Serge Brussolo – Ira Melanox

către acoperiş. Ajuns sus, se opri lîngă un coş, la capătul puterilor.
Ira Melanox
Trecură zece minute şi nu apăru nimeni în urma sa. Se ridică şi
încercă să- şi caute o ascunzătoare capabilă să-l ţină departe de privirile
celorlalţi. Se temu de poliţiştii de pe acoperişuri, dar aceştia erau
preocupaţi cu ce se întîmpla jos, în stradă. Se strecură într-o hulubărie, se
întinse şi se acoperi cu paie. Calmantele îl aduseră somnul pe nesimţite.
Cînd se trezi, era deja noapte. O coloană de torţe se zărea în lungul
bulevardului.
– Poarta! urla sacadat mulţimea, îndreptîndu-se către baraj.
Deschide- ţi poarta!
David ieşi din ascunzătoare. Tatonînd prudent, locaîlză scara de
serviciu şi începu să coboare pe întuneric. Grenadele explodau în stradă cu
zgomote seci, de pungi de hîrtie sparte.
Cînd ajunse pe trotuar, înţelese că exasperarea mulţimii atinsese
apogeul. Frica şi întunericul electrizaseră mulţimea. Puhoiul se deplasa
compact, ca un berbec cu o mie de capete. Proiectoarele poliţiei luminau
fugitiv feţe mascate cu fulare, acoperite cu căşti de moto-cross. O fetiţă,
ridicată pe umerii unui colos bărbos, îi zgîndărea pe contestatari prin
intermediul unei portavoce.
– Prieteni! spunea ea. Un comando de extratereştri a fost surprins în
după amiaza asta de către un membru al serviciului nostru de ordine.
Prezenţa invadatorilor veniţi din spaţiu este certă. Poliţia nu are dreptul să
ne ofere drept momeală acestor monştri! Trebuie să acţionăm şi să
evacuăm oraşul cît mai repede!
Se auzi aprobarea frenetică a mulţimii. Voiau să afle. Suspectau
poliţia că face parte din complot. De fapt, copoii erau într-adevăr de pe
pămînt? Monştrii din spaţiu nu-i înlocuiseră oare?
Această eventualitate îndîrji masa de oameni. Cu o singură mişcare,
mareea umană porni către păienjenişul barajului. Au fost aruncate torţe şi
sticle cu benzină. O rafală străpunse noaptea, apoi arma tăcu.
Confuzia era atît de mare, că David nu mai vedea nimic. Nu avea
decît o grijă: să nu-i fie smulsă cîrpa de pe cap, dezvelind coarnele încă
necicatrizate. Aproape peste tot răsunau urlete defurie şi de durere.
Scîntei de pucioasă rupeau întunericul. Ca o inimă uriaşă, mulţimea pulsa:
se năpusteau către baricadă, se agăţau de ea, se retrăgeau, se călcau în
picioare.
David se sufoca. Pieptul îl era strivit de umărul vecinului. Un turn de
pază se clătină, bîrnele de susţinere cedară bulon cu bulon... Tînărul o luă
la fugă cînd fugiră şi ceilalţi. Sări printr-un ecran de flăcări, se poticni de
bolovanii din pavaj.
– Am reuşit! ţipă unul. Am trecut! Sîntem liberi!
David căzu în genunchi în noaptea ce mirosea a fum. Îşi pierduse
cîrpa; aşa, din profil, pe fundalul tremurător şi roşu al incendiului, semăna
cu un diavol păzind intrarea infernului.
98