San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

este cel mai aproape, poate pentru că e cel mai miop. Îşi
ţine mitraliera pe braţe, ca pe-un copil adormit. Ceilalţi
şi-au proptit armele de zid, ori şi-au vârât pistoalele la
loc în centiroane. Da, ăsta-i momentul.
Acum ori niciodată.
Cobor atârnat de capătul firului meu, păianjen
greoi a cărui bobină dementă s-ar derula cu bruscheţe.
Fleoşc, pe pietrele tari. Afurisitele de pietre duhnind a
mucede veacuri.
Dau drumul funiei. De nu izbutesc să desfac laţul
petrecut în jurul gâtului şi să mi-l scot, frânghia va
rezvâcni către boltă şi voi fi mort. Nu-mi rămân, poate,
decât trei secunde de trăit. Ortul!
Doamne, Ceresc Părinte, funcţionez în ralenti. Da'
un ralenti relativ. Toată viaţa îmi trece pe dinainte: m'
mica mea, copilăria-mi, plimbările la ţară, puicuţele
răsfăţurilor mele...
Ce încete îmi sunt degetele, dar şi cât de precise
mi-s! Pun mâna pe nodul funiei. Trag cu grijă dar ferm.
Se lărgeşte. Scot laţul aşa cum aş da jos un pullover.
Adică îl părăsesc. Încă mai am timp să mă prind iar de
frânghie. Şi-mi mai rămâne un excedent de aşteptare,
închipuieşte-ţi! Operaţiunea ce mi se păruse
interminabilă n-a durat, de fapt, mai mult de două
clipite. Uimitoarea relativitate a timpului. Câţi îşi vor fi
trăit viaţa într-o strânsoare de minute? Tot restul fiind
inutil? Superfluu. O ciornă informă.
Pornesc din nou, hopa. Cel mai halucinant, bătrâne
cutărică, e că ăilalţi n-au reacţionat încă, într-atâta
fulgerătoarea mea acţiune le-a tulburat acuitatea
vizuală. Înţelege: ei mă tot privesc cum urc, cum cobor,
cum mă balăngăn... un spectacol ritmat, ceva ce, prin repetiţie,
se monotonizează în judecata spectatorului.
N-am făcut decât un singur gest în plus dintr-un ritual