Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
imediat fticepe să sforăie, pîrîie şi devorează. Fermele nu mai sînt decît
nişte bulgări roşii şi galbeni. Arhitecturi scheletice şi negre pierdute în
burta incendiului.
“- Ar fi trebuit să trăieşti sub pămînt, precum sîrtiţele, continuă
ţăranul. Nimic nu ajuta, nici paratrăznetele, nici gogoriţele magice ale
făcătorilor •îe farmece. Cftnpia atrăgea focul cerului. Era o lege a naturii.
Mulţi au murit, uîţiva au plecat, abandonînd tot, ca să cerşească pe alte
meleaguri. Şi au venit savanţii... Au plantat nişte arbori aduşi de pe altă
planetă. Arbori mănîncă-trăznet...”
David cunoştea restul. Copacii au proprietatea de a atraae
fulgerele. Nu sînt distruşi, dimpotrivă le înghit, le absorb, le digeră şi se
folosesc de ele pentru a ajuta fructele să se coacă. De cînd sînt aici,
loviturile se abat doar asupra lor, le-au luat drept ţintă şi le mitraliază cu
fiecare furtună cu încărcături distructive. Trăznetul ocoleşte fermele,
castelele de apă, silozurile, pentru a se agăţa în capcana crengilor
răşchirate. Se naşte din adîncurile nopţii pentru a se stinge într-o explozie
de scîntei ce trosnesc înainte de afi supte de trunchiul hulpav. Copacul
este un burete nesătul.
“- Totul se acumulează în miezul fructelor. Forţa tunetului,
electricitatea trăznetului. Toate astea se înghesuie, se rostogolesc în
bulgări în interiorul merelor, ca într-un micuţ pachet aducător de moarte!
Le-ai văzut? Nu cad niciodată. Se coc. veşnic, crescînd cîte puţin cu fiecare
vijelie. Coaja pare dură ca metalul, iar interiorul este scobit. Parcă ar fi
globurile atîrnate în bradul de Crăciun. În acest vid se acumulează
energia.”
“- Şi-atunci nu pot fi mîncate?” întrebase David, simulînd inocenţa.
“- Biet nefericit! sughiţă ţăranul. Mai ales, asta nu! Întîi că ţi-ar
trebui nişte ainţi de oţel ca să poţi rupe coaja. Apoi, dacă ai reuşi, ai
elibera forţa distructivă ce zace înăuntru!”
Copilul visează. Îşi imaginează miezul invizibil de energie
concentrată, toată violenţa acumulată într-un spaţiu atît de îngust. Un măr
poate, deci, conţine forţa mustită din înaltul cerului? Un fruct rotund,
galben şi prostănac poate deci conţine suma tuturor spasmelor naturii
prăvălite asupra unei regiuni? îi place acestă idee care-l ameţeşte. O
savurează, o cîntăreşte. I se pare că deţine ceva de o importanţă capitală.
O teoremă ale cărei legi le percepe parţial. Rîde. Se gîndeşte că ar trebui
evaluată puterea distructivă a copacului în „megamere”.
Pierde ore întregi lîngă cuşcă, cu nasul în sus, cu privirea fixată pe
imensele mingi aurii, lucioase ca fructele de ceară. Ţăranul are dreptate:
bradul de Crăciun al morţii, ce creşte la o sută de metri de fermă, cu
globurile ce se umflă cîte un pic după fiecare furtună.
Într-o noapte...
Într-o noapte s-a ridicat din pat, în timp ce toţi ceilalţi dormeau duşi,
a furat un sfic de pe masa din magazie şi a sărit grilajul de protecţie ce
înconjura trunchiul cu pricina.
38