San Antonio - Descaleca si du-te - Churry-Burry

scade. Se face un viraj în unghi drept şi se circulă pe o
cale prost talonată, căci vehicolul se lasă când pe o
parte, când pe cealaltă. Drum forestier? Da, probabil.
Lumina s-a împuţinat, cum se întâmplă la intrarea în
codru. Mi se pare a desluşi nişte miresme vegetale. Şi pe
urmă, din când în când, nişte crenguţe mângâie
caroseria Mercedesului.
Himker a deschis radioul. O dulce muzică se
rumeneşte la pro-ţap în vătuitul, somptuosul vehicol.
Înaintăm încet, tot mai încet. După care stăm
de-abinelea locului.
Şoferul părăseşte maşina. Îl aud cum păşeşte
împrejurul limuzinei din trosnetul rămuricilor strivite
sub tălpi.
Himker nu se urneşte. Radioul transmite o arie de
toată frumuseţea, cântată de un tenor şcolit, crede-mă.
Nu mai ţin bine minte cum îi zice ariei. Da' sigur e că
tipul de acolo zice că pleacă, şi că el pleacă, şi iar că
pleacă, tot pleacă. Partea proastă este că stă pe loc,
asta-i. O femeie cumsecade, de origine şi naţionalitate
soprană, intervine, povăţuindu-l, aşijderea, să-şi ia omu'
tălpăşiţa. Iote-i că se apucă de conjugarea verbului a
pleca, care la imperativ, dacă mi-e permisă licenţa, care
la prezentul infinitivului. Când Himker le taie
macaroana, straşnicii palavragii pereche n-o luaseră încă
din loc. Ce-ţi închipui tu, că, în jalnica-mi postură, m-au
cuprins bâţâielile? Aş, tăticu, aş! Păi eşti laş când te laşi;
nu te laşi – nu eşti laş. Este? Dacă este, dă-mi onoru',
mânca-ţi-l-aş! Căci eu sunt gata oricând pentru
manevrele de primăvară. Pus la şic.
Piuit de păsărele pe supt rămurişuri. Ciripiturile lor
alcătuiesc o muzică mult mai atrăgătoare decât aceea a
operiştilor de adineauri. Ambianţa bucolică. Zoé îmi
revine în minte. Se iscă în mine o nostalgie, accentuată