San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

— Ce?
— Totul. Maximum de lucruri văzute la ei. Cum au
venit?
— În maşină. O hodoroagă americănească,
paradită toată. Neagră. Au lăsat-o la trotuarul din faţă.
— Şi apoi?
— Avea fiecare pe umăr câte-o traistă cu scule. Au
intrat în primărie, am crezut că vin să repare ceva...
— I-ai văzut şi la plecare?
— Nu. Patinam trebuie că s-au dus când când eram
la capătul parcului.
— Asta-i tot?
— Asta-i tot. Credeţi că ei au pus bomba aia?
— Probabil.
*
* *
— Cum te simţi, dragostea mea?
Zoé lâncezeşte, cu gândul pe aiurea. Obişnuita ei
privire scânteietoare s-a stins. Se încăpăţânează să
contemple tavanul cenuşiu pe care se fugăresc umbre
venite din stradă.
Şopteşte, abia audibil, un „merge” căruia nu i se
poate da crezare.
Mă aşez la căpătâiul ei. intimidat de ce am a-i
spune. E greu al dracului, uneori, să-ţi descarci cugetul
dinaintea unei făpturi iubite. Căci totdeauna acolo, în
străfunduri, cade mâlul, se depun deşeurile, se lasă
zaţul. Străfundurile cugetului sunt pline de cutii goale,
de floci în smocuri mititele, de prezervative terciuite şi,
mai cu seamă, de necugetatele rezerve numite arrierepensees.