Serge Brussolo – Ira Melanox

extrem de alungit, se conturează...”
Julie atinse butonul de ejecţie. Caseta sări pe masă.
Ira Melanox
– Ce înseamnă asta? întrebă David, din ce în ce mai nedumerit.
– Tot n-ai înţeles încă? se enervă Julie. Ira Melanox este o lăcustă de
pradă teribil de agresivă. Doboară vînat do o mie de ori mai mare decît ea.
Nu atacă în roi, ci singură, cu o deosebită precizie. Ira Melanox este un
glonte viu. Dintr-un salt poate lovi o pasăre în zbor, străpungînd-o asemeni
unui proiectil blindat. Nu-i este frică de nimic pentru că ştie că poate
doborî orice animal: cîini, pisici, cai. E de ajuns să se arunce înainte.pe o
traiectorie rectilinie, pentru a arunca în aer orice ţeastă.
– E simplu, eficient, silenţios, continuă ea. Fără colcăială, fără roiuri
reperabile de la un kilometru. Fără ţîrîiala celorlalte familii de lăcuste. O
armă eficace, capabilă de performanţe incredibile. Aici, pe malul mării,
ţinta lor predilectă sînt bineînţeles pescăruşii, care mişună peste tot. fi
doboară cu precizie şi se năpustesc asupra cadavrului îndată ce a căzut pe
pămînt. Sînt foarte vorace, înghit cantităţi imense de carne crudă. Minsky
le-a descoperit în cînip, undeva în spatele institutului. Una dintre ele a sărit
asupra lui şi i-a găurit umărul. A rămas în interiorul rănii şi a trebuit să o
extrag eu cu o pensetă, ca pe un glonte de 38.
– Mi-amintesc, era încă vie şi se zbătea în vîrful cleştişorului. Era
oribil. Minsky uitase de sîngele ce se scurgea, privea micul monstru agitat
şi-mi urla să nu-l omor. Am închis-o într-o cutie metalică, dar a sărit prin
capac! În sfirşit, profesorul a vîrft-o într-o casă de ani. O auzeam ricoşînd
în pereţi. Eram verde de frică. Minsky mi-a ordonat să nu vorbesc nimănui
despre această aventură. L-am ascultat.
David pălise. Cu coada ochiului spiona planşa fixată pe perete.
Numele îl atrăgea „Ira Melanox”.
– Spui că trăiesc în landă?, bîigui el. în spatele institutului?
– Da, nu trece nimeni prin zona aceea. Reputaţia noastră, faleza
care se prăbuşeşte ţin oamenii la distanţă. Lăcustele locuiesc într-un soi
de lighean, străpuns de multe găuri. E cartierul lor general; Minsky îl
numea „arsenal”. În timpul zilei se răspîndesc prin jur, se caţără pe
arbuşti, se aşază la pîndă pentru a-şi surprinde victimele.
– Sînt mari?
– Doi-trei centimetri. Uneori patru. Nu se reproduc prea uşor, ceea
ce le împiedică să se înmulţească peste măsură, şi în acelaşi timp le
asigură o existenţă secretă. Ferite de represalii. „Arsenalul” nu are
niciodată mai mult de trei mii de indivizi. Minsky le-a studiat încotoşmănat
în costumul antiglonţ. Parcă le aud scrîşnind, ricoşînd pe pietre. Doboară în
medie trei-patru pescăruşi pe zi. Practic neglijabil şi nu riscă să fie
reperate. De două sau trei ori au^vînat cîini vagabonzi care se apropiaseră
de stup. În general, vizează capul, între ochi.
– Izbiturile nu le dăunează?
– Ba da, cîteodată, dar sînt robuste şi se refac repede. Ochii,
64