Serge Brussolo – Ira Melanox

Serge Brussolo
faţă” şi se gîndi la statuia din grădina de la Deauville, la ucigaşul Marelui
Hannafosse. Va fi, la rîndul lui, victima unui asasin-fantomă ce mînuia
indiferent briciul şi pistolul? Se reactualiza trecutul?
Coincidenţa fl tulbură şi-l trezi. Cînd ieşi de sub duş, nu mai'avea
deloc chef de rîs. Se simţea vulnerabil, trebuia neapărat să uite această
poveste, înainte de a înnebuni de tot. David era prea fragil pentru a-şi
permite luxul de a se lăsa descoperit în ţaţa fobiilor obsesive. Trecu în
vestiar şi-şi reluă ţinuta de infirmier. Jură să fie vigilent şi să nu mai
coboare în Saint-Alex.
O găsi pe Julie în sala de mese, bosumflată, cu căştile pe urechi. Nu
încercă să înnoade o conversaţie, bău trei cafele mari şi plecă să-şi facă
rondul. Se fp printre paturi, verifică buteliile de perfuzii, tam'ponă fruntea
bolnavilor indiferenţi. vŞi-acum, se gîndi, trebuie să uit tot. Un individ de
teapa mea nu trebuie să-şi facă probleme cu crimele altuia.” Dar nu era pe
deplin convins.
Odată rondul efectuat, luă ascensorul şi se căţără pe acoperişul
clădirii. Era un fel de terasă pe carea zăceau dezmembrate cîtevâ
şezlonguri. De la înălţimea acestui observator inspectă întinderea cîTnpiei.
Noaptea o învăluia, înecînd menhirele ca fluxul unei mări de cerneală.
Aşteptă multă vreme, în vîntul de gheaţă venit din larg, obosindu-şi ochii
în încercarea de a desluşi umbrele. Deodată, cînd tocmai voia să se
îndepărteze de balustradă, avu impresia că zăreşte o siluetă înaltă, cu
craniul dezgolit ca de mort. Umbra se ivi din beznă şi dispăru în interiorul
institutului, printr-o uşă secretă. Fără să-şi poată explica de ce o frază îi
reveni în minte, nu mai ştia de unde: „Ira Melanox, furia tenebrelor...
Împietrit de spaimă pentru moment, îşi veni repede în fire, hotărft
să înfrunte fiinţa răsărită din noapte. În timp ce cobora, diseca imaginea
colosului sumbru, cu craniul hipertrofiat, pe care il văzuse prelingîndu-se
de-a lungul zidurilor. Nu visase. Arătarea tatonase întunericul cu corpul
aplecat înainte. Faţa îi rămăsese ascunsă, dar David nu avea să uite prea
curînd ţeasta jupuită de piele, bila de os cu reflexe metalice.
fugă.
Ţîşni afară, cu o bară de fier fluturînd în mînă şi traversă peluza în
Dar nu întîlni pe nimeni. Urmărind zidul de incintă, descoperi o mică
uşă cu balamalele bine unse, încuiată, dar nici urmă de monstru. Patrulă
cam douăzeci de minute, tremurînd şi furios în acelaşi timp, dar „fiara” nu
catadicsi să vină să-l înfrunte. Se hotărî săAse întoarcă, nu mai vedea
nimic. Unde era „fiinţa”? în interiorul unui pavilion? în patul unui aşa-zis
bolnav? Măcar, exista în realitate?
Intră în sufragerie, îngheţat şi nemulţumit. În ciuda tuturor emoţiilor
din ultima vreme, nu se mai gîndea la Georges Alby.
XI.
A doua zi, în timp ce se plimba la baza falezei, David se întîlni cu
Minsky. Profesorul păşea pe malul mării, la limita valurilor, indiferent faţă
de spuma ce-i umezea încălţările. Studia, cu grumazul îndoit, manejul
55