jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Jurnalul Român de Psihofarmacologie
Romanian Journal of Psychopharmacology
Vol. 6, Nr. 1, 2
Post-Traumatic Stress Disorder (PTSD) a fost evidenţiat ca entitate nosologică de sine
stătătoare în DSM III (1980). Realitatea unei fenomenologii clinice particulare a putut fi corelată cu
psihotraume intense şi repetate, condiţii de stress vital, observat pentru prima oară la veteranii
supravieţuitori ai războiului din Vietnam (Kulka, 1990). Ulterior, acest sindrom a fost recunoscut şi
în legătură cu alte cauze etiopatogenice, dispunând de o înaltă semnificanţă traumatică de stres
(Breslau, 1991).
Dificultatea recunoaşterii acestei maladii este legată şi de frecvente asocieri comorbide
psihiatrice – Kessler, 1995 (depresie anxioasă, abuz de droguri, comportament neadecvat antisocial)
sau / şi somatice, adesea consecinţe directe ale privaţiunilor şi abuzurilor fizice. DSM IV şi ICD 10
remarcă faptul că fenomenele traumatizante declanşante pot fi multiple, plecând de la traumatismul
războiului, lagărul de prizonieri, deportarea, privarea de libertate, opresiunea cumulată, abuzul
sexual, dezastrele naturale, accidente rutiere sau de muncă (mai ales colective), situaţii sociale de
criză, agresiune sau deprivare informaţională etc.
PTSD se diferenţiază de patologia clasică reactivă prin următoarele caracteristici:
constituie o reacţie a individului normal la o psihotraumă;
retrăire ideativă, aplatizare emoţională, hipervigilenţă şi „arousal” faţă de traumă;
întâlniri ale grupului de supravieţuitori în cadrul cărora se discută scurt despre eveniment
în zilele imediat următoare acestuia (nevoia comunicării „limitate”), ca şi ajutorul
mutual şi autoajutorul;
tratamentele psihologice pot fi benefice prin tehnici comportamentale ce controlează
retrăirea traumei;
antidepresivele sunt psihotropele de maximă eficienţă, deşi principalul efect este cel
adresat depresiei simptomatice.
Aspecte epidemiologice şi probleme de diagnostic
S-a demonstrat (Stein, 1997) că sindromul PTSD poate fi „total” sau „parţial” – reflectând o
anumită vulnerabilitate individuală cu rol permisiv de amploare variabilă. Prevalenţa PTSD „total”
este apreciată la 2,7 % pentru femei şi 1,2 % pentru bărbaţi, în timp ce PTSD „parţial” are o
prevalenţă de 3,4 % la femei şi de numai 0,3 % la bărbaţi. Ţinând cont de caracteristicile
individuale biologice, sociale, psihologice şi culturale, simptomele PTSD apar de regulă în prima
lună de la expunerea traumatică; intervalul scade dacă evenimentele sunt repetate şi intense, putând
creşte incidenţa PTSD la 39-84 % în rândul unei comunităţi supuse psihotraumelor permanente
(Breslau, 1991, Kessler, 1995). Această situaţie se referă la PTSD acut „total”, forma „parţială“
putând fi declanşată la distanţă mare de evenimentele traumatice, însă nu mai mult de 6 luni.
71