San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

Nişte lăzi sunt târâte la marginea cuvei.
Efectiv: trei busturi răsar, unul după altul, de
parcă-ar fi ţinte într-o baracă de tir. Omul-lună, Himker,
şi încă un măscărici care este, poate, cel ce m-a purtat
de la helico pân'la hangar.
Cei şase ochi mă săgetează îndelung. Apoi Himker
murmură:
— Trebuie să i se scoată căluşul.
Drăguţ din partea lui, nu?
Dar nu şi uşor de făcut, căci ei nu mă pot ajunge cu
mâna.
Măscăriciul cu ţoala unsuroasă nu se lasă
descumpănit de probloc. Dotat cu un lasou, mă
pescuieşte cu gâtul în laţ. Numai asta îmi lipsea! Şi-aşa
sunt eu asfixiat pe trei sferturi...
Mă trage la edec fără să-i pese de căile mele
respiratorii. Mă sufoc. Ochi daţi peste cap printre
milioanele de ochi ce mă-nconjoară. Ochit de ochii
sardinelor, sar din epuizatele-mi simţuri. Nu vreausălevăzochii.
Ţepeni, îngheţaţi, însticlaţi, minerali. Nu-i
mai văz. Totul se îmbârligurează. Creierul meu prost
irigat se pune în rezerva Republicii. Bye bye, prietene...
Aici, scurtă porţiune de blanc.
Năvala oxigenului în moalele mingii mele mă
reconectează la viaţă.
Mi-au smuls plasturele care îmi era botniţă. Fără
menajamente, de am foc în obraji, precum o fecioară
plină de virtute, care, în metrou, s-ar fi atârnat de
priboiul unui sadic, luându-l drept bara centrală.
— Mă auzi, comisarule? Bâlbâi „da". Toată copilăria
mea am crezut că „da” se scria „dap”.
Pentru că eu pronunţam „dap”.
Mă scutură un râs lăuntric. O să-mi obiectezi că
momentul e rău ales, numai că, dacă omul n-ar face haz