Serge Brussolo – Ira Melanox

gînduri negre.
Ira Melanox
Merge întorcîndu-se adesea, pentru a se asigura că porcii nu-i
mănîncă umbra. Ar fi în stare. Botul puternic pare să doboare orice
obstacol. Muşcă, rupe, sfîşie cu conştiinciozitatea profesională a unui
brăzdar de plug. Rftul blindat pare să fie făcut pentru lovituri de berbece.
Băieţelul îl înjură cu voce scăzută, fără să găsească vreodată
cuvintele care să-l mulţumească pe deplin; e greu să găseşti termeni* care
să umilească un animal atît de dezgustător, să înjosească o asemenea
monstruozitate. Apoi se îndepărtează, tot privind peste umăr, pentru a
verifica integritatea propriei umbre.
Puţin crte puţin, gîndul devenise obsedant. De cînd a sosit în
vacanţă aici, se îngrozeşte la gîndul că o neatenţie fatală va aduce
întunecoasa lui proiecţie în apropierea unui porc. Se poate trăi oare cu o
umbră pe jumătate devorată? Muşcătura unui porc - fără îndoială,
dezonorantă - va duce la infectarea copiei orizontale. Nu risca apoi ca
boala să urce pe nesimţite, trecînd de la silueta culcată la proprietarul ei,
respectînd principiul vaselor comunicante? Nu pare absurd, dacă stai să te
gîndeşti. Şi David se gîndeşte numai la asta de-o lună...
De ce oare l-au lăsat aici părinţii lui, în această ciudată tabără, unde
se presupune că se va aerisi şi se va căli în cadrul „sănătoaselor munci
agricole”? Ar vrea să plece acasă. Să nu mai verifice mereu ce se urzeşte
în spatele său; să nu ma! fie necesar să înregistreze deplasările batalionul
de grăsuni grohăitori cu spatele acoperit de praf galben.
E prea cald şi timpul se dilată, se scurge. David simte pe coapsă
contactul grăsos, uleios al sandwichului cu pateu, de care nu se atinsese şi
care se lichefiază lent, pătrunzînd stofa şortului.
Se îndepărtează fugind de fermă. Aleargă cu fata în vîntul ocru a
cărui mîngîiere îl irită. Strînge buzele pentru a nu înghiţi nisipul cu gust
acid care decolorează limba şi înroşeşte ochii.
Întinde pasul. Are întîlnire.
Copacul este un mare paratrăznet, un trunchi neted şi lucios care
are la extremităţi buchete arborescente simetrice. Ramuri şi rădăcini au
aceleaşi dimensiuni. Par copiate unele după celelalte, excrescenţe
ţjemene într-o dezordine studiată.
Cîrceii, aerieni sau subterani, se oglindesc şi se confundă. Îmbinarea
lor are ceva nenatural ce aminteşte de decorul care ornează preţios
balustrada unei scări de ceremonie.
Şi totuşi, arborele e viu. La atingere, scoarţa lui se dovedeşte
extrem de fină. Pare sintetică. O carapace din solzi îmbrăcînd corpul unui
şarpe ridicat pe jumătate, gata să atace. Aici, însă, creştetul umflat al
reptilei mîfiioase s-a preschimbat într-un buchet de ramuri compacte cu
frunze inexistente.
Crengile goale, înălţate ameninţător spre cer, ca o sumedenie de
căngi, cîrlige artritice a căror singură ambiţie e să muşte din perdeaua de
nori. Ramurile silit un buchet de mfini întinse, cu degetele crispate.
36