Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
– Ai adormit astă-noapte, spuse ea. Nu te speria, intri curînd în ritm!
Dar nu asta-l îngrijora pe David.
Merseră înipreună să ridice gamelele depuse pe peron şi apoi
dejunară în tăcere. Părul ud al Juliei picura pe masă, în jurul bolului de
cafea. Era îmbrăcată doar într-un halat de baie, întredeşchis pe sînii lăptoşi
ce înţepau cu alicele sfircurilor. David îşi văzu propriul chip reflectat pe
pîntecele de aluminiu al cafetierei. Avea mutra zbîrlită a unui chefliu
azvîrlit din pat. „Ce tablou! blestemă în gînd. S-ar putea numi < Pereche
bătrînă iuînd micul dejun >!” Ideea nu-i aduse nici măcar un surîs pe buze.
Această pseudo-rutină instalată într-o atmosferă de pseudo-camaraderie
era doar o faţadă. Julie, cu negiije-ul împuns de sînii robuşti, oftîrid
distrată, era, fără îndoială, la fel de atentă ca o felină ce-şi studiază prada.
David tuşi, iritat de izbucnirile astea paranoice. Puse farfuria peste
cjrămada de gamele goale şi ieşi. Furios, cu pumnii încleştaţi îndesaţi în
buzunarele halatului, apucă aleea principală. Şi Minsky ăsta? Faimosul
profesor Minsky, undedracu' se ascundea? Se întreba dacă există cu
adevărat. Ce descoperire ii absorbea în momentul de faţă? Pînă acum,
David intflnise doar bolnavi obişnuiţi,îngrijiţi după reţete banale. Nişte
zombi, pentru care era suficient să înlocuieşti la ore fixe borcanul cu
glucoză sau cu plasmă. Unde erau ascunşi, oare, cei care beneficiau de
tratamentul revoluţionar pus la punct de Gregoire Alexandre Minsky?
Tînărul infirmier oftă. La un moment dat, după ce parcurse cam
jumătate din drum, văzu iar doi pescăruşi doboriţi în plin zbor de ţintaşul
invizibil şi silenţios. Se hotărî să ignore acest semn de întrebare
suplimentar şi-şi continuă drumul spre saloane.
Dimineaţa se scurse fără probleme. Către prînz, totuşi, Julie îl
chemă s-o ajute la rezolvarea unor probleme administrative de care
Minsky nu mai voia să audă. Trebuia să copieze adrese pe plicuri mari din
hîrtie groasă. David se instală într-o încăpere plină de praf, încărcată de
bibliorafturi metalice şi atacă teancul de scrisori din faţă. După un sfert
de'oră, i se termină pasta din pix/Deschise sertarul biroului, căutînd ceva
de scris, între gume înnegrite, ace şi agrafe, privirea îi căzu pe o bucăţică
de ziar şifonată pe care erau înşirate pe o coloană cîteva cuvinte: „Ira,
irae. Furia. Melanos (melas). Negru. Nox, noctis. Noaptea.” Puţin mai jos,
cuvintele greceşti şi latine, de-a valma, erau legate fără a respecta nici o
logică gramaticală:” Ira Melanox... Furia tenebrelor”.
David simţi pulsul crescîndu-i. Intuia că Julie vrusese ca el' să
citească această hîrtie. Rămase interzis, timp îndelungat, repetînd
cuvintele murmurat ca o rugăciune. Mesajul ciudat avea asupra lui un
efegt cvasi-magic.
În camera alăturată, Julie părea scufundată în studiul unui dosar
voluminos. David era convins că juca teatru.
Împinse sertarul, se ridică ş[ examiriă în fugă etichetele lipite pe
bibliorafturi, în mare parte era hîrţogăraie de administraţie, fără interes.
Dibui, însă, un' dosar pe care era scris „Personal”. Un lacăt închidea
accesul, dar, ca din întîmplare, nu era încuiat.
32