San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

Mesagiul acela care îmi fusese strecurat în palmă, stă
acum pe biroul lui, la vedere. Tataia nu mai conteneşte
cu examinatul. Îl citeşte, îl reciteşte, îl suceşte, îl învaţă
pe dinafară, îl recită, îl declamă.
De ai spune că e vorba de-o operă proprie.
De un poem epic. Dealtfel, ce, nu-i aşa?
Un poem al morţii.
În sfârşit, împinge ghemotocul de hârtie şi suspină:
— Înspăimântător. Aprob.
Încurajat, găseşte numaidecât cum să supraliciteze:
— Un asemenea act e, fără înconjur, dement.
— Nu cutezam s-o spun, domnule director.
— Care e situaţia logodnicei dumitale?
— Gravă, dar viaţa nu-i este în pericol.
Vezi, mă pungaşule, că tot am avut parte de
operaţia mea de apendicită?! Şi dacă ţi-aş mărturisi că
mă încearcă niscai remuşcări, de parcă evenimentele sar
fi supus, cumva, voinţei mele subconştiente... Sunt, în
continuare, burlac. Am căpătat o amânare. O alta este
viaţa însăşi, iar aceasta nu-i alcătuită decât din amânări
puse cap la capăt.
— Să vorbim deschis, San-Antonio: acest atentat nu
stă în picioare!
Mare poftă aş avea să-i ripostez că, dat fiind halul
fără de hal al sălii căsătoriilor, verticala ar fi într-adevăr
greu de obţinut; numai că acum nu bate ora baterii de
joc. Defel.
Chipeşul comisar are interes să-şi zăvorească botul,
căci la urma urmei cui îi este imputabilă catastrofa, în
afara zăpăcelii lui? Auzi colo, să te laşi pe ultima treaptă
a nevolniciei ca urmare a unei întrebări de gradul doi.
„Dac-am auzi bine, aţi spus nu? Răspuns: da”. Ce
dobitoc! Încai să fi picat în capcana unui tehnician de
înaltă clasă, aş fi avut, hai, nişte circumstanţe atenuante.