Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
monstru în landă sau, cel puţin, nu un monstru în sensul obişnuit. Asasinul
nu era un vîrcolac sau o gorilă, ci un adevărat dandy spilcuit şi parfumat
ca o cocotă! Un maniac cu brici şi arme de foc.
Ieşi din apă şi se uscă la soare. În mod normal trebuia să fi fugit la
poliţie, dar nu-l încînta ideea în eaală măsură cleptoman şi criminal, se
ferea de serviciile de pază. Ştia că poliţiştii vor scormoni şi în trecutul lui.
Negreşit vor descoperi dosarul psihologic în arhiva agenţiei de
plasare... Vor considera profilul lui mental drept puţin ortodox şi ca atare...
suspect.
Nu, nu! Nu putea aştepta nimic din partea asta! Mai bine să tacă, să
nu dezgroape morţii! De altfel, monstrul putea fi un grangur din Saint-
Alex, nu putea şti! Parfumul costisitor pe care-l folosea sugera luxul,
cazinouri, mari hoteluri cu faţade somptuoase... Mai mult chiar, dacă
ucigaşul nu era complet idiot, la ora asta cadavrul era încărcat în
portbagajul unej maşini şi aruncat pe undeva în apele unui curent de
coastă. David nu voia să se amestece în povestea asta. Cel puţin, nu
direct. O scrisoare anonimă ar rezolva problema!
Se îmbrăcă şi porni în direcţia pontoanelor, preumblîndu-se aiurit
printre şezlonguri şi umbrele. În atmosfera aseptică a staţiunii, aventura
proaspăt trăită i se părea de-a dreptul incredibilă! Un moment, se îndoi de
realitatea întîmplării! Nu avea chef să povestească Mathildei şi lui moş
Louis. Se simţea culpabil, bătător la ochi, ca un evadat călare pe o iapă.
Mîncă într-un mic restaurant, mîncarea îi aluneca pe gft fără să
simtă gustul alimentelor înghesuite în farfurie. Se tîra prin oraş, îngrozit de
ideea că era obligat să se întoarcă înainte de căderea nopţii... pe acelaşi
drum! Străbătînd cheiul pescarilor, se întrebă dacă nu putea cumpăra
serviciile unui vîslaş, să-l ducă pînă în apropierea institutului.
Satisfăcut de această stratagemă, bîntui barurile din josul oraşului,
în căutarea unui „taxi”. Găsi cu greu un pescar care să accepte să-l
transporte, cu bicicletă cu tot, într-o atît de scurtă călătorie de coastă.
Cererea neobişnuită, părea să ascundă ceva! Nu avea încredere sau îl luau
drept nebun. Trebui să plătească foarte scump escapada şi numai către
sfîrşitul zilei se hotărî grosolanul marinar să-l debarce printre blocurile
căzute din înăljimea falezei de cretă, rcă poteca purtînd bicicleta în cîrcă.
Era obosit şi puţin ameţit de multele pahare pe care le tot plătise. Se
îndreptă către duşuri. Imaginea lui Georges Alby se desprinsese de
înspăimîntătoarea realitate, dar cea anonimă a ucigaşului parfumat lua,
paradoxal, tot mai multă consistenţă, pe măsură ce se scurgeau ceasurile
unul după altul...
„Sînt un martor incomod, se gîndi el. Teoretic, este obligat să mă
suprime! Dacă nu mai părăsesc institutul, va îndrăzni oare să vină aici?”
Îşi închipui asasinul fără faţă venind cu o salvare, deghizat în
pacient, acoperit de proteze, în cîrje, dar trădat de parfumul scump! Acest
scenariu, deformat de beţie, îi stîrni o criză de rîs isteric. Ascendenţa
„romanelor de călătore”, îl domina. „Nu mai lipseşte decît doctor Schelet!”
se bucură el. Apoi îşi aminti că numise monstrul din landă „asasinul fără
54