LUCRARE DE LICENŢĂ:

UNIVERSITATEA "BABEŞ - BOLYAI" CLUJ – NAPOCA 

FACULTATEA DE DREPT 

Secţia: drept comunitar 

LUCRARE DE LICENŢĂ: 

Recursul la forţă al autorităţilor române în lumina jurisprudenţei 

Curţii Europene a Drepturilor Omului 

Coordonator ştiinţific: 

Lect. univ. dr. Radu Chiriţă 

Sălăgean Horaţiu-Vlad 

Grupa: 410 

Cluj-Napoca 

2010 

2

Scurtă introducere 

Convenţia pentru Protecţia Drepturilor Omului şi Libertăţilor Fundamentale, cunoscută şi 

sub denumirea de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, este un catalog al drepturilor 

fundamentale elaborat de Consiliul Europei, semnat pe 4 noiembrie 1950 la Roma şi intrat în 

vigoare pe 3 septembrie 1953. Convenţia Europeană protejează drepturile persoanelor, aflate pe 

teritoriul statelor semnatare, împotriva oricăror ingerinţe nejustificate, atât din partea agenţilor 

statelor cât şi din partea particularilor, ingerinţe care ar putea încălca dreptul persoanei la viaţă 

privată, la proprietate, la demnitatea şi integritatea fizică şi morală, precum şi dreptul 

fundamental la viaţă. Tocmai încălcările aduse de agenţii statului român dreptului la viaţă, la 

demnitate şi integritate fizică şi morală, drepturi protejate prin articolele 2 şi 3 ale Convenţiei, 

fac obiectul lucrării de faţă, în care vom încerca să expunem şi să analizăm cele mai frecvente 

abuzuri, sancţionate de către CEDO, la care au fost sau sunt supuşi cetăţenii României. Cum 

însăşi Curtea Europeană a afirmat, în hotărârea McCann şi alţii c. Marii Britanii 1 , art. 2, care 

protejează dreptul la viaţă, împreună cu interzicerea tratamentelor inumane şi degradante (art.3), 

consacră una din valorile fundamentale ale societăţii democratice care formează Consiliul 

Europei. 

România a ratificat Convenţia Europeană a Drepturilor Omului la data de 20 iunie 1994. 

Aceasta a deschis calea petiţiilor individuale în faţa CEDO din partea persoanelor fizice şi 

juridice române, deoarece statele nu trebuie doar să se abţină de la a provoca suferinţe sau 

moartea unei persoane, prin agenţii lor, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare 

protecţiei eficiente a acestor drepturi 2 , printre care desfăşurarea unei anchete eficace, care să aibă 

drept consecinţă pedepsirea celor vinovaţi. Statul parte la o convenţie internaţională de protecţie 

a drepturilor omului nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor naţionali: el 

1 CEDO, hot. din 27 septembrie 1995, § 147 

2 Bârsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol. I – Drepturi şi libertăţi, 

Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, pag. 158 

3

trebuie, de asemenea, să se conformeze acestei obligaţii în cazul tuturor indivizilor aflaţi pe 

teritoriul său, indiferent de naţionalitate 3 . 

CAPITOLUL I: Definirea noţiunilor 

1. Obligaţiile statelor 

Enumerate de norme imperative, dreptul la viaţă şi interzicerea torturii vizează protecţia 

integrităţii fizice şi morale a persoanei. Aceste drepturi contribuie mai mult decât oricare altele la 

respectarea demnităţii persoanei, despre care Curtea Europeană afirmă că este, alături de 

libertatea omului, „esenţa însăşi a Convenţiei” 4 . Convenţia Europeană a Drepturilor Omului 

prevede în sarcina statelor semnatare două tipuri de obligaţii: 

Obligaţii negative, care cuprind interdicţia sau obligaţia primordială negativă, aplicată ca 

şi regulă statelor, de a provoca intenţionat moartea sau de a aplica tratamente inumane sau 

degradante unei persoane, prin agenţi ai lor; şi 

Obligaţii pozitive ce constau în obligaţiile statelor, relative la necesitatea protejării 

efective şi eficace a vieţii şi demnităţii persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, prin măsuri de ordin 

legislativ sau administrativ 5 . 

1.1. Obligaţiile negative ale statelor 

Art. 2 al Convenţiei Europene prevede că statele, prin agenţii săi, pot provoca moartea 

unei persoane în cazurile în care se impune recurgerea la forţă, măsură absolut necesară, pentru a 

asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o arestare legală 

sau pentru a împiedica evadarea unei persoane legal deţinute, ori pentru a reprima, conform legii, 

o tulburare violentă sau o insurecţie 6 . Fosta Comisie a decis că situaţiile în care moartea este 

3 Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, pag. 95 

4 Sudre, F. – op. cit., pag. 213 

5 Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008, 

pag.72 

6 Ibidem, pag. 72 

4

produsă prin acţiunea agenţilor statului sunt exhaustive şi impun o interpretare restrictivă, fiind 

vorba de excepţii de la proclamarea unui drept fundamental pe care Convenţia îl recunoaşte 7 . În 

privinţa acestui text al Convenţiei se impun două precizări şi anume că moartea unei persoane nu 

poate fi cauzată în niciun caz în mod intenţionat şi, în plus, Curtea a afirmat în nenumărate cauze 

că prin agenţi ai statului se pot înţelege şi civili înarmaţi, care lucrează în sarcina şi beneficiul 

statului, sub controlul acestuia 8 (hot. Acar şi alţii c. Turcia). Paragraful 2 al art. 2 cuprinde doar 

situaţiile în care recursul la forţă al autorităţilor este posibil şi poate conduce la uciderea 

intenţionată sau nu a unei persoane, iar nu şi toate cazurile în care este permisă uciderea 

intenţionată a unei persoane. 

Curtea Europeană a decis în mai multe cauze 9 că „luat în ansamblul său, textul articolului 

2 demonstrează că nu are în vedere numai omorul intenţionat, dar, în aceeaşi măsură, şi situaţiile 

în care folosirea legitimă a forţei poate conduce la a-l provoca în mod involuntar. Această 

dispoziţie poate, în anumite circumstanţe bine definite, să impună îndatorirea autorităţilor statale 

competente obligaţia pozitivă de a adopta toate măsurile de ordin practic ce se impun spre a 

proteja individul care se află sub responsabilitatea lor. Tot Curtea a considerat că statul nu poate 

invoca în favoarea sa necunoaşterea sau ignorarea comportamentului agenţilor săi, fiind de 

neconceput ca autorităţile superioare ale unui stat să nu aibă cunoştiinţă sau să aibă dreptul de a 

nu avea cunoştiinţă de existenţa unor asemenea practici 10 . 

Pentru ca statele să scape de angajarea răspunderii în faţa Curţii Europene, ele trebuie să 

facă dovada că recursul la forţă al agenţilor săi a fost absolut necesar în vederea atingerii 

obiectivelor legale. Aşadar pentru ca recursul la forţă să fie absolut necesar, trebuie aplicat un 

criteriu de necesitate mult mai strict decât în cazul în care trebuie făcută dovada ca o măsură 

aplicată de către stat este necesară într-o societate democratică. Prin urmare forţa utilizată trebuie 

să fie strict proporţionată cu scopul vizat prin acţiunea de forţă 11 , iar Curtea, pe lângă actele 

agenţilor statului care au recurs la forţă, trebuie să verifice şi modul de pregătire şi de control al 

7 Comis.EDO, Dec. Stewart c. Marii Britanii, 10 iulie 1984, § 180 

8 Chiriţă, R. – op. cit., pag.73 

9 CEDO, Hot. Kiliç c. Turcia, 28 martie 2000, § 62; Hot. Mahmut Kaya c. Turcia, 28 martie 2000, § 85; Hot. Demiray c. 

Turcia, 21 noiembrie 2000, § 41. 

10 Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008, 

pag. 92 

11 Chiriţă, R. – op. cit., pag. 73 

5

acţiunii de forţă 12 , fiind important şi necesar ca poliţia să exercite funcţia sa de prevenire şi de 

stopare a criminalităţii cu deplina respectare a dispoziţiilor legale privitoare la libertatea 

persoanei 13 . Pentru Instanţa Europeană, care nu face abstracţie de dificultăţile pe care le 

întâmpină poliţia în exercitarea funcţiilor sale în societatea contemporană, nici de 

imprevizibilitatea comportamentului uman şi nici opţiunile operaţionale concrete, care trebuie 

făcute în termeni de priorităţi şi resurse, această obligaţie trebuie interpretată în aşa fel încât ea să 

reprezinte o sarcină insuportabilă şi excesivă 14 . 

În viziunea Curţii, scopurile care pot justifica un recurs la forţă acoperă o gamă foarte 

largă de ipoteze, iar necesitatea recursului la forţă al organelor de stat este analizat de instanţa 

europeană din prisma următoarelor două aspecte sau condiţii cumulative reprezentate de 

existenţa unei stări de pericol căreia agenţii statului trebuiau să îi facă faţă şi de riscurile care s-ar 

fi putut produce în lipsa recursului la forţă, precum şi proporţionalitatea ripostei organelor puterii 

executive. 

1.1 Obligaţiile Pozitive ale statelor 

Deşi, în general, Curtea impune statelor ca şi obligaţii pozitive aceea de a lua toate 

măsurile rezonabile la nivel legislativ, administrativ şi judiciar, pentru a asigura respectarea 

drepturilor garantate prin Convenţie, în raporturile dintre persoanele de drept privat şi pentru a 

sancţiona încălcarea acestor drepturi, totuşi sfera acestor obligaţii ale statelor este practic 

nelimitată 15 . Astfel că un alt tip de obligaţii care cade în sarcina statelor este acela de a proteja 

orice persoană care se află sub jurisdicţia lor de orice posibile atingeri ale dreptului lor la viaţă 

sau la deminitate, prin obligarea autorităţilor de stat de a interveni ori de câte ori o persoană se 

află în faţa unui risc real şi concret de a-şi pierde viaţa sau de a-i fi vătămată demnitatea umană. 

categorii: 

În materie penală, obligaţiile pozitive ale statelor pot fi regrupate în următoarele 

12 CEDO, Hot. McCann şi alţii, precitată 

13 Bârsan, C. – op. cit., pag.178 


15 Chiriţă, R. – op. cit., pag.76 

6

a) Obligaţia generală de a proteja viaţa şi demnitatea persoanelor aflate sub controlul 

statului sau aflate în pericol, prin garantarea la nivel legislativ a respectării acestor 

drepturi; 

Interpretarea Curţii, în cauza Mastromatteo 16 , a fost în sensul că art. 2 poate implica, în 

anumite împrejurări bine determinate, obligaţia pozitivă a statelor de a lua măsuri operaţionale 

preventive pentru protejarea unui individ a cărui viaţă este pusă în pericol de actele criminale ale 

altui individ, în virtutea efectului orizontal al Convenţiei. Aceasta nu înseamnă însă că art. 2 

generează o obligaţie a statelor de a preveni orice posibilitate de violenţă, deoarece o asemenea 

îndatorire trebuie să fie interpretată în sensul în care nu impune autorităţilor o obligaţie 

imposibilă sau disproporţionată, ţinând cont de dificultăţile pe care le implică menţinerea ordinii 

în societăţile moderne, de caracterul imprevizibil al comportamentului omenesc şi de opţiunile 

operaţionale care trebuie făcute în privinţa priorităţilor şi resurselor. 

În hotărârea Osman c. Turcia 17 , Curtea Europeană a reafirmat obligaţia, impusă de către 

Convenţie, statelor semnatare, de a adopta toate măsurile necesare protecţiei vieţii şi integrităţii 

fizice a persoanelor de sub jurisdicţia lor, ceea ce implică pentru acestea îndatorirea primordială 

de a asigura dreptul la viaţă prin adoptarea unei legislaţii penale de natură disuasivă pentru 

comiterea unor fapte care să aducă atingere vieţii sau integrităţii altor persoane, legislaţie care să 

includă şi un mecanism de aplicare, conceput în aşa fel încât să prevină, să reprime şi să 

sancţioneze eventualele încălcări în materie. Astfel, în cazul în care persoana este ameninţată 

prin activităţi criminale ale unui terţ, în sarcina statelor cade şi o altă obligaţie pozitivă şi anume 

de a lua preventiv măsuri de ordin practic pentru protejarea persoanei. 

Totuşi, nu orice ameninţare prezumată împotriva vieţii sau integrităţii fizice sau morale a 

unei persoane obligă autorităţile statale să ia măsuri concrete pentru a-i preveni materializarea. 

Conform jurisprudenţei Curţii, un aspect pertinent şi foarte important, ce trebuie luat în 

consideraţie în acest caz, este necesitatea ca poliţia să exercite funcţia sa de prevenire şi de 

stopare a criminalităţii cu deplina respectare a dispoziţiilor legale privitoare la libertatea 

pesoanei 18 . 

16 CEDO, Mastromatteo c. Italia, hot. din 24 octombrie 2002; 

17 CEDO, Hot. din 28 octombrie 1998, §.115 

18 Bârsan, C. – op. cit., pag. 178 

7

) Obligaţia de a ancheta atingerile aduse dreptului la viaţă şi la respectarea 

deminităţii umane, în scopul identificării şi sancţionării persoanelor vinovate de violarea 

drepturilor altuia 19 . 

În ceea ce priveşte obligaţia de a desfăşura o anchetă serioasă şi aprofundată, cu privire la 

circumstanţele morţii unei persoane sau la cele ale dispariţiei sale, atunci când persoana era 

reţinută de agenţii forţei publice, Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat începând cu cauza 

McCann şi alţii c. Angliei, unde a afirmat că: „Orice recurs la forţa cauzatoare de moarte din 

partea agenţilor statului trebuie să conducă la efectuarea unei anchete eficace, complete şi 

imparţiale pentru a clarifica situaţia şi pentru a identifica eventualii responsabili”. Art. 2 al 

Convenţiei, care obligă statele la a proteja dreptul la viaţă, impune desfăşurarea unei anchete 

eficace, nu numai când recurgerea la forţă, din partea agenţilor statului, a condus la moartea unei 

persoane, dar şi atunci când moartea nu a fost cauzată în asemenea condiţii, fiind rezultatul 

activităţii altor persoane 20 . 

În jurisprudenţa Curţii 21 , s-a stabilit că scopul esenţial al unei astfel de anchete este de a 

asigura punerea în aplicare a dispoziţiilor legale interne care protejează aceste drepturi, iar atunci 

când comportamentul agenţilor şi al autorităţilor de stat ar putea fi pus în discuţie, trebuie să se 

vegheze la angajarea răspunderii pentru decesul persoanei aflată sub autoritatea lor. Acest 

imperativ presupune ca ancheta să fie completă, imparţială şi aprofundată şi să aibă un caracter 

adecvat, deasemenea, trebuie să fie „transparentă”, pentru a menţine încrederea populaţiei şi a 

risipi temerile sale în legatură cu aceste practici 22 . Printre criteriile de efectivitate a anchetei 

putem aminti următoarele: anchetatorii trebuie să fie independenţi în raport cu agenţii statului 

implicaţi în evenimente, iar orice anchetă trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a 

fost sau nu justificată; ancheta trebuie să fie rapidă, iar controlul său public trebuie să fie 

satisfăcător, apropiaţii victimei trebuind să aibă posibilitatea de a participa la procesul de 

investigaţie, pentru a proteja în mod eficient interesele lor legitime 23 . După clasificarea Curţii de 

19Chiriţă, R. – op. cit., pag. 77 

20 Bârsan, C. - op. cit., pag. 184 

21 CEDO, Hot. Paul şi Audrey Edwards c. Marii Britanii, 14 martie 2002, § 69; Hot. Mastromatteo c. Italia, 24 

octombrie 2002, § 89 


23 Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 93-94 

8

la Strasbourg 24 , forma acestei anchete poate fi diferită, în funcţie de circumstanţe. Însă, oricare ar 

fi aceste circumstanţe, autorităţile statale au îndatorirea ca imediat ce au luat la cunoştiinţă de 

faptele incriminate să acţioneze din oficiu. Prin urmare, statele semnatare ale Convenţiei, nu pot 

lăsa la iniţiativa rudelor apropiate ale victimei depunerea unei plângeri oficiale sau ca acestea să- 

şi asume responsabilitatea unei anchete. 

În 2001, Curtea a expus, în hotărârea Kelly şi alţii c. Regatul Unit 25 , ceea ce putem numi 

„cerinţele Kelly” privind anchetele naţionale în privinţa atingerilor aduse dreptului la viaţă de 

către agenţi ai statului: a) independenţa autorităţilor care efectuează ancheta, mai ales în cazurile 

în care se cere declanşarea unei investigaţii ulterioare impotriva celor despre care se pretinde că 

ar fi realizat o anchetă ineficientă; b) eficienţa anchetei; c) caracterul prompt al anchetei; 

d) existenţa unor elemente suficiente pentru ca cei care efectuează ancheta să fie responsabili atât 

în faţa opiniei publice, cât şi a autorităţilor competente 26 . 

Din aceste considerente, avute în vedere de Curtea Europeană, rezultă că, protecţia 

procedurală a drepturilor Convenţiei, implică, pentru agenţii statului, obligaţia de a se justifica 

pentru eventuala recurgere la forţă ce a cauzat moartea unei persoane în cadrul unei anchete 

publice şi independente, de natură a determina dacă recurgerea la forţă era sau nu justificată în 

circumstanţele fiecărei cauze 27 . Această anchetă, desfăşurată de către agenţii statului, trebuie să 

conducă la identificarea şi pedepsirea persoanelor responsabile, nefiind suficientă acordarea de 

despăgubiri urmaşilor victimei, chiar şi în cadrul unei acţiuni civile întemeiată pe răspunderea 

obiectivă a statului pentru faptele ilicite ale agenţilor săi 28 . 

Pe lângă obligaţia de a face investigaţiile necesare, mai există şi dreptul publicului de a lua 

cunoştiinţă de modul cum s-a desfăşurat o astfel de anchetă, ca şi de concluziile acesteia: 

existenţa unor proceduri adecvate, care permit angajarea eventualei responsabilităţi a agenţilor 

statului, este indispensabilă pentru a prezerva încrederea publicului şi a răspunde neliniştei 

legitime a acestuia în cazurile în care recurgerea la forţă a avut ca şi consecinţă moartea sau 

vătămarea fizică a persoanei. Absenţa unor asemenea proceduri nu poate decât să exacerbeze 

24 CEDO, Hot. Finucane c. Marii Britanii, 1 iulie 2003, § 67; Hot. Ilhan c.Turcia, 27 iunie 2000, § 63 

25 CEDO, Hot. din 4 mai 2001; 

26 Selejan-Guţan, B. – op. cit., pag. 89 


28 CEDO, Hot. Mastromatteo, precitată, § 74 

9

temerile privitoare la existenţa unor motivaţii ascunse, iar lipsa de transparenţă şi efectivitate a 

unei anchete este de natură să împiedice disiparea bănuielilor şi rumorilor privitoare la 

obiectivitatea unei anchete, în caz de deces al unei persoane 29 . Responsabilitatea statului poate fi 

angajată atât pentru protecţia necorespunzătoare a persoanelor aflate sub jurisdicţia lor, cât şi 

atunci când autorităţile statale nu au luat măsurile rezonabile pentru a împiedica materializarea 

unui risc asupra vieţii sau de aplicare a relelor tratamente, pe care ele îl cunoşteau sau ar fi 

trebuit să-l cunoască 30 . 

Într-o hotărâre relativ recentă 31 , Curtea a considerat că atunci când o persoană aflată sub 

controlul organelor statului, cazul arestului preventiv, era sănătoasă la momentul dispunerii 

măsurii, iar apoi fie în momentul eliberării sale, fie pe parcursul executării măsurii, prezintă 

anumite leziuni corporale sau decedează, statul este obligat la a da o explicaţie plauzibilă 

referitoare la originea rănilor suferite de victimă, cu atât mai mult în situaţia în care aceasta 

decedează. În cauzele de acest tip, este practic imposibil să existe certitudini, având în vedere că 

faptele au loc în general la adăpost de privirile indiscrete şi că singurii martori sunt protagoniştii, 

astfel că în jurisprudenţa Curţii 32 s-a născut criteriul „probei dincolo de orice îndoială 

rezonabilă”, care se bazează pe elemente obiective, deoarece acestă probă poate rezulta dintr-un 

fascicul de indicii sau din prezumţii nerăsturnate, suficient de grave, precise şi concordante 33 . Cu 

alte cuvinte, judecătorii consideră pretenţiile reclamantului ca fiind dovedite, atât timp cât statul 

în cauză nu a adus proba contrară. Această prezumţie este simplă şi nu irefragabilă, astfel încât 

statul va putea oricând să aducă proba contrarie, însă în lipsa unor astfel de explicaţii sau probe, 

statele vor fi considerate responsabile de încălcarea articolelor Convenţiei. 

2. Recursul la forţă 


30 CEDO, Hot. A. c. Marea Britanie, 23 septembrie 1998, § 22 

31 CEDO, Hot. Tanli c. Turcia, 10 aprilie 2001, § 141 

32 CEDO, Hot. Irlanda c. Marea Britanie, 18 ianuarie 1978, § 161 

33 Renucci, J.-F. – op. cit., pag. 143 

10

2.1 Definirea noţiunilor 

În Carta O.N.U. forţa este concepută ca având un conţinut larg, incluzând pe lângă forţa 

armată şi alte manifestări ale forţei, din această categorie făcând parte represaliile, reprimarea 

unor conflicte, acţiuni de organizare a actelor de război sau de terorism pe teritoriul altui stat, 

încălcarea frontierelor, dar şi manifestarea forţei pe plan militar, politic sau economic. Totuşi, 

din prisma Convenţiei Europene, forţa are un inţeles mult mai restrâns, privind doar acţiunile 

agenţilor statului împotriva individului aflat, în mare partea a cazurilor, sub autoritatea lor. 

Raportul Comisiei în afacerea greacă prevede că art. 3 implică o protecţie pe paliere 

contra unor acţiuni ale statului, afirmând că pot exista tratamente cărora să li se poată aplica toate 

cele trei calificări, căci orice tortură nu poate fi decât un tratament inuman şi degradant, iar orice 

tratament inuman nu poate fi decât şi degradant, în acelaşi timp. 

Tratamentul degradant - este definit ca fiind acel act care produce persoanei respective, 

în ochii altora sau ai săi, o umilire sau o punere într-o situaţie de inferioritate, ori obligarea unei 

persoane să acţioneze contra voinţei şi conştiinţei sale, care să atingă un minimum de gravitate 34 . 

Acest tip de tratamente se caracterizează prin faptul că constituie o umilire grosieră în faţa altora 

a unei persoane, care poate fi obligată să acţioneze împotriva voinţei sau conştiinţei sale. Astfel, 

ofensele, şi în special măsurile vexatorii sau cu caracter rasist, precum şi discriminările pot fi 

considerate ca fiind tratamente degradante 35 . Curtea a statuat cu valoare de principiu 36 că un 

tratament aplicat unei persoane poate fi calificat ca „degradant” atunci când crează acesteia 

sentimente de teamă, de nelinişte şi de inferioritate, de natură a o umili, a o înjosi şi, eventual, de 

a-i înfrânge astfel rezistenţa fizică şi morală. 

Pentru a putea vorbi de tratament degradant se presupune existenţa intenţiei de a umili 

persoana în cauză, însă, atunci când consecinţele unui act, chiar lipsit de scop special, conduc la 

umilirea gravă a persoanei, tratamentul poate fi calificat ca şi degradant, chiar şi în lipsa 

intenţiei 37 . În hotărârea Tyrer c. Marea Britanie 38 , Curtea a afirmat că actul, calificat ca şi 

34 CEDO, Hot. Campbell şi Cosans c. Marea Britanie, 25 februarie 1982; 


36 CEDO, Hot. V. c. Marea Britanie, 16 decembrie 1999, § 71 

37 Chiriţă, R. – op. cit., p.97 

38 CEDO, Hot. din 25 aprilie 1978, § 33 

11

tratament degradant, nu presupune nicio condiţie de publicitate, putând exista chiar şi în situaţia 

în care umilirea este resimţită doar de către persoana în cauză. 

Tratamentul inuman - este definit ca fiind acel act săvârşit asupra unei persoane care 

provoacă, în mod voluntar, grave suferinţe mentale sau fizice 39 . În hotărârea Irlanda c. Marea 

Britanie 40 , Curtea Europeană a definit tratamentele inumane ca fiind acele acte săvârşite cu 

intenţia de a provoaca victimei leziuni sau vii suferinţe fizice şi morale, susceptibile de a-i 

produce puternice tulburări psihice. 

Aşadar, tratamentele inumane sau degradante sunt rezultatul unor situaţii de fapt, 

concretizate în producerea unor traume fizice şi psihice de un anumit nivel, de agenţi ai statului 

sau, în anumite situaţii, chiar de persoane particulare, iar în acest caz autorităţile statale, eventual 

nu au luat măsurile ce se impuneau, spre a le preveni sau spre a-i pedepsi pe cei vinovaţi pentru 

suferinţele îndurate de victimă 41 . 

Tortura – este definită în art. 1 pct. 1 al Convenţiei O.N.U. 42 ca fiind „orice act prin care 

se provoacă unei persoane, cu intenţie, o durere sau suferinţe puternice, de natură fizică sau 

psihică, în special cu scopul de a obţine, de la această persoană sau de la o persoană terţă 

informaţii sau mărturisiri, de a o pedepsi pentru un act pe care aceasta sau o terţă persoană l-a 

comis, sau este bănuită că l-a comis, de a o intimida sau de a face presiuni asupra unei terţe 

persoane, sau pentru orice alt motiv bazat pe o formă de discriminare, oricare ar fi ea, atunci 

când o asemenea durere sau suferinţă sunt provocate de către un agent al autorităţii publice sau 

orice altă persoană, care acţionează cu titlu oficial sau la instigarea sau cu consimţământul expres 

sau tacit al unor asemenea persoane”. 

Dacă tratamentele inumane deliberate provoacă suferinţe deosebit de grave şi crude, se 

impune calificarea de tortură, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în prezenţa unei „teribile 

infamii” 43 . 

Având în vedere că diferenţa între tratament inuman şi tortură este doar de intensitate, iar 

nu şi de formă sau esenţă, Curtea, în hotărârea Irlanda c. Marea Britanie, a definit tortura ca fiind 

39 Raportul Comisiei în afacerea greacă, § 4 

40 CEDO, Hot. precitată, § 167 


42 Convenţia O.N.U. privind prevenire torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau 

degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1984 

43 Renucci, J.-F. – op.cit., pag. 124 

12

acel tratament inuman, care provoacă suferinţe fizice sau mentale de o cruzime deosebită. Totuşi 

trebuie menţionat că, cel mai adesea în cazul torturii, cruzimile se produc cu un anumit scop: fie 

în ideea aplicării unei pedepse, fie în dorinţa de a obţine informaţii, scop sau mobil special, care 

împreună cu gravitatea urmărilor, fac diferenţa între tortură şi tratament inuman. În consecinţă, 

se poate vorbi, în cazul torturii, despre aşa numitele elemente esenţiale ale acesteia: producerea 

asupra unei persoane de acte care îi provoacă suferinţe fizice ori mentale puternice; existenţa 

intenţiei directe de a produce astfel de consecinţe; urmărirea unui scop precis, fie că acesta este 

obţinerea de probe în materie penală, fie de a intimida ori de a sancţiona persoana în cauză. 

Tribunalul Penal Internaţional pentru fosta Iugoslavie a arătat că 44 : „pentru aprecierea 

gravităţii actelor de tortură, trebuie luate în considerare toate circumstanţele cauzei, inclusiv 

natura şi contextul provocării durerii, premeditarea şi instituţionalizarea relelor tratamente, 

condiţia fizică a victimei, metodele utilizate sau poziţia de inferioritate a victimei. Este de 

asemenea relevant dacă individul a fost supus acestor tratamente pe o perioadă îndelungată de 

timp”. 

Prin decizia Selmouni 45 , primul caz în care un stat membru al Uniunii Europene a fost 

condamnat pentru tortură, Curtea Europeană a afirmat cu claritate că noţiunea de tortură trebuie 

să facă obiectul unei interpretări evolutive, reamintind că, în fapt, Convenţia este un instrument 

viu care trebuie interpretat în lumina condiţiilor de viaţă actuale, date fiind exigenţele prezentului 

în materie de drepturi ale omului, acte altădată calificate drept tratamente inumane şi degradante 

trebuie să primească de acum încolo calificarea de tortură. 

Pedepsele inumane sau degradante - sunt rezultatul existenţei unui „act instituţionalizat” 

statal, dat de lege, în sens general, sau de cutumă şi se găsesc înscrise în arsenalul represiv al 

statului în cauză 46 . În literatura de specialitate 47 , s-a arătat că dacă fundamentul pedepsei îl 

constituie cauza pentru care se aplică, iar scopul ei se identifică cu efectul urmărit prin această 

aplicare, esenţa pedepsei o reprezintă însuşirile sale lăuntrice, interne, specificul conţinutului său, 

adică constrângerea. Prin interzicerea expresă a pedepselor inumane şi degradante, art. 3 implică 

44 Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul penal român –tratat-, Bucureşti, 

Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 106 

45 CEDO, Hot. c. Franţa, din 28 iulie 1999 

46 Charrier, J.L. – Code de la Convention européenne des droits de l΄homme, Paris, Ed. Litec, 2005, pag. 30 

47 Udroiu,M. – op.cit., pag. 119 

13

faptul că această grupă a pedepselor se distinge de pedepsele, în general. Curtea a caracterizat 

aceste pedepse şi a decis 48 că suferinţa pe care o provoacă o asemenea pedeapsă trebuie să se 

situeze la un nivel „deosebit” pentru a o putea califica astfel şi trebuie ţinut cont nu doar de 

suferinţa fizică, dar şi de durată, de suferinţa morală şi de publicitate, iar dacă o sancţiune penală 

poate fi preferabilă alteia care produce efecte mai puţin defavorabile şi nu apare ca fiind tot atât 

de severă ca prima, aceasta nu inseamnă că nu poate avea caracter degradant, dacă provoacă 

suferinţe deosebite victimei. 

Aplicarea unei pedepse necorespunzătoare gravităţii proprii a infracţiunii, înseamnă fie 

a-l supune pe infractor unui spor de privaţiuni sau de restricţii, ce nu este necesar pentru a 

corecta conduita sa, fie, dimpotrivă, a-i impune o suferinţă care, datorită intensităţii sale reduse, 

în loc sa-l intimideze şi sa-l îndrepte, mai degrabă îl încurajează să persevereze în încălcarea legii 

penale. Prin urmare, aplicarea unei pedepse total disproporţionate faţă de gravitatea faptei, poate 

ridica dubii serioase cu privire la caracterul inuman al sancţiunii şi cu privire la respectarea 

prevederilor art. 3 din Convenţie. 

În vederea preîntâmpinării recursului nejustificat la forţă al autorităţilor statale împotriva 

unei persoane, Instanţa europeană impune statelor obligaţia de a trata viaţa persoanelor cu 

suficient respect, prin stabilirea unor modalităţi clare, transparente şi rezonabile de utilizare a 

forţei. 

Fosta Comisie Europeană a Drepturilor Omului a decis că o asemenea recurgere la forţă a 

autorităţilor statale trebuie să fie strict proporţională cu realizarea scopului autorizat şi urmărit de 

agenţii forţei publice. Pentru a se vedea dacă recursul la forţă este strict proporţional, trebuie să 

ţinem cont de natura scopului urmărit, de primejdia pentru vieţile umane şi integritatea corporală 

inerentă situaţiei concrete, de amploarea riscului ca forţă utilizată să conducă la pierderea de vieţi 

omeneşti. Totuşi statelor le este interzis ca, prevalându-se de pricipiul proporţionalităţii, să 

încalce caracterul absolut al dreptului de a nu fi supus torturii sau pedepselor inumane sau 

degradante. Aceasta deoarece dacă statele ar putea invoca principiul proporţionalităţii în 

determinarea gravităţii minime care să conducă la aplicarea art.3, ar însemna să se admită că o 

atingere adusă acestui drept intangibil absolut, ar putea fi declarată ca fiind produsă în 

conformitate cu prevederile Convenţiei; ori, de principiu, nu poate exista un scop legitim cu 

48 CEDO, Hot. Tyrer, precitată, § 32-34 

14

privire la o încălcare a dreptului de a nu fi supus la tortură sau la tratamente inumane sau 

degradante; din absolută, garanţia instituită de text ar deveni relativă, tocmai prin invocarea 

principiului proporţionalităţii; din moment ce pragul limită a fost atins, în interiorul „dispoziţiilor 

textului, principiul proporţionalităţii poate determina o anumită calificare sau o calificare precisă 

a tratamentului aplicat victimei ca fiind tortură, tratament inuman sau tratament degradant 49 . 

Curtea a reţinut, într-o hotărâre din 9 octombrie 1997, că recurgerea la forţă de către 

agenţii statului, spre a atinge unul din obiectivele enunţate de textul Convenţiei, poate părea ca 

justificată prin raportare la aceasta, atunci când ea se întemeiază pe o convingere sigură şi onestă, 

susţinută de raţiuni evidente, ce pot fi luate ca valabile la epoca producerii evenimentelor în 

discuţie, dar care apoi să se dovedească a fi fost eronate. A afirma contrariul ar însemna să se 

impună statului şi agenţilor săi o sarcină nerealistă, ce ar risca să fie îndeplinită cu riscul vieţii lor 

şi al altor persoane 50 . 

2.2 Motive (cauze) justificative: 

Deşi Convenţia interzice provocarea intenţionată a morţii unei persoane sau aplicarea 

vreunui tratament contrar demnităţii umane, Curtea admite totuşi faptul că statele întâmpină 

dificultăţi uriaşe în unele cazuri cum ar fi lupta împotriva crimei organizate sau a terorismului, 

situaţii care pot să justifice, într-o oarecare măsură, anumite restrângeri ale unor drepturi 

procedurale, însă fără a atinge drepturile la integritate fizică şi demnitate umană, indiferent in ce 

situaţie s-ar afla 51 . Potrivit prevederilor art. 2, parag. 2 din Convenţia europeană, există unele 

situaţii în care folosirea forţei, a violenţei, chiar susceptibilă să producă moartea, este întodeauna 

justificată, şi anume dacă măsura ar apărea ca absolut necesară: pentru apărarea unei persoane 

împotriva violenţei ilegale; pentru efectuarea unei arestări în condiţiile legii sau pentru 

împiedicarea evadării unei persoane legal deţinute; pentru a reprima conform legii tulburăti 

violente 52 . Într-adevăr există şi situaţii în care recursul la forţă al autorităţilor, constând într-un 

comportament contrar Convenţiei, poate fi justificat prin ipoteze precum legitima apărare sau 

starea de necesitate. Aceste două cauze justificative se aplică în cazurile în care agenţii statului 




52 Udroiu, M. – op.cit., pag. 82 

15

produc moartea sau aduc atingeri grave integrităţii fizice şi demnităţii umane a persoanelor, 

atunci când recursul la forţă este absolut necesar într-o societate democratică pentru a asigura 

apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale, pentru a efectua o arestare legală, pentru a 

împiedica evadarea unei persoane legal deţinute sau pentru a dispersa eventuale insurecţii sau 

tulburări violente. 

Legitima apărare este definită în doctrina românească de drept penal ca fiind cauza care 

înlătură caracterul penal al faptei, trebuind să existe un atac material, direct, imediat, injust, 

îndreptat împotriva persoanei care se apără, a altuia sau împotriva unui interes obştesc şi care să 

pună în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul obştesc, iar apărarea trebuie 

să se realizeze printr-o faptă prevăzută de legea penală, să fie precedată de atac, să fie îndreptată 

împotriva agresorului, să fie necesară pentru înlăturarea atacului şi să fie proporţională cu 

gravitatea pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul 53 . 

Această excepţie presupune, pe de o parte, analiza acţiunilor autorităţilor statului în 

vederea asigurării apărării unei persoane sau unei colectivităţi împotriva unei violenţe nelegale, 

şi care conduc la moartea unei persoane, iar, pe de altă parte, situaţiile în care o persoană este 

victima infracţiunii de omor produsă de o altă persoană ce acţionează în legitimă apărare 54 . Este 

în stare de legitimă apărare persoana care săvârşeşte fapta pentru a înlătura un atac material, 

direct, imediat şi injust, îndreptat împotriva sa, împotriva altuia sau împotriva unui interes public 

şi care pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat ori interesul public, precum şi cel 

care din cauza tulburării sau temerii, a depaşit limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea 

pericolului şi împrejurările în care s-a produs atacul. Legitima apărare este concepută în dreptul 

penal român ca fiind o modalitate a constrângerii psihice, care se naşte dintr-un pericol ce sileşte 

pe cel constrâns să comită un fapt penal, pentru a se salva pe el sau pentru a salva pe altul 55 . 

Totuşi până în prezent, legitima apărare nu a cunoscut nicio aplicare practică în jurisprudenţa 

fostei Comisii sau în cea a Curţii. 

Caracterul penal al faptei este înlăturat şi în caz de stare de necesitate, situaţie în care 

persoana în cauză săvârşeşte fapta pentru a salva de la un pericol iminent şi care nu putea fi 

înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său 

53 Udroiu, M. – op.cit., pag. 89 


55 Dongoroz, V. - Curs de Drept penal, Bucureşti, Asociaţia de Stiinţe Penale , 2000, pag. 359 

16

ori al altuia sau un interes obştesc 56 . Totuşi alin. 3 al art. 45 din Codul Penal cuprinde şi o 

excepţie dipunând că nu se află în stare de necesitate persoana care în momentul săvârşirii faptei 

şi-a dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă 

pericolul nu era înlăturat. Legea privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române 57 face, în 

cadrul capitolului privind drepturile şi obligaţiile poliţistului, o diferenţiere între aceste două 

cauze care înlătură caracterul penal al faptei, în sensul că poliţistul aflat în stare de necesitate 

poate folosi în condiţiile legii arma din dotare doar după somare; în schimb, în caz de legitimă 

apărare, poliţistul poate folosi arma de foc chiar şi fără somaţie. Cu toate acestea însă, între cele 

două nu se poate stabili o regulă de primordialitate, amândouă având aceeaşi valoare juridică de 

înlăturare a caracterului penal al faptei. 

În vederea asigurării proporţionalităţii măsurii cu scopul urmărit, art. 36 din Legea nr. 

218/2002 interzice folosirea de către agenţii statului a armelor albe sau a armelor de foc 

împotriva femeilor cu semne vizibile de sarcină, împotriva persoanelor cu semne vădite de 

invaliditate şi a copiilor, cu excepţia cazurilor în care aceştia înfăptuiesc un atac armat sau în 

grup, care pune în pericol viaţa sau integritatea corporală a uneia sau mai multor persoane. 

În jurisprudenţa Curţii a mai existat un motiv care înlătura caracterul penal al faptei, 

astfel conform art. 15 din Convenţie, în caz de stare de urgenţă, război sau pericol public ce 

ameninţă viaţa naţiunii, statele puteau deroga de la dispoziţiile Convenţiei, însă această derogare 

a devenit inoperantă odată cu adoptarea Protocolului nr. 13 la Convenţie, prin care a fost abolită 

pedeapsa cu moartea în orice circumstanţe. 

2.3 Condiţiile recursului la forţă: 

Cum orice recurs la forţă al autorităţilor statului produce într-o mai mică sau mai mare 

măsură suferinţe fizice sau psihice, aducând atingere demnităţii umane şi integrităţii fizice 

persoanei în cauză, deşi, cum am arătat anterior, există şi cauze justificative, considerăm că 

utilizarea forţei de către agenţii statului, pentru a putea fi catalogată ca şi ilegală, trebuie ţinut 

cont de condiţiile cumulative de existenţă a unui tratament contrar art. 3, astfel cum au fost ele 

formulate în jurisprudenţa Curţii Europene: 

56 Art. 45 alin. 2 Cod Penal 

57 Legea 218/2002- actualizată- privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, art. 35, publicată în M.Of. nr. 

305 din 9 mai 2002 

17

2.3.1 Condiţia minimului de gravitate, care prevede că tratamentul sau pedeapsa, iar 

în cazul nostru recursul la forţă trebuie să implice un minim sau un prag de gravitate. Această 

condiţie a minimului de gravitate reprezintă, de cele mai multe ori, centrul oricărei analize asupra 

compatibilităţii unei situaţii de fapt cu dispoziţiile Convenţiei. Este firesc şi evident faptul că nu 

orice tratament aplicat unei persoane, care ar putea să o deranjeze sau să îi producă anumite 

neplăceri minore, este interzis prin Convenţie, ci trebuie determinat punctul de la care suferinţa 

produsă unei persoane nu poate fi considerată o simplă „brutalitate” produsă, de exemplu, atunci 

când aceasta s-ar opune arestării, ci este suficient de gravă pentru a fi calificată ca tratament 

inuman sau degradant sau chiar tortură 58 . Pentru a evidenţia îndeplinirea minimului de gravitate, 

prin jurisprudenţa constantă, Curtea de la Strasbourg a creat anumite criterii, cum ar fi criteriul 

intensităţii suferinţei şi cel al aprecierii relative, care, aplicate concomitent, nu servesc numai la 

diferenţierea celor trei tratamente la care face referire art. 3, ci şi la aplicabilitatea Convenţiei 

privitor la astfel de tratamente, pedepse sau recurs la forţă ale autorităţilor. Aprecierea acestui 

minim este relativă prin definiţie; ea depinde de ansamblul datelor cauzei şi, în special, de natura 

şi durata tratamentului, a efectelor sale fizice şi/sau mentale, precum şi, uneori, de sexul, vârsta şi 

starea de sănătate a victimei 59 . 

a) Vârsta persoanei supusă unui tratament face parte dintre citeriile principale de apreciere 

a minimului de gravitate. De exemplu o persoană tânără face faţă mult mai uşor unor încercări 

sau tratamente fizice decât o persoană mai în vârstă. 

b) Starea de sănătate a persoanei este esenţială în aprecierea gradului de gravitate al unui 

tratament. Este firesc că o stare precară de sănătate a unei persoane o face pe aceasta mult mai 

vulnerabilă, mai expusă şi mult mai uşor de manipulat şi umilit, decât o persoană sănătoasă. 

c) Durata tratamentului se apreciază ca fiind fundamentală în special în cazul persoanelor 

aflate în condiţii de detenţie. 

Aplicate concomitent, aceste criterii conduc la o apreciere relativă a minimului de gravitate, 

în sensul în care un tratament care poate fi considerat inuman sau degradant în anumite condiţii 

sau faţă de anumite persoane ar putea fi considerat în alte condiţii sau în raport de alte persoane 

58 Charrier, J.L. – op. cit., pag. 25 

59 CEDO, Hot. Niţă c. România, 4 noiembrie 2008 

18

ca fiind o situaţie ce iese din sfera de incidenţă 60 a Convenţiei. Totuşi există şi tratamente sau 

pedepse, cazul torturii, care sunt atât de contrare Convenţiei Europene şi incompatibile cu 

demnitatea umană, încât, indiferent de starea persoanei care cade victimă acestor situaţii, de 

starea de fapt, de condiţiile şi consecinţele lor, ele nu pot să fie acceptate într-o societate care se 

pretinde democratică. 

2.3.2 Condiţia ca ingerinţa să vizeze un obiectiv legitim, prevăzut de lege - 

sintagma „prevăzută de lege” cere în primul rând ca măsura incriminată să aibă o bază în dreptul 

intern, dar se raportează şi la calitatea legii în cauză 61 . Astfel, legea trebuie să fie accesibilă 

cetăţenilor, precisă şi previzibilă în ceea ce priveşte consecinţele sale: aceasta presupune ca legea 

să definească cu suficientă precizie condiţiile şi modalităţile limitării dreptului, pentru a-i 

permite cetăţeanului să-şi adapteze conduita şi să beneficieze de o protecţie adecvată împotriva 

arbitrariului 62 . Astfel, folosirea forţei legale nu trebuie să fie excesivă, forţa folosită trebuind să 

fie absolut necesară şi strict proporţională cu realizarea scopului autorizat 63 . 

2.3.3 Condiţia proporţionalităţii – Fosta Comisie a Drepturilor Omului a decis că 

recursul la forţă trebuie să fie strict proporţional cu realizarea scopului autorizat şi urmărit de 

agenţii forţei publice. Pentru a se putea stabili caracterul strict proporţional al recursului la forţă, 

trebuie să se ţină cont de natura scopului urmărit, de primejdia pentru vieţile umane şi 

integritatea corporală inerentă situaţiei concrete, de amploarea riscului ca forţa utilizată să 

conducă la pierderea de vieţi omeneşti. Proporţionalitatea se apreciază, pe de o parte, în funcţie 

de pericolul pentru vieţile umane şi integritatea corporală, iar, pe de altă parte, obligaţia statului 

de a proteja viaţa implică o protecţie procedurală a dreptului la viaţă, precum şi obligaţia pentru 

autorităţile naţionale de a ancheta în mod eficace orice recurgere de către agenţii statului la forţa 

ucigaşă, astfel încât responsabilii să fie identificaţi şi pedepsiţi 64 . Cu alte cuvinte, conform 

reglementărilor clasice privind justificarea în dreptul penal, trebuie să existe în acelaşi timp un 

pericol grav şi actual, precum şi o ripostă necesară şi proporţională cu acest pericol: apărarea 


61 CEDO, Hot. Kruslin c. Franta, 24 aprilie 1990, § 27 


63 Udroiu, M. – op. cit., pag. 82 


19

trebuie să fie strict proporţională cu agresiunea, iar forţa utilizată trebuie să fie strict 

proporţională cu realizarea scopului autorizat 65 . 

2.3.4 Condiţia necesităţii absolute – Provocarea morţii nu se consideră a fi o încălcare 

a art.2 din Convenţie în cazul în care rezultă din recurgerea la forţă absolut necesară pentru a 

asigura apărarea oricărei persoane împotriva violenţei ilegale. În literatura juridică de specialitate 

s-a arătat că utilizarea armelor de către forţele de ordine, în situaţiile prevăzute de art. 2 parag. 2, 

nu trebuie să pornească niciodată de la intenţia de a ucide. Moartea nu poate apărea decât, 

eventual, drept consecinţă involuntară a unei asemenea utilizări 66 . În orice caz, recurgerea la forţă 

trebuie să fie absolut necesară, ceea ce înseamnă că trebuie să fi fost epuizate toate celelalte 

mijloace disponibile pentru atingerea scopurilor, iar criteriul necesităţii este şi mai strict imperios 

decât în cadrul obisnuit al ingerinţei statului 67 . Pe de altă parte, drepturile caracteristice societăţii 

democratice nu pot face obiectul restricţiilor decât dacă acestea din urmă sunt justificate de 

„raţiuni convingătoare şi imperative” 68 . 

CAPITOLUL II: Recursul la forţă în prisma art. 2 din Convenţie 

Dreptul la viaţă este un principiu esenţial, fiind însăşi condiţia necesară pentru a se 

bucura de celelalte drepturi garantate: consacrat prin articolul 2 din Convenţie, importanţa sa este 

majoră 69 . Este vorba de „nucleul dur” al drepturilor omului, dreptul garantat fiind un atribut 




68 Sudre, F. – op.cit., pag. 172 

69 Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. Hamangiu, 2009, pag. 89 

20

inalienabil al fiinţei umane 70 . Dreptul garantat de art. 2 din Convenţia europeană apare ca esenţial 

în sistemul drepturilor şi libertăţilor fundamentale apărate prin Convenţia europeană în materie, 

pentru că, fără consacrarea şi protejarea efectivă a acestui drept, protecţia celorlalte ar rămâne 

fără obiect 71 . Viaţa este dreptul suprem al fiinţei umane, a cărui respectare este însăşi condiţia 

exercitării celorlalte drepturi, „valoarea supremă pe scara drepturilor omului pe plan 

internaţional 72 ”. 

Dreptul la viaţă este ocrotit în raport de orice altă persoană. Nu interesează dacă victima 

este tânără sau bătrână, sănătoasă sau bolnavă, bărbat ori femeie sau dacă în momentul uciderii 

era viabilă, adică avea şi capacitatea de a trăi mai multă vreme, chiar şi un muribund are dreptul 

la ocrotirea vieţii 73 . 

S-a pus întrebarea dacă recurgerea la forţă, potenţial mortală, care însă nu a antrenat 

moartea, poate angaja răspunderea internaţională a statului în cauză. Răspunsul este afirmativ, 

însă în circumstanţe exceptionale, ţinându-se cont în special de gradul şi de tipul de forţă 

utilizată, precum şi de intenţia autorilor. Acest lucru este relevant pentru preocuparea Curţii 

europene de a asigura o protecţie eficace a vieţii. Pentru a asigura cea mai eficientă protecţie cu 

putinţă, Curtea nu a ezitat să consacre o prezumţie de cauzalitate, ca şi în materia relelor 

tratamente. Decesul unei persoane arestate sau deţinute reprezintă o încălcare a art. 2 din 

Convenţie, din moment ce statul nu este în măsură să furnizeze o explicaţie plauzibilă 74 . 

Posibilitatea autorităţilor de a recurge la forţă letală în legislaţia română. 

Posibilitatea folosirii de mijloace letale este prevăzută, în mod explicit, de legislaţia 

română pentru imobilizarea infractorilor care, după săvârşirea unor infracţiuni, încearcă să fugă; 

pentru imobilizarea sau reţinerea persoanelor cu privire la care sunt probe sau indicii temeinice 

că au săvârşit o infracţiune şi care ripostează sau încearcă să riposteze cu arma ori cu alte obiecte 

70 Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom, 2006, pag. 144 

71 Bîrsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol. I – Drepturi şi libertăţi, 

Bucureşti, Ed. All Beck, 2005, pag. 156 


pag. 81 


Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 64 


21

care pot pune în pericol viaţa ori integritatea corporală a persoanei; pentru a împiedica fuga de 

sub escortă sau evadarea celor aflaţi în stare legală de deţinere şi care nu răspund somaţiilor 75 . 

Legea mai menţionează, în articolul 51, că uzul de armă se va face în aşa fel încât să ducă la 

imobilizarea celui împotriva căruia se foloseşte arma, trăgându-se pe cât posibil, la picioare, 

pentru a se evita producerea morţii acestuia; de asemenea se va evita, pe cât posibil, uzul de armă 

împotriva copiilor, femeilor vizibil gravide, cu excepţia cazurilor de atac armat sau în grup, care 

pun în pericol viaţa sau integritatea corporală a unei persoane. 

În cazul adunărilor publice, care îşi pierd caracterul paşnic şi civilizat, art. 20 alin. 2 din 

Legea nr. 60/1991 76 prevede că folosirea forţei se face numai după avertizarea şi somarea 

participanţilor de a se dispersa, lăsându-le pentru aceasta un timp corespunzător acestora. 

Avertizarea şi somarea nu sunt necesare în cazul în care asupra organelor de ordine se exercită 

violenţe ori acestea se află într-un pericol iminent. 

Jurisprudenţă la adresa României: 

În cei peste 15 ani de când România este stat membru la Convenţie, numeroase plângeri 

au fost înaintate Curţii Europene, plângeri ce vizau acţiuni ale agenţilor statului român, în urma 

cărora drepturile cetăţenilor au fost grav încălcate. Dintre plângerile care vizau art. 2 al 

Convenţiei, şi care au fost deja soluţionate de către Curtea de la Strasbourg, amintim: 

1. Cauza Şandru şi alţii c. România, hotărâre din 8 decembrie 2009 

Starea de fapt: 

75 Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor –art. 47, lit. d), f), g) şi art. 49, publicată în 

M.Of. nr. 583 din 30 iunie 2004 

76 Legea privind organizarea şi desfăşurarea adunărilor publice; publicată în M.Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991 

22

În urma manifestaţiilor împotriva regimului comunist, care au avut loc la Timişoara în 

data de 17 decembrie 1989, participând la acestea, doi dintre reclamanţi: H.T. Şandru şi Şt. 

Răducan, precum şi soţul reclamantei S. Benea, au fost gravi răniţi de către gloanţe, iar fratele 

celui de-al patrulea reclamant, Al. Grama, a fost împuşcat mortal. Regimul comunist trimisese la 

Timişoara mai mulţi militari de rang înalt, printre care Victor Atanasie Stănculescu şi Mihai 

Chiţac, cu misiunea de a restabili ordinea. 

Ancheta privind înăbuşirea manifestaţiilor de la Timişoara a fost începută de parchetul 

militar la 12 ianuarie 1990, când s-a ordonat efectuarea de expertize medicale asupra cadavrelor 

şi a persoanelor rănite. Medicii au constatat că primii doi reclamanţi şi soţul celei de a treia 

reclamante au avut nevoie de mai multe luni de îngrijiri medicale, rămânând cu invalidităţi 

permanente, care le afectau capacitatea de a munci. În cursul anului 1990, parchetul militar a 

interogat zeci de martori ai evenimentelor şi mai mulţi militari de rang înalt au fost introduşi în 

cauză, printre care şi cei doi generali menţionaţi mai sus. 

Dosarul de urmărire penală a fost finalizat la data de 30 decembrie 1997, când parchetul 

militar i-a trimis în judecată, în faţa Curţii Supreme de Justiţie, pe cei doi generali pentru 

săvârşirea infracţiunilor de omor şi tentativă de omor. Potrivit rechizitoriului, aceştia erau 

responsabili de organizarea represiunii armate în urma căreia 72 de persoane au fost ucise şi alte 

253 au fost rănite de gloanţe, dintre acestea 234 s-au constituit parte civilă în proces, printre care 

şi trei dintre reclamanţi. Curtea Supremă, printr-o hotărâre din 15 iulie 1999, a confirmat acuzele 

parchetului, condamnându-i pe cei doi generali la 15 ani de închisoare pentru omor şi tentativă 

de omor şi obligându-i, în solidar cu Ministerul Apărării, la plata de daune interese către parţile 

civile din proces. Recursul intentat de cei doi acuzaţi împreună cu Ministerul Apărării a fost 

respins. 

La 7 august 2001, procurorul general al României a formulat un recurs în anulare 

împotriva hotărârilor Curţii Supreme, afirmând că judecătorii au încălcat dreptul acuzaţilor la 

apărare şi au aplicat eronat legea. Dosarul a fost înaintat secţiilor unite ale Curţii Supreme de 

Justiţie, care într-un complet format din 75 de jucători, la 24 martie 2004, a admis recursul în 

anulare, judecând că prin respingerea excepţiei de neconstituţionalitate şi a cererii de amânare a 

procesului, dreptul la apărare al reclamanţilor a fost vătămat. Prin urmare, Curtea Supremă a 

casat cele două hotărâri şi a trimis cauza spre rejudecare. 

23

La 7 iunie 2005, Curtea Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate 

formulată de inculpaţi şi după refacerea actelor de procedură, la data de 3 aprilie 2007, Înalta 

Curte de Casaţie şi Justiţie i-a condamnat din nou pe cei doi acuzaţi tot la câte 15 ani de 

închisoare, reluând practic hotărârea casată, inclusiv în ceea ce priveşte daunele interese. În 2009 

după mai multe cereri, cei doi acuzaţi au fost puşi temporar în libertate pentru a beneficia de 

tratamente medicale adecvate. 

În drept: 

Reclamanţii se plâng de lipsa unei anchete efective care să privească reprimarea 

manifestărilor anticomuniste de la Timişoara din decembrie 1989. 

Deşi Guvernul nu a ridicat excepţia de inadmisibilitate a plângerii pe motiv de 

necompetenţă ratione temporis a Curţii, aceasta a considerat necesar să examineze chestiunile de 

aplicabilitate a art. 2 la situaţia din speţă. Curtea Europeană a reamintit că acţiunile agenţilor 

statului pot constitui o încălcare a art. 2 din Convenţie chiar şi atunci când nu s-a produs decesul 

victimei, însă gradul şi tipul de forţă utilizate, demonstrează intenţia clară de a provoca 

moartea 77 . Instanţa de la Strasbourg a reiterat faptul că obligaţia statului de a proteja dreptul la 

viaţă impune, implicit acestuia, efectuarea unei anchete oficiale, adecvate şi efective în cazurile 

în care recurul la forţă letală i-a pus în pericol viaţa persoanei 78 . Aşadar, ţinând cont de utilizarea 

masivă, de către autorităţile statale, a forţei letale împotriva populaţiei civile care a manifestat în 

decembrie 1989 la Timişoara, Curtea apreciază că art. 2, sub aspectul său procedural, se aplică 

faţă de toţi solicitanţii. 

Curtea aminteşte că în ceea ce priveşte evenimentele produse la Timişoara în 1989, ea nu 

este competentă să examineze încălcările aduse art. 2, sub aspect material, doarece România nu 

ratificase Convenţia la acea dată. De altfel, jurisprudenţa Curţii 79 relevă faptul că obligaţia 

proceduală care este subsidiară art. 2, este una distinctă şi independentă de actele ce privesc 

aspectele materiale ale acestui articol, iar pentru ca obligaţiile procedurale, impuse de art. 2, să 

devină aplicabile, majoritatea lor trebuie să se fi produs după data ratificării Convenţiei de către 

statul în cauză. 

77 CEDO, Hot. Makaratzis c. Grecia, 20 decembrie 2004, § 49; Hot. Ilhan c. Turcia, 27 iunie 2000, § 76 

78 CEDO, Makaratzis, precitată, § 73 

79 CEDO, Hot. Šilih c. Slovenia, 9 aprilie 2009, § 159; Hot. Dvořáček şi Dvořáčková c. Slovacia, 28 iulie 2009, § 53 

24

În speţa de faţă, cum majoritatea actelor şi obligaţiilor procedurale au fost efectuate după 

intrarea în vigoare a Convenţiei, în ceea ce priveşte România, Curtea s-a considerat competentă 

ratione temporis pentru a analiza încălcarea art. 2, sub aspect procedural. Guvernul a motivat 

termenul lung de soluţionare pe faptul că acest proces a avut un impact social şi politic 

considerabil pentru societatea românească, procedura fiind extrem de complexă: implicând 

mărturii a peste 150 de martori şi având constituite peste 200 de părţi civile, au rezultat dificultăţi 

privind prezenţa participanţilor la proces, privind citarea acestora. 

Curtea reaminteşte că, deşi în cazul unei anchete pot apărea obstacole şi dificultăţi, 

statului îi incumbă obligaţia capitală de a reacţiona prompt prin agenţii săi pentru a putea 

menţine încrederea publicului şi adeziunea acestuia la statul de drept. Obligaţia statului privind 

art. 2 din Convenţie nu poate fi considerată satisfăcută decât dacă mecanismele de protecţie din 

dreptul intern funcţionează efectiv, ceea ce presupune o examinare a cazului cu promptitudine şi 

fără întârzieri inutile. Orice carenţă sau eşec al anchetei, care subminează capacitatea acesteia de 

a stabili circumstanţele speţei sau de a-i identifica pe responsabili, nu face decât să se ajungă la 

concluzia că ancheta nu a respectat nivelul de eficacitate cerut 80 . 

Deşi în speţa de faţă, ancheta a fost începută încă din ianuarie 1990, datorită competenţei 

ratione temporis, Curtea Europeană nu poate analiza decât perioada posterioară datei de 20 iunie 

1994. Astfel, în 1994 dosarul se afla încă în faţa parchetului militar, niciun act de procedură 

nefiind întocmit după luna aprilie 1990, deasemenea s-a notat că procurorii militari însărcinaţi cu 

cercetările, se supuneau principiului subordonării ierarhice şi prin urmare celor doi acuzaţi, care 

între 1990-1991 au fost miniştrii Apărării şi respectiv a Internelor. Curtea a constatat, că în 

pofida numărului mare de audieri, derularea procesului a fost marcată de nenumărate amânări 

cauzate de vicii de procedură referitoare la nelegala citare a părţilor şi la compunerea 

completelor de judecată, iar temenele lungi între înfăţişări nu sunt justificate în intregime de 

vacanţele judiciare şi de judecarea excepţiei de neconstituţionalitate. De altfel, atitudinea 

reclamaţilor nu a contribuit, într-o manieră semnificativă la prelungirea duratei totale a 

procedurii. 

Prin urmare, Curtea de la Strasbourg a hotărât că inactivitatea parchetului şi recursul în 

anulare formulat de procurorul general au contribuit decisiv la durata excesivă a procedurii, iar 

80 CEDO, Hot. Šilih, precitată, § 195; Hot. Varnava şi alţii c. Turcia, 18 septembrie 2009, § 191 

25

statul este obligat să-şi organizeze sistemul juridic astfel încât să permită instanţelor să se 

conformeze cerinţelor Convenţiei privind obligaţia procedurală consacrată de art. 2. 

Complexitatea incontestabilă a cauzei, considerată de către Guvern o problemă politică şi socială 

majoră, nu poate justifica durata prelungită a anchetei, ba din contră, importanţa acestei cauze 

pentru societate, trebuia să încurajeze autorităţile române să trateze dosarul cu cea mai mare 

promptitudine şi fără întârzieri inutile şi nejustificate. 

În baza acestor factori, Curtea a decis că autorităţile naţionale nu au acţionat cu diligenţa 

cerută de art. 2 din Convenţie şi, prin urmare, a existat o violare a acestei dispoziţii în aspectul 

său procedural. 

2. Cauza Agache şi alţii c. România, hotărâre din 20 octombrie 2009 


La data de 22 decembrie 1989, în timpul manifestărilor anticomuniste care au avut loc la 

Târgu-Secuiesc, judeţul Covasna, ofiţerul de miliţie Aurel Agache a fost atacat violent de către 

persoane fizice, murind din cauza rănilor. Plângerea în faţa Curţii i-a avut ca şi reclamanţi pe 

soţia, respectiv copii victimei. 

Procurorii au deschis o anchetă penala in rem la 27 decembrie pentru a se stabili 

împrejurările în care a decedat ofiţerul Agache, mai mulţi participanţi la acele evenimente fiind 

interogaţi de poliţie. Pe baza declaraţiilor martorilor, în decembrie 1991 trei persoane au fost 

puse sub acuzare pentru uciderea lui A. Agache, fiind în acelaşi timp şi arestaţi preventiv, însă 

cum declaraţiile martorilor erau confuze şi contradictorii, aceştia au fost eliberaţi la mai puţin de 

30 de zile de la arestarea lor. În perioada noiembrie 1992- noiembrie 1997, datorită dificultăţii 

identificării şi audierii martorilor, niciun act de procedură nu a fost adăugat la dosarul cauzei. 

În noiembrie 1997, două dintre cele trei persoane reţinute în decembrie 1991 erau fugite 

din ţară, astfel că împotriva celei de-a treia persoane, dl. Reiner, a fost dispusă începerea 

urmăririi penale, fiindu-i prezentat dosarul de urmarire penală. Acesta a fost acuzat de lovituri 

26

cauzatoare de moarte 81 , rechizitoriul fiind întemeiat pe declaraţiile inculpaţilor, ale martorilor şi 

pe un raport de expertiză medico-legală ce privea cauzele morţii lui A. Agache. 

La 3 iunie 1998, Curtea Supremă de Justiţie a anulat toate actele de procedură îndeplinite 

înaintea Tribunalului Covasna şi a retrimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti. După 

refacerea actelor de procedură prin reascultarea tuturor persoanelor implicate, la 15 februarie 

1999, Tribunalul Bucureşti a condamnat, pentru infracţiunea de lovituri cauzatoare de moarte, 

patru persoane participante la evenimentele din decembrie 1989 astfel: domnii Heija şi Paisz la 

câte patru ani de inchisoare fiecare, doamna F.O. la şapte ani şi domnul Reiner la trei ani; de 

asemenea, inculpaţii au fost obligaţi la plata de daune materiale soţiei victimei în valoare de 10 

milioane lei, iar celor cinci copii ai victimei câte 50 de milioane cu titlu de daune morale. 

Inculpaţii au făcut apel şi mai apoi recurs la hotărâre, cerând achitarea pe motiv că nu ei 

au săvârşit faptele de care erau acuzaţi, însă printr-o hotărâre din 26 martie 2001, Curtea 

Supremă de Justiţie a confirmat hotărârile date în primă instanţă şi apel şi a respins ca nefondat 

recursul introdus de inculpaţi. Între timp doi din cei patru inculpaţi au reuşit să plece din ţară, 

fugind în Ungaria, iar datorită refuzului autorirăţilor maghiare de a executa mandatele europene 

de arestare emise pe numele lor, hotarârea definitivă dată de instanţele române nu a putut fi pusă 

în aplicare până la această dată. 

În drept: 

Reclamanţii au invocat încălcarea art. 2 din Convenţie de către autorităţile statului român, 

susţinând lipsa de efectivitate a anchetei privind circumstanţele morţii părintelui lor. 

Excepţia preliminară de incompatibilitate ratione temporis, ridicată de Guvern, a fost 

respinsă de Curte, care reiterând principiile stabilite în hotărârea Šilih c. Slovenia 82 şi anume că 

obligaţia procedurală, care însoţeşte art. 2, de a desfăşura o anchetă efectivă a devenit o obligaţie 

distinctă şi independentă, a considerat că această obligaţie se detaşează de art. 2, putând fi 

impusă statului chiar dacă decesul s-a produs înainte de intrarea în vigoare a Convenţiei pentru 

statul în cauză. 

81 infracţiune prevăzută de art. 183 Cod Penal 

82 CEDO, Hot. din 9 aprlie 2009, § 159-163 

27

Cu toate acestea, având în vedere principiul securităţii juridice, competenţa temporală a 

Curţii, în vederea verificării respectării obligaţiei de procedură în temeiul art. 2 privind moartea 

înainte de data critică, nu este fără limite. Astfel, în cazul în care decesul a survenit înainte de 

data ratificării Convenţiei de către statul în cauză, în raza de competenţă temporală a Curţii intră 

doar actele şi/sau omisiunile procedurale săvârşite după această dată. Pentru ca obligaţiile 

procedurale impuse de art. 2 să devină aplicabile, trebuie să existe o legătură veritabilă între 

deces şi data intrării în vigoare a Convenţiei, iar majoritatea actelor procedurale să fi fost făcute 

după data ratificării. 

Aplicând circumstanţele speţei la principiile enunţate, Curtea a constatat că, deşi decesul 

victimei s-a produs cu cinci ani înainte ca România să ratifice Convenţia, ancheta şi întregul 

proces s-au desfăşurat, în marea lor parte, după această dată, o hotărâre definitivă fiind dată de 

Curtea Supremă abia la 26 martie 2001. Prin urmare, Curtea Europeană a respins excepţia 

preliminară ridicată de Guvern şi s-a declarat competentă ratione temporis de a analiza 

încălcările aduse art. 2, sub aspect procedural. 

În speţa de faţă, procedura a durat mai bine de 11 ani, însă Guvernul a justificat perioada 

lungă de inactivitate pe seama contextului socio-politic al perioadei post-decembriste, fapt ce nu 

poate fi imputat autorităţilor responsabile cu efectuarea anchetei. Deşi Curtea consideră ancheta 

făcută de autorităţi ca fiind complexă, inactivitatea acestora nu se justifică pe probele din dosar, 

iar pentru ca o anchetă să poată fi considerată efectivă, organele de stat trebuie să facă proba 

celerităţii şi a diligenţelor depuse. De altfel, trei dintre persoanele condamnate pentru violenţele 

care au produs decesul lui A. Agache nu şi-au executat pedepsele privative de libertate, datorită 

greşelilor făcute de autorităţile române în demersurile de a obţine extrădarea acestora din 

Ungaria. 

Având în vedere speţa de faţă, Curtea a ajuns la concluzia că procedura penală nu s-a 

desfăşurat cu suficientă diligenţă şi celeritate, iar procedura litigioasă nu a oferit mecanisme de 

recurs adecvate pentru încălcarea valorilor ocrotite de art. 2, existând astfel, o violare a acestei 

dispoziţii, sub aspect procedural. 

3. Cauza Trufin c. România, hotărâre din 20 octombrie 2009 

28


La data de 22 mai 1992, C.T., fratele reclamantei, a fost găsit inconştient la periferia 

oraşului Botoşani, încojurat de pete de sânge. A fost transportat la spital, unde s-a constatat 

existenţa unui traumatism cranian şi mutiple vânătăi pe faţă şi pe umăr, posibil a fi cauzate prin 

lovituri repetate cu obiecte dure. La 29 mai 1992, C.T. a decedat, iar o anchetă penală a fost 

deschisă. Într-un raport de autopsie din 25 august 1992, medicii laboratorului medico-legal din 

Botoşani, pe baza informaţiilor că C.T. suferea de amnezie, au stabilit că este foarte probabil ca 

victima să fi cazut, datorită pierderii echilibrului, rezultând astfel rănile de pe corpul acesteia. 

La 23 august 1996, la cererea reclamantei, victima a fost exhumată în vederea efectuării 

unui nou examen medico-legal. Noul raport a stabilit ca şi cauză a decesului loviturile de pumni 

şi de picioare primite de victimă şi a exclus ipoteza iniţială conform căreia leziunile ar fi fost 

cauzate de simpla cădere a victimei. Concluziile acestui raport au fost confirmate la 23 ianuarie 

1997 şi de către Institutul de medicină legală „Mina Minovici” din Bucureşti. Prin urmare, 

ancheta penală a fost redeschisă pentru infracţiunea de omor 83 , iar dosarul a fost transferat 

parchetului de pe lângă Tribunalul Botoşani, care a dispus examinarea criminalistică a 

îmbrăcăminţii victimei, analize histopatologice şi un raport de experiză privind părul victimei. 

Totuşi reclamanta nu a fost informată cu privire la aceste investigaţii, iar la plângerile 

acesteia privind greşitele concluzii ale primei expertize medico-legale, nicio măsură nu a fost 

luată împotriva medicilor responsabili de această omisiune. Deasemenea, Inspectoratul Judeţean 

de Poliţie i-a respins reclamantei cererea de a obţine fotocopii de pe documentele din dosarul de 

urmărire penală, motivând că ancheta nu a fost încă finalizată. La 7 mai 2003, reclamanta a fost 

informată că de anchetă se ocupă un procuror de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, însă, în 

ciuda eforturilor depuse, autorii nu au fost încă identificaţi. La 18 mai 2004, reclamanta a primit 

o scrisoare prin care i se aducea la cunoştiinţă faptul că în cauză a intervenit prescripţia specială 

şi prin urmare dosatul a fost clasat. 

83 Infracţiune prevăzută în art. 174 din Codul Penal 

29

În drept: 

Invocând încălcarea art.2, reclamanta consideră că decesul fratelui său a fost cauzat de 

actele de violenţă la care a fost supus în timpul nopţii de 21 spre 22 mai 1992 şi acuză autorităţile 

naţionale că nu au efectuat o anchetă rapidă şi eficientă, care să fi avut ca şi rezultat identificarea 

autorilor omorului. 

Curtea Europeană s-a declarat competentă ratione temporis pentru a analiza presupusele 

încălcări ale art.2, sub aspect procedural, limitându-se la a examina dacă faptele survenite după 

intrarea în vigoare a Convenţiei, la adresa României, produc o violare a acestei prevederi. 

Conform prevederilor Convenţiei, statele au obligaţia de a porni din oficiu o anchetă 

amănunţită, imparţială şi atentă în cazurile în care recursul la forţă, exercitat fie de către 

autorităţi, fie de către terţi, a produs moartea unei persoane 84 . Ancheta trebuie să fie efectivă şi să 

permită identificarea şi eventual pedepsirea celor responsabili. Curtea reaminteşte, deasemenea, 

că decizia de clasare a unei cauze controversate, fără niciun motiv plauzibil, poate afecta 

încrederea publicului în actul de justiţie şi este de natură să priveze familia victimei de accesul la 

informaţii, precum şi de dreptul la a contesta decizia. 

În speţa de faţă, Curtea a constatat o întârziere clară în ancheta privind decesul lui C.T., 

chiar dacă autorităţile au stabilit că moartea acestuia a fost violentă şi că au de a face cu o 

infracţiune de omor, iar în ceea ce priveşte măsurile luate de organele statului, acestea s-au 

limitat la cercetări la faţa locului şi expertize medicale, care însă au condus la concluzii foarte 

diferite. Guvernul nu a oferit detalii despre măsurile luate pentru identificarea autorilor 

infracţiunii şi pentru a clarifica divergenţele ivite între rapoartele medicale. Curtea mai observă 

că reclamantei i-a fost refuzat, printr-o motivare sumară, de două ori accesul la dosarul cauzei, 

iar actele de procedură, printre care şi prima autopsie, i-au fost aduse la cunoştiinţă la termene 

îndelungate de timp de la efectuarea lor. 

În consecinţă, Curtea a decis că accesul familiei la dosarul anchetei, precum şi controlul 

publicului, obligatorii în astfel de cauze, nu au fost respectate în cursul procedurii, ancheta 

nerespectând criteriile de rapiditate şi eficienţă şi, prin urmare, autorităţile române se fac 

vinovate de nerespectarea obligaţiei procedurale rezultată din art. 2 al Convenţiei europene. 

84 CEDO. Hot. McCann şi alţii, precitată, § 161 

30

4. Cauza Floarea Pop c. România, hotărâre din 6 aprilie 2010 


În iulie 1992, fiul reclamantei, Radu Achim, a fost reţinut de poliţie, iar în 9 iunie 1993 a 

fost condamnat pentru infracţiunea de furt la pedeapsa cu închisoarea de doi ani şi şase luni, 

executarea urmând a se face în Centrul de reeducare pentru minori de la Găeşti. În dosarul 

medical, deschis de autorităţi în septembrie 1992, acesta figura ca perfect sănătos din punct de 

vedere clinic, însă în august 1993, medicul centrului de reeducare îi stabileşte diagnosticul de 

tuberculoză fibronodulară secundară şi pneumonie cazeoasă, fiind transferat la spitalul 

penitenciar Jilava. Radu Achim, după soluţionarea cererii sale de întrerupere a pedepsei pe 

motivul bolii de care suferea, a fost eliberat din detenţie în 11 ianuarie 1994, însă după doar trei 

zile a fost adus de urgenţă la spitalul Filaret, unde doctorii au constatat următoarele: pe langă 

forma gravă de TBC, care debutase în aprilie 1993, pacientul mai suferea şi de anemie severă, 

insuficienţă renală şi retard mental (oligofrenie), având masa musculară atât de atrofiată încât nu 

se mai putea mişca. În ciuda tratamentului administrat, pacientul a decedat la 21 ianuarie 1994. 

La solicitarea reclamantei, parchetul a deschis o anchetă pentru aflarea persoanelor care 

se făceau vinovate de moartea lui Radu Achim. După ascultarea mai multor martori, atât din 

rândul angajaţilor, cât şi din rândul deţinuţilor centrului de minori, s-a aflat de relele tratamente 

la care a fost supus Radu, printre care bătăi, duşuri cu apă rece şi hrană insuficientă, iar după 

efectuarea autopsiei şi a mai multor expertize medicale s-a stabilit ca şi cauză a decesului 

insuficienţa cardio-respiratorie şi cea hepato-renală survenite din cauza tuberculozei. 

Ancheta a fost tergiversată mai mulţi ani, dosarul fiind plimbat între parchete, pentru ca 

în final să se dispună clasarea cazului la 9 martie 2000, pe motiv că faptele pretinse de 

reclamantă fie nu există, fie nu au relevanţă din punct de vedere al dreptului penal, astfel că nicio 

persoană nu a fost condamnată în acest caz pentru moartea tânărului Radu Achim. Mai mult, 

ordonanţa de casare nu a fost comunicată reclamantei. La cererea de recurs a reclamantei, 

parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie a confirmat validitatea clasării cauzei. 

31

Acţiunea reclamantei împotriva ministerului, constând în plata de daune interese a fost 

admisă după 6 ani de la intentare, când Curtea de Apel Bucureşti a hotărât că reclamanta e 

îndreptăţită a primi 153 milioane lei cu titlu de daune interese, deoarece autorităţile române nu au 

luat măsurile necesare pentru ca boala lui Radu să fie tratată într-un stadiu incipient, 

neacordându-i tratamentul adecvat, care ar fi putut împiedica rezultatul letal. Curtea de Apel a 

mai remarcat că decesul a fost cauzat datorită greşelilor făcute de cei responsabili cu 

monitorizarea şi tratarea lui, omisiuni şi neglijenţe produse în timpul privării de libertate a 

persoanei. 

În drept: 

Reclamanta susţine că autorităţile şi-au neglijat obligaţia de a-i furniza fiului ei 

monitorizare şi ingrijiri medicale adecvate, precum şi condiţii de deţinere decente, fapte care fac 

statul român responsabil de moartea tânărului. De asemenea, autorităţile au fost acuzate de faptul 

că nu au desfăşurat o anchetă efectivă, imparţială şi diligentă care să ducă la identificarea şi 

pedepsirea persoanelor responsabile. 

Sub aspectul fondului problemei, privind încălcarea art. 2 şi 3, chiar dacă Guvernul nu a 

ridicat o excepţie de incompatibilitate ratione temporis, Curtea Europeană apreciază că este 

incompetentă ratione temporis de a examina plângerile contra României privind aspectele de 

fond ale articolelor 2 şi 3, deoarece România a ratificat Convenţia abia la 20 iunie 1994. De 

asemenea Curtea a respins plângerea reclamantei privind cererea de despăgubiri ca inadmisibilă 

pe motivul nerespectării termenului de şase luni, în temeiul art. 35 § 1 şi 4 din Convenţie. 

Referitor la aspectele procedurale, Curtea a constatat că autorităţile naţionale au o 

prioritate în a corecta presupusa încălcare a Convenţiei, iar luarea de către autorităţi a unei 

măsuri sau decizii favorabile reclamantului nu sunt de ajuns pentru a-i retrage acestui calitatea de 

victimă, acestea trebuind să recunoască explicit sau în substanţă violarea, iar apoi să încerce 

despăgubirea reală, adecvată şi suficientă a victimei. 

În baza celor prezentate Curtea a ajuns la concluzia, la fel ca şi instanţele interne, că 

moartea tânărului s-a datorat unei serii de erori, omisiuni şi neglijenţe ale persoanelor 

responsabile cu monitorizarea şi tratarea acestuia, nefind vorba de intenţie şi trebuie distins acest 

caz de cele în care moartea unei persoane a fost provocată în mod intenţionat de către agenţii 

32

statului. În astfel de cauze 85 , Curtea a statuat că, în lipsa unei anchete penale eficiente care ar fi 

putut conduce la identificarea şi pedepsirea celor responsabili, simpla acordare de despăgubiri nu 

înlătură responsabilitatea statului în violarea Convenţiei, deoarece persoana îşi păstrează în 

continuare calitatea de vitimă. Însă în cazurile în care nu există intenţie din partea autorităţilor în 

a încălca dreptul la viaţă sau integritate fizică a personei, în special, în contextul neglijenţei 

medicale, statul este exonerat de răspundere atunci când sistemul juridic oferă celor interesaţi 

posibilitatea unui recurs în faţa instanţelor civile, fie singur, fie împreună cu o cale de atac în faţa 

instanţelor penale, pentru stabilirea celor responsabili de astfel de erori medicale şi obţinerea 

unor sancţiuni civile, cum ar fi plata daunelor interese sau publicarea hotărârii 86 . 

Curtea admite, în circumstanţele speţei, că recunoaşterea de către autorităţi, în cadrul 

procedurii în daune interese, a presupuselor încălcări, urmată de repararea adecvată a 

prejudiciului suferit de reclamantă, sunt susceptibile să-i retragă acesteia calitatea de victimă. În 

speţă, instanţa de recurs i-a acordat victimei despăgubiri în suma cerută de către aceasta, iar 

autorităţile i-au plătit aceste sume înainte de finalizarea procedurii. De altfel, Curtea Europeană a 

ţinut seama de faptul că instanţele naţionale nu puteau acorda reclamantei o sumă mai mare decât 

cea ceruta de acesta. 

Prin urmare, Curtea a respins, în conformitate cu art. 35 § 4 din Convenţie, capetele de 

cerere privind încălcări ale aspectelor procedurale ale art. 2 şi 3 cu morivarea că autorităţile 

române au recunoscut, în cadrul acţiunii în despăgubiri, aceste încălcări neintenţionate, datorate 

omisiunilor, care însă au fost compensate în mod adecvat şi suficient, astfel că reclamanta şi-a 

pierdut calitatea de victimă şi nu se poate vorbi de vreo violare sub aspect procedural al art. 2 şi 3 

din Convenţie. 

CAPITOLUL III: Recursul la forţă în prisma art. 3 din Convenţie 

În termenii art. 3 din Convenţie, nimeni nu poate fi supus torturii, nici tratamentelor sau 

pedepselor inumane sau degradante. Această garanţie este deci un drept intangibil: dreptul de a 

85 CEDO, Hot. Nikolova şi Velitchkova c. Bulgaria, 20 decembrie 2007, 55-56; Hot. Yeter c. Turcia, 13 ianuarie 

2009, § 58 

86 CEDO, Hot. Mastromatteo c. Italia, precitată, § 90 

33

nu suferi un tratament contrar demnităţii umane este un atribut inalienabil al persoanei umane, 

bazat pe valorile comune ale tuturor patrimoniilor culturale şi sistemelor sociale moderne şi nu 

poate suferi nicio restrângere sau derogare 87 . Ocrotirea persoanei umane implică, în mod firesc, 

şi interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori degradante. Folosirea unor 

asemenea procedee şi tratamente nu numai că reprezintă un atentat la viaţa personală, dar 

constituie şi o încălcare a demnităţii şi personalităţii omului, amintind de practicile inchiziţiei şi 

de excesele legislaţiei feudale, practici care au fost repudiate de legile penale moderne 88 . 

Prevederi privind interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori 

degradante, se regăsesc într-o multitudine de convenţii şi pacte internaţionale, printre care 

Declaraţia Universală a drepturilor omului, în art. 5; Pactul internaţional cu privire la drepturile 

civile şi politice, în art.7; Declaraţia asupra protecţiei tuturor persoanelor împotriva torturii şi a 

altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea 

Generală a O.N.U. la 9 decembrie 1975; Convenţia europeană pentru prevenirea torturii şi a 

pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante, adoptată la Strasbourg la 26 noiembrie 

1987, precum şi în Convenţia împotriva torturii sau a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, 

inumane sau degradante, adoptată de Adunarea generală a O.N.U. la 10 decembrie 1984. 

Legislaţia română în general şi legea penală în special conţin prevederi care corespund 

art. 3 din Convenţia europeană, astfel alin. 2 al art. 22 din Constituţie prevede expres că: 

„Nimeni nu poate fi supus torturii şi niciunui fel de pedeapsă sau de tratament inuman sau 

degradant.” Infracţiunea de supunere la rele tratamente a fost incriminată încă din 1969, când 

redactorii Codului Penal actual au facut-o în art. 267. După aderarea României, la data de 9 

octombrie 1990, la Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, 

inumane sau degradante, a fost introdus în Codul Penal art. 267 1 , care incriminează tortura ca 

faptă distinctă, neputând fi invocate în justificarea acesteia nici situaţiile excepţionale (fie că este 

vorba de starea de război sau de ameninţări cu războiul, de instabilitate politică internă sau orice 

altă împrejurare de excepţie), nici ordinul superiorului sau al unei autorităţi publice. 


pag. 91 


Ed. C.H.Beck, 2008, pag. 101 

34

Jurisprudenţă la adresa României: 

Jurisprudenţa Curţii Europene, privind încălcările aduse art. 3 din Convenţie, abundă la 

adresa României, însă, din cauza spaţiului, vom analiza în acest capitol doar cele mai cunoscute 

şi importante hotărâri pronunţate împotriva României: 

1. Cauza Pantea c. România, hotărâre din 3 iunie 2003 


În 1994, reclamantul A. Pantea, fost procuror, iar ulterior avocat, a fost implicat într-un 

incident, în cursul căruia numitul D.N. a fost grav rănit. Din raportul de expertiză medico-legală, 

efectuată după incident, rezultă că victima a suferit mai multe fracturi, care au necesitat 250 zile 

de îngrijiri medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut pune viaţa în 

pericol. 

Împotriva reclamantului s-a început urmărirea penală, fiind trimis în judecată pentru 

săvârşirea infracţiunii de tentativă de omor 89 şi arestat până în aprilie 1995, când privarea sa de 

libertate a fost considerată ca fiind ilegală. Deşi prin această decizie reclamantul era pus în 

libertate, iar toate actele de urmărire penală ale procurorului erau anulate, totuşi la data de 18 

aprilie 1995, reclamantul a declarat recurs împotriva deciziei Curţii de Apel Oradea, invocând 

faptul că nu era necesară reluarea urmăririi penale, întrucât probele existente la dosarul cauzei îi 

dovedeau, în opinia sa, nevinovăţia, solicitând achitarea sa. La data de 26 noiembrie 1996, 

Curtea Supremă de Justiţie a respins recursul, reţinând că decizia de restituire a cauzei la Parchet 

în vederea completării urmăririi penale nu poate fi atacată cu recurs, deoarece e definitivă. 

Urmărirea penală s-a reluat, iar ulterior a fost dispusă din nou trimiterea în judecată a 

reclamantului. La momentul judecării cauzei de Curtea Europeană, cauza era încă pendinte pe 

rolul Judecătoriei Craiova, iar Curtea nu avea cunoştinţă de evoluţia procedurii ulterior datei de 

17 mai 2001. 

Încarcerat la Penitenciarul Oradea, reclamantul a susţinut că, la cererea personalului din 

penitenciar, a fost bătut cu sălbăticie de către doi deţinuţi recidivişti, în celulă cu care a fost 

89 Faptă pedepsită de art. 174, alin. 2 din Codul Penal. 

35

închis, iar apoi încătuşat de pat timp de 48 de ore. În urma incidentului, petiţionarul a suferit o 

fractură a piramidei nazale, fracturi costale, ale sternului şi a coloanei vertebrale. Conform 

afirmaţiilor dl. Pantea, pentru ca familia sa să nu poată lua cunoştiinţă de leziunile produse, s-a 

ordonat transferul acestuia la Spitalul Penitenciar Jilava. Transportul, efectuat cu trenul, a durat 

trei zile, timp în care reclamantul a fost privat de tratament medical, de mâncare şi de apă, 

neputându-se nici măcar aşeza din cauza numărului mare de deţinuţi care se aflau în acel vagon. 

În timpul internării la Jilava, acesta a fost nevoit să împartă patul cu o persoană purtătoare a 

virusului H.I.V. 

Datorită tratamentelor şi leziunilor pe care le-a suferit în detenţie, reclamantul a fost 

diagnosticat cu schizofrenie paranoică, suferind de puternice dureri de cap, iar vederea şi auzul i- 

au fost afectate parţial. 

Reclamantul a formulat plângeri penale împotriva gardienilor de la penitenciar şi a 

deţinuţilor care l-au agresat, însă acestea au fost respinse de către Parchetul Militar, pe motiv că 

plângerile contra gardienilor nu erau fondate, iar cele contra codeţinuţilor au fost introduse 

tardiv. Acţiunea acestuia în despăgubiri, pentru detenţia ilicită, a fost respinsă ca prescrisă. 

În drept: 

Pentru a constata existenţa unei atare ipoteze, Curtea a făcut distincţie între situaţia de 

fapt dovedită, legată de supunerea reclamantului unor rele tratamente în perioada arestării sale 

preventive şi pe de altă parte, felul în care s-a desfăşurat ancheta autorităţilor cu privire la 

pretinsele rele tratamente. Distincţia este tradiţională în sistemul de analiză a Curţii, deoarece art. 

3 impune statelor părţi obligaţii pozitive, cum ar fi aceea de a efectua o anchetă eficientă şi a 

trage la răspundere persoanele ce se fac vinovate de aplicarea de rele tratamente. 

Pentru a concluziona asupra susţinerilor reclamantului cu privire la supunerea la rele 

tratamente, Curtea a recurs la criteriul probei „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, probă care 

poate rezulta dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumţii, suficient de serioase, precise şi 

concordante. Procedând astfel, Curtea a eliminat o serie de susţineri asupra cărora existau 

îndoieli rezonabile, însă a constatat că anumite rapoarte medicale, întocmite aproape imediat, dar 

36

şi la un interval mai lung de la incidentul reclamat de dl. Pantea, în perioada de arestare 

preventivă, dovedesc că acesta a fost supus unor multiple şi intense lovituri care i-au produs 

echimoze bilaterale, fractura piramidei nazale şi a unei coaste. De altfel, nimeni nu a contestat 

leziunile extrem de grave suferite de reclamant, pe timpul cât s-a aflat în stare de detenţie, sub 

controlul gardienilor şi al conducerii penitenciarului. Aceste elemente, au fost considerate de 

Curte, ca fiind suficient de serioase pentru a conferi faptelor incriminate un caracter inuman şi 

degradant. 

În plus, Curtea a apreciat că gravitatea tratamentelor aplicate reclamantului a fost 

amplificată de o serie de factori, precum imobilizarea reclamantului, la cererea conducerii 

penitenciarului, în celulă cu autorii agresiunii; transportul reclamantului, în stare gravă, timp de 

câteva zile cu trenul şi nerespectarea măsurilor medicale prescrise, după spitalizare. 

Cu privire la imputabilitatea acestor acte, Curtea a apreciat că autorităţile nu şi-au 

îndeplinit obligaţia pozitivă de a proteja integritatea fizică a reclamantului, autorităţile 

penitenciare sunt vinovate pentru faprul că nu au exercitat o supraveghere specială a deţinutului, 

cu atât mai mult cu cât acesta a fost închis în celulă cu persoane condamnate definitiv, deşi era 

doar arestat, legea naţională interzicând cazarea acestora în aceeaşi încăpere. În plus, autorităţile 

aveau obligaţia de a asigura o supraveghere specială cât timp celula respectivă era cunoscută ca 

fiind o „celulă cu deţinuţi periculoşi”. De altfel, gardienii penitenciarului nu au intervenit pentru 

aplanarea conflictului şi protejarea reclamantului, ba mai mult, după incident, acesta a fost 

încătuşat la pat în aceeaşi celulă. 

În baza acestor argumente, Curtea a concluzionat că tratamentele la care a fost supus 

reclamantul, în timpul arestării preventive, pot fi calificate ca inumane şi degradante, fiind 

contrare art. 3 din Convenţie. 

În ceea ce priveşte efectuarea unei anchete, Curtea a reamintit obligaţia statului 90 , ce 

rezultă din coroborarea art. 3 cu art. 1 din Convenţie, de a efectua o anchetă oficială efectivă, ori 

de câte ori o persoană aflată sub propria jurisdicţie afirmă că a fost supusă unor tratamente 

contrare articolului 3. O asemenea anchetă trebuie desfăşurată în parametri adecvaţi stabilirii 

90 CEDO. Hot. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000, § 131; Hot. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998, § 102 

37

adevărului şi tragerii la răspundere a autorilor acelor tratamente, căci altfel sistemul Convenţiei 

însuşi ar rămâne lipsit de eficienţă. 

Curtea, urmărind diligenţa cu care au acţionat autorităţile statului, a constatat diferite 

neregularităţi, printre care raportul de expertiză medico-legală, finalizat la mai bine de 2 ani şi 

şapte luni de la incident; concluzia procurorului, în sensul că acuzaţiile reclamantului împotriva 

gardienilor şi a comandantului adjunct al penitenciarului sunt nefondate, a fost apreciată ca 

neargumentată, în condiţiile în care numeroasele contradicţii între declaraţii nu au fost lămurite. 

Curtea a constatat că, deşi reclamantul a formulat plângeri penale pentru tentativă de 

omor sau vătămare corporală gravă, autorităţile au schimbat încadrarea faptei în loviri sau alte 

violenţe, iar la data schimbării încadrării juridice, Parchetul nu cercetase deloc gravitatea 

consecinţelor fizice produse asupra reclamantului. Plângerea împotriva gardienilor a fost 

respinsă de parchet, care a considerat-o lipsită de fundament, fără a face vreo cercetare a celor 

afirmate de către reclamant. Drept urmare, Curtea a constatat o violare a art. 3 şi sub aspect 

procedural. 

2. Cauza Barbu Anghelescu c. România, hotărâre din 5 octombrie 2004 


La 15 aprilie 1996, reclamantul a fost oprit la un control al poliţiei rutiere şi după refuzul 

acestuia de a efectua testul de alcoolemie, urmat de un schimb de replici dure, a fost lovit de 

către poliţişti, rezultând leziuni pentru care a avut nevoie de 4-5 zile de îngrijiri medicale. 

Statul susţine că, fiind oprit la control, reclamantul a încercat să fugă, ocazie cu care a 

fost lovit, pentru a-l putea opri, de către agenţii de poliţie. În cursul procesului său penal, 

reclamantul a fost acuzat de faptul că a lovit un agent de poliţie, aflat în exercitarea funcţiei, însă 

instanţa a considerat că versiunea reclamantului este cea corectă. Ulterior reclamantul a formulat 

o plângere penală împotriva poliţiştilor, acuzându-i de comportament abuziv în exercitarea 

38

funcţiilor lor 91 , însă Parchetul Militar a dispus neînceperea urmăririi penale. Reclamantul a atacat 

decizia în instanţă, iar Tribunalul Militar Timişoara, care constatând că ancheta penală este 

incompletă, a ordonat completarea urmăririi penală, care însă, nu a mai fost realizată. 

În drept: 

Instanţa de la Strasbourg aminteşte faptul că revine în primul rând instanţelor interne să 

stabilească starea de fapt veridică. În acest context, Curtea constată că ambele instanţe, care au 

analizat starea de fapt, au afirmat că loviturile poliţiştilor au fost nejustificate, ei fiind primii care 

l-au agresat pe reclamant, fără ca recursul la forţă să fie necesar şi justificat. Aprecierea gravităţii 

relelor tratamente este relativă şi depinde de circumstanţele cauzei, cum ar fi durata acestor 

tratamente, efectele fizice şi psihice, iar în unele cazuri, trebuie ţinut cont de sexul, vârsta şi 

starea de sănătate a victimei. În situaţia în care, un individ este privat de libertate sau se află într- 

o confruntare cu forţele de ordine, care utilizează la adresa acestuia forţa fizică, fără ca conduita 

victimei să o impună, utilizarea forţei aduce atingere demnităţii umane şi constituie, potrivit 

Curţii, o violare a art. 3 92 . 

În speţa de faţă, Curtea a constatat că reclamantul a fost supus la violenţe nejustificate din 

partea poliţiştilor şi, chiar dacă gravitatea lor a fost redusă, acestea pot fi calificate ca şi tratament 

degradant. 

În ceea ce priveşte investigaţiile din speţa de faţă, Curtea constată că ancheta declanşată 

de procurorii militari este departe de a fi eficace, în condiţiile în care, chiar şi instanţa internă a 

constatat acest lucru. De altfel, concluziile anchetei penale, efectuate de parchetul militar, nu pot 

fi luate în considerare, întrucât procurorii militari, la acea dată, nu erau independenţi, existând o 

legătură instituţională între ei şi poliţiştii anchetaţi. Curtea a mai ţinut cont şi de faptul că, 

procurorii nu au urmat indicaţiile Tribunalului Militar, de a completa ancheta penală. De aceea, 

art. 3 a fost violat şi sub aspect procedural, autorităţile făcându-se responsabile de lipsa 

caracterului amănunţit şi eficace al anchetei. 

91 Faptă pedepsită de art. 250 din Codul Penal. 

92 CEDO, Hot. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000, § 120; Hot. Pantea c. România, 3 iunie 2003, § 185-186 

39

3. Cauza Bursuc c. România, hotărâre din 12 octombrie 2004 


Reclamantul, Ioan Bursuc, acuză organele statului român că, în timp ce se afla într-un 

bar, i s-a cerut pe un ton nepoliticos să prezinte actele de identitate şi deranjat de tonul 

poliţiştilor, reclamantul le-a răspuns în aceeaşi manieră, moment în care a fost lovit cu picioarele 

şi cu bastonul, până când a căzut într-o stare de inconştienţă. Ulterior a fost dus la secţia de 

poliţie unde, opt poliţişti l-au bătut timp de saşe ore cu piciorele şi cu bastoanele, l-au scuipat şi 

au urinat pe el. În jurul orei 4 dimineaţa a fost dus la spital, unde s-au constat multiple şi grave 

leziuni, printre care hematom pariorbitar şi traumatism cranio-cerebral . 

Statul afirmă că poliţiştii au fost chemaţi de către barman pentru faptul că reclamantul 

făcea scandal în bar, având şi o altercaţie cu agentul de pază al barului, iar leziunile constatate au 

fost produse fie prin automutilare de către reclamant la secţia de poliţie, unde s-a lovit singur cu 

capul de scaune şi de pereţi, pe fondul unei boli psihice, fie în cursul altercaţiei cu agentul de 

securitate al barului. 

Ulterior reclamantul a depus plângere penală contra poliţiştilor. Parchetul Neamţ şi-a 

declinat competenţa după 8 luni în favoarea unui parchet militar care a decis neînceperea urmării 

penale. Recursul intentat de reclamant, pe cale ierarhică, a fost respins. Cât priveşte procesul 

penal, în care reclamantul a fost acuzat de ultraj, acesta s-a finalizat după mai bine de 4 ani cu 

decizie de încetare a procesului penal ca urmare a survenirii decesului reclamantului, din cauza 

agravării urmărilor unui accident de circulaţie. 

În drept: 

În ceea ce priveşte art. 3, Curtea aminteşte că atunci când o persoană suferă leziuni ale 

sănătăţii în intervalul de timp în care se află sub controlul autorităţilor, statul trebuie să ofere o 

explicaţie rezonabilă şi plauzibilă privind originea leziunilor, mai ales în cazul în care acestea 

sunt susţinute de acte medicale 93 . Având în vedere obligaţia autorităţilor de a ţine cont de 

persoanele aflate sub controlul lor, Curtea subliniază că achitarea poliţiştilor, din punct de vedere 

93 CEDO, Hot. Selmouni c. Franţa, 28 iulie 1999, § 87 

40

penal, nu scuteşte statul de responsabilitatea ce îi incumbă din prevederile Convenţiei. 

În speţă, Curtea nu s-a lăsat convinsă de explicaţiile statului, în condiţiile în care niciun 

certificat medical nu a atestat vreo boală psihică a reclamantului, iar rapoartele medico-legale din 

timpul anchetei susţin faptul că leziunile au fost produse de către un terţ, prin agresiune, ele 

nefiind rezultatul unei automutilări prin cădere. Statul nu a putut explica cum reclamantul şi-a 

putut produce singur răni de o asemenea natură şi gravitate, ipoteza automutilării bazându-se 

doar pe declaraţiile confuze şi foarte vagi ale poliţiştilor. Mai mult, agentul de pază al barului nu 

a fost anchetat penal pentru presupusa altercaţie cu reclamantul şi nu a fost nici măcar interogat 

de către anchetatori. 

Date fiind violenţele majore comise de agenţii de poliţie asupra persoanei reclamantului, 

gravitatea leziunilor, durerea resimţită, precum şi în lipsa unei explicaţii plauzibile, Guvernul 

poartă responsabilitatea, iar fapta agenţilor săi nu poate fi calificată decât ca tortură, art. 3, sub 

aspect material, fiind violat. 

În ceea ce priveşte eficacitatea anchetei efectuată de autorităţile române, Curtea 

Europeană constată că aceasta a fost realizată iniţial de către colegi ai poliţiştilor acuzaţi, care şi- 

au declinat competenţa abia după 8 luni, iar ulterior de către ofiţeri activi ai armatei, la fel ca 

persoanele anchetate, astfel încât nu poate fi vorba de independenţă faţă de părţi. Independenţa 

investigatorilor nu presupune doar absenţa unei legături ierarhice sau instituţionale, ci şi o 

independenţă practică 94 . Curtea a observat că, pe baza legăturii instituţionale, lipsa independenţei 

procurorului militar a condus, în acest caz, la o lipsă de imparţialitate în realizarea anchetei 

împotriva ofiţerilor de poliţie acuzaţi. În plus, Curtea este contrariată de faptul că anchetatorii nu 

au dat nicio importanţă actelor medicale existente, care relevau cu claritate faptul că reclamantul 

a fost lovit de către un terţ. 

Ţinând cont de toţi aceşti factori, instanţa europeană apreciază că autorităţile statului se 

fac vinovate de neefectuarea unei anchete amănunţite şi efective cu privire la relele tratamente 

suferite de reclamant pe perioada cât s-a aflat în custodia poliţiei şi, prin urmare, art. 3 al 

Convenţiei, sub aspect procedural, a fost violat. 

4. Cauza Moldovan şi alţii c. România (n ° 2), hotărâre din 12 iulie 2005 

94 CEDO, Hot. Kelly şi alţii c. Marea Britanie, 4 mai 2001, § 114 

41


În seara de 20 septembrie 1993, în satul Hădăreni, judeţul Mureş, a izbucnit o încăierare 

între trei bărbaţi de origine romă şi un român, în cursul căreia fiul celui din urmă, care a 

intervenit, a decedat, fiind înjunghiat de către unul dintre romi. Cei trei romi s-au refugiat într-o 

casă vecină, aparţinând unui rom. O mulţime compactă şi furioasă, formată din locuitorii care nu 

aparţineau etniei rome, s-a adunat în faţa casei, printre care şi comandantul poliţiei din sat 

împreună cu mai mulţi poliţişti. Casa a fost incendiată. Doi dintre romi au reuşit să fugă, însă au 

fost prinşi şi linşaţi, iar al treilea neputând ieşi din casa în flăcări, a murit ars de viu. 

Reclamanţii au acuzat forţele de ordine că ar fi incitat oamenii la distrugerea şi 

incendierea şi a altor case aparţinând comunităţii rome din sat. A doua zi, 13 case au fost distruse 

prin incendiere, dintre care 7 aparţineau reclamanţilor, iar marea parte a bunurilor personale au 

fost, de asemenea, distruse. Reclamanţii au susţinut că, în momentul în care au încercat să revină 

la casele lor, au fost bătuţi şi atacaţi cu gaze lacrimogene, de către mulţimea furioasă, printre care 

erau şi poliţiştii din sat. Copilul născut de soţia unui reclamant, însărcinată la acea dată, a rămas 

cu leziuni cerebrale, din cauza loviturilor primite de aceasta. 

Victimele acestei răfuieli au depus plângeri penale împotriva persoanelor implicate, 

printre care şi 6 poliţişti. În 1995, toate plângerile care vizau poliţişti au fost clasate. În 1997, 

Parchetul a declansat un proces penal contra a 12 dintre locuitorii satului. Mai mulţi martori au 

declarat că poliţiştii au provocat represaliile şi i-au lăsat pe locuitorii români să atace casele 

romilor. 

În cursul procesului, toţi acuzaţii au confirmat faptul că poliţiştii au incitat mulţimea să 

incendieze casele şi au încercat să disimuleze cele petrecute, promiţându-le că vor scapa 

nepedepsiţi. Instanţa a stabilit că locuitorii au vrut să-i alunge pe romi din sat, fiind susţinuţi, în 

demersul lor, de către autorităţi. În hotărârea sa, tribunalul a afirmat că comunitatea romă era 

marginalizată, majoritatea membrilor ei fiind şomeri, ei având un comportament agresiv, 

ignorând şi încălcând deliberat normele legale acceptate de către societate. În urma procesului 5 

săteni au fost condamnaţi pentru omor, iar 12, printre care şi primii cinci, pentru distrugere, 

asociere în vederea comiterii de infracţiuni şi tulburarea ordinii publice. Tribunalul a stabilit 

pedepse cuprinse între un an şi şapte ani de închisoare. În urma apelului declarat de Parchet, 

Curtea de Apel Târgu-Mureş l-a condamnat pe un al şaselea sătean pentru omor, a ridicat 

pedeapsa unui dintre ei şi a coborât pedepsele celorlalţi. În 1999, Curtea Supremă de Justiţie a 

42

păstrat, în linii mari, această soluţie, iar în anul 2000, doi dintre sătenii condamnaţi au fost 

graţiaţi de către preşedintele ţării. 

Ulterior, guvernul român a alocat fonduri pentru reconstrucţia caselor distruse. Opt dintre 

ele au fost reconstruite, dar reclamanţii au adus dovezi din care reiese că acestea nu pot fi locuite, 

având găuri în pereţi, iar acoperişul nefiind terminat. Casele a doi dintre raclamanţi nu au mai 

fost însă reconstruite. 

Reclamanţii au susţinut că, după evenimentele petrecute în 1993, au fost nevoiţi să 

locuiască printre gunoaie, în case de carton, fără ferestre, în frig şi în condiţii de promiscuitate 

extreme, mare parte dintre ei îmbolnăvindu-se grav. Instanţele româneşti le-au acordat 

indemnizaţii, echivalent în euro, cuprinse între 17 şi 3 745 euro cu titlu de daune materiale pentru 

casele şi bunurile distruse. Văduva unui dintre cei ucişi nu a primit decât jumătate din pensia 

alimentară minimă pe motiv că soţul său a contribuit la declanşarea faptelor. Cererea de acordare 

a unor daune morale, introdusă de reclamanţi, a fost respinsă de Tribunal, pe motiv că faptele 

comise nu erau de natură a produce un prejudiciu moral, însă, în urma apelului declanşat, Curtea 

de Apel a acordat reclamanţilor daune morale, cuprinse între 430 şi 2 880 euro. 

În drept: 

În hotărârea Cipru c. Turcia 95 , Curtea Europeană a afirmat că, dacă autorităţile unui stat 

aprobă, formal sau tacit, actele unor particulari prin care se încalcă drepturile altor particulari, 

garantate de Convenţie, responsabilitatea statului este angajată. Deasemenea, pentru a se stabili 

dacă responsabilitatea statului poate fi efectiv angajată, trebuie ţinut cont de comportamentul 

ulterior al statului în cauză 96 . 

În speţă, Curtea a constatat că, atitudinea autorităţilor române după incident, precum şi 

condiţiile insalubre în care reclamanţii au locuit în ultimii 10 ani, le-au cauzat acestora suferinţe 

psihice considerabile, aducându-le atingere demnităţii şi întărindu-le sentimentul de umilire şi 

înjosire. În plus, remarcile privind onestitatea şi modul de viaţă al reclamanţilor făcute de diverse 

autorităţi, printre care şi o instanţă de judecată, sunt vădit discriminatorii. Aceste remarci au fost 

considerate de Curte un factor agravant în examinarea capătului de plângere, sub acest aspect, 

ţinând cont de faptul că discriminarea rasială poate constitui un tratament interzis de art. 3. 

95 CEDO, Hot. din 10 mai 2001, § 81 

96 CEDO. Hot. Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, 8 iulie 2004, § 382 

43

Prin urmare, condiţiile de viaţă ale reclamanţilor şi discriminarea rasială la care au fost 

supuşi în mod public, precum şi modul în care au fost tratate acţiunile şi plângerile lor de diferite 

autorităţi, constituie o atingere adusă demnităţii umane şi, în circumstanţele speţei, echivalează 

cu un tratament degradant, art. 3 al Convenţiei fiind violat. 

5. Cauza Cobzaru c. România, hotărâre din 26 iulie 2007 


La data de 4 iulie 1997 a avut loc un incident între reclamant, Belmondo Cobzaru, şi 

rudele iubitei sale. Împotriva reclamantului, unul dintre participanţi a depus plângere la poliţie, 

iar ulterior şi reclamantul a ajuns la poliţie – după cum susţinea el pentru a se ascunde de 

persoanele care îl urmăreau. 

Reclamantul susţine că a fost bătut de către poliţişti, lovit cu pumni şi cu un baston de 

lemn. Internat în spital, s-a constat că reclamantul a suferit un traumatism cranio-cerebral. 

Expertiza medico-legală, realizată ulterior, a constatat că reclamantul „avea dureri puternice de 

cap şi de stomac, dificultate în mers, contuzii la ambii ochi, pe degete, pe spatele mâinii sale 

drepte, pe piept, pe coapsa dreaptă şi pe pulpă, şi un hematom la cap”. Raportul a conchis că 

rănile fuseseră cauzate prin lovituri cu obiecte dure, cauzatoare de dureri, iar reclamantului i s-au 

recomandat 14-15 zile de îngrijiri medicale pentru recuperare. 

La data de 8 iulie 1997 reclamantul a depus o plângere împotriva poliţiştilor care – în 

susţinerea lui – l-ar fi agresat. În desfăşurarea anchetei au fost audiaţi mai mulţi poliţişti, dar cu 

toţii au susţinut că nu l-au văzut pe reclamant în incinta secţiei de poliţie la data de 4 iulie 1997. 

La 10 iulie 1997 dosarul anchetei a fost trimis Parchetului Militar. În desfăşurarea 

anchetei au fost interogaţi poliţiştii acuzaţi, iar la data de 12 noiembrie 1997 procurorul militar a 

refuzat să înceapă urmărirea penală cu privire la plângerile reclamantului împotriva ofiţerilor de 

poliţie, pe motiv că faptele nu fuseseră confirmate. Procurorul a observat că atât reclamantul cât 

şi tatăl lui erau cunoscuţi ca “elemente antisociale înclinate către violenţă şi furt”, în conflict 

constant cu “ceilalţi membri ai grupului lor etnic”. Reclamantul a contestat decizia procurorului 

militar, la data de 4 martie 1998, respinsă însă, două luni mai târziu. 

În drept: 

44

Pentru ca garanţiile oferite de art. 3 să fie aplicabile, maltratarea, în opinia Curţii, trebuie 

să atingă un anumit nivel de severitate. Rănile constatate asupra reclamantului de către 

examinarea medico-legală, fie că au fost provocate de poliţişti, fie de altcineva, prezintă un 

minim de severitate, putând fi considerate rele tratamente, în sensul art. 3. Curtea, reiterând 

standardul de probă „dincolo de orice îndoială rezonabilă”, reafirmă că acolo unde se pune în 

discuţie o posibilă încălcare a art. 3, ea este nevoită să efectueze o analiză amănunţită a celor 

întâmplate, chiar dacă au avut loc anchete pe plan intern. 

Curtea consideră de neconceput faptul că poliţişti nu ar fi întrebat pe reclamant de unde 

provin leziunile care, erau vizibile şi destul de grave sau că nu ar fi chemat un medic. De 

asemenea, Curtea constată că Guvernul nu a reuşit să prezinte dovezi în sensul că leziunile ar fi 

fost provocate de altcineva decât poliţiştii. Printre actele anchetei nu se află nici o probă care să 

susţină acest lucru, exista numai declaraţia reclamantului în sensul că a fost bătut la locuinţa 

prietenei sale, ulterior retrasă, pentru faptul că reclamantul a fost constrâns să semneze respectiva 

declaraţie. Mai mult, în derularea anchetei procurorii au stabilit starea de fapt bazându-se 

exclusiv pe relatările lucrătorilor de poliţie acuzaţi de rele tratamente, ignorând declaraţii 

importante ale martorilor oculari ai altercaţiei. De altfel, în timpul anchetei reclamantul nu a fost 

deloc întrebat despre provenienţa leziunilor. 

Prin urmare, Curtea a ajuns la concluzia că Guvernul nu a reuşit să argumenteze faptul că 

leziunile reclamantului ar fi fost cauzate altfel decât în urma tratamentului aplicat în timpul în 

care reclamantul s-a aflat sub controlul poliţiştilor. Leziunile constatate sunt destul de grave 

pentru a putea fi considerate ca rezultat al unor rele tratamente, art. 3 al Convenţiei fiind încălcat. 

6. Cauza Stoica c. România, hotărâre din 4 martie 2008 


La data de 3 aprilie 2001, în urma unui conflict iscat între autorităţile statului, 

viceprimarul localităţii, mai mulţi poliţişti şi gardieni publici, pe de o parte şi un grup de 20-30 

de romi, pe de altă parte, reclamantul, în vârstă de 14 ani la momentul evenimentelor, susţine că 

ar fi fost bătut de poliţişti şi lăsat în stare de inconştienţă. Certificatul medico-legal, realizat la 6 

45

aprilie, concluzionează că reclamantul prezenta echimoze, o contuzie toracică şi excoriaţii, 

induse de un corp contondent, care pot să dateze de la data de 3 aprilie. 

La data de 5 aprilie, pe baza plângerilor introduse, s-a început cercetarea penală asupra 

incidentelor. După audierea martorilor şi a persoanelor implicate, IPJ Suceava a propus 

Parchetului Militar neînceperea urmăririi penale împotriva poliţiştilor. Aici s-a constatat că 

agenţii de poliţie nu au înaintat nici un raport în legătură cu incidentul petrecut la data de 3 

aprilie, deoarece au considerat comportamentul romilor ca fiind doar „pur ţigănesc” şi că nu 

constituie infracţiune. În acest fel, Procurorul Militar, după audierea martorilor, la data de 2 

octombrie 2001 a decis neînceperea urmăririi penale, deoarece în susţinerea lui probele cauzei nu 

arată că reclamantul ar fi fost victima unei agresiuni din partea poliţiştilor. Parchetul Militar, de 

pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, a menţinut decizia Parchetului Militar Bacău. 

În drept: 

Curtea a apreciat că leziunile suferite de reclamant, minor la data faptelor, atestate de 

actele medicale, intră în sfera de aplicare a art. 3 din Convenţie, şi a subliniat că aceste leziuni au 

fost cauzate de poliţişti şi a concluzionat că autorităţile naţionale nu au desfăşurat o anchetă 

efectivă asupra plângerii reclamantului având ca obiect pretinsele rele tratamente la care a fost 

supus de agenţii statului. Curtea a remarcat faptul că nu au fost audiate toate persoanele care au 

fost martori la incidente, iar unele depoziţii ale martorilor, date în favoarea reclamantului, au fost 

înlăturate de organul anchetator, fără o motivare adecvată. Faptul că nu au fost audiaţi toţi 

martorii ridică dubii în ceea ce priveşte eficacitatea anchetei poliţiei. 

O altă circumstanţă considerată drept gravă de către Curte este că anchetatorii s-au limitat 

la a-i exonera de răspundere pe poliţişti, nereuşind astfel să identifice agresorii reclamantului. La 

gravitatea circumstanţei contribuie şi faptul că reclamantul era minor şi suferea de un handicap. 

De asemenea, Curtea a apreciat că neintroducerea unei plângeri de către lucrătorii de poliţie 

implicaţi în incidente împotriva reclamantului şi a celorlalţi pretinşi agresori din rândul 

persoanelor de etnie romă, induce un dubiu cu privire la credibilitatea versiunii prezentate de 

autorităţi. 

Curtea apreciază că autorităţile naţionale nu au stabilit de o manieră satisfăcătoare dacă 

leziunile produse reclamantului au fost cauzate altfel decât ca urmare a tratamentului aplicat de 

46

lucrătorii de poliţie, concluzionând că reclamantul a fost supus unui tratament inuman si 

degradant, ceea ce reprezintă o încălcare a articolului 3 din Convenţie, sub aspectul laturii 

materiale. De asemenea, faţă de deficienţele analizate, cu privire la modul de desfăşurare a 

anchetei penale, Curtea a constatat încălcarea articolului 3 din Convenţie şi sub aspect 

procedural. 

7. Cauza Niţă c. România, hotărâre din 4 noiembrie 2008 


Reclamanţii, fraţii gemeni Vasile şi Ionel Niţă, au introdus, în 1995, la Parchetul Militar 

Bucureşti, o plângere penală împotriva poliţiştilor din Roşiorii de Vede, sub acuzaţia de cercetare 

abuzivă. Aceştia reclamau faptul că cercetaţi fiind pentru tâlhărie, au fost sechestraţi de poliţişti, 

în mai multe rânduri, încătuşaţi de picioarele mesei şi bătuţi cu bastoanele, pumnii şi picioarele, 

forţându-i să dea declaraţii incriminatoare. La data de 14 noiembrie 1995, parchetul a dispus 

neînceperea urmăririi penale împotriva reclamanţilor, pe motiv că persoana ce depusese 

plângerea împotriva lor a recunoscut că, de fapt, a pierdut obiectul în discuţie. 

Printr-o rezoluţie din 8 martie 1999, procurorul militar a dispus neînceperea urmăririi 

penale împotriva poliţiştilor, pe motiv că unul dintre ei decedase în luna noiembrie 1998 97 , iar 

împotriva celuilalt, pe motiv că nu participase la investigaţiile privitoare la reclamanţi 98 . 

Parchetul a constatat că niciun certificat medico-legal, eliberat de o instituţie abilitată prin lege, 

nu atesta că reclamanţii ar fi suferit rele tratamente. Plângerea formulată împotriva acestei 

rezoluţii, a fost respinsă de procurorul ierarhic superior, la 8 mai 2001, pe motiv că era 

nefondată, fără însă a-şi motiva această decizie. 

Împotriva rezoluţiilor de neîncepere a urmăririi penale date de parchet, reclamanţii au 

depus plângere în faţa instanţei, motivând că nicio expertiză medicală a stării lor de sănătate, de 

către o instituţie medicală abilitată, nu fusese dispusă de parchet. Cererea le-a fost respinsă însă, 

ca neîntemeiată de către instanţă, pe motiv că declaraţiile acestora sunt neveridice şi 

neconcordante. Recursul la această sentinţă a fost de asemenea respins. 

97 Motiv întemeiat pe art. 10, lit. g), Codul de Procedură Penală: „a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul 

făptuitorului”. 

98 Motiv întemeiat pe art. 10, lit. a), Codul de procedură Penală: „fapta nu există”. 

47

În drept: 

Reclamanţii se plâng de faptul că au suferit tratamente inumane şi degradante din partea 

poliţiştilor, motivând că nimic nu justifica bătaia primită şi ţinerea lor încătuşaţi şi imobilizaţi 

timp de mai multe ore, în secţia de poliţie. 

Curtea reaminteşte că prevederile, prin care se interzic tortura şi relele tratamente, nu 

suportă nicio derogare, nici măcar în caz de pericol public ce ameninţă viaţa naţiunii, cum ar fi 

lupta împotriva terorismului sau a crimei organizate 99 . Pe de altă parte, un rău tratament trebuie 

să atingă un minim de gravitate pentru a intra sub incidenţa art. 3. Când un individ este lipsit de 

libertate, utilizarea forţei fizice asupra sa atunci când nu este absolut necesară din cauza 

comportamentului său încalcă demnitatea umană şi constituie, în principiu, o încălcare a 

dreptului garantat de art. 3 100 . În mod deosebit, Curtea consideră că statele nu trebuie, în niciun 

caz, să dea impresia că sunt dispuse să lase nepedepsite relele tratamente. 

În speţă, Curtea a constatat că, la data la care reclamanţii au fost chemaţi la secţia de 

poliţie, aceştia nu erau oficial inculpaţi pentru niciun capăt de acuzare. Faptul că aceştia au fost 

legaţi cu cătuşele de piciorul mesei, sub ochii mamei lor, a fost calificat de Curte ca fiind cel 

puţin tratament degradant, pe care nu l-ar putea justifica nici cerinţele anchetei, nici pretinsa 

agresivitate verbală a reclamanţilor. 

În opinia Curţii, este îngrijorător faptul că organele de cercetare penală au trecut complet 

sub tăcere faptele poliţiştilor, pe motiv că unul dintre aceştia decedase prevalându-se astfel de 

caracterul personal şi netransmisibil al răspunderii penale. Totuşi, rămâne adevărat că o 

recunoaştere formală, de către autorităţi, a caracterului ilicit al unor astfel de acţiuni înainte de a 

decide să dispună neînceperea urmăririi penale determinată de decesul persoanei în cauză ar 

constitui, pe de o parte, un mesaj clar transmis opiniei publice că autorităţile nu sunt dispuse să 

tolereze astfel de acţiuni şi le-ar deschide, pe de altă parte, părţilor interesate calea unei acţiuni în 

răspundere civilă îndreptată împotriva statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul 

funcţiunii lor. 

Aşadar, Curtea consideră că art. 3, sub aspect material, a fost violat, deoarece utilizarea 

forţei, prin legarea lor cu cătuşe de piciorul mesei, nu a fost strict impusă de comportamentul lor. 

Instanţele naţionale nu s-au pronunţat cu privire la circumstanţa incontestabilă că 

reclamanţii ar fi fost legaţi cu cătuţe de piciorul mesei, la care erau chemaţi să dea depoziţii. 

99 CEDO, Hot. Selmouni, precitată, § 95 

100 CEDO, Hot. Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995, § 38; Hot. Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998, § 52-53. 

48

Curtea apeciază acest fapt ca esenţial şi care, în ciuda decesului unuia dintre poliţişti, ar fi putut 

să le deschidă părţilor interesate calea unei acţiuni în răspundere civilă îndreptată împotriva 

statului pentru faptele comise de prepuşii săi în exerciţiul funcţiunii lor. Prin urmare, aspectul 

procedural al art. 3 a fost şi el încălcat, deoarece ancheta efectuată în speţă de către autorităţile 

naţionale a fost lipsită de efectivitate. 

8. Cauza Olteanu c. România, hotărâre din 14 aprilie 2009 


În data de 16 mai 1997, N. Olteanu a fost prins şi arestat de doi agenţi de poliţie, în timp 

ce încerca să fure un bax de apă minerală. Închis temporar într-un birou al oficiului postal din 

zonă, reclamantul, spărgând geamurile, a încercat să fugă, însă unul dintre poliţişti l-a împuşcat 

în piciorul stâng. Fiul reclamantului, minor în vârstă de 8 ani, a fost martor la aceste evenimente. 

În aceeaşi seară, victima a fost transportată la spital, unde a fost operată de urgenţă, 

pentru ca mai apoi să fie internat la un spital penitenciar, unde, în dosarul medical, s-au 

consemnat prezenţa unor echimoze la ambii ochi, un traumatism cranio-cerebral, plăgi tăiate şi 

mai multe echimoze corporale. Referitor la aceste traumatisme, părţile au variante diferite, astfel 

reclamantul susţine că a fost batut de poliţişti şi în încercarea sa disperată de a scăpa, a spart 

geamul uşii şi a ieşit în stradă, moment în care a fost împuşcat de 2 ori de poliţişti. Guvernul 

însă, pe baza declaraţiilor poliţiştilor, susţinea că reclamantul a devenit violent la adresa forţelor 

de ordine, lovindu-i şi ameninţându-i cu diverse obiecte, iar unuia dintre ei i-a sfâşiat cămaşa, în 

încercarea de a scăpa. După mai multe somaţii rămase fără rezultat, unul dintre poliţişti a tras trei 

focuri, ultimul glonţ rănindu-l pe reclamant. 

Acesta a depus o plângere penală împotriva poliţiştilor, acuzându-i de comportament 

abuziv în exercitarea funcţiilor lor, însă parchetul militar a dispus neînceperea urmăririi penale, 

pe motiv că faptele reproşate poliţiştilor nu erau prevăzute de legea penală. Curtea Supremă de 

49

Justiţie a respins recursul formulat de reclamant şi a menţinut decizia atacată, comunicarea 

făcându-se acestuia, abia în 2002. 

În ceea ce priveşte urmărirea penală împotriva reclamantului, acesta a fost arestat 

preventiv pe o durată de 30 zile, fiind trimis în judecată pentru infracţiunile de tâlhărie, ultraj, 

distrugere, ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice. La 3 septembrie 1998, 

instanţa l-a condamnat la o pedeapsă de un an şi 18 zile, doar pentru infracţiunile de distrugere, 

ultraj contra bunelor moravuri şi tulburarea liniştii publice, achitându-l de celelalte două, pe 

motiv că nu au fost probate. Curtea de Apel Bucureşti a respins apelul parchetului, motivând că 

întreg lanţul infracţional, de care a fost acuzat inculpatul, a fost cauzat, în mare parte, de cei doi 

poliţişti, care au acţionat fără tact şi fără a-i lăsa acestuia posibilitatea să se justifice. 

Pe baza recursului formulat de parchet, Curtea Supremă a casat hotărârea şi la condamnat 

pe reclamant la o pedepsă cu închisoarea de 5 ani, pentru infracţiunile de tâlhărie, ultraj şi 

distrugere. În aprilie 2000, acesta a beneficiat de o graţiere prezidenţială. 

În drept: 

Curtea a examinat episodul arestării reclamantului şi caracterul efectiv al anchetei 

desfăşurate, în lumina principiilor stabilite 101 cu privire la interzicerea aplicării relelor tratamente 

de către agenţi ai statului. Având în vedere gravitatea leziunilor suferite de reclamant, precum şi 

circumstanţele în care ele au fost produse, Curtea a stabilit că responsabilitatea de a demonstra, 

cu ajutorul unor argumente convingătoare, că recursul la forţă nu a fost excesiv, revine 

Guvernului 102 . 

În speţă, Curtea a observat că în niciunul dintre cele două procese, cel împotriva 

poliţiştilor şi cel în care reclamantul a fost condamnat pentru ultraj, nu a fost prezentat vreun 

certificat medico-legal care să ateste cele mai mici semne de violenţe la adresa poliţiştilor. 

Deasemena, în cursul procesului, în afară de poliţiştii implicaţi, nu a fost ascultat niciun alt 

martor, deşi la eveniment au fost prezente mai multe persoane. Ancheta penală, privind 

violenţele la care a fost supus reclamantul, a fost începută cu o întârziere de 3 luni. Fiind 

efectuată de parchetul militar, această anchetă pune la îndoială independenţa şi imparţialitatea 

procurorilor faţă de poliţişti, ţinând cont că la acea dată, conform legislaţiei naţionale, procurorii 

101 CEDO, Hot. Cobzaru c. România, 26 iulie 2007, § 64-65; Hot. Bursuc c. România, 12 octombrie 2004, §§ 80 şi 101 

102 A se vedea şi hot. Rehbock c. Slovenia, 28 noiembrie 2000, § 72 

50

militari erau ofiţeri activi, la fel ca poliţiştii, făceau parte din structuri militare şi se supuneau 

principiului subordonării ierarhice 103 . 

Luând în considerare natura şi severitatea leziunilor suferite de reclamant, Instanţa de la 

Strasbourg apreciază că Guvernul nu a reuşit să ofere argumente credibile sau convingătoare, 

care să servească la a explica sau justifica gradul de forţă utilizată în timpul arestării. Prin urmare 

recursul la forţă a fost excesiv şi nejustificat, cauzându-i reclamantului importante leziuni şi 

suferinţe, de natură a încălca art. 3, mai cu seamă că intervenţia poliţiei s-a derulat sub ochii 

fiului minor al acestuia. 

Ţinând cont de toate acestea, Curtea a concluzionat că tratamentul la care a fost supus 

reclamantul, în timpul arestării sale, precum şi lipsa unei anchete amănunţite şi efective duc la o 

încălcare a art. 3 din Convenţie, atât sub aspect material, cât şi procedural. 

Concluzii: 

* * 

* 

Aşadar, cum însăşi Curtea Europeană afirma, în hotărârea McCann şi alţii c. Marii 

Britanii, art. 2, care protejează dreptul la viaţă, împreună cu interzicerea tratamentelor inumane şi 

degradante (art.3), consacră una din valorile fundamentale ale societăţii democratice care 

formează Consiliul Europei. Statele nu trebuie doar să se abţină de la a provoca suferinţe sau 

moartea unei persoane, prin agenţii lor, ci au obligaţia pozitivă de a lua toate măsurile necesare 

protecţiei eficiente a acestor drepturi, printre care desfăşurarea unei anchete eficace, care să aibă 

drept consecinţă pedepsirea celor vinovaţi. Statul parte la o convenţie internaţională de protecţie 

a drepturilor omului nu are doar obligaţia de a garanta protecţia drepturilor propriilor naţionali, ci 

trebuie, de asemenea, să se conformeze acestei obligaţii în cazul tuturor indivizilor aflaţi pe 

teritoriul său, indiferent de naţionalitate. 

Ancheta penală, întreprinsă de autorităţi, trebuie să îndeplinească câteva condiţii şi 

anume: anchetatorii trebuie să fie independenţi în raport cu agenţii statului implicaţi în 

103 CEDO; Hot. Barbu Anghelescu, precitată, § 67-70; Hot. Bursuc, precitată, § 101 

51

evenimente, iar orice anchetă trebuie să permită să se determine dacă forţa folosită a fost sau nu 

justificată; ancheta trebuie să fie rapidă, iar controlul său public trebuie să fie satisfăcător, 

apropiaţii victimei trebuind să aibă posibilitatea de a participa la procesul de investigaţie, pentru 

a proteja în mod eficient interesele lor legitime. Ori în cazul statului român, principala neregulă 

constatată în mai toate cauzele este cea legată de lipsa efectivităţii şi eficacităţii anchetei 

desfăşurate de autorităţile statului. 

Reforma constituţională şi penală, precum şi aderarea României la principalele convenţii 

internaţionale referitoare la protejarea drepturilor omului şi interzicerea torturii şi a tratamentelor 

inumane sau degradante, exprimă voinţa autorităţilor publice române de a crea un stat de drept, 

edificat pe respectul şi garantarea reală a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. 

Totuşi, România, după mai bine de 16 ani de la ratificarea acordului cu Instanţa de la 

Strasbourg, se află pe primul loc în Europa în ceea ce priveşte numărul de plângeri pe cap de 

locuitor, din cauza neîncrederii românilor în justiţia internă şi a slabei pregătiri a magistraţilor. 

Statul român este condamnat de către Curtea Europeană la plata, în medie, a câte 3 milioane de 

euro pe an, ca despăgubiri pentru încălcarea gravă a diferitelor drepturi, printre care cele mai 

frecvente privesc dreptul la viaţă, la demnitate, dreptul la integritate fizică şi morală, dreptul la 

un proces echitabil, atât în materie penală, cât şi civilă, precum şi dreptul la viaţă privată şi 

familie. În ciuda faptului că legea internă permite declanşarea unei acţiuni în regres împotriva 

magistratului sau funcţionarilor vinovaţi pentru actul ce a condus la violarea drepturilor unei 

persoane, astfel cum au fost constatate de către Curte, până la acest moment nicio astfel de 

acţiune în regres nu a fost exercitată 104 . 

Responsabilitatea pentru situaţia României în jurisprudenţa Curţii Europene o poartă, în 

primul rând, cele trei puteri ale statului şi anume: puterea legislativă pentru faptul că refuză sau 

întârzie să pună în concordanţă legislaţia internă cu prevederile Convenţiei; puterea executivă se 

face vinovată de unele omisiuni, printre care remedierea condiţiilor de detenţie sau refuzul de a 

executa unele hotărâri judecătoreşti, iar nu în ultimul rând, puterea judecătorească poartă o parte 

semnificativă a responsabilităţii pentru această situaţie, prin lipsa de pregătire a magistraţilor, 

începând cu parchetele şi terminând cu instanţa constituţională. 

104 Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, Bucureşti, Ed. C.H.Beck, 2008, 

pag. 40 

52

În concluzie, analizând jurisprudenţa Curţii Europene, cât şi deciziile de admisibilitate în 

principiu, constatăm că a crescut numărul hotărârilor de condamnare a statului român de către 

Curtea Europeană, pentru încălcarea de către autorităţi, în special, a dispoziţiilor art. 3 din 

Convenţie, lucru ce ar trebui să determine un reviriment în ceea ce priveşte activitatea 

autorităţilor administrative şi judiciare în relaţia cu individul, fundamentată în exclusivitate pe 

interpretarea şi aplicarea corectă a legislaţiei în vigoare. 

Bibliografie: 

1. Bîrsan, C. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului- Comentariu pe articole. Vol. 

I– Drepturi şi libertăţi, Bucureşti, Ed. All Beck, 2005 

2. Berger, V. – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, ediţia a 6-a, revizuită 

şi adăugită, Bucureşti, Ed. Institutului Român pentru Drepturile Omului (IRDO), 2008 

3. Chiriţă, R. – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Comentarii şi explicaţii, 

Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008 

4. Chiriţă, R. – Curtea Europeană a Drepturilor Omului, Culegere de hotarâri pe anul 

2003, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2007 





7. Charrier, J.L. – Code de la Convention européenne des droits de l΄homme, Paris, Ed. 

Litec, 2005 

8. Dongoroz, V. - Curs de Drept penal, Bucureşti, Asociaţia de Stiinţe Penale , 2000 

53

9. Renucci, J.-F. – Tratat de drept european al drepturilor omului, Bucureşti, Ed. 

Hamangiu, 2009 

10. Selejan-Guţan, B. – Protecţia Europenă a Drepturilor Omului, ediţia a-3-a revizuită, 

Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008 

11. Sudre, F. – Drept European şi Internaţional al Drepturilor Omului, Iaşi, Ed. Polirom, 

2006 

12. Udroiu, M.; Predescu, O. – Protecţia Europeană a Drepturilor Omului şi procesul 

penal român –tratat-, Bucureşti, Ed. C.H. Beck, 2008 

● Convenţii şi legi: 

1. Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Consiliul Europei, 4 noiembrie 1950; 

2. Convenţia O.N.U. privind prevenirea torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu 

cruzime, inumane sau degradante, adoptată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 

10 decembrie 1984; 

3. Codul Penal; 

4. Codul de Procedură Penală; 

5. Legea 218/2002 - privind organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române, publicată în 

M.Of. nr. 305 din 9 mai 2002; 

54

6. Legea nr. 295/2004 - privind regimul armelor de foc şi al muniţiilor, publicată în M.Of. 

nr. 583 din 30 iunie 2004; 

7. Legea nr. 60/1991 – privind organizarea şi desfaşurarea adunărilor publice, publicată în 

M.Of. nr. 192 din 25 septembrie 1991; 

● Surse internet: 

1. www.echr.coe.int; 

2. www.coe.int; 

● Decizii şi rapoarte ale fostei Comisii: 

1. Dec. Stewart c. Marii Britanii, 10 iulie 1984; 

2. Raportul Comisiei în afacerea greacă; 

Hotărâri ale Curţii Europene a Drepturilor Omului: 

1. A. c. Marea Britanie, 23 septembrie 1998; 

2. Agache şi alţii c. România, 20 octombrie 2009; 

55

3. Assenov şi alţii c. Bulgaria, 28 octombrie 1998; 

4. Barbu Anghelescu c. România, 5 octombrie 2004; 

5. Bursuc c. România, 12 octombrie 2004; 

6. Campbell şi Cosans c. Marea Britanie, 25 februarie 1982; 

7. Cipru c. Turcia, 10 mai 2001; 

8. Cobzaru c. România, hotărâre din 26 iulie 2007; 

9. Demiray c. Turcia, 21 noiembrie 2000; 

10. Dvořáček şi Dvořáčková c. Slovacia, 28 iulie 2009; 

11. Finucane c. Marea Britanie, 1 iulie 2003; 

12. Floarea Pop c. România, 6 aprilie 2010; 

13. Ilaşcu şi alţii c. Moldova şi Rusia, 8 iulie 2004; 

14. Ilhan c.Turcia, 27 iunie 2000; 

15. Irlanda c. Marea Britanie, 18 ianuarie 1978; 

16. Kelly şi alţii c. Marea Britanie, 4 mai 2001; 

17. Kiliç c. Turcia, 28 martie 2000; 

18. Kruslin c. Franta, 24 aprilie 1990; 

19. Labita c. Italia, 6 aprilie 2000; 

20. Mahmut Kaya c. Turcia, 28 martie 2000; 

21. Makaratzis c. Grecia, 20 decembrie 2004; 

22. Mastromatteo c. Italia, 24 octombrie 2002; 

23. McCann şi alţii c. Marea Britanie, 27 septembrie 1995; 

56

24. Moldovan şi alţii c. România (n°2), 12 iulie 2005; 

25. Nikolova şi Velitchkova c. Bulgaria, 20 decembrie 2007; 

26. Niţă c. România, 4 noiembrie 2008; 

27. Olteanu c. România, hotărâre din 14 aprilie 2009; 

28. Osman c. Turcia, 28 octombrie 1998; 

29. Pantea c. România, 3 iunie 2003; 

30. Paul şi Audrey Edwards c. Marea Britanie, 14 martie 2002; 

31. Selmouni c. Franţa, 28 iulie 1999; 

32. Stoica c. România, hotărâre din 4 martie 2008; 

33. Šilih c. Slovenia, 9 aprilie 2009; 

34. Şandru şi alţii c. România, 8 decembrie 2009; 

35. Rehbock c. Slovenia, 28 noiembrie 2000; 

36. Ribitsch c. Austria, 4 decembrie 1995; 

37. Tanli c. Turcia, 10 aprilie 2001; 

38. Tekin c. Turcia, 9 iunie 1998; 

39. Trufin c. România, 20 octombrie 2009; 

40. Tyrer c. Marea Britanie, 25 aprilie 1978; 

41. V. c. Marea Britanie, 16 decembrie 1999; 

42. Varnava şi alţii c. Turcia, 18 septembrie 2009; 

43. Yeter c. Turcia, 13 ianuarie 2009. 

57

LUCRARE DE LICENŢĂ:

You also want an ePaper? Increase the reach of your titles

Delete template?

Save as template?