San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

XIII
Un frâu să fi avut, l-aş fi ros, ca să-mi omor timpul.
Vai, trebuie să mă. mulţumesc cu dezgustătoarea
duşumea a camionetei, un lemn zgrunţuros.
În lipsă de ceva mai bun, analizez situaţia.
Marea. Mirosul de peşte. Cele vreo patru sute de
borne la vest de Rambouilloche. Sunt gata să pun
rămăşag un picior de lemn contra unui bot din acelaşi
metal că suntem în Bretagne.
Vetustul vehicol se zgâlţâie din toate încheieturile.
Suflă un vânt de riscă să lase fără coarne pe toţi soţii
rămaşi la Paris în timpul lunii august. Prelata maşinii tot
în pleznete o ţine, ca un stindard fixat pe catargul
sărăntoc al unei macarale de cinci tone, la gabie.
Unde naiba sunt cărat orbeşte (trebuia poate să fi
scris or-peşte)? Către ce fel de sinistre epopei? În oare ce
aventură deşănţată? La care capăt al nopţii fără lună?
Moş Stevenson a scris pe undeva nişte rânduri (şi
s-ar fi cuvenit a le ţine cuibărite acolo, la căldurică). Le
citez: „Plăcerea pe care o pot da aventurile este
inexistentă sau puerilă”. De-a dreptul sinucigaş pentru
cel ce a redactat Comoara din insulă sau Doctorul Jekill,
nu vi se pare? Iată cine dă apa la moară adepţilor noului
roman. Dă câştig de cauză frecangiilor stilului. Celor ce,
cu mare pompă, desfundă haznalele, celor ce pedalează
în vid. Celor cu udul molâu. Ejaculatorilor de perie. A
căror pană palpită cât un mădular după golire.
Şi cât de puţin adevărat. Cât de nătânguios ca