Cetatea de la Poienari - PATZINAKIA

Cetatea de la Poienari
Valentin Sălăgeanu
Pe cursul superior al râului Argeș, lângă satul
Căpăţâneni, într-o locaţie puternic fortifi cată natural,
a fost ridicată cetatea Poienari. Este surprinzător
faptul ca aceasta străjuiește un drum de oieri și nu o
cale comercială dinspre regatul ungar.
Cetatea este menţionată pentru prima oară într-un
document emis de Ludovic al V-lea Postumul în 1453
(Fr. Schuller, Unnrisse zur Geschichte von Siebenburgen,
3-tes Heft, Hermannstadt, 1851, p. 110.), în care
regele ungur le cere sibienilor să execute reparaţii în
vederea folosirii cetăţii ca punct de rezistenţă împotriva
turcilor. Probabil că la această dată fortifi caţia
consta din turnul rectangular și câteva amenajari
defensive din lemn și pamânt (Gh. I. Cantacuzino,
Cetati medievale..., București, 2001). Acesta elimina
posibilitatea existenţei unor alte întărituri chiar și de
lemn, însă este greu să credem că exista doar acest
turn. Avem în vedere și faptul că este oricum difi cil
a încerca să găsim alte vestigii ale aceleiași epoci
din cauza stratului subţire de pământ ce nu permite
stabilirea unei stratigrafi i care să acopere o perioada
mai mare de timp). În documentele cancelariei Valahiei,
fortifi caţia apare abia în 1481 (DRH, B, Ţara
Românească, vol. I, Ed. Academiei, București, 1966,
p. 286, doc. 177.), dată la care pârcălab era un oarecare
Ratea.
Fortifi caţia a fost edifi cată în două mari faze: în cea
dintâi este construit turnul rectangular, aparţinând,
conform tipologiei și datelor stratigrafi ce, sfârșitului
secolului al XIII-lea (Ciobanu, Moisescu, Ciobanu,
Cetatea Poenari, Ed. Sport-Turism, București, 1984),
care consideră că discurile cu model trilobat la care
lobii nu sunt uniţi, de provenienţă transilvană, sunt
specifi ce celei de a doua jumătăţi a secolului al XIIIlea
și dispar la începutul celui de al XIV-lea), ori mai
probabil începutului celui următor (Cantacuzino,
SCIV, t. 2, 1971, nr. 2.), iar în cea de a doua sunt
ridicate zidurile de incintă cu turnurile semicirculare,
databile pe baza acelorași observaţii, cât și ţinând
cont de tradiţia orală care le atribuie lui Vlad Ţepes
(consemnată în cronica de la sfârșitul secolului al
XVII-lea, vezi Istoria Tarii Românești 1290 - 1690,
ed. Grecescu, Simionescu, București, 1960), pe la
jumătatea secolului XV. Se pare că ruinele afl ate la
circa 80 m mai sus de actuala albie a Argeșului aparţin
perioadei în care a fost construit turnul pătrat,
supoziţie care se bazează exclusiv pe similitudinile
în tehnica în care a fost realizat. Se pare că el ar fi
îndeplinit rolul unui post de observaţie avansat.
91
În afară de aceste două faze mai putem înregistra
o alta de mai mică amploare, care a constat în supra-înălţarea
curtinelor, folosindu-se ca material
cărămida. Felul în care aceasta se racordează zidului
realizat din piatră îndreptăţește presupunerea că
înălţarea s-a efectuat ulterior, probabil ca urmare
a unui asediu, aceste refaceri putând fi puse și în
legătură cu nivelările interioare, datate pe baza materialului
ceramic pe la jumătatea secolului XV (Gh. I.
Cantacuzino, op.cit.), însă la o dată ulterioară fazei
a doua. Având în vedere că singurul asediu cunoscut
nouă este cel al oștilor turcești din vara lui 1462, am
putea data aceste refaceri în domnia lui Radu cel Frumos,
fratele lui Vlad Ţepes (Ciobanu, Moisescu, Ciobanu,
op.cit.), adică în intervalul primei domnii mai
lungi și linistite: noiembrie 1462 - noiembrie 1473.
Aceeași legendă menţionată anterior, ne spune că
domnul, dorind a pedepsi târgoveţii din Târgoviște
(partizani ai Dăneștilor care îi omorâseră fratele
(Mircea) și care complotaseră și împotriva lui, vezi:
Ciobanu, Moisescu, Ciobanu, op.cit.), îi va lua în ziua
de Paste, „așa gătiţi cum se afl au”, și îi va pune la
construirea cetăţii. Timpul foarte scurt, de numai
o săptămână, în care aceștia ar fi ridicat Poienarii,
este evident exagerat. Cercetând documentele vom
afl a însă că episodul respectiv nu s-ar fi putut petrece
decât în anul 1457, singurul în care Vlad Ţepeș
s-a afl at la Târgoviște de Paște (Ciobanu, Moisescu,
Ciobanu, op.cit.: în 16 Aprilie 1457, în Sâmbăta Mare,
domnul dă un act din Târgoviște), datare care, precum
am menţionat deja, corespunde surprinzător
datelor cercetărilor arheologice și pe care o vom accepta
ca atare. La această dată s-ar fi ridicat așadar
curtinele din jurul turnului rectangular, turnurile
semicirculare și podul de acces în cetate, la toate
acestea folosindu-se ca material piatra. Tot acestei
perioade îi aparţine și cisterna, îngrijit lucrată, ce se
afl a în partea de nord-est a incintei.

O mare parte din porţiunea nordică a zidului nu se mai
păstrează, prăbușindu-se o dată cu stânca pe care se
sprijinea, la cutremurul din 1915. Construcţiile sunt
ridicate direct pe stâncă, folosindu-se bârne de stejar
pentru nivelare și coeziune, în așa fel încât, din
cauza pantei abrupte, la exterior înălţimea lor este
mult mai mare. Încăperile interioare ale turnurilor
semicirculare au partea superioară la aproximativ
același nivel cu cel de călcare din interiorul cetăţii
după nivelare, iar ele sunt pardosite cu cărămizi
dreptunghiulare, la nivelul podelei fi ind practicate
deschideri de tragere pentru artilerie (acestea vor fi
mărite ulterior). La o înălţime de 3,5 m în interiorul
turnurilor semicilindrice era amenajat un culoar de
strajă ori o platformă, după cum ne lasă să înţelegem
urmele grinzilor de lemn în zidul turnurilor amintite.
Revenind la turnul dreptunghiular de la începutul
secolului XIV, putem preciza că acesta a avut la
început trei caturi despărţite prin planșee de lemn,
accesul făcându-se pe scări mobile. La o dată ulterioara,
probabil în timpul refacerii din vremea lui Radu
cel Frumos dacă ţinem seama că materialul folosit a
fost cărămida (la săpături s-au descoperit în interiorul
acestuia însemnate cantităţi de cărămidă) s-a ridicat
un al patrulea nivel.
Turnul era acoperit cu șindrilă, așa cum o dovedesc
cuiele descoperite printre dărâmaturile din interior.
Nivelurile superioare erau pardosite cu cărămizi hexagonale
iar cel inferior cu cărămizi dreptunghiulare.
S-a stabilit pe baza materialului extras că la primul
nivel s-ar fi afl at un cămin al cărui horn ar fi încălzit
și celelalte caturi. Ciobanu, Moisescu si Ciobanu
plasează ușa de acces în turn la primul nivel (corespondent
nivelului de călcare din exterior) pe când
Gh. I. Cantacuzino găsește că această intrare se afl a
la al doilea nivel, accesul făcându-se din exterior prin
intermediul unei scări mobile. Având în vedere că în
general intrarea în astfel de turnuri solitare se făcea,
din motive de securitate, pe la un nivel superior, că
pardoseala primului cat este din cărămizi dreptunghiulare,
iar a celorlalte din cărămizi hexagonale, care
relevă un anumit lux, că exista o fereastră de tragere
la primul nivel și, fi nalmente, că în aceste cazuri parterul
era folosit ca magazie, am înclina să credem că
cea de a doua observaţie este cea corectă. Un argument
suplimentar este acela că spaţiul locuibil avea
în mod obligatoriu ferestre, iar, după cum se știe,
acestea nu erau niciodată practicate în peretele parterului.
Primii autori menţionati găsesc că șemineul se
afl a la acest prim nivel, precum am arătat deja, ceea
ce este problematic, deoarece acesta era îndeobște
plasat în camera reședinţă.
93
Gh. I. Cantacuzino observa că singura intrare în cetate
se afl a în colţul de nord-vest, accesul făcându-se
prin intermediul unui zid (sic) ce pornea din partea de
vest, zid ale cărui urme pot fi identifi cate în resturile
de piatră, de altfel puţine cantitativ, afl ate în exteriorul
incintei pe această parte. Ca argumente aducea
mărturiile unanime ale lui C. Bolliac, A. Pelimon, I.
Petrescu și V. G. Stephanescu (“Din itinerarul d. Bolliac.
Curtea de Argeș. Câmpul Radovanului. Cetatea lui
Ţepeș, în Curierul Românesc, an. XVII, nr. 91, 14 dec.
1845, p. 363; A. Pelimon, Impresiuni de călătorie în
România, Bucuresti, 1859, p. 95; I. Petrescu, “Visitaţii.
Plaiul Loviștei din districtul Argeș, în Anale economice
pentru cunoscinţia părţii muntene din România, an.
I, nr. 2, trim. II, 1860, p. 40; V. G. Stephanescu, “Cetatea
lui Ţepeș Vodă, judeţul Argeș, în Arhitectura,
an. I, nr. 2, 1906, pp. 42-43.). Ciobanu, Moisescu si
Ciobanu (op.cit.) observă o intrare vizibilă pe vest și
consideră că accesul se făcea prin intermediul unui
pod mobil ce avea și rolul de poartă, căci nu se pot
observa rosturile unde eventual ar fi fost fi xată aceasta.
În aceeași ordine de idei, ei consideră că podul
de acces ar fi ocolit cetatea pe la sud. Prima ipoteză
ne pare a fi cea adevărată, gândindu-ne la faptul că
în nici o altă fortifi caţie intrarea nu se face direct
printr-un turn semicircular de importanţă defensivă,
că în general intrarea nu se afl ă frontal pe direcţia
de acces la cetate - lucru care ar fi micșorat simţitor
posibilităţile de apărare - cât și aruncând o sumară
privire planului executat ca urmare a săpăturilor arheologice.
Pe de altă parte însă este foarte probabil
să se fi folosit un pont levis, sistem preferat atunci
când este vorba de amenajarea unui pod pe piloni ori
a unui zid pentru accesul în cetate.

94
Dacă acesta a fost folosit și ca poartă nu putem fi
siguri. Majoritatea ceramicii descoperite în acest sit
aparţine sfârșitului de secol XIV și începutului veacului
XV, fapt care denotă ori folosirea îndelungată a
aceluiași tip, ori, având în vedere că ridicarea cetăţii
în întinderea ei maximă s-a produs în jurul mijlocului
de secol XV, o locuire intensă în perioada în care
exista ca singură fortifi caţie turnul rectangular. Din
această ultimă perspectivă ar părea probabil ca multe
dintre zidurile interioare incintei (pentru acestea nu
s-a propus o datare), provenind de la locuinţe sau
dependinţe, să fi existat la începutul secolului XIV,
mai ales ca stratul de pământ este foarte subţire și
din acest motiv toate lucrările efectuate de-a lungul
timpului l-au deranjat în mod egal, neputând fi vorba
de un sondaj în adâncime. În aceeași ordine de idei,
orice nouă construcţie s-a suprapus celor anterioare
ori le-a eliminat pe acestea.
Unul dintre elementele care ne atrag atenţia sunt
turnurile semicirculare care se mai păstrează pe latura
sudică, de certă infl uenţă bizantină (Gh. I. Cantacuzino,
“Elemente de caracter Bizantino-Balcanic în
fortifi caţiile medievale din Ţara Românească, în BMI,
1971, anul XL, nr. 3) și de regăsit într-o formă similara
la Mashatta în Siria (Encyclopédie de l’Islam...,
p. 635, fi g. 5.), la Niceea în Asia Mica sau în Balcani
la Mezek. V. Vătășianu asemăna turnul rectangular cu
cele ce pot fi găsite în Transilvania, datând din prima
jumătate a secolului al XIII-lea (V. Vătășianu, Istoria
artei feudale în ţările române, București, 1959, pp.
131-132.), însă nu este îndreptăţită asumpţia că acesta
ar fi fost datorat unei infl uenţe occidentale, așa
cum sublinia Gh. I. Cantacuzino, deoarece se găsesc
exemple similare și în Peninsula Balcanică, la Milisevac
(Hisargik) lângă Prijepolja, Kovin, Prokuplje, Ivanovo
Kula, Bihor în Muntenegru și Miloseva Kule (Gh.
I. Cantacuzino, op.cit.). Întradevăr însă, cele mai
apropiate exemple pe care le putem invoca sunt cele
din Ţara Haţegului de la Răchitova, Mălăiești, cetatea
Haţegului și Cetatea Colţului.
Mai mult decât atât, tehnica în care este construit
Poienariul are echivalenţe aproape perfecte la sud
de Dunăre, atât în ceea ce privește piatra folosită,
compoziţia mortarului și fundaţiile care sunt așezate
direct pe stâncă, unul dintre elementele caracteristice
fi ind metoda de consolidare și orizontalizare
a zidurilor prin bârne și grătare de lemn. La turnul
rectangular regăsim la colţuri pietre feţuite, care de
altfel apar și la Severin, la turnul de nord-est, cât și
la Giurgiu. O astfel de rezolvare este frecventă în Serbia
la Turnul Despotului de la mănăstirea Resova, la
turnul mănăstirii Ravanica, la Stalac, la Fruska Gora
și Vrsacka Kula. Gh. I. Cantacuzino apropia cetatea
Poienari de cetăţile Kasr-al-Hajr-al-Sharki și Khirbatal-Mafdjar
(Encyclopédie de l’Islam..., p. 633.)
sau de Djebel-Seis (K. Bush, “Le Château oméyyade
de Djebel-Seis”, în Annales archéologicques de Syrie,
XIII, 1963, p. 141.) din Orientul musulman, din perspectiva
registrelor de piatră și apoi cărămidă. La fel
se proceda și în lumea bizantină. Totuși, ţinând seama
de faptul că, după toate probabilităţile, la Poienari
această soluţie este legată de o refacere, cărămida
posedând certe avantaje faţă de piatră, printre care
unul important este că nu produce așchii atunci când
este lovită de artilerie, tindem să punem apariţia ei
pe seama calităţilor recunoscute mai curând decât
pe seama unei eventuale infl uenţe. Se poate avea
totuși în vedere posibilitatea ca folosirea ei să ţină de
considerente militare și tehnice: fundaţiile și prima
jumătate a zidului fi ind construite din piatră, pentru
rezistenţa și durabilitatea ei, iar partea superioara a
curtinelor să fi e din cărămidă pentru motivul pe care
l-am expus mai sus.

În Bizanţ o astfel de asociere apare încă din epoca
lui Constantin cel Mare și este folosită pâna în secolul
al XIII-lea (după Gh. I. Cantacuzino, la Niceea
turnurile de secol III au paramentul din cărămidă
și emplectonul din piatră legată cu var), așa cum o
dovedesc zidurile cetăţilor Bac, Marovic, Becej Sorengrad,
Ilak și Kupinik, toate de secol XIV din Vojvodina,
implementând aceeași tehnică. Pentru Transilvania,
cărămida apare abia la mijlocul secolului al XV-lea,
dar este mai frecventă în a doua jumătate a aceluiași
secol. Cele mai apropiate exemple le afl ăm însă la
Târgoviște, în zidurile bisericii trefl ate a curţii de la
începutul secolului al XV-lea și la turnul Chindiei (a
doua jumătate a secolului XV) (Gh. I. Cantacuzino,
op.cit.). Un alt element de tradiţie bizantină folosit
în Balcani este tencuirea cisternei cu praf roșu (de
cărămidă) (Olga Bâzu, Gh. I. Cantacuzino, “Date
noi cu privire la un element din arhitectura cetăţii
Poenari, recent descoperit”, în BMI, an XXXIX, nr. 4,
1970, pp. 66-68).
Poienari ne prezintă un paradox: pe de o parte
s-a spus că, dacă am compara starea cetăţilor din
Moldova acestor vremuri cu cea a celor din Valahia,
am constata rapiditatea cu care în sudul Carpaţilor
au pătruns inovaţiile în tehnica de construcţie folosite
atât în Occident cât și în Orient, iar pe de alta
observăm că hotărârea de a fortifi ca această cetate
este oarecum retardatară, deoarece importanţa ei în
contextul luptei anti-otomane este minoră. Astfel s-a
presupus că rolul acesteia ar fi fost de refugiu având
în vedere că acolo se afl a vistieria, dar prin aceasta
uzanţă se revine la o concepţie defensiva depășită:
aceea a izolării.
Copyright-ul ilustraţiilor:
fotografi i de Gabriela Însurăţelu; fotografi i cu copyright
necunoscut;
plan după Gh. I. Cantacuzino.
Bibliografi a sitului:
95
N. Andreescu, “Cetatea lui Ţepeș de la Căpăţâneni pe râul
Argeș”, Buletinul Societăţii Geografi ce Române, VIII, trim.
I, 1887;
N. I. Apostolescu, Cetăţuile lui Negru-vodă și a lui Ţepeș
Vodă, București, 1910;
N. I. Apostolescu, “De pe Valea Argeșului. Însemnări”,
RIAF, XII, I, 1911;
Olga Bâzu, Gh. I. Cantacuzino, “Date noi cu privire la un
element din arhitectura cetăţii Poenari, recent descoperit”,
BMI, XXXIX, 4, 1970;
Cezar Bolliac, “Curtea de Argeș. Câmpul Radovanului. Cetatea
lui Ţepeș”, Curierul Românesc, XVII, 91, 14 decembrie
1845;
Maria Ciobanu, Nicolae Moisescu, Ștefan Radu Ciobanu,
Cetatea Poienari, București, 1984;
Gh. I. Cantacuzino, “Elemente de caracter Bizantino-Balcanic
în fortifi caţiile medievale din Ţara Românească“,
BMI, XL, 3, 1971;
Gh. I. Cantacuzino, “Cetatea Poienari”, SCIV, II, 2, 1971;
Gh. I. Cantacuzino, Cetăţi medievale din Ţara
Românească în secolele XIII-XVI, București, 2001;
N. Ghika-Budești, Evoluţia arhitecturii în Muntenia, vol. I,
s.e., s.a.;
Gr. Ionescu, Istoria arhitecturii în România, vol. I,
București, 1963;
Al. Lapedatu, “Două vechi cetăţi românești: Poenarii și
Dâmboviţa”, BCMI, III, 1910, f. 12;
Mitropolitul Ungrovlahiei Neofi t, Însemnarea călătoriei ce
am făcut în eparhia noastră..., ed. Ghenadie Enaceanu,
BOR, XIV, 1890-1891;
A. Pelimon, Impresiuni de călătorie în România,
București, 1859;
I. Petrescu, “Visitaţii. Plaiul Loviștei din districtul Argeș”,
Analele economice pentru cunoscinţia părţii muntene din
România, I, 2, trim. 2, 1860;
H. Stahl, “Cetatea lui Ţepeș (Poenari)”, Neamul Românesc,
CCVII-CCX, 1-15 septembrie, 1921;
V. G. Stephanescu, “Cetatea lui Ţepeș Vodă, judeţul
Argeș”, Arhitectura, I, 2, 1906;
Virgil Vătășianu, Istoria artei feudale în ţările române,
București, 1959 (pp. 131-132).