San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

are guşă. Ochi de vacă nenorocită care îşi ignoră
nenorocirea, fiindcă de fericire n-a avut parte nici un pic.
Fericirea, crede ea, e o scorneală. Poveste de-a lui
Orfeu...
Formez numărul pensiunii familiale la care
locuieşte Zoé. Nu departe de noi, într-o veche casă
burgheză ţinută de două surori octogenare.
Mi-o dau la telefon.
Era trează. Acest „Scumpul meu. tu eşti?” cu care
mă întâmpină spune multe despre deplina-i luciditate.
Destul ca să mă simt pisat sub piele. Pielea inimii, vreau
să zic. Mă gândesc la tabloul lui Dali înfăţişând un
băieţel pe cale de a ridica pielea apei ca să vadă cum
doarme un câine la umbra mării. Mie, de mi s-ar ridica
pielea de pe inimă, ce s-ar zări pe-acolo? Încă inima lui
mandea ori, deja, ouşoarele aceluiaşi? Dorul meu sau
pofta mea? Trecutu-mi ori al meu viitor?
— Mi-a fost teamă că te trezesc. Zoé.
— Ba nu, din moment ce mă suni. Dealtfel n-am
închis un ochi toată...
— Eu, da: ca brută de curcan ce mi-s. Ea nu râde.
Se lasă o tăcere visătoare.
— Tu ştii ce-i astăzi? face ea de colo.
— E ceea ce voiam să te vestesc.
Degeaba vrem să părem dezgheţaţi, vocile ne
rămân încordate, grave.
— Antoine?
— Iubito...?
— Nu ţi se face frică?
Primul meu avânt cere să protestez, însă mă
răzgândesc. Doar n-o să ne punem pe minciuni, ce
naiba! Păi, cuplu care se minte, chiar pentru drăcii de
felul ăstora, se rupe-n bucăţi din capul locului.
Francheţea, iată unul dintre rarele izvoare ale puterii