San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

unde acum se află, nu-i trebuia paşaport.
Deziluzionat, îl abandonez problemelor sale
actuale.
Ale mele sunt, într-un anumit sens, mai greu de
rezolvat.
Deoarece o să trebuiască să mă scot de aici pe şest,
fără a mă lăsa nici apucat de beregată, nici rupt în bucăţi
de cele două fiare de temut, pe care le aud cum dau
târcoale hangarului.
Tu, ai tu vreo idee să-mi sufli?
Nu. bineînţeles. Tot de unul singur tre' să mă
dezmocirlesc, hai? Ca de obicei.
Mă uit împrejur, căutând obiectul susceptibil de a
mă trage afară. Căci, o ştii şi tu, neînsufleţitul obiect
posedă adesea un suflet care, captându-l pe al nostru, îi
dă acestuia forţa marilor urzeli.
Ascultă, eu nu ştiu de sunt cu adevărat inteligent,
dar pot să te asigur că par, şi încă al naibii de bine.
Există momente când, zău, n-ar fi chip să faci
deosebirea.
Totul îmi vine ca un fulger de ultra-luciditate.
Ba chiar în tehnicolor.
Tre' să-ţi spun că una dintre celelalte două maşini
este o Aston-Martin, model vechi, carosată break, cu o
portieră la spate. Notezi? O.K.
Înhaţ o scândură lată, aflată pe post de etajeră la
fundul garajului, şi o plasez cu muchea pe sol, proptită
de uşa garajului în dreptul porţiunii care se deschide.
Dup' aia, ridic uşa dinapoi a maşinii Aston-Durand
(pardon: Martin). Cu braţul, împing vehicolul spre uşă,
spatele lui deschis fiind îndreptat către intrare; apoi
rabatez portiera în aşa fel încât ea să se reazeme de uşa
garajului rămânând totodată deschisă, te-ai prins? Nu
prea? Aşteaptă, că vine. Treaba cere răbdare, reeducare