Serge Brussolo – Ira Melanox

Serge Brussolo
Rugătoare sau acaparatoare? E greu de spus.
Copacul trăznetului este ancorat în mijlocul cîmpiei. Solid. Dă
impresia că rădăcinile-i coboară adînc în pămînt. Unii pretind că ar fi
legate direct de focul central chiar, de nucleul de magmă. Dar nu-i decît o
poveste. La apropierea de grilajul protector se poate observa că ramurile
au vMurile carbonizate, gudronoase. Arborele e o imensă căpăţînă
lemnoasă cu barba suptă de limba flăcărilor.
Nu se poate înainta pînă lîngă copac; grilajul cu bare înnegrite
împiedică acest lucru. Se poate atinge, însă, peretele acestei cuşti
cilindrice. Făcînd încet turul, examinînd arborele din toate unghiurile, te
înipiedici inevitabil şi de contor. E greu de ignorat această placă de
marmură, fixată la înălţimea privirii, semănînd cu o dală comemorativă.
Este o bucată mare, dreptunghiulară, de culoare neagră cu vene albastre.
Vremea I-a şters luciul, făcînd-o să semene cu o turtă dulce macabră. Un
şir de ferestre sînt practicate în ea pentru a lăsa să se vadă contorul ca de
pompă de benzină. Seamănă surprinzător cu o maşină de încasat luxoasă
sau, şi mai bine, cu o casă de înregistrare barocă într-un birou de pompe
funebre. Cifrele se rostogolesc alergînd în spatele micilor fante. Cifrele
mari, negre, şcolăreşti, desenate cu o pensulă migăloasă pe discuri
emailate albe. Placa indică, privită mai atent:
“00954 FURTUNI”.
Bineînţeles, numărul afişat se modifică la fiecare nouă furtună.
Contorul este montat pentru a efectua o muncă de rutină pentru a
continua adunarea asta perpetuă.
Pe întreaga cîmpie sînt doar cinci arbori ai furtunii. Toţi înconjuraţi
de grilaje asemănătoare, asemeni animalelor din grădina zoologică.
La bifurcaţiâ ramurilor fără frunze atîrnau merele. Era uimitor.
Aspectul de curpeni de viţă torturaţi era întradevăr incompatibil cu aceste
fructe mari, lăcuite, perfect rotunde, care nu cădeau niciodată. Asemenea
schelete vegetale nu se potriveau cu ideea de fecunditate. Păreau mai
degrabă rezervate sinuciderilor sau linşajelor.
Fermierul ii explicase mai demult lui David:
“înainte era un iad, micuţule. Fulgerele fărîmau cerul în mii de
bucăţele. Ar fi trebuit să vezi asta! Pfui! Cădeau de pretutindeni. Prea
multă electricitate, prea mult magnetism, aşa se pare. Furtuna distrugea
totul, fermele luau foc una după alta. Blestematele zig-zaguri, şi-acum le
mai văd! Şi exploziile care te asurzeau, care terorizau plozii şi le făceau pe
gravide să lepede”.
Fermierul vorbea, gura mare, grasă de transpiraţie, se agita,
sfincter sonor îngropat între piiurile prost bărbierite. David îşi imaginează
un cer Jsurat de crevase incandescente. Un foc alb cade din înălţimea
nopţii, un soi de acordeon de lumină contractîndu-se şi lovind locuinţele,
grajdurile, transformîndu-le în torte aprinse. SSSPLASH!
Şfichiuie ca o bombă sau un artificiu de carnaval, ce poartă în coadă
o strălucire mătăsoasă de flăcări. Un zgomot adînc, aproape... moale! Şi
37