San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

singura mea little şansă de scăpare, camarade.
În ciuda cataplasmei de anşoa care mă acoperă,
înregistrez confuz nişte exclamaţii. Nişte interjecţii de
toată frumuseţea. Nişte onomatopee şi mai dihai.
Aerul care îmi umple plămânii îmi iese lent prin
nări. Atunci când gazul meu carbonic va fi evacuat, va
trebui, ştiu, să aleg: asfixie sau renunţare. Doar dacă
netrebnicii ăia ai mei n-or intra în viteză ca să mă
recupereze.
— Scara, iute!
Sunt practic sigur c-am prins cuvintele astea. Cuva
vibrează. Mă înăbuş... Judecata mi se clatină. O
întunecare lăuntrică mă apucă, mă duce...
Şi cu toate acestea, sagace ca un papă, eu ştiu ce-s
ăia pe cale să facă-dreagă. Culcă o scară de lemn de-a
latul cuvei. Bărbatul cu haina impermeabilă galbenă vine
pe această pasarelă improvizată. Se apleacă, mâna i se
înfundă în foşgăitorul anşoa, bâjbâie, mă înhaţă de
guler.
Mă trage afară.
Era şi timpul. Aspir, cu măsură, elementul
indispensabil unei depline regenerări a sângelui meu.
Asta, în vreme ce simulez leşinul integral. Îmi bulbuc
cepele. Îmi răsucesc buzele dezvelindu-mi, agonic, dinţii.
Sunt smuls din cloacă.
Sunt extras din infernala cuvă.
Trupul mi se alungeşte pe sol. Ori mai curând: mi
se alipeşte de el.
Rămâne acolo, flasc precum borşul abia părăsit.
Caşalotul de San-A. Nemişcat.
— E mort?
— Nu ştiu.
— Verifică...
— Inima bate.