DENDROLOGIE - Facultatea de Silvicultura Suceava - Universitatea ...

Frunze rotunjite sau obovate, 6-10 cm, cuneate, la vârf caracteristic
emarginate (figura 42), pe margini dublu serate în 1 /3 inferioară întregi;
pe faţă sunt verzi închis lucitoare şi lipicioase, mai ales în tinereţe, pe dos
verzi gălbui cu smocuri de peri ruginii în axila nervurilor, iar toamna se
înnegresc.
Flori unisexuat monoice, atât cele mascule, cât şi cele femele grupate
în amenţi ce se formează mai mulţi la un loc pe acelaşi lujer din vara
precedentă; înfloreşte primăvara devreme, înaintea înfrunzirii.
Conuleţele (rânzele) au 1-2 cm, sunt verzi la început apoi negricioase,
grupate câte 3-5 în ciorchini, cele laterale evident pedicelate.
Fructele sunt samare pentagonale, 2-3 mm, brune, îngust aripate, cu
saci de aer (plutesc la mari distanţe). La 1 kg intră 1.000.000 fructe.
Maturaţia este anuală, prin septembrie-octombrie, periodicitatea este
de 1-3 ani, iar puterea germinativă redusă (25-30%). Germinaţia are loc
în 4-5 săptămâni de la semănare; maturitatea survine la circa 10 ani la
exemplarele izolate şi la 40 ani, la exemplarele din masiv.
Longevitate – rar depăşeşte 100 ani.
AREAL. CERINŢE ECOLOGICE
Arealul aninului negru este larg, exclusiv european, lipsind din
regiunile septentrionale (dincolo de 63-64° latitudine nordică) şi din
stepele de la nord de Marea Neagră şi Marea Caspică.
În România apare pe văile râurilor din zona de câmpie şi de dealuri.
Sporadic, urcă în zona montană a făgetelor (800-900 m) sub formă de
pâlcuri, iar ca indivizi izolaţi urcă până la 1300 m în Munţii Harghitei.
În Lunca Dunării apare rar, iar în Deltă se găseşte pe grindurile
C.A.Rosetti şi Ivancea.
Este o specie rezistentă la geruri, îngheţuri timpurii şi târzii şi este
pretenţioasă faţă de căldura estivală. Răspândirea este condiţionată de
condiţiile edafice: este foarte exigent faţă de umiditatea solului, creşte
bine pe soluri umede, argiloase, pseudogleizate la mică adâncime sau cu
nivel freatic ridicat, de unde caracterul de specie higrofită.
Avansează pe terenuri mlăştinoase cu apă stagnantă, dar nu suportă
variaţiile accentuate cauzate de inundaţiile mari, fapt ce determină lipsa
din Lunca Dunării. Creşte normal pe soluri mezo-eubazice, bogate în
humus, slab acide, sărace în calciu.
Are un temperament de lumină.
De remarcat ecotipul edafic de piemonturi al aninului negru,
caracterizat prin dimensiuni mici şi care este adaptat la soluri argiloase,
compacte.
Rasa geografică indigenă cuprinde câteva provenienţe valoroase, cum
ar fi: populaţiile din valea Oltului, Jiului, Argeşului etc.
89