1.1 Patrimoniu natural A. Situaţia geografică şi dimensiunea ... - FPDL

Apele subterane
Au fost foarte active, generând numeroase fenomene endocarstice, reprezentate prin numeroase
peşteri, la care se adaugă numeroase fenomene exocarstice de mai mică amploare: ponoare, izbucuri, văi seci,
chei. Acestea sunt localizate în zonele carstice Buila-Vânturariţa (bazinele râurilor Costeşti şi Bistriţa), zona
Cheile Olteţului şi zona Cheile Galbenului.
Fenomene exocarstice
A. Ponoarele sau sorburile sunt amplasate pe firul văilor sau pe fundul unor doline şi au un regim de
funcţionare permanent sau temporar. Frecvent, insurgenţa apei nu se realizează concentrat, ci prin infiltraţii
difuze în talveg. Ponoarele cu regim temporar sunt semnalate în Muntele Piatra din Masivul Buila-
Vânturariţa.
B. Izbucurile - deşi în zonă nu au fost făcute studii de amănunt asupra bazinetelor hidrogeologice, se
cunosc, totuşi, punctele principale de descărcare a acviferelor carstice. Izbucurile de pe flancul estic al
Masivului Buila-Vânturariţa (Pahomie, peste 25 l/s, Pătrunsa, Valea Curmăturii, Valea Morii) au cele mai
mari debite, dar o serie de izvoare mici jalonează contactul dintre calcar şi formaţiunile cristaline de pe
flancul vestic (bazinul Pârâului Costeşti, obârşiile Văii Comarnice).
C. Văile seci (sohodolurile) sunt foarte frecvente în Masivul Buila-Vânturariţa datorită infiltrării
rapide a apelor din precipitaţii. Ele pot prezenta sectoare cu curgere permanentă sau temporară, dar apa se
pierde complet prin ponoare sau prin infiltraţii difuze. Uneori, cursul lor este jalonat de aliniamente de
doline. Toate văile din estul munţilor Cacova, Piatra, Albu, Buila şi Vânturariţa prezintă astfel de
caracteristici.
D. Cheile
Zona este caracterizată de mai multe văi adânci cu aspect de chei. Evoluţia acestor văi a fost legată
iniţial de fenomenul de epigeneză, ca urmare a instalării lor pe liniile de falie care fragmentau depozitele
barremian-apţiene. Ulterior, adâncirea s-a produs în calcarele jurasice superioare, proces stimulat pe de o
parte de înălţarea versantului, iar pe de altă parte de subsidenţa din regiunea subcarpatică.
Cheile Bistriţei sunt cele mai evoluate, măsurând 1,2 km şi având traseu adaptat perfect liniilor
structurale din sudul Muntelui Arnota.
Cheile Pârâului Costeşti măsoară 2 km, au un traseu rectiliniu impus structural, cu versantul stâng
sculptat în şisturi cristaline.
Cheile Oltetului, au cca 2 km lungime şi cu pereţii lor paraleli, distanţaţi la 3-4 m în partea inferioară
şi la 10-20 m în partea superioară, permit urmarirea mai multor niveluri de eroziune, în lungimea cărora pot
fi observate numeroase guri de peşteră, în cea mai mare parte inaccesibile.
Cheile Galbenului sunt ceva mai largi şi mai scurte decât celelalte dar nu mai puţin spectaculoase.
Toate aceste chei se caracterizează prin existenţa repezişurilor şi pragurilor în talveg, fenomenelor de
marmitaj (marmite laterale, de fund, suspendate) şi gurilor de peşteri în versanţi, la diferite altitudini.
10