San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

— El e! mă preafericesc eu.
Pot pierdut: la telefon e Bătrânul.
— San-Antonio, te aştept de urgenţă în biroul meu!
Asta-i tot. A şi închis. Pare în toane foarte rele, Vacsone.
E în moţocoşenii negre. Hârţoaga-pâră din partea f'unui
grangur, sau chemarea la ordine venită dinspre ministru
este, probabil, pricina proastei dispoziţii.
Îmi îndrept nodul crăvăţuştei şi-o pornesc în sus
(pine).
— Toc, toc!
De două ori, aşa bate totdeauna cel în subordine.
De mai multe, ar suna a nerăbdare, mă-nţelegi. Prea
vehement. Pe câtă vreme aşa, toc, apoi toc, asta exprimă
o rezervă plina de respect. E un tâlc: „Dacă nu îmi
răspundeţi, voi aştepta buna dumneavoastră voinţă.”
Prin urmare: toc, toc.
Când spumegă, Bătrânu' nu strigă „intră”. Atunci el
lasează, simplu, un „da” foarte scurt, foarte tăios, care-l
demoralizează pe cel ce vine încă mai 'nainte de-a fi
deschis uşa.
Îmi spun textual următoarea vorbă, căreia numai
mintoasa sfătoşenie berureană i-a dat naştere: „Ce rişti?
N-o să-ţi facă o gaură-n cur că de mai 'nainte ai una.”
Intru cu hotărâre.
Marele boss nu e singur. Un domn bătrân, elegant
pe toate părţile, cu păr argintiu, lung şi ondulat;
decorându-l, mai întâi pe picior de pace, p'ormă pe
picior de război, două bastoane de oţel cu vârfurile
vârâte în dopuri de cauciuc se proţăpesc, bine strânse
între genunchi.
Intrarea mi-o priveşte cu ochi sumbri şi gravi. Pun
Montmartre din Paris. între anii 1876–1910. În materie de notorietate
concurează Turnul Effel.