San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

XIX
Învârtesc, învârtesc energic. O veveriţă, pedalând în
cuşca ei rotitoare, tot cu atât se alege. Nici cel mai mic
sunet. Dă-i, dă-i înainte. Flaşnetă. Râşniţă. Morişca
„declaraţiilor” umflate. Nimica.
Mă enervez ca bietul taică-meu, pe vremuri, când
demara, la manivelă, bătrânul său Citroen. Atât doar că
el sfârşea prin a obţine un rezultat. După ce-l vedea
slăbind cu un kil întreg, hodoroaga scotea un strănut. Se
năştea speranţa. Se chinuia dânsul şi mai vârtos, înteţea
alura, gata-gata să crape venele în el, şi, pe urmă, se
producea în sfârşit adevărata minune: motorul trepida,
afişând un timbru ascuţit şi sec mai rău decât acela al
unor parizieni snobi, până ce ajungea să abiă un „tors”
aproape regulat.
— În maşină! striga tăticu.
Extenuat, pun receptorul jos. În aceeaşi clipă, o,
miracol, soneria scoate un „ţţţrrrrr" piţigăiat, la auzul
căruia tresar. Iutexpres, reiau aparatul.
— Cine sună? întreabă un glas de bărbat.
— Casa parohială de pe insula Godmichey.
— Cine sunteţi?
— Poliţia!
E frumoaznic cuvântul ăsta, în mod practic
internaţional, la fel ca hotel, taxi şi caviar, nu?
— Ce doriţi?
— Postul de poliţie cel mai apropiat.
— Un moment.