Serge Brussolo – Ira Melanox

Minsky mătură aerul cu un gest vag.
Ira Melanox
– Poate da, se eschivă el, poate nu. Ce mai contează? Moda îi obligă
pe oameni să se travestească cîteodată mult mai ridicol! Esenţial este să
supravieţuieşti, nu?
Cu această concluzie, se îndepărtă în foşnetul puternic al halatului,
lăsîndu-l pe David foarte impresionat. Văzîndu-I transportat, Julie fl scutură
puternic.
– Nu te lăsa hipnotizat de delirul acestui nebun bătrîn! îl aruncă ea.
Nu-şi vizitează pacienţii decît odată pe trimestru. Pentru el, este doar un
alibi. Un pretext pentru subvenţionare.
– Atunci povestea cu coarnele e minciuni?
_ Deloc. Dar nu e nici aşa de minunat. Îţi arăt..., dar să nu scoţi o
vorbă. Dacă proful se prinde, ne aruncă-n drum. Şi-apoi, avem tot interesul
să-l acoperim. Nusînte, preacuraţi, niciunul... Eu, cu tatăl meu, tu, cu
mărul tău. E aproape o asociaţie de răufăcători, nu?
David acceptă. Comuniunea în crimă era una din temele favorite ale
Juliei. Visa la ea ca la o misterioasă sanctificare. Catastrofa născută din
întîlnirea dintre un porc şi mărul- trăznetului o fascina. Băiatul era
conştient de acest lucru. Era la rîndul său flatat de asta îl mulţumit că se
putea cuibări între pulpele pline de pistrui ale ciudatei infirmiere.
După ce prinse rutina grijilor mărunte, fu condus de Julie în al doilea
pavilion, unde erau cazaţi pacienţii aflaţi sub tratament. Pînă acum, David
nu întîlnise decît bolnavi în faza preparatorie, adică oameni acoperiţi de
ghips şi bandaje, mumii îndopate cu neuroleptice, nou- veniţi. Trecînd
pragul pavilionului 2, luă contact cu cei pe care Minsky îi 'trata” de mai
bine de un an. Şocul a fost mult mai dur decît se aştşpta.
În primul salon, Julie îi atrase atenţia asupra unui bărbat de vreo
treizeci de ani. Era gol, relativ bine proporţionat, dar carnea purta urmele
a numneroase intervenţii chirurgicale, de cîrpire după fracturile spontane.
Aşezat pe un scaun metalic, în mijlocul unei camere tencuite, scufundată
în întuneric, părea aţipit. Avea ceafa uşor înclinată de parcă ceva îi trăgea
capul în faţă.
David îşi înghiţi saliva cu greu. Două imense coarne înconvoiate
ţîşneau din fruntea tipului. Fiecare excrescenţă' măsura cam cincizeci de
centimetri. Erau de-o albeaţă de fildeş şi relativ subţiri. Două umflături
deformau osul frunţii, în iocul în care coarnele se înrădăcinau în cutia
craniană. Bărbatul părea să întînipine oarecare dificultate în susţinerea
acestor ornamente. Capul său avea tendinţa să pice înainte. Pe gft i se
conturau muşchii şi tendoanele ca un mănunchi de rădăcini.
– Hai! şopti Julie. Nu trebuie să le vorbeşti, se concentrează!
în altă cameră, David văzu un bătrîn cu fruntea încoronată de
coarne bopat ramificate, ca de cerb. Medita şi el, cu mîna sprijinind tîmpla.
– Încearcă să-şi dezvolte sentimentele agresive, comentă Julie.
Minsky pretinde (^descărcările de adrenalină stimulează creşterea, fi
46