San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

Personajul îmi vine în faţă. În poziţia în care mă
găsesc, îl descopăr în ultima clipă. Este monumental,
mai cu seamă văzut de jos. Perspectiva ascendentă e,
cumva, zeificarea omenescului. Indivizii, dacă e vorba
să-i glorifici, tre' să le pui flash-ul de jos în sus.
Noul venit e înzestrat cu o salopetă galbenă, cu
ţesătură unsuroasă. Încălţat în cizme verzui. Chipul –
monstruos. S-ar zice o fotografie a suprafeţei lunii, luată
de aproape. Ca şi luna, faţa îi e rotundă, cenuşie şi
constelată de cratere.
De-ai vedea maniera în care mă apucă! Ca pe un
geamantan. Nici măcar: ca pe o servietă-diplomat! Mă
înşfacă de curea şi mă duce. Îl implor pe Domnul a-mi
întări cureaua suficient pentru a o face conformă cu
folosirea ei de acum, că de nu, iarăşi o să-mi sparg
portretul de ciment... După mine, intenţiile acestui om
vizavi de mine nu sunt perfect curate, şi el îmi rezervă
nişte surprize dezagreabile.
Iată-l apropiindu-se de o vastă cuvă, nu prea înaltă,
dar extrem de largă. Cea mai rea dintre miasme de
acolo se ridică. De n-aş fi avut acest căluş încleiat sub
nas, aş desfuleca, hhh, cu graţie şi voluptate.
Mastodontul îmi imprimă o legănare care nu-mi
promite nimic bun. Şi p'ormă, hop! mă trânteşte dincolo
de marginea cuvei.
Oroare şi osândă!
Capăt al înecului! Putreziciune atroce! Imensul
hârdău circular e plin de peşti proaspeţi. De când sunt
n-am văzut un asemenea debit de peşte! Producţia a trei
pescadoare, pe cuvântul meu! Mă ţiu deasupra acestei
materii moi, respingătoare, lipicioase, fluide. Mă împute.
Dacă mişc, mă cufund într-însa.
Simt că mă sufoc. Jandarmul din piept îmi trage la
ghionţi ca un smintit. Trebuie să fi căpătat forma unui