San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

Temeri dintre cele mai vii pentru moţstanding-ul său îl
încearcă.
Vânturând două mâini, făcând-o pe de Gaulle-îngura-iarmaroacelor,
astâmpără zarva. O potoleşte, o
îmblânzeşte, o zădărniceşte, o duce la culcare, o reduce
la zero.
Apoi, în mijlocul unei tăceri pe cât de redobândită
pe atât de vremelnică, declamă:
— Vă rog să mă scuzaţi, dragă domnule, adineauri,
dac-am auzit bine, mi-aţi răspuns într-adevăr „nu”?
Iar eu, la asta, cum crezi că i-o întorc?
Îţi redau replica. Nu într-o mie de litere, ci în două.
Foarte spontan. Prea spontan. Îi zic „da”. A fost mai
tare decât mine. Greuşcă scapă omu de un reflex, este,
mă frate, mă?! Ţi se lipeşte de păcălimbă ca nugaua de
proteza dentară. Tot bâlciul ăsta ca să pici jalnic în cursă
la prima întrebare necesitând o afirmativă! Ce moacă,
acest San-A. al tău! Ia dă-mi altu' mai de doamne-ajută...
Bun, acestea toate fiind zise (şi zise bine) nu e
nevoie să mă desfăşor.
Ori, mai degrabă, este. Şi rapidos. Mâna fiindu-mi
încă pe neprihănitul umăr (foarte) oacheş al Zoei, c-un
brânci ne rostogolim de-a îndăratelea. Căci să-ţi spun
ceva: ori de câte ori mă fac vinovat de vreo mare
încurcătură, mă dau peste cap s-o dreg în fracţiunea de
secundă care urmează (şi uneori chiar într-aceea care
precede).
Un adevărat joc de domino.
Nici n-am isprăvit să articulez „a”-ul lui da, şi iată
berbeleacul următor, năpustit tot în urmă asupra lui
Antonel şi-a Féliciei.
Restul – nu-l ştiu. Nu-l mai ştiu. Nu încă. Tre' văzut.
Un avânt mistralean 1 ! Da, asta cu deosebire: suflul. Cu
1Note: