Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
– într-o zi, continuă Julie, a avut ideea să reproducă semnalele
captate de electroencefalografe de la demenţi. Era o găselniţă. A mituit un
doctoraş blazat ce lucra într-un cabinet psihiatric rezervat asasinilor
nebuni.Zig-zagurile desenate de înregistrator erau memorate într-un
sintetizator, care modula cu ajutorul lor muzica. Linia muzicală căpăta
astfel un nu-stiu-ce agresiv, Insinuant. O palpitaţie care urca la creier.
Undele cerebrale ale bieţilor ţicniţi deveneau metronomul, dirijorul unei
orchestre de profesionişti! Un nou stil se născuse. Au fost date uitării funk,
rock, hard... EEG-ul era stăpîn absolut. Admiratorii l-au numit „Egg”, oul...
Amuzant, nu? S-a vîndut ca prăjiturile cu cocaină!
Apoi tatăl meu s-a gîndit să transplanteze pe disc laser traseele
amprentelor digitale. Se folosea de aceste circumvoluţiuni ca de un
modulator. Nu selecţiona decît amprente speciale; bineînţeles. Degetul
mare şi arătătorul criminalilor celebri sau ale maniacilor sexuali.
Preferinţele se îndreptau către asasinii oamenilor politici. Şi aici a trebuit
să-şi cumpere colaboratorii, dar nici poliţia nu duce lipsă de copoi corupţi
care se plictisesc la arhive. Nu poţi să-ţi închipui ce urme minunate de
cerneală grăsoasă dormeau între paginile prăfuite ale acestor dosare! Pete
lătăreţe cu striuri minuscule, vîrtejuri ale pielii, turbioane cu relief
microscopic. Le-a tezaurizat cu pasiune, făcînd din fiecare o bijuterie
muzicală, imprimînd partiturilor personalitatea lor demoniacă. Cititorul
laser urmărea cuminte cercurile concentrice chinuite, sinteze grafice ale
unor tipi distructivi, monştri psihopaţi. Vînzările au depăşit orice aşteptare.
Atunci s-a insinuat că muzica sa era toxică, că sinuciderile printre
copii şi crimele comise de adolescenţi erau în continuă creştere! L-au
calomniat, i-au acuzat, l-au arestat... l-au...
Julie se opri. [şi stinse ţigara şi întunericul redeveni absolut. Suspină
şi începu să mîngîîe uşor părul lui David. Era frig şi valurile se spărgeau cu
zgomot, biciuind nisipul, lovind cu răutate cochiliile de scoici.
– Şi-apoi? continuă tînărul cu un ton sugrumat.
– Nu se mai ştie nimic despre el, şopti Julie. Ocnă pe viaţă la
Funnyway sau la Shakakandarec. S-ar putea să nu conteze prea mult...
Tăcu. Se scufundară amîndoi în oceanul de linişte.
O suflare de nisip îi aduse brusc la realitate. Deveniră conştienţi că
dîrdîiau de frig. Pe pipăite, adunară hainele, uitînd de cutiile de bere.
– într-o zi îl voi răzbuna! mîrîi Julie cînd ajunseră pe faleză.
Fraza continuă să-i răsune multă vreme în urechi lui David. O mai
auzea în singurătatea cămăruţei şi cînd începură să mijească zorile. Mai
ales, nu putea alunga din suflet imaginea Juliei, cu căştile pe urechi,
îrnbibîndu-se cu muzica otrăvită revărsată de o veche casetă din burta
unui casetofon de buzunar.
“Chewing magnetic tape, muzica ce stîrneşte nebunia.”
Infirmiera era subjugată de aceste melodii vătămătoare sau era
vorba doar de nişte exagerări jurnalistice? Julie avea oare creirul atacat?
Căştile fixate pe urechi funcţionau ca o dublă perfuzie otrăvită?
42