Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
În spatele acestor santinele neclare, se ridicau abrupte zidurile de
cărămidă roşie ale pavilioanelor. Privirea se izbea dureros de formele
greoaie, cu vagi deschideri spre exterior. Vîntul urla printre aceste
canioane trasate în unghi drept. Şfichiuit de vijelie, David dădu înapoi.
Un stor se ridică, în sfirşit, la parterul unei clădiri şi tînărul crezu că
distinge pata palidă a figurii unui bătrînel.Un bărbat cu barbă albă ieşi
cîteva minute mai tîrziu pe peron. Nu părea dispus să mai avanseze. Purta
o caschetă militară ciudată, cu o vizieră rigidă care-i ascundea
sprîncenele. Nişte bretele enorme, roşii, îi traversau pieptul.
– Sînteţi noul infirmier? behăi moşul. Căutaţi-o pe domnişoara Julie,
în corpul B. În direcţia aceea. Sînt nişte panouri indicatoare. Corpul B... Îh
definitiv, nici nu e greu...
David apucă în direcţia indicată de paznic. O copleşitoare senzaţie
de singurătate apăsa deasupra spitalului. Semăna eu epava unui pachebot
scos la plimbare de cei cîţiva supravieţuitori. Urcă trepte, împinse uşi de
sticlă. Nisipul se infiltrase peste tot, scîrţîind neplăcut pe linoleumul de pe
coridoare. Majoritatea saloanelor erau goale, lăsate pradă prafului şi
pînzelor de păianjen.
Temîndu-se să nu se rătăcească, tînărul strigă timid.
– Pe aici! spuse o voce de femeie, distorsionată de ecou. David se
orientă, împinse o ultimă uşă batantă. Se trezi într-o încăpere strîmtă,
încărcată de instrumente nichelate.
Julie era roşcată. „Cu părul ca maşina pompierilor”, gîndi el. Bucle
stacojii încadrau un obraz rumen, păstrînd încă acea moliciune
copilărească ce dă uneori adolescenţilor un aer de bebeluş perpetuu.
Nasul minuscul scotea în evidenţă o gură foarte cărnoasă. Buza inferioară,
pe care şi-o muşca mereu, era umflată ca o mucoasă inflamată. Cît despre
rest, era mai curînd durdulie. Fără a fi grasă, era cărnoasă şi îndesată.
Înfloritoare. Se vedea că nu-i era ruşine cu coapsele groase, cu fesele
grele. Aspectul fizic nu-i crea complexe, era clar; se simţea bine în el, ca
într-o îmbrăcăminte lejeră.
Tînărul fu frapat de abundenţa de pistrui de pe fruntea şi obrajii
fetei. Genele şi sprîncenele îi erau tot roşii. Totul era în contrast ciudat cu
halatul alb de infirmieră. „Roşu şi alb, gîndi el, este emblema vie a
steagului serviciilor de sănătate”. Părea o tipă foarte energică, iar
strălucirea din ochi dezminţea aspectul de graţie fragilă care ar fi plasat-o
în categoria frumuseţilor melancolice.
– Deci tu eşti David? zise ea simplu. Dacă tot sîntem aici, vino să-ţi
caut cîteva halate pe măsură.
Puse jos valiza şi-şi scoase impermeabilul. Julie îl cîntări din ochi,
apreciind dimensiunile, şi se îndreptă spre o etajeră de pe care luă un
halat scăldat din belşug în apret.
– Ai făcut studii ştiinţifice? întrebă ea distrată.
David negă în tăcere. Obţinuse acest post de infirmier auxiliarjn
urma unui stagiu cu care nu se prea omorîse. Înţelesese chiar de la
22