San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

iacht-ul... A, fiindcă veni vorba, helicopterul a dispărut.
Landa este pusie, de un verde coclit. Jupuită,
răpciugoasă.
Nu mai am nici măcar puterea să identific aparatul.
Nimeni.
Reacţionez. În clipa când mă pomenesc cu mintea
într-un impas, întotdeauna o uşiţă laterală se deschide.
Iată-mă plecând în goana mare.
Brrr! Afară e frumos, dar frig. Adevărată vreme de
toamnă zgribulită. Vântul din larg (or, în jurul unei
insule, largul e peste tot) suflă năpraznic. O apuc pe-o
uliţă nepavată, unde o mâţă costelivă devorează un
peşte stricat. O iau la dreapta (sau la stânga, dacă opiniile
tale într-acolo înclină), împing. Uşa nu-i închisă cu
cheia. Traversez coridorul mirosind a lemn vechi. Urc
scara, iar scara geme şi scânceşte în felul ei.
În dormitorul prichindeilor, toată lumea moţăie.
Cei cinci copii sunt acolo, îngeraşi roz cu şuviţe blonde,
cuiburi de suflet, cum spunea Hugo. Îi trec în revistă,
înduioşat de răsuflările lor liniştite. Unul dintre ei
trebuie că are vegetaţie, căci respiră pe gură. Îl caut pe
cel mai mărişor. E o fetiţă. Poate să aibă şase ani. Părul –
de un bălai nordic. Aproape alb. Îi mângâi obrazul şi ea
deschide ochii. Parcă-s de porţelan, fiule. Tresare, o vagă
înfiorare îi strâmbă mutricica adorabilă.
— Bună dimineaţa, scumpo, îi zic eu în englezeşte,
mă recunoşti? Sunt domnul care a venit ieri s-o vadă pe
miss Kasleen, nu-i aşa?
Păpuşica se trezeşte de tot şi încuviinţează.
— Miss Kasleen a fost nevoită să lipsească, fiindcă
s-a dus la mătuşa ei bătrână, pe care o dor dinţii. Eu o să
vă pregătesc breakfast-ul. Vino să-mi arăţi unde se ţin
farfuriile şi tigăile, vrei?
E încântată. Iat-o numai zâmbet. Mândră ca un