jurnalul român de psihofarmacologie romanian journal of ...

Jurnalul Român de Psihofarmacologie
Romanian Journal of Psychopharmacology
Vol. 6, Nr. 1, 2
Tulburarea bipolară este o afecţiune cronică, caracterizată prin variaţii extreme şi severe ale
dispoziţiei. Studiile prospective privind evoluţia naturală a tulburării bipolare au evidenţiat că, în
majoritatea timpului, pacienţii sunt în faza depresivă (30-50 %), comparativ cu faza maniacală (1-
10 %) sau faza mixtă – 2-6 % (Fig. nr. 1).
52,7%
5,9%
9,3 %
Fig. nr. 1. Evoluţia naturală a statusului simptomatic pe termen lung
(după Young, 2004)
57
31,9%
Mixtă
Manie
Depresie
Eutimie
În ultimul deceniu, tratamentul farmacologic al tulburării bipolare a cunoscut modificări
substanţiale. De exemplu, în SUA, rata de utilizare a sărurilor de litiu a scăzut de la 72 % în 1992 la
35 % în 2000, în timp ce rata de prescriere a valproatului şi antipsihoticelor atipice a crescut de la
11 la 33 % şi, respectiv, de la 7 la 38 % (McIntyre, 2003).
Clasic, litiul a fost considerat terapia standard în tratamentul maniei; totuşi, nu toţi pacienţii
răspund la litium-terapie, rate mai înalte de răspuns fiind observate mai ales în cadrul maniei clasice şi
mai puţin în episoadele mixte sau variaţiile rapide de dispoziţie. Mai mult, s-a demonstrat că cel puţin
o treime dintre pacienţii care primesc monoterapie cu litiu prezintă recăderi într-un interval de doi ani.
Anticonvulsivantele (valproat şi carbamazepină) au fost de asemenea utilizate în tratamentul maniei,
dar ratele de răspuns au fost practic similare cu cele obţinute în cazul litiului (Harvey, 2002).
Atât litiul cât şi anticonvulsivantele pot provoca o gamă variată de efecte adverse, cum ar fi:
neurotoxicitate, hipotiroidie, disfuncţie cognitivă, tremor, creştere în greutate şi tulburări
gastrointestinale. Antipsihoticele convenţionale au proprietăţi antimaniacale, dar sunt de asemenea
caracterizate de efecte adverse problematice, cum ar fi simptomele extrapiramidale (EPS) şi
hiperprolactinemie. Mai mult, antipsihoticele convenţionale s-au dovedit ineficiente ca tratament de
întreţinere şi pot induce episoade depresive (Jones, 2003).
Principala ţintă a tuturor medicamentelor antipsihotice este receptorul dopaminergic D2.
Antagonizarea acestuia reduce hiperactivitatea dopaminergică în căile mezolimbice, despre care se
consideră că mediază simptomele psihotice.
Antipsihoticele convenţionale, cum ar fi haloperidolul, se leagă strâns de receptorul D2,
având o constantă de disociere mai înaltă decât însăşi dopamina. Necesitatea unor terapii eficiente,