ceas de încercare îl vedem pe Avraam într-o poziţie de biruinţă.<br />
Necredincioşii au venit la el şi i-au spus: „Dumnezeu este cu tine în tot ce<br />
faci.”(Geneza 21:22). Cu siguranţă ca auziseră despre modul miraculos în care<br />
Sarai a rămas însărcinată, şi erau convinşi că Dumnezeu era cu această familie.<br />
Ismael fusese alungat. Isaac era acum dragul inimii lui Avraam. Avraam era acum<br />
într-un pericol mare de a-şi pierde dragostea dintâi şi devotamentul faţă de<br />
Dumnezeu. Aşa că Dumnezeu îl încearcă din nou, şi îi spune să-l aducă pe Isaac ca<br />
jertfă înaintea Lui.<br />
Jertfă şi închinare<br />
L-am auzit pe Dumnezeu vreodată chemându-ne la o sarcină grea şi dificilă<br />
ca şi aceasta? Sau îl auzim doar când ne mângâie cu promisiunile Lui? Oswald<br />
Chambers a spus că dacă nu l-am auzit niciodată pe Dumnezeu vorbindu-ne un<br />
cuvânt apăsat, este îndoielnic dacă l-am auzit pe Dumnezeu cu adevărat.<br />
Este uşor pentru minţile noastre trupeşti să îşi închipuie că Dumnezeu ne<br />
vorbeşte prin promisiune mângâietoare tot timpul. Din cauza că nu ne place calea<br />
grea, de multe ori putem fi surzi la vocea lui Dumnezeu când ne cheamă la o<br />
sarcină dificilă.<br />
Dar Avraam a avut urechi să audă, şi o inima pregătită să urmeze orice<br />
poruncă de la Dumnezeu. S-a trezit devreme dimineaţa următoare, şi a pornit spre<br />
locul poruncit de Dumnezeu (Geneza 22:3). Nu găsim scris prin ce a trecut<br />
bătrânul patriarh în noaptea dinainte, după ce Dumnezeu i-a spus ce trebuie să<br />
facă. Sunt sigur că nu a dormit în acea noapte. Mai mult ca sigur că a stat treaz şi a<br />
tot intrat să-l privească pe fiul său, din nou şi din nou; şi lacrimile i-au umplut<br />
ochii gândindu-se la ce trebuia să-i facă în ziua următoare. Ce greu trebuie să-i fi<br />
fost lui Avraam să accepte să-l jertfească pe fiul său de la bătrâneţe. Dar era gata<br />
să-l asculte pe Dumnezeu cu orice preţ. Cu aproximativ 50 de ani în urma a pus<br />
mana pe plug când Dumnezeu l-a chemat în Ur, şi nu avea de gând să se uite acum<br />
înapoi.<br />
În cuvintele altcuiva, Avraam spunea:<br />
„ajută-mă să nu privesc înapoi,
Mânerele plugului sunt pline de lacrimi,<br />
Fierul e plin de rugină, dar totuşi, totuşi,<br />
Dumnezeul meu! Dumnezeul meu! Ajută-mă să nu privesc înapoi.”<br />
Nu au existat plângeri sau întrebării. Avraam nu a spus: „Doamne, am fost<br />
atât de credincios până acum. De ce îmi mai ceri şi acest lucru dificil?” Nici nu a<br />
spus, „Doamne, am jertfit atâtea lucruri până acum – mai multe decât oricine din<br />
jurul meu. De ce îmi ceri un sacrificiu şi mai mare?” Mulţi credincioşi compară<br />
sacrificiile lor cu cele ale celor din jur. Şi ezită atunci când Dumnezeu îi cheamă<br />
să meargă mai departe decât ceilalţi. Dar nu şi Avraam. Nu a fost nici o limită la<br />
ascultarea lui şi dorinţa de a sacrifica pentru Dumnezeu. Nu-i de mirare că a<br />
devenit prietenul lui Dumnezeu.<br />
A existat credinţă în inima lui Avraam în timp ce urca la locul stabilit, ca<br />
Dumnezeu cumva îl va ridica din morţi pe Isaac. Evrei 11:19 ne spune asta.<br />
Dumnezeu îi dăduse deja gustul puterii învierii în viaţa sa şi a Sarei, prin naşterea<br />
lui Isaac. Cu siguranţă că nu ar fi o problemă pentru Dumnezeu să-l aducă din nou<br />
la viaţă pe Isaac care trebuia să fie jertfit pe altar. Aşa că Avraam le spune slugilor<br />
sale când se desparte de ei la poalele muntelui Moria: „Rămâneţi aici cu măgarul;<br />
eu şi băiatul, ne vom duce până colo să ne închinăm, şi apoi ne vom întoarce la<br />
voi.” (v 5). Acesta a fost un cuvânt rostit prin credinţă. El a crezut că Isaa c se va<br />
întoarce cu el.<br />
Observaţi că le spune slugilor: „Ne ducem să ne închinăm”. El nu se<br />
plânge că Dumnezeu îi cere prea mult, nici nu se laudă cu sacrificiul pe care<br />
trebuie să-l ducă pentru Dumnezeu. Nu. Avraam nu a aparţinut categoriei celor<br />
care îi informează pe cei din jur foarte subtil despre sacrificiile pe care le fac<br />
pentru Dumnezeu. Avraam a spus că merge să se închine lui Dumnezeu. Şi prin<br />
asta înţelegem încă un aspect al închinării.<br />
Aduceţi-vă aminte ca Isus spunea odată, „Tatăl vostru Avraam a săltat de<br />
bucurie că are să vadă ziua Mea: a văzut-o şi s-a bucurat.” (Ioan 8:56). Cu<br />
siguranţă a fost aici pe Muntele Moria când Avram a văzut ziua lui Hristos. Prin<br />
descoperire profetica, Avraam a văzut în propriile lui fapte, o imagine (fie ea fără<br />
multe detalii) a zilei in care Dumnezeu Tatăl îţi va conduce singurul Său Fiu pe<br />
dealul Golgotei ca să fie jertfit pentru păcatele omenirii. Şi în acea zi pe Muntele<br />
Moria, Avraam a simţit o parte din preţul pe care Dumnezeu îl va plăti pentru<br />
mântuirea oamenilor. El a ajuns într-o stare de părtăşie intimă cu inima lui<br />
Dumnezeu în acea dimineaţă. Da, s-a închinat lui Dumnezeu – nu doar cu cuvinte<br />
frumoase şi cântări, dar prin ascultare şi jertfire care l-au costat ceva.<br />
O cunoaştere adâncă şi intimă a lui Dumnezeu poate veni doar prin<br />
asemenea ascultare. Putem aduna multă informaţie teologica în minţile noastre;<br />
dar adevărata cunoştinţă spirituala vine doar atunci când renunţăm la totul pentru<br />
Dumnezeu. Nu exista altă cale.
Autorul darului sau darul Lui?<br />
Dumnezeu l-a pus la încercare pe Avraam, ca să vadă dacă iubeşte mai mult<br />
pe Autorul darurilor, sau darurile Sale. Isaac a fost fără îndoială darul lui<br />
Dumnezeu, dar Avraam era în pericol să-l iubească prea mult. Isaac putea cu<br />
uşurinţă deveni un idol care să ia privirea lui Avraam de la Dumnezeu. Aşa că<br />
Dumnezeu intervine ca să-l scape pe Avraam de la o asemenea tragedie. În cartea<br />
lui The Pursuit of God, A. W. Tozer vorbeşte despre „binecuvântarea de a nu<br />
avea nimic”. Dumnezeu l-a învăţat pe Avraam acolo pe munte binecuvântarea de<br />
a fi golit de tot, şi de a nu avea nimic. Înainte de ziua aceea, Avraam se uita la<br />
Isaac cu un simt al posesiei. Dar după ce şi-a pus fiul pe altar, şi l-a pus la<br />
dispoziţia lui Dumnezeu, Avraam l-a văzut pe Isaac cu alţi ochi. Da, este adevărat<br />
că Dumnezeu i l-a dat pe Isaac lui Avraam, şi acesta locuia în casa lui. Dar din<br />
acea zi, Avraam nu a mai simţit că Isaac este doar al său. Isaac, din acea zi înainte,<br />
era al lui Dumnezeu. Şi Avraam îl ţinea precum un slujitor ţine lucrurile stăpânului<br />
său. Cu alte cuvinte, îl avea pe Isaac, dar nu era al său.<br />
Iată atitudinea pe care trebuie să o avem cu privire la lucrurile acestei lumi.<br />
Le putem avea şi folosi, dar nu trebuie să ne ataşăm de ele. Tot ce avem trebuie să<br />
punem pe altar şi să le dăm în totalitate lui Dumnezeu. Noi nu putem avea nimic al<br />
nostru. Mai departe putem avea doar lucrurile pe care Dumnezeu ni le dă înapoi de<br />
pe altarul Său – şi trebuie să privim aceste lucruri precum slujitorul priveşte<br />
lucrurile stăpânului. Doar atunci ne putem închina cu adevărat lui Dumnezeu.<br />
Aceasta este calea spre slava vieţii centrate pe Hristos.<br />
Acest principiu nu se aplică doar lucrurilor materiale. El se aplică darurilor<br />
spirituale de asemenea. E posibil să avem daruri spirituale pe care să ni le asumam<br />
ca ale noastre. Oare Isaac nu a fost darul lui Dumnezeu? De ce nu l-a putut<br />
Avraam păstra numai pentru el? Că a trebuit să-l alunge pe Ismael a fost de<br />
înţeles, pentru că nu a fost el sămânţa promisă. Dar cazul lui Isaac era diferit. El<br />
era darul lui Dumnezeu, făcut prin puterea lui Dumnezeu. De ce trebuie ca<br />
Avraam să renunţe şi la el?<br />
Acelaşi argument putem să-l folosim şi noi în viaţa noastră. Înţelegem<br />
nevoia de a renunţa la orice ataşare faţă de lucrurile lumii acesteia. Dar cu<br />
siguranţă ne putem ataşa de darurile pe care ni le-a dat Dumnezeu însuşi. Însă<br />
Dumnezeu spune: „Nu. Aduceţi până şi darurile voastre spirituale (pe care Eu vi<br />
le-am dat) la altar ca să mi le daţi înapoi, ca nu cumva să vă umple viaţa şi să vă<br />
fure privirea de la Mine, Autorul darurilor.” Dumnezeu vrea să ne elibereze de<br />
orice legătură nepotrivită chiar şi cu cele mai sfinte daruri ale Duhului Sfânt. El<br />
vrea să jertfim chiar şi „Isaacii” pe care i-am primit de la El, şi să nu ne ataşăm de<br />
nici unul dintre ei. Nu este acesta un lucru pe care mulţi credincioşi nu l-au<br />
observat? Ei au renunţat la Ismaelii din viaţa lor, dar nu şi la Isaaci. Au renunţat la<br />
lucrurile păcătoase. Dar darurile pe care le-au primit de la Dumnezeu le folosesc<br />
să-şi aducă slava deşartă – asemeni fiului risipitor, care a luat darurile tatălui său<br />
şi le-a cheltuit pentru el însuşi.
Care este viziunea noastră – darurile şi slujirea, sau Autorul darurilor,<br />
adică Dumnezeu însuşi? Trebuie mereu să ne întrebăm acest lucru. Mai ales, după<br />
ce Dumnezeu ne-a binecuvântat mult şi ne-a folosit într-un fel măreţ, suntem în cel<br />
mai mare pericol. Este uşor în asemenea clipe să-ţi iei privirea de la Dumnezeu. În<br />
mod repetat, trebuie să ne întoarcem la altarul de pe Muntele Moria şi să-i dăm<br />
totul lui Dumnezeu.<br />
Închinarea adevărată începe atunci când Autorul darurilor ne umple<br />
inima şi viziunea. Numai atunci ne putem folosi darurile în siguranţa. Altfel,<br />
suntem în pericol să abuzăm de darurile lui Dumnezeu, folosindu-le în scopuri<br />
egoiste. Nu este acesta motivul pentru care darurile Duhului Sfânt sunt în atâtea<br />
cazuri folosite în feluri greşite în zilele noastre?<br />
Ceva ce ne costă totul<br />
Devotamentul lui Avraam a fost pus la încercare când Dumnezeu i-a cerut<br />
să-l aducă pe Isaac ca jertfă. Dacă Dumnezeu i-ar fi cerut lui Avraam 10.000 de oi<br />
sau 5.000 de bivoli i-a fi fost mult mai uşor lui Avraam. Dar un Isaac l-ar fi<br />
costat totul, şi el a vrut să-i dea lui Dumnezeu nimic mai puţin decât ceea ce a<br />
cerut. Avraam ar fi putut rosti cuvintele pe care David le spune ani mai târziu: „...<br />
Nu voi aduce Domnului, Dumnezeului meu, arderi de tot, cari să nu mă coste<br />
nimic” (2 Samuel 24:24). Da, închinare adevărată include jertfirea a ceea ce<br />
înseamnă totul pentru noi.<br />
Foarte interesant că exact în acelaşi loc (unde Avraam l -a adus pe Isaac<br />
înaintea lui Dumnezeu, pe Muntele Moria) David a rostit cuvintele din versetul de<br />
mai sus (acolo era aria lui Ornan). Tot în acelaşi loc a ales Dumnezeu să îşi<br />
zidească Templul, după 1.000 de ani (2 Cronici 3:1). Dumnezeu a rânduit ca<br />
Templul să fie construit în acelaşi loc în care doi dintre slujitorii Săi (Avraam şi<br />
David) au adus jertfe care i-au costat. Tot în acelaşi loc a coborât foc din cer şi s-a<br />
văzut slava lui Dumnezeu (2 Cronici 7:1). La fel se întâmplă şi astăzi. Dumnezeu<br />
îşi zideşte biserica adevărată şi îşi arată puterea şi slava acolo unde găseşte bărbaţi<br />
şi femei gata să renunţe la sine şi să jertfească înaintea lui Dumnezeu ceea ce<br />
înseamnă totul.<br />
Oare creştinismul nostru ne costă ceva? Slujirea noastră este una lejeră,<br />
ieftină care nu ne costă timp, bani sau energie? Oare ne costă ceva rugăciunile<br />
noastre? Am limitat sacrificiile pe care vrem să le facem pentru Dumnezeu?<br />
Căutăm viaţa lejeră şi confortul? Atunci cum ne putem aştepta ca Dumnezeu să<br />
îşi coboare focul din cer asupra noastră şi se fie văzută slava Lui în viaţa noastră?<br />
Să nu ne înşelăm singuri. Plinătatea Duhului Sfânt vine numai ca rezultat al unei<br />
renunţări din toata inima înaintea lui Dumnezeu.<br />
Calea crucii este dureroasă. Cât de dureros trebuie să fi fost pentru<br />
Avraam să trăiască cu gândul ca va trebui să-şi jertfească singurul lui fiu. Nu este<br />
uşor să ne vedem copii suferind datorită poziţiei pe care am luat-o cu privire la
Dumnezeu. Dar ferice de noi dacă suntem gata să suferim atât de mult. Dumnezeu<br />
nu este dator nici unui om. Dacă L-am cinstit cu adevărat, şi El ne va cinsti pe noi;<br />
si vom vedea pe copii noştri urmându-l pe Dumnezeu, precum Isaac a păşit în<br />
urmele tatălui său. Faptul că Isaac a fost gata să fie legat de altar şi să fie adus ca<br />
jertfă, a fost indicatorul devotamentului său faţă de Dumnezeul tatălui său. Isaac<br />
era un tânăr în putere şi tatăl său înaintat în vârstă nu l-ar fi putut lega de altar fără<br />
voia lui. Dar Isaac a văzut realitatea existentei lui Dumnezeu în viaţa tatălui său, şi<br />
era gata să se supună voii lui Dumnezeu. Aici putem vedea devotamentul lui Isaac<br />
la fel de bine cum vedem devotamentul tatălui său. Şi mai vedem cât de adevărat a<br />
fost ceea ce i-a spus Dumnezeu că Avraam: „are să poruncească fiilor lui şi casei<br />
lui după el să ţină Calea Domnului” (Geneza 18:19).<br />
Pe de altă parte, mulţi credincioşi şi-au coborât standardele şi şi-au<br />
compromis principiile creştine, de dragul unor avantaje materiale pentru copii –<br />
pentru ca apoi copiii să crească şi să le rupă inima trăind pentru lume. Ce trist!<br />
Cele mai mari răsplăţi ale Cerului sunt pregătite pentru cei care au păşit în<br />
urmele lui Avraam, şi precum el, , cu nici un preţ, nu a ţinut nimic departe de<br />
Dumnezeu.<br />
Îmi amintesc povestea unui tânăr cuplu american plecat în China, ca să fie<br />
misionari înainte ca stăpânirea să fie a comuniştilor. Au cerut organizaţiei lor să<br />
fie trimişi într-o zona în care nu s-a mai dus Cuvântul lui Dumnezeu. Aşa că au<br />
fost puşi într-un mic sătuc lângă Tibet. Au lucrat cu credincioşie acolo câţiva ani<br />
buni, dar fără nici un rod. Apoi Dumnezeu le-a dăruit o fetiţă. Şi pe măsură ce<br />
fetiţa creştea, ei vedeau cu ochii lor o minune. Ei o învăţau versete din Biblie şi<br />
cântări în limba locala, şi ea în schimb îi învăţa pe copiii cu care se juca. Acei<br />
copii mergeau acasă şi învăţau versetele pe părinţii lor. Nu după mult timp o<br />
persoana s-a întors la Dumnezeu.<br />
Familia misionară şi-a continuat slujirea acolo pentru încă 14 ani (în total<br />
21 de ani) fără să se întoarcă acasă în concediu, şi de-a lungul acelor ani multe<br />
suflete au venit la mântuire (Dumnezeu nu măsoară succesul după numere, precum<br />
fac oamenii. În 21 de ani 8 suflete au găsit viaţa veşnică). La sfârşitul celor 21 de<br />
ani, tatăl a văzut o pată pe mâna fiicei sale în vârstă de 14 ani. Au dus-o la doctor,<br />
iar el le-a spus că are lepră. Li s-au frânt inimile gândindu-se la ceea ce avea să<br />
sufere fiica lor, din cauza devotamentului lor faţă de Dumnezeu. Mama şi fiica sau<br />
întors în America pentru ca să poată începe un tratament. Dar tatăl a rămas<br />
acolo. Când a fost întrebat de ce nu s-a întors cu familia lui în America, el a<br />
răspuns: „mi-ar fi plăcut să merg acasă cu familia mea. Dar în acest sat sunt 8<br />
suflete care au nevoie de hrană şi de călăuzire. Dacă ar fi venit altcineva în locul<br />
meu ar fi trecut mulţi ani pană ca oamenii să aibă încredere în el”. Pe acea<br />
familie i-a costat totul ca să-l slujească pe Dumnezeu.<br />
Mulţi credincioşi care au aşa de multe lucruri, dau atât de puţin lui<br />
Dumnezeu. Dar puţini din cei care au puţin, dau mult. Şi prin aceasta rămăşiţă<br />
mică dar credincioasă, Dumnezeu îşi zideşte biserica. Împărăţia lui Dumnezeu nu<br />
vine printr-un spectacol impresionant, ci prin oameni ai lui Dumnezeu asemeni
acelui misionar. Mulţi din aceşti oameni nu sunt foarte cunoscuţi pe pământ. Dar<br />
ei vor străluci ca stele o veşnicie întreagă.<br />
Apostolul Pavel a provenit dintr-o familie bogată de oameni de afaceri din<br />
Tars şi ar fi putut alege o viaţă uşoară după ce a fost mântuit pe drumul<br />
Damascului. Ar fi putut sta liniştit în Tars, să aibă o viaţa normala ca om de<br />
afaceri creştin. Dar n-a făcut asta. (2 Corinteni 1:23 -28). A mers în lume să-l<br />
slujească pe Dumnezeu şi să îndure greutăţi. A primit 195 de lovituri pe spate, a<br />
fost lovit cu pietre, a naufragiat, şi a înfruntat multe greutăţi în slujirea lui. Dacă lam<br />
întreba de ce a îndurat toate aceste lucruri el ar răspunde: „Când mi-am dat<br />
viaţa lui Hristos, am hotărât ca n-am să-i dau ceva care să nu mă coste nimic”.<br />
În urmă cu 200 de ani, fraţii Moravian au început una dintre cele mai mari<br />
lucrări misionare din toate timpurile. Doi dintre ei au auzit de o colonie de sclavi<br />
în Indiile de Vest şi s-au dus acolo, gata să fie vânduţi ca sclavi pentru tot restul<br />
vieţii, pentru a putea predica Evanghelia sclavilor de pe acea insulă. Alţi doi au<br />
auzit de o colonie de leproşi din Africa unde nimeni nu avea voie să intre şi apoi<br />
să se întoarcă, de frica să nu răspândească boala. Ei s-au oferit să intre în acea<br />
colonie pentru restul vieţii lor ca să duca mesajul Evangheliei acelor bolnavi.<br />
Motto-ul organizaţiei a fost: „să câştigăm răsplata suferinţelor Sale pentru Mielul<br />
care a fost străpuns”. Cu siguranţă ei ştiau ce însemnă închinarea adevărată,<br />
pentru ca i-au oferit totul.<br />
Cât de superficiale sunt vieţile şi lucrările noastre în comparaţie cu oameni<br />
ca şi aceştia. Cât de mult ne-a costat pe noi ca să-l slujim pe Dumnezeu, din punct<br />
de vedere financiar, al confortului, al reputaţiei, al onoarei şi chiar al sănătăţii?<br />
Trebuie să ne dăm seama că nu ştim cu adevărat ce înseamnă să ne închinăm lui<br />
Dumnezeu dacă creştinismul nostru nu ne-a costat tot ce lumea aceasta consideră<br />
important. Cei care-l slujesc pe Dumnezeu din toata inima, renunţând la totul<br />
pentru El, sunt cei care nu vor avea nici un fel de regrete în veşnicie. Dumnezeu<br />
cheamă şi astăzi pe cei care vor să-L urmeze pe calea crucii – fiind gata să se<br />
golească de tot.<br />
Margaret Clarkson descrie foarte clar această provocare în cântarea ei:<br />
„Azi te trimit – să lucrezi fără răsplată,<br />
Să slujeşti neplătit, neiubit, necăutat, necunoscut<br />
Să suferi mustrare, chin şi apăsare<br />
Azi te trimit – să lucrezi doar pentru mine.<br />
Azi te trimit – la singurătate şi lipsuri,<br />
Cu inima tânjind după locuri cunoscute,<br />
Lăsând în urmă casă şi familie, prieteni dragi;<br />
Azi te trimit – să cunoşti doar dragostea Mea.<br />
Aceasta este calea puterii. Trebuie să ni se spună despre această cale într-o<br />
vreme în care mulţi cred că există scurtături, şi experienţe odată pentru totdeauna,
care garantează puterea spirituală. Doar calea crucii este singura cale a puterii. Isus<br />
si-a îndreptat mereu privirea la cruce. Dar noi? Noi trebuie să alegem în fiecare zi.<br />
Dacă încercăm să găsim metoda rapidă şi uşoară către o viaţă de biruinţă, atunci<br />
Biblia nu ne poate ajuta. Dar dacă suntem gata să plătim preţul renunţării la sine,<br />
şi să ne luam crucea în fiecare zi urmându-L pe Hristos, atunci vom cunoaşte cu<br />
adevărat puterea Duhului lui Dumnezeu peste noi în viaţă şi slujirea noastră.<br />
Capitolul 4<br />
FRUMUSEŢEA VIEŢII CENTRATE PE HRISTOS<br />
Hristos a venite să ne dea „frumuseţe în locul cenuşii” – frumuseţea vieţii<br />
Sale divine în schimbul cenuşii vieţii centrate pe sine. Am văzut câteva trăsături<br />
ale vieţii centrate pe sine. Am văzut şi calea crucii – calea pe care eşti zdrobit şi<br />
golit – singura care ne poate scoate din întunericul vieţii centrate pe sine, şi ne<br />
poate duce în strălucirea vieţii centrate pe Hristos. Într-o bună zi, când Hristos va<br />
reveni şi toate umbrele vor dispărea, slava lui va străluci peste toţi acei care au ales<br />
această cale. Dar chiar şi acum, aici pe pământ, vieţile noastre pot reflecta slava<br />
Lui. Pentru aceasata vrea Dumnezeu să ne umple vieţile cu Duhul Sfânt.<br />
Frumuseţea vieţii lui Hristos ne stă la dispoziţie prin plinătatea Duhului Sfânt.<br />
Înainte să ne uităm la trăsăturile unei persoane umplute cu Duhul Sfânt, as<br />
vrea să clarificăm nişte neînţelegeri cu privire la Duhul Sfânt şi lucrarea Lui.<br />
Suveranitatea Duhului Sfânt<br />
Mai întâi, trebuie ne aducem aminte că Duhul Sfânt este suveran şi lucrează<br />
în multe feluri. Isus a spus: „Vântul suflă încotro vrea, şi-i auzi vuietul; dar nu ştii<br />
de unde vine, nici încotro merge. Tot aşa este cu oricine este născut din Duhul.”<br />
(Ioan 3:8). Nu putem controla vântul – nici viteza cu care sufla nici direcţia în<br />
care sufla. La fel şi cu Duhul Sfânt. Şi totuşi există mulţi creştini care cred că-L<br />
pot controla şi-L pot face sa lucreze după regulile şi modelele lor.<br />
Când a Doua Persoana din Trinitate fost aici pe pământ, Fariseii au încercat<br />
să-l lege cu regulile şi tradiţiile lor. Dar El a refuzat să fie închis în gândirea lor<br />
îngustă. Urmaşii Fariseilor în creştinismul evanghelic din ziua de astăzi încearcă<br />
să lege a Treia Persoana din Trinitate, şi să limiteze lucrările Lui la tradiţiile lor şi<br />
raţiunea umană. Dar El refuză să lucreze după modelul uman. El suflă încotro<br />
vrea. Putem auzi sunetul lucrării Sale, dar nu Îl vom putea controla niciodată. Nu<br />
putem spune că El trebuie să lucreze în vieţile altora precum a lucrat în viaţa<br />
noastră; nici nu putem să ne aşteptăm să lucreze în acelaşi fel cum a lucrat in<br />
trecut. Nu. El este suveran. Cel mai bun lucru pe care îl putem face este să ne
întoarcem cu faţa încotro sufla El, şi să ne lăsăm duşi de vânt. Duhul Sfânt nu<br />
poate fi legat şi limitat în comportamentul doctrinal al vreunei denominaţii. Vom<br />
afla că El ne surprinde prin felurile în care lucrează. Penticostalii şi nepenticostalii<br />
trebuie deopotrivă să recunoască acest fapt!<br />
Duhul Sfânt poate lucra ca o furtună. Pot apărea experienţe emoţionale şi<br />
chiar reacţii fizice. Trebuie să acceptăm acest fapt. Dumnezeu i-a vorbit lui Iov<br />
dintr-o furtună (Iov 38:1).<br />
Dar trebuie să vedem că Duhul sfânt poate lucra câteodată ca o adiere<br />
blândă. Când Ilie a auzit furtuna, Cuvântul ne spune ca Dumnezeu NU era în<br />
furtună (1 Împăraţi 19:11). Nu toate experienţele emoţionale sunt de la Dumnezeu.<br />
Deci trebuie să avem grijă. Lui Ilie, Dumnezeu i-a vorbit printr-o adiere blândă (1<br />
Împăraţi 19:12).<br />
Duhul Sfânt nu suflă întotdeauna ca o tornadă. Câteodată da, dar nu<br />
întotdeauna. Nu îi putem cere să lucreze ca o furtuna în viaţa tuturor, tot timpul,<br />
doar pentru că aşa a lucrat în viaţa cuiva. În acelaşi timp, nu îi putem cere să<br />
lucreze ca o adiere blândă tot timpul. E adevărat însă că avem nevoie de furtuna<br />
Duhului Sfânt în multe din bisericile din ziua de astăzi, ca să scoată de acolo toate<br />
lucrurile care nu-i aduc slavă lui Dumnezeu.<br />
Ambalajul nu trebuie sa fie confundat cu cadoul care este înăuntru. Duhul<br />
Sfânt este darul Domnului Isus înviat din morţi, biserici Sale. Când Duhul atinge<br />
pe cineva, poate fi prin strigăte de Aleluia, lacrimi de bucurie sau vorbirea în<br />
limbi, sau poate fi liniştit, tăcut fără un vârtej emoţional. Temperamentele variază,<br />
iar Duhul Sfânt (spre deosebire de mulţi creştini) este gata să se adapteze fiecărui<br />
temperament în parte. Deci nu se poate să aşteptăm ca alţii să primească Darul în<br />
acelaşi ambalaj în care l-am primit noi – fie el spectaculos sau obişnuit. Doar<br />
copiii mici sunt captivaţi de ambalajul în care vine cadoul. Oamenii mari îşi dau<br />
seama ca darul în sine este mult mai important decât ambalajul. Apostolul Pavel sa<br />
întors la Domnul printr-o vedenie în care i se arată Isus. Dar el nu a predicat că<br />
toţi trebuie să aibă aceeaşi experienţă ca să poată fi mântuiţi. Nu. El a recunoscut<br />
ca ceea ce contează este realitatea dinăuntru, oricare ar fi ambalajul în care vine<br />
darul. La fel şi cu plinătatea Duhului Sfânt.<br />
Duhul Sfânt şi Cuvântul lui Dumnezeu<br />
În al doilea rând, trebuie să realizăm că Duhul Sfânt lucrează întotdeauna în<br />
acord cu Cuvântul lui Dumnezeu – pentru ca El a scris Cuvântul, şi El nu se<br />
schimba. Vedem acest adevăr în primul paragraf din Scriptura. Când întunericul<br />
acoperea pământul, Duhul lui Dumnezeu a venit peste întuneric şi Cuvântul lui<br />
Dumnezeu a urmat – „Să fie lumină”. A fost lucrarea comună a Duhului Sfânt şi a<br />
Cuvântului, care a adus lumină în întuneric, a adus plinătate şi forma acolo unde<br />
era spaţiu gol, fără nici o forma. (Geneza 1:1-3).<br />
Naşterea din nou este atribuită intrării Cuvântului în noi (1 Petru 1:24), şi a<br />
lucrării Duhului Sfânt (Tit 3:5). Sfinţirea de asemenea, este rezultatul lucrării
Cuvântului lui Dumnezeu şi a Duhului Sfânt în vieţile noastre ( Comparaţi Ioan<br />
17:17 cu 2 Tesaloniceni 2:13). În acelaşi fel, plinătatea Duhului Sfânt şi a primi<br />
Cuvântul lui Dumnezeu lucrează împreună. Acest lucru devine clar când<br />
comparăm Efeseni 5:18 până la 6:9, cu Coloseni 3:15-21. În pasajul din Efeseni, ni<br />
se spune că procesele de mulţumire, de a-I da slava lui Dumnezeu şi de a ne<br />
supune unii altora în relaţii compatibile cu caracterul lui Isus, sunt rezultatul<br />
umplerii cu Duhul. Pe când în pasajul din Coloseni, aceleaşi procese sunt atribuite<br />
umplerii cu Cuvântul lui Dumnezeu.<br />
Trebuie să recunoaştem acest adevăr dacă vrem să fim creştini echilibraţi.<br />
O locomotivă cu aburi are nevoie nu doar de abur ca să meargă înainte, ci şi de<br />
şine de cale ferată. Dacă vrem să progresăm din punct de vedere spiritual, avem<br />
nevoie de aburul lui Dumnezeu, dar avem nevoie şi de calea pe care ne-o dă<br />
Cuvântul lui Dumnezeu ca să nu ne pierdem. Una nu este mai importantă decât<br />
cealaltă. Amândouă sunt la fel de importante. Unii care pretind ca sunt plini de<br />
abur, au ignorat calea şi au rămas împotmoliţi în noroi. Prin faptul că au pus preţ<br />
pe experienţa, ei nu au fost atenţi să testeze totul prin Cuvântul lui Dumnezeu, şi<br />
drept rezultat au deraiat. Precum fluierul unei locomotive, mulţi dintre aceşti<br />
oameni fac mult zgomot în întâlnirile lor, dar nu înaintează din punct de vedere<br />
spiritual – nu cresc în asemănarea cu Hristos.<br />
Alţii sunt în extrema cealaltă şi chiar dacă au rămas pe cale, au ignorat<br />
nevoia umplerii cu abur (sau au crezut că sunt plini şi nu erau) aşa că au rămas şi<br />
ei împotmoliţi. Ei scot în evidenta importanţa Cuvântului lui Dumnezeu şi au grijă<br />
să respecte fiecare aspect. Ei doar se uită şi lustruiesc sinele de cale. Dar nu îşi dau<br />
seama că au nevoie de umplerea cu Duhul Sfânt. Sunt fundamentali în doctrinele<br />
lor – calea este dreapta – dar nu au abur să pornească motorul.<br />
Cunoştinţa noastră limitată<br />
În al treilea rând, trebuie să ne dăm seama că nici chiar cei mai buni dintre<br />
noi nu cunosc toate aspectele Duhului Sfânt şi a lucrării Sale. Unii creştini dau<br />
impresia că au toate răspunsurile cu privire la Duhul Sfânt. Ei au analizat<br />
învăţăturile Biblice pe acest subiect şi au notat fiecare verset. Mă întristează<br />
asemenea oameni pentru că eu ştiu că nu au dreptate deloc. Noi nu cunoaştem<br />
totul. Cunoaştem doar o parte – mai ales când este vorba de lucrarea Duhului (1<br />
Corinteni 13:9,12). Trebuie să recunoaştem că minţile noastre finite şi păcătoase<br />
nu sunt în stare să înţeleagă măreţia şi vastitatea lui Dumnezeu Duhul Sfânt pe<br />
deplin.<br />
A.W. Tozer spune că cea mai profundă declaraţie în Biblie este: „Doamne,<br />
Dumnezeule, tu ştii lucrul acesta!” (Ezechiel 37:3)! Cu toţii ajungem la un<br />
moment dat la un punct al înţelegerii noastre despre lucrările lui Dumnezeu şi<br />
trebuie să spunem: „Doamne Dumnezeule, ştiu atât, dar exista mult mai mult<br />
dincolo de ceea ce ştiu eu. Am ajuns doar la suprafaţa adevărului.” După cum<br />
spunea Iov: „Dar tunetul lucrărilor Lui puternice cine-l va auzi?” (Iov 26:14). O
asemenea atitudine ne va scăpa de multe certuri cu privire la Duhul Sfânt, despre<br />
care Biblia nu ne dă amănunte specifice. De asemenea ne va da o mai mare<br />
toleranta pentru credincioşi care nu sunt de acord cu noi în privinţa lucrării<br />
Duhului Sfânt. S-ar putea să greşească – dar s-ar putea să greşim noi! Numai ceea<br />
ce scrie clar în Scriptura putem folosi ca să creştem. Dincolo de Biblie nu avem<br />
voie să speculam (Deuteronom 29:29).<br />
Fără scurtături<br />
În al patrulea rând, să ne dăm seama că nu este nici o scurtătură către o viaţă plin<br />
de Duhul Sfânt – nu este nici o formulă magică care să garanteze succesul. În ziua<br />
de astăzi, butoanele au înlocuit munca manuala şi omenirea a adoptat filozofia<br />
unei vieţi confortabile, lejere. Creştinii pot în mod inconştient aduce această<br />
atitudine în probleme spirituale. Rezultatul este că începem să credem că există o<br />
scurtătură ca să fii umpluţi cu Duhul Sfânt – „urmează aceşti paşi, şi iată vei fi<br />
umplut dintr-o dată!” dar în Biblie nu se găseşte nici o astfel de scurtătură. Trebuie<br />
să avem grija să nu reducem lucrarea Duhului Sfânt în viaţa cuiva la nişte formule.<br />
Plinătatea Duhului nu este un lucru mecanic dar un lucru care are legătură cu viaţa<br />
– şi viaţa spirituală nu poate fi exprimată prin formule.<br />
Nu te lăuda că ai fost umplut<br />
În al cincilea rând, un lucru de observat în Noul Testament este că deşi se<br />
spune despre mulţi oameni că au fost „plini de Duhul” (Fapte 6:5, 11:24), nici unul<br />
dintre ei nu a spus vreodată că este plin de Duhul Sfânt.<br />
Dar în Efeseni 5:18 Pavel îi îndeamnă pe creştinii din Efeseni (care au fost<br />
deja botezaţi cu Duhul Sfânt) să fie „plini de Duhul Sfânt”. În traducere înseamnă<br />
să fie umpluţi cu Duhul Sfânt în mod continuu. Doar cei care umblă în Duhul în<br />
mod continuu pot fi numiţi „plini de Duhul”. Dar lucrul acesta trebuie observat de<br />
alţii, nu trebuie spus de către persoana respectiva. Când faţa lui Moise a strălucit<br />
cu slava lui Dumnezeu, cei din jur au văzut-o, dar el ignora acest lucru ( Exod<br />
34:29,30).<br />
Să fii plin de Duh înseamnă să fii plin de Duhul lui Hristos; şi prin rodul pe<br />
care-l aduce în viaţa noastră asemănarea cu caracterul lui Hristos vor cunoaşte cei<br />
din jur că suntem plini de Duhul. Nu e nevoie să mărturisim acest lucru, pentru că<br />
viaţa noastră va vorbi mult mai tare decât cuvintele noastre.<br />
Exemplul lui Pavel<br />
Nu cred că există o descriere mai clară a unei vieţi pline de Duhul Sfânt<br />
decât declaraţia lui Pavel în Galateni 2:20: „Am fost răstignit împreună cu Hristos,<br />
şi trăiesc... dar nu mai trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine.” Care altul să fie<br />
scopul umplerii cu Duhul Sfânt decât aceea de a recrea în noi viaţa lui Hristos?
Aşa că măsura în care viaţa sinelui este răstignită iar viaţa lui Hristos se manifestă<br />
în noi, este adevărata măsură în care suntem plini cu Duhul Sfânt.<br />
Pavel le-a spus creştinilor Galateni: „Fraţilor, vă rog să fiţi ca mine”<br />
(Galateni 4:12). El a putut spune altora să îi urmeze exemplul. El n-a trebuit să<br />
spună: „Nu va uitaţi la mine, ci uitaţi-vă la Hristos”. El în mod repetat i-a<br />
îndemnat pe cei din jur să ia exemplu de la viaţa lui şi să-l urmeze aşa cum l-a<br />
urmat el pe Hristos (vezi 1 Corinteni 4:16; 11:1; Filipeni 3:17). Experienţa lui cu<br />
Hristos era atât de satisfăcătoare încât chiar şi când era în lanţuri i-a putut spune<br />
împăratului Agripa: „să dea Dumnezeu ca nu numai tu, ci toţi cei ce mă ascultă<br />
astăzi, să fiţi aşa cum sunt eu, afară de lanţurile acestea.” (Fapte 26:29). El nu se<br />
laudă, pentru că într-un alt loc el spune: „Prin harul lui Dumnezeu sunt ce sunt.”<br />
(1 Corinteni 15:10).<br />
Haideţi să ne uităm la viaţa lui Pavel şi să observăm câteva caracteristici ale<br />
unei vieţi centrate pe Isus. Vom analiza 8 pasaje din Scriptura unde Pavel îşi<br />
descrie viaţa şi slujirea vorbind despre el însuşi.<br />
Mai întâi ne vom uita la trăsăturile slujirii pline de Duhul Sfânt şi apoi la<br />
trăsăturile vieţii pline de Duh.<br />
Slujirea plină de Duhul Sfânt<br />
Există 4 lucruri pe care aş vrea să le menţionez cu privire la slujirea plină<br />
de Duhul Sfânt, din cuvintele apostolului Pavel.<br />
Un sclav prin dragoste<br />
Mai întâi de toate, slujirea plină de Duhul Sfânt este slujirea unui sclav prin<br />
dragoste. În Fapte 27:23 Pavel spune: „ ... al Dumnezeului, al căruia sunt eu, şi<br />
căruia Îi slujesc”. El era un sclav prin dragoste al Dumnezeului Său. El a renunţat<br />
la orice drept asupra vieţii sale. El a pus totul la dispoziţia Stăpânului.<br />
Singurul motiv pentru care putem să ne punem deoparte pentru Dumnezeu<br />
este să recunoaştem faptul că, mai întâi de toate, aparţinem în întregime lui<br />
Dumnezeu. Când ne dăm Lui din mulţumire pentru ce a făcut pentru noi, deşi este<br />
un lucru bun, nu este un motiv întemeiat pentru punerea deoparte.<br />
Dragostea pentru Hristos poate fi motivul pentru care îl slujim. Dar motivul<br />
pentru care ar trebui să ne dedicăm vieţile slujirii lui Hristos este datorita faptului<br />
că ne-a răscumpărat pe cruce. Deci acum suntem proprietatea lui Dumnezeu, şi nu<br />
mai avem nici un drept asupra noastră.<br />
În vremurile trecute, când sclavii slujeau stăpânilor, nu o făceau din<br />
dragoste pentru stăpâni, ci fiindcă erau proprietatea stăpânilor!<br />
Aşa că atunci când o persoana îşi dă viaţa lui Dumnezeu, nu îi face un<br />
favor. Nu! El doar înapoiază la Dumnezeu ceea ce a furat de la El.
Dacă eu aş fura nişte bani de la o persoana, iar apoi simţind apăsarea<br />
păcatului meu i-aş înapoia banii, nu înseamnă că i-aş face o favoare. M-aş duce la<br />
el ca un hot căruia îi pare rău de ceea ce a făcut. Asta este singura atitudine<br />
acceptabilă când venim înaintea Lui Dumnezeu cu vieţile noastre. Dumnezeu ne-a<br />
răscumpărat.<br />
Pavel a fost un sclav prin dragoste al lui Hristos. Precum sclavul evreu, care<br />
a fost eliberat în al şaptelea an al slujirii sale, dar care a rămas în continuare în acel<br />
loc din cauza că îşi iubea stăpânul (Exodul 21:1 -6), tot aşa Pavel a slujit<br />
Domnului. El nu a fost un sclav angajat care lucra pentru bani, ci unul care slujea<br />
fără să aibă nici un drept asupra lui.<br />
Slujirea unui sclav prin dragoste a fost foarte frumos descrisă în poezia<br />
următoare:<br />
„Sunt doar un sclav!<br />
Nu am nici o libertate;<br />
Nu pot să aleg nimic pentru mine –<br />
Nici măcar calea pe care merg.<br />
Sunt un sclav!<br />
Sunt la dispoziţia Stăpânului –<br />
Mă poate chema in orice ceas.<br />
Daca as fi slujitor as primi plata –<br />
Chiar libertate câteodată.<br />
Dar eu am fost răscumpărat –<br />
Cu sânge a plătit Stăpânul pentru mine,<br />
Iar acum sunt sclavul Său –<br />
Şi voi fi întotdeauna.<br />
Mă duce încotro vrea El,<br />
Îmi spune ce să fac;<br />
Eu doar ascult,<br />
Şi mă încred în El!<br />
Iată ce înseamnă să fii un sclav prin dragoste.<br />
Dumnezeu îi caută pe acei care sunt atât de predaţi Lui, încât se vor uita<br />
mereu la El ca să vadă ce vrea El să facă – în loc să fie ocupaţi făcând ceea ce simt<br />
ei ca ar trebui să facă pentru Dumnezeu.<br />
Un sclav nu face ceea ce vrea. Sclavul întreabă pe stăpânul său: „Stăpâne,<br />
ce vrei să fac?” Apoi el face ceea ce îi este poruncit.<br />
Biblia spune: ”Încolo, ce se cere de la ispravnici, este ca fiecare să fie găsit<br />
credincios în lucrul încredinţat lui.” (1 Corinteni 4:2).<br />
Cineva a descris foarte frumos care este tipul de om pe care îl caută<br />
Dumnezeu:<br />
„Caut pe cineva care stă în aşteptare
Ca să vadă mâna Mea şi privirea care îl cheamă;<br />
Care să lucreze după metoda mea, ceea ce îi dau eu,<br />
Şi NUMAI ceea ce îi dau eu.<br />
Ce mare bucurie am în inima<br />
Când găsesc aşa un om,<br />
Unul care să facă toată voia Mea –<br />
Unul care să dorească să cunoască gândirea Stăpânului său.”<br />
„Caut printre ei un om ... dar nu găsesc niciunul!” (Ezechiel 22:30). Astăzi<br />
El încă mai caută sclavi din dragoste. Însă găseşte numai putini.<br />
Pasiune evanghelistică – nu pornire emoţionala<br />
În al doilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care îşi recunoaşte<br />
datoria faţă de alţii. Pavel a spus: „Eu sunt dator şi Grecilor şi Barbarilor, şi<br />
celor învăţaţi şi celor neînvăţaţi.” (Romani 1:14). Dumnezeu ne-a dat o comoară<br />
pe care trebuie s-o împărţim cu lumea. Noi suntem ca angajaţii de la Poştă cărora<br />
le-a fost data o suma mare de bani pe care trebuie s-o împartă mai multor oameni<br />
prin mandate poştale. Angajatul rămâne dator tuturor oamenilor până când nu şi-a<br />
terminat toate livrările. Poate avea milioane de lei cu el dar nici un leu nu este al<br />
său. Este dator.<br />
Pavel a recunoscut o datorie similară când Dumnezeu i-a încredinţat<br />
mesajul Evangheliei. Ştia că trebuie împărţit. Şi mai ştia că va rămâne dator faţă<br />
de oameni până când nu le va împărtăşi mesajul mântuirii. După 25 de ani<br />
petrecuţi propovăduind vestea cea buna, Pavel încă spune: „Sunt dator”, şi le<br />
spune creştinilor romani ca este pregătit să vină la Roma ca să-şi rezolve datoria<br />
faţă de cetăţenii Romei. Observaţi cele 3 fraze referitoare la el însuşi din Romani<br />
1:14-16: „Eu sunt dator... Am o dorinţă... Nu mi-e ruşine de Evanghelia lui<br />
Hristos”.<br />
Slujirea plină de duh merge în lume. Recunoscând datoria faţă de alţii, este<br />
întotdeauna pregătită să se scape de datorie. Dovada umplerii cu Duhul Sfânt şi a<br />
frumuseţii unei vieţi centrate pe Hristos nu se vede în experienţe emoţionale<br />
senzaţionale, ci în propovăduirea evangheliei cu o inimă plină de pasiune (după<br />
cum formulează doamna F. C. Durham):<br />
„Sunt sclavul Tău, legat de tine; niciodată<br />
Nu voi mai fi liber de dorinţă aprinsă înlăuntrul meu,<br />
Să duc de la naţiune la naţiune, şi de pe un mal pe altul<br />
Vestea bună a iertării păcatelor tuturor.<br />
Dă-mi sufletele oamenilor, ori voi muri,<br />
Dă-mi dragostea care nu se uită la cost,<br />
Dă-mi credinţa care rupe orice barieră,<br />
Dă-mi bucuria de a aduce acasă pe cei pierduţi.”
Slujirea plină de Duh are o pasiune evanghelistică şi mereu încearcă să spună<br />
altora despre Hristos. Îi pasă de nevoile celor din jur, nu de propria satisfacţie.<br />
Hristos nu şi-a căutat niciodată propria satisfacţie (Romani 15:3).<br />
Un lucru care trebuie accentuat în zilele noastre este că umplerea cu Duhul<br />
Sfânt şi darurile Sale nu sunt date pentru satisfacţia noastră emoţionala. Cu atât<br />
mai puţin pentru grandomanie. „Grandomania”, spune A. W. Tozer, „este un<br />
lucru des întâlnit la grădiniţă!”. Dumnezeu vrea să fim maturi din punct de vedere<br />
spiritual, şi când suntem, pasiunea noastră nu va fi nici o experienţă sentimentală,<br />
nici grandomanie, ci evanghelizarea.<br />
În cartea lui Spirit of Holiness, E.L. Cattell menţionează câteva pericole ale<br />
experienţelor sentimentale – să ai o experienţă a simţurilor tale în loc să-L<br />
întâlneşti pe Dumnezeu, să îţi strici mărturia, să ai o neprihănire falsă.<br />
Cei care pun un accent mare pe simţuri şi sentimente considera ca Duhul<br />
Sfânt este prezent într-un loc doar dacă rugăciunea şi cântarea ajung la un anumit<br />
nivel, şi dacă zgomotul atinge un anumit număr de decibeli! Aceasta este o trăire<br />
pe baza sentimentelor şi a simţurilor nu pe baza credinţei. Este închinarea la stări<br />
emoţionale în loc de Dumnezeu. Dumnezeu locuieşte în duhul nostru, nu în<br />
sentimentele noastre.<br />
Experienţele emoţionale ne pot strica mărturia înaintea celor din jur. Pavel<br />
avertizează că dacă ar intra nişte necredincioşi într-o întâlnire foarte emoţionala la<br />
biserica (unde toata lumea vorbeşte în limbi) aceştia i -ar considera nebuni (1<br />
Corinteni 14:23). Dumnezeu este un Dumnezeu al ordinii, nu al confuziei (1<br />
Corinteni 14:33). Creştinii emoţionali îi etichetează pe alţii ca fiind nespirituali<br />
dacă aceia nu le accepta comportamentul dezordonat ca manifestare a Duhului<br />
Sfânt. „Harul acceptă chinul”, spune Cattell, „dar nu chinuieşte niciodată pe<br />
alţii”!<br />
Emoţionalismul poate deveni un înlocuitor pentru slujire. În loc să-i ajutăm<br />
pe alţii, continuăm doar să ne bucurăm de „experienţele noastre emoţionale”. În<br />
timpul întâlnirilor noastre. Energia noastră trebuie direcţionată înspre „a face bine<br />
altora şi de a elibera oamenii din legăturile lui Satan” aşa cum a făcut Isus, când<br />
era plin de Duhul Sfânt (Fapte 10:38) – nu înspre a ne satisface sentimentele.<br />
Bucuriile emoţionale contrafăcute ne pot înşela în privinţa stării noastre<br />
spirituale. Dacă ţi-ai jignit soţia sau pe cineva din jurul tău, Dumnezeu vrea să-ţi<br />
ceri iertare de la acea persoană înainte să poţi avea din nou părtăşie cu El. Dar<br />
Satan ne poate da un sentiment drăguţ, ca să ne simţim bine într-o întâlnire foarte<br />
emoţionala, sau ne simţim eliberaţi prin vorbirea în limbi. Astfel ne putem crea o<br />
falsă senzaţie de părtăşie cu Domnul, când de fapt nu o poţi avea din cauza că ai<br />
probleme nerezolvate. Să vorbeşti în limbi este un lucru extraordinar. Dar<br />
Dumnezeu vreau ca mai întâi să faci pasul smerit de a-ţi cere iertare de la persoana<br />
pe care ai rănit-o. Altfel, Satan a reuşit să te înşele cu o sfinţenie prefăcută.<br />
Nu încerc să evaluez sentimentele sau autenticitatea darului vorbirii în<br />
limbi. Dumnezeu a creat stările noastre emoţionale, şi nu vrea să fim ca pietrele
moarte. Tot El este acela care a dat bisericii darul vorbirii în limbi, şi îşi are locul<br />
în viaţa bisericii. Dar să nu uităm că slujirea plină de Duhul Sfânt caută să aducă<br />
mereu oameni la Hristos, este conştientă de datoria faţă de alţii, nu caută doar<br />
satisfacerea sinelui, prin experienţe emoţionale.<br />
Orice experienţă trăită într-o întâlnire foarte emoţională poate fi indusă de<br />
noi înşine, şi poate să nu fie de la Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea să fim<br />
dependenţi de sentimente şi stări emoţionale. El vrea să trăim prin credinţă. De<br />
aceea lasă Dumnezeu peste noi perioade în care să ne simţim secat din punct de<br />
vedere spiritual. Asemenea perioade de secetă nu indică întotdeauna prezenta<br />
păcatului în viaţa noastră. Ele pot fi încercări ale Domnului de a ne scăpa de<br />
dependenţa de sentimente.<br />
Trebuie să umblăm cu mare atenţie în ziua de azi, pentru ca diavolul îi duce<br />
la pierzare pe mulţi prin daruri contrafăcute şi stări emoţionale false. Dacă vrem să<br />
fim păziţi de capcanele lui Satan, să ne amintim mereu că frumuseţea vieţii<br />
centrate pe Hristos se vede prin modul în care căutăm să binecuvântăm pe cei din<br />
jur. Isus a venit din cer pe pământ nu pentru beneficiul Său, ci ca să binecuvânteze<br />
pe alţii.<br />
Insuficienţa omenească<br />
În al treilea rând, slujirea plină de Duh este o slujire care este conştientă de<br />
insuficienţa omenească. Pavel spune în 2 Corinteni 10:1: „eu, cel smerit când sunt<br />
de faţă în mijlocul vostru” – cu alte cuvinte, fără o personalitate impresionantă.<br />
Tradiţia ne spune că Pavel un bărbat mic de statură şi chel. Avea un nas strâmb şi<br />
e posibil să fi avut o afecţiune a ochilor. În mod evident nu avea o personalitate de<br />
vedetă. Succesul muncii sale nu a depins deloc de vreun factor omenesc pentru că<br />
în înfăţişarea sau vorbirea lui nu era nimic care să impresioneze.<br />
Cu privire la predicile sale Pavel le scrie Corintenilor: „Eu însumi, când am<br />
venit în mijlocul vostru, am fost slab, fricos şi plin de cutremur.” (1 Corinteni 2:3).<br />
Atunci când predica, Pavel era conştient de slăbiciunea lui faţă de puterea lui<br />
Dumnezeu care curgea prin el.<br />
Iată ce înseamnă slujirea plină de Duh – ca rezultat al propovăduirii<br />
Evangheliei de către Pavel, s-a născut o biserică în Corint care era un oraş<br />
necredincios.<br />
Când Duhul lui Dumnezeu vorbeşte printr-un om, acel om nu este conştient<br />
de faptul că este folosit de Dumnezeu în acele momente. Sunt întotdeauna<br />
îndoielnic de predicatorii care stau la amvon şi sunt foarte siguri că Dumnezeu<br />
vorbeşte prin ei (de obicei îşi încep discursul cu „Aşa vorbeşte Domnul...”<br />
Din experienţa mea cu astfel de oameni, vă pot spune că Dumnezeu nu a<br />
vorbit niciodată prin ei. Ei au avut doar impresia că sunt vase profetice. Dar când<br />
vorbeşte Domnul printr-o persoană, persoana aceea de obicei nu este conştientă de<br />
ce se întâmplă. Apostolul Pavel spune într-una din epistolele sale: „Şi cred că şi eu<br />
am Duhul lui Dumnezeu.” (1 Corinteni 7:40). Nu era complet sigur de faptul că
Dumnezeu vorbea prin el. Dar noi ştim că Dumnezeu vorbea prin el, pentru că<br />
Dumnezeu a inclus în Cuvântul său scrierile lui Pavel. Dar Pavel nu era conştient<br />
de acest lucru.<br />
Slujirea plină de Duh este conştientă de insuficienţa omenească. Aşa cum<br />
spune Pavel „căci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12:10). Slujitorul<br />
plin de Duhul Sfânt merge în mod continuu înaintea lui Dumnezeu şi asemenea<br />
omului din pilda spune „Prietene, împrumută-mi trei pâini, căci a venit la mine<br />
de pe drum un prieten al meu, şi n-am ce-i pune înainte” (Luca 11:5-8). Slujitorul<br />
Domnului este mereu conştient de insuficienţa lui.<br />
Să nu ne creăm nici o impresie greşită despre slujirea plină de Duhul Sfânt.<br />
Ea nu este conştientă de lucrarea pe care o face Dumnezeu, ci este conştientă de<br />
frică şi nesiguranţă. Doar după ce şi-au terminat lucrarea se vor putea uita înapoi şi<br />
vor vedea cum Dumnezeu a lucrat.<br />
Împlinirea chemării<br />
În al patrulea rând slujirea plină de Duh împlineşte chemarea lui<br />
Dumnezeu. În Coloseni 1:23,25 Pavel spune: „al cărei slujitor am fost făcut eu,<br />
Pavel”, şi în 1 Timotei 2:7 „apostolul lui am fost pus eu”. Pavel a fost ordinat de<br />
mâinile străpunse ale Mântuitorului, nu de vreun om. Dumnezeu l-a chemat pe<br />
Pavel să fie un apostol. În Coloseni 1:25 el spune că această chemare i-a fost dată.<br />
A fost darul lui Dumnezeu – nu ceva care el a câştigat. În acelaşi verset el spune<br />
că această chemare i-a fost încredinţată ca să slujească celor din jur. Aceasta a fost<br />
misiunea lui primită de la Dumnezeu înspre zidirea bisericii.<br />
Dumnezeu are o chemare specială pentru fiecare dintre noi. Nu putem<br />
fi altceva decât ceea ce ne-a chemat El să fim – Duhul Sfânt hotărăşte ce daruri va<br />
primi fiecare dintre noi.<br />
Pavel a fost chemat să fie un apostol. Dar nu toata lumea are o asemenea<br />
chemare. Trebuie să cerem putere de la Dumnezeu ca să ducem la îndeplinire<br />
chemarea Lui. „Ia seama să împlineşti bine slujba pe care ai primit-o în<br />
Domnul”, a fost îndemnul lui Pavel pentru Arhip (Coloseni 4:17).<br />
Dumnezeu nu greşeşte niciodată. El ştie nevoile bisericii Sale în fiecare<br />
clipă, şi ne pregăteşte pe fiecare dintre noi (dacă ne su punem voii Sale) pentru o<br />
anumită sarcină – care se poate să fie total diferită de ceea ce ne-am propus noi să<br />
facem.<br />
„Oare toţi sunt apostoli? Toţi sunt prooroci? Toţi sunt învăţători? Toţi sunt<br />
făcători de minuni? Toţi au darul tămăduirilor? Toţi vorbesc în alte limbi? Toţi<br />
tălmăcesc?” (1 Corinteni 12:29,30). Răspunsul este nu.<br />
Dar Dumnezeu are un loc pentru toate aceste daruri în Trupul lui Hristos.<br />
Noi trebuie să ne recunoaştem darul şi chemarea – şi să folosim acel dar şi<br />
să ducem la îndeplinire chemarea. Slujirea plină de Duhul Sfânt urmează<br />
chemarea făcută de Dumnezeu.
Noul Testament ne încurajează să căutăm în mod deosebit darul proorociei<br />
(1 Corinteni 14:39). Este darul de care are cea mai mare nevoie biserica din ziua<br />
de azi.<br />
O slujire profetică încurajează (întăreşte şi zideşte), sfătuieşte (mustră şi<br />
provoacă) şi mângâie (alină şi încurajează) (1 Corinteni 14:3).<br />
Trebuie să ne rugăm ca Dumnezeu să ridice prooroci în bisericile noastre,<br />
care să spună adevărul lui Dumnezeu, fără frică şi fără să facă favoruri - oameni<br />
diferiţi de sciitorii religioşi profesionişti, care sunt mai mut interesaţi de salariile,<br />
statutul şi popularitatea lor.<br />
Dumnezeu să ne ajute pe fiecare dintre noi să căutăm să cunoaştem voia<br />
Lui ca să ştim care este chemarea noastră.<br />
Viaţa plină de Duhul Sfânt<br />
Haideţi să privim la 4 caracteristici ale vieţii pline de Duhul Sfânt, din nou<br />
din viaţa lui Pavel.<br />
Total mulţumit<br />
Viaţa plină de Duhul Sfânt este în primul rând o viaţă total mulţumită. În<br />
Filipeni 4:11, Pavel spune: „M-am deprins să fiu mulţămit cu starea în care mă<br />
găsesc.” O asemenea mulţumire aduce pace şi bucurie. Ca urmare, Pavel vorbeşte<br />
despre pace şi bucurie în versetele 4 şi 7 ale aceluiaşi capitol.<br />
Putem să-l slăvim pe Dumnezeu cu adevărat doar atunci când suntem total<br />
mulţumiţi cu tot ce a pus în viaţa noastră. Dacă credem în suveranitatea lui<br />
Dumnezeu, şi că El face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru (Romani<br />
8:28) atunci putem fi cu adevărat mulţumiţi în orice situaţie. Putem slăvi pe<br />
Dumnezeu ca şi Habacuc, chiar dacă pomii nu aduc roade, chiar dacă ne mor<br />
animalele sau dacă suferim mari pierderi materiale – sau oricare ar fi<br />
circumstanţele (Habacuc 3:17,18).<br />
Efeseni 5:18-20 ne spune că rezultatul umplerii cu Duhul Sfânt este lauda<br />
continuă la adresa lui Dumnezeu.<br />
Apostolul Pavel s-a putut bucura chiar şi în închisoare, cu picioarele în<br />
butuci (Fapte 16:25). Chiar şi acolo el era mulţumit, şi nu găsea nici un motiv să se<br />
plângă.<br />
Iată primul semn al unei vieţi pline de Duh. Când nemulţumirea îşi găseşte<br />
loc în inima unui creştin, este un mare semn ca acel creştin, precum Izraeliţii care<br />
s-au plâns în deşert, nu a intrat încă în ţara biruinţei.
Creştere în Sfinţenie<br />
În al doilea rând, viaţa plină de Duh este o viaţă de creştere continuă în sfinţenie.<br />
Pe măsură ce viaţa cuiva creşte în sfinţenie, creşte şi percepţia omului despre<br />
sfinţenia desăvârşită a lui Dumnezeu. Cele două se completează una pe alta.<br />
La 25 de ani după întoarcerea sa, Pavel spune: „Căci eu sunt cel mai<br />
neînsemnat dintre apostoli” (1 Corinteni 15:9). După alţi 5 ani spune: „ sunt cel<br />
mai neînsemnat dintre toţi sfinţii” (Efeseni 3:8). Încă un an mai târziu, Pavel<br />
spune: „dintre cari (păcătoşi) cel dintâi sunt eu.” (1 Timotei 1:15).<br />
Vedeţi schimbarea progresivă în atitudinea lui Pavel?<br />
Cu cât mai aproape era de Dumnezeu, Pavel devenea mai conştient de<br />
corupţia şi murdăria din trupul său. El recunoaşte că nu este nimic bun în el.<br />
(Romani 7:18).<br />
În Ezechiel 36:26, 27, 31 Dumnezeu spune: „Vă voi da o inimă nouă, şi voi<br />
pune în voi un duh nou; ... vă va fi scârbă de voi înşivă, din pricina nelegiuirilor şi<br />
urâciunilor voastre.” În acest pasaj vedem încă o dovada a unei inimi noi. Doar un<br />
om care urăşte şi detestă sinele va putea împlini porunca din Filipeni 2:3: „în<br />
smerenie fiecare să privească pe altul mai pe sus de el însuş”. Odată ce a văzut<br />
corupţia din viaţa lui, nu va mai putea dispreţui pe nimeni altcineva.<br />
De asemenea va fi uşor să mărturisească orice eşec, şi va spune păcatului pe<br />
nume. Omul plin de Duh nu încearcă doar să dea altora impresia că el creşte în<br />
sfinţenie. El nu încearcă să se laude cu experienţe care l-au sfinţit. Prezenta<br />
sfinţeniei în viaţa lui este atât de evidentă încât vor veni omenii din jur la el ca să<br />
afle secretul vieţii sale. El are ceea ce J. B. Phillips traduce ca: „sfinţenia care nu<br />
este o iluzie” (Efeseni 4:24).<br />
Nu contează care este doctrina noastră cu privire la sfinţenie. Sfinţenia adevărată<br />
vine doar la cel care o caută din toată inima, şi nu la cel care are doctrina<br />
corectă.<br />
Au existat oameni sfinţi în secolele trecute (precum John Fletcher) a căror<br />
înţelegere a doctrinei sfinţeniei le-a permis să creadă că sunt complet sfinţiţi, şi<br />
care îşi numeau păcatele inconştiente‚ greşeli.<br />
Au existat şi alţi oameni sfinţi (precum David Brainerd) care au recunoscut<br />
păcatul din viaţa lor, şi care în mod constant se pocăiau de lipsa de devotament<br />
pentru Dumnezeu în viaţa de zi cu zi. Dar amândouă aceste grupuri au fost la fel<br />
de sfinte în ochii lui Dumnezeu în ciuda diferenţelor cu privire la modul de<br />
evaluare a vieţii lor.<br />
Temperamentele lor şi înţelegerea diferită a doctrinei sfinţeniei au fost<br />
motivul pentru modul de a-şi contabiliza inimile. Secretul sfinţeniei nu vine prin<br />
studierea Scripturii în limba Greacă ci vine prin dorinţa sincere şi din toata<br />
inima de a face voia lui Dumnezeu. Dumnezeu se uită la inimi, nu la minţi!<br />
În fiecare caz, orice creştere în sfinţenie va fi întotdeauna însoţită, aşa cum<br />
s-a întâmplat cu Pavel, de o creştere a conştienţei păcatului propriu atunci când te<br />
afli înaintea lui Dumnezeu.
O viaţă răstignită<br />
In al treilea rând, viaţa plină de Duh este o viaţă răstignită. Pavel spunea:<br />
„Am fost răstignit împreună cu Hristos” (Galateni 2:20). Mai devreme am vorbit<br />
despre cruce. Calea crucii este calea spre umplerea cu Duhul Sfânt. Vom avea<br />
parte de aceeaşi călăuzire a Duhului precum Isus, care a fost condus la cruce.<br />
Duhul şi crucea sunt inseparabile.<br />
Crucea este simbolul slăbiciunii, al ruşinii şi al morţii. Apostolul Pavel a avut<br />
temeri, dureri şi conflicte în viaţa lui (vezi 2 Cor inteni 1:8; 4:8; 6:10; 7:5). El a<br />
fost considerat de mulţi un nebun şi un fanatic. Adeseori a fost tratat cu dispreţ de<br />
cei din jur (1 Corinteni 4:13). Aceste realităţi merg mână în mână cu umplerea cu<br />
Duhul Sfânt. Omul umplut cu Duhul Sfânt se va simţi condus de Dumnezeu pe<br />
cărarea smereniei şi a morţii faţă de sine.<br />
Omului umplut cu Duhul Sfânt nu-i pasă de slava oamenilor. El acceptă<br />
umilinţa şi persecuţia cu bucurie. El se laudă numai cu crucea (Galateni 6:14). El<br />
nu se laudă cu darurile şi talentele sale, nici măcar cu momentele sale intime cu<br />
Dumnezeu. El se laudă numai cu moartea continuă faţă de sine.<br />
Crucea este şi un simbol al dragostei divine. Dumnezeu şi-a arătat<br />
dragostea faţă de om prin faptul că a murit pe cruce pentru omenirea întreagă.<br />
Aceeaşi dragoste îl caracterizează pe omul plin de Duh Sfânt. Între el şi cei din<br />
jurul său este o cruce pe care el îşi răstigneşte sinele ca să-i poată iubi. Acesta este<br />
adevăratul înţeles al dragostei.<br />
Watchman Nee ne spune povestea a doi fermieri creştini din China care<br />
aveau pământ sus pe un deal. Ei se trezeau dimineaţa devreme ca să-şi ude<br />
pământul. Într-o noapte au venit pe ascuns fermierii care aveau pământ la poalele<br />
dealului şi au săpat găuri în şanţul de irigaţie, ca apa să curgă la pământurile lor.<br />
Lucru acesta s-a întâmplat timp de 7 nopţi. Cei doi fermieri creştini s-au gândit ce<br />
să facă, iar în cele din urmă au decis să arate celorlalţi fermieri dragostea lui<br />
Hristos. Aşa că în dimineaţa următoare s-au trezit şi au udat mai întâi parcelele<br />
vecine, şi apoi pe ale lor. Ei au pus crucea între ei şi vecinii lor şi şi-au răstignit<br />
drepturile lor. După ce au făcut acest lucru timp de câteva zile, ceilalţi fermieri<br />
nemântuiţi au venit să-şi ceară scuze si au spus: „Dacă asta înseamnă să fii<br />
creştin, vrem să ne spuneţi mai multe despre mântuire”.<br />
Isus a spus că atunci când Duhul Sfânt va veni peste apostoli ei vor primi<br />
putere să-i fie martori. Cuvântul „martor” vine din cuvântul grecesc „martus”<br />
(care este tradus ca „martir” în Fapte 2:20 şi Apocalipsa 2:13 si 17:6). Aşa că<br />
înţelesul literal al versetului din Fapte 1:8 este că atunci când Duhul Sfânt va veni<br />
peste apostoli le va da putere să fie martiri – martiri nu doar în sensul de a-şi da<br />
viaţa pentru Hristos, ci martiri care mor faţă de sine în fiecare zi. Iată deci că<br />
viaţa plină de Duh trăieşte o viaţă răstignită.
Creştere continuă<br />
În al patrulea rând, viaţa plină de Duh caută în mod continuu să fie umplut<br />
tot mai mult cu Duhul Sfânt. „Alerg spre ţintă” spune Pavel după aproape 30 de<br />
ani de la întoarcerea sa la Dumnezeu şi aproape de sfârşitul vieţii (Filipeni 3:14).<br />
Încă nu a ajuns la ţintă. El încă era în căutarea unei mai mari apropieri de<br />
Dumnezeu.<br />
„Nu că am şi câştigat premiul, sau că am şi ajuns desăvârşit” spune el în<br />
Filipeni 3:12. Dar în versetul 15 pare că spune exact opusul. „Gândul acesta dar<br />
să ne însufleţească pe toţi, cari suntem desăvârşiţi”. Iată paradoxul vieţii pline de<br />
Duhul Sfânt – desăvârşit dar totuşi nu chiar; cu alte cuvinte plin, dar tânjind<br />
după o mai mare umplere.<br />
Starea de plinătate în Duh nu este una statică. Întotdeauna există niveluri<br />
mai mari de umplere. Biblia spune că Duhul Sfânt ne conduce de la un nivel de<br />
slava la altul (2 Corinteni 3:18) – sau cu alte cuvinte, de la un nivel de umplere la<br />
altul. Un pahar poate fi plin cu apă; şi o găleată poate fi plină cu apă; şi un<br />
rezervor poate fi, şi chiar un râu poate fi plin cu apă. Dar este o mare diferenţă<br />
între un pahar plin şi un râu plin.<br />
Cineva proaspăt întors la Domnul poate fi umplut imediat cu Duhul Sfânt.<br />
Apostolul Pavel a fost plin de Duhul Sfânt şi la sfârşitul vieţii. Dar este o mare<br />
diferenţă între plinătatea noului întors şi plinătatea lui Pavel. Primul caz este<br />
asemenea unui pahar plin cu apă, iar al doilea este ca un râu.<br />
Duhul Sfânt caută în mod continuu să ne crească capacitatea, ca să ne<br />
poată umple mai mult. Dar nu poate fi creştere în viaţa noastră dacă nu umblăm<br />
pe calea crucii. Iată de ce creştinii din Corint erau superficiali. Ei se lăudau cu<br />
darurile lor şi ignorau crucea. Din acest motiv Pavel îi mustra în repetate cazuri în<br />
ambele sale epistole, şi îi îndeamnă să accepte crucea în vieţile lor.<br />
Dacă acceptam crucea în mod continuu în viaţa noastră vom afla că paharul<br />
nostru devine o găleata, găleata devine un rezervor, rezervorul devine un râu, şi<br />
râul devine mai multe râuri. La fiecare pas, pe măsură ce capacitatea noastră<br />
creşte, vom avea nevoie de umplere.<br />
Astfel va fi împlinită în noi porunca Domnului Isus: „Cine crede în Mine,<br />
din inima lui vor curge râuri de apă vie (Spunea cuvintele acestea despre Duhul)”<br />
(Ioan 7:38,39).<br />
Acum putem înţelege mai bine de ce Pavel îi îndeamnă pe creştinii efeseni<br />
să fie mereu umpluţi de Duhul Sfânt (Efeseni 5:18). El nu a crezut niciodată întrun<br />
moment de umplere cu Duhul Sfânt odată pentru totdeauna. În pasajul de mai<br />
sus el se referă la o creştere continuă a capacităţii noastre de a fi umpluţi cu<br />
Duhul Sfânt.<br />
Pavel însuşi a acceptat întotdeauna calea crucii. El spune în 1 Corinteni<br />
4:10 „Purtăm întotdeauna cu noi, în trupul nostru, omorârea Domnului Isus,
pentruca şi viaţa lui Isus să se arate în trupul nostru.” Unul dintre aspectele crucii<br />
acceptate de Pavel a fost disciplinarea poftelor sale trupeşti.<br />
Umplerea cu Duhul Sfânt nu este niciodată o substituire pentru<br />
disciplina şi munca plină de efort. Pavel a trebuie în mod continuu să-şi<br />
stăpânească trupul. El spune: „Ci mă port aspru cu trupul meu, şi-l ţin în<br />
stăpânire, ca nu cumva, după ce am propovăduit altora, eu însumi să fiu lepădat.”<br />
(1 Corinteni 9:27. El şi-a disciplinat ochii în ceea ce citeşte şi la ce se uită, şi-a<br />
disciplinat urechile în ce ascultă, şi limba în ce vorbeşte. El şi-a disciplinat viaţa în<br />
toate categoriile. Astfel a putut fi crescut.<br />
Slava Domnului pentru momentele de criza pe care le lasă în viaţa noastră.<br />
Dar să nu uităm că fiecare moment de criza trebuie să ne conducă la un proces.<br />
Hristos nu este numai Uşa, ci este şi Calea. Dacă intrăm pe poarta îngustă, trebuie<br />
să umblăm pe calea îngustă. Trebuie să avem grijă să nu ne concentrăm atât de<br />
mult asupra crizei încât să excludem procesul care trebuie să urmeze.<br />
Naşterea din nou este o criză, dar viaţa spirituală la timpul prezent este<br />
foarte importantă; nu doar amintirile a ceea ce a fost odată. Unii nu-şi mai<br />
aduc aminte de data în care a venit momentul de criză a naşterii din nou. Dar nu<br />
spunem despre un om că este mort dacă nu-şi aduce aminte data naşterii! Şi totuşi,<br />
pentru unii creştini mărturia unei experienţe este singurul test al vieţii!<br />
Realitatea prezentului în viaţă şi slujirea centrată pe Hristos este importantă<br />
şi în privinţa umplerii cu Duh. Amintirea unei experienţe din trecut, oricât de<br />
plăcută a fost ea, nu ajuta cu nimic.<br />
Dumnezeu caută bărbaţi şi femei care nu vor fi niciodată mulţumiţi doar cu<br />
experienţe şi „binecuvântări”, ci care îşi vor lua crucea în fiecare zi şi îl vor urma<br />
pe Isus; astfel vor arăta în viaţa şi slujirea lor realitatea acestor cuvinte: „Nu mai<br />
trăiesc eu, ci Hristos trăieşte în mine”.<br />
Aceasta este viaţa plină de Duhul Sfânt.<br />
„Nu eu ci Hristos fie slăvit, iubit şi înălţat,<br />
Nu eu ci Hristos fie văzut, cunoscut şi auzit,<br />
Nu eu ci Hristos în orice privire şi faptă,<br />
Nu eu ci Hristos în orice gând şi cuvânt,<br />
Ah, să fiu salvat de la sine, Doamne,<br />
Ah, să mă pierd în Tine,<br />
Ah, să nu mai fie nici urmă de Eu,<br />
Doar Hristos să trăiască în mine.” (Selectat)<br />
Amin şi Amin.
Traducere din limba engleză: Vlad Sabău<br />
Corectare ortografică: Veronica Petrean<br />
Tehnoredactare computerizată: Adrian Rus<br />
Toate drepturile rezervate asupra prezentei ediţii în limba română<br />
SC ALFA SOFTWARE SA Zalău<br />
Telefoane şi fax de contact: +40-260-662.112, +40-260-612.777<br />
E-mail: joldes@asw.ro<br />
Web: www.harulzalau.ro<br />
Comenzile dumneavoastră pot fi făcute<br />
prin poştă - la adresa: 450098 - Zalău, Str. Simion Bărnuţiu, Nr. 1, Bl A27, Parter<br />
prin telefon sau fax - la numerele: +40-260-662.112 sau 612.777<br />
prin e-mail - la adresa: joldes@asw.ro<br />
prin pagina de Web: www.harulzalau.ro