DENDROLOGIE - Facultatea de Silvicultura Suceava - Universitatea ...

nordice, atlantice, baltice, din Apenini, Balcani, sudul Rusiei. Acestea se
pot identifica din punct de vedere ecologic prin intermediul ecotipurilor
climatice: mesteacănul de câmpie, mesteacănul de mare altitudine.
Ca ecotipuri edafice, trebuie de precizat: mesteacănul de soluri relativ
uscate şi mesteacănul de turbărie.
Mesteacănul este o specie cu o foarte largă amplitudine ecologică
(oarecum similar pinului silvestru), într-un cuvânt este o specie pionieră.
Are un pronunţat caracter de lumină (primul dintre foioase), cu
exigenţe pedoclimatice reduse.
Se dezvoltă bine pe soluri profunde, dar şi pe cele superficiale, se
instalează în turbării, soluri uscate, pe cele eutrofe, calcaroase, gresii etc.
Manifestă vitalitate ridicată pe solurile uşoare, silicioase, cu regim de
precipitaţii abundente.
Climatele stepice, aride, solurile compacte şi uscate nu îi priesc.
VARIABILITATE
• Betula pendula var. darlecarlica, cu frunze adânc lobate,
• Betula pendula f. purpurea, cu frunze purpurii,
• Betula pendula f. fastigiata, cu coroană columnară,
• Betula pendula f. tristis, cu ramuri pendente.
Denumire ştiinţifică: BETULA PUBESCENS Ehrh.
Denumire populară: MESTEACĂN PUFOS
Specie indigenă de mărimea a III-a sau arbust, ce nu depăşeşte 15 m.
Se deosebeşte de Betula pendula prin:
− ramurile şi lujerii cresc îndreptate în sus (figura 40),
− lujerii sunt cenuşiu-pubescenţi, fără verucozităţi
− muguri păroşi şi lipicioşi cu solzi lung ciliaţi,
− frunze mai mici, 2-3 cm, ovat-rombice, neregulat simplu adânc serate;
înfrunzeşte şi înfloreşte mai târziu decât mesteacănul,
− amenţii fructiferi au solzii cu lobii laterali îndreptaţi înainte;
aripioarele samarelor sunt dublu de late faţă de sămânţă, iar stilele se
ridică deasupra marginii aripioarelor.
Arealul este destul de larg, din Europa până în părţile estice ale
Siberiei, mergând chiar până la limita polară a vegetaţiei forestiere.
La noi, mesteacănul pufos aparţine subspeciei carpatica (lujeri tineri
glabri, rar pubescenţi, frunze mai mici), fiind un endemism carpatic.
Este o specie rezistentă la ger, pretenţioasă faţă de umiditatea
atmosferică şi edafică. Creşte în staţiuni umede-mlăştinoase, cu soluri
oligobazice, sărace în azot. Apare sporadic prin în nordul ţării în zona
montană şi subalpină, obişnuit în mlaştini şi turbării.
85