Serge Brussolo – Ira Melanox

Serge Brussolo
– După dumneavoastră?
– A zbîrcit-o! Încercînd să consolideze vreun prăpădit de aici, a făcut
din el un monstru, ca în filmele de groază... l-a injectat cine ştie ce peptru
a-i întări oasele, şi tipul s-a transformat într-un soi de gorilă. S- a încorsetat
într-o carapace de os, ca un cavaler în armură. Şi-acum se plimbă liber şi,
cînd i se face foame, vînează orice. Chiar şi un tigru.
Camionul se hurducă, trecînd printr-o rîpă. Ceaţa se împrăştia o
dată cu apariţia soarelui. Lumina, alungînd claritatea verde-aibăstruie a
zorilor, dezbrăca întinderea ierboasă de aerul malefic. David avea acum în
faţă doar un imens teren, vag ondulat. O pistă de moto-cross, un teritoriu
de dragoste pentru adolescenţii privaţi de intimitate. Surîse.
– Vă înşelaţi dacă mă' luaţi drept un fraier bătrîn! bombăni Geor'ges
înţepat. Veţi fi ca-n puşcărie acolo. Nu- i decît o maşină de serviciu, şi se
pare că şi aia pe moarte. Dacă veţi avea chef să veniţi în Saint-Alex, va
trebui să folosiţi o bicicletă sau... picioarele!
David mormăi'ceva neinteligibil. Poveştile astea de adormit copiii îl
agasau. Deodată, în faţa lor răsări un şir de construcţii din cărămidă roşie,
profilate pe fundul cenuşiu al oceanului. La vederea lor, gîndul îl duse la un
centru administrativ, sau mai curînd!a o cazarmă.
– Acolo e! spuse scurt Alby. Daţi-mi biştarii acum, n-am chef să
întîrzii mult pe-aici! Faleza e şubredă, malul se surpă treptat în mare.
Tînărul scoase cîteva bancnote pe care le îndesă în torpedoul
maşinii.
– Dacă aveţi nevoie de mine, mă puteţi chema oricînd, la Mathilde,
spuse şoferul încetinind în faţa intrării. Haide, petrecere plăcută!
David ignoră ironia tonului şi deschise portiera. Poarta din fier forjat
a institutului atîrna strîmbă în balamale. Iedera invadase zidul de cărămidă
ce înconjura aşezămîntul.
Sări din maşină. Alby făcu imediat stîng-mprejur, abandonîndu-l în
pragul acestei fortăreţe austere perforate de creneluri zăbrelite.
Grilajul înroşit, presărat cu băşici de rugină, se înălţa asemeni unei
porţi mobile de-cetate medievală inexpugnabilă. Nu îndrăzni să o atingă,
strecurîndu-se atent prin deschizătură. Sub tălpi scîrţîi pietrişul. Pentru
început, zări doar peluzele atinse de calviţie, tufişurile ce păreau
ascunzători pentru asasini la pîndă. Din desişuri răsăreau statui albicioase.
Erodate sistematic, frecate, jupuite de furtunile de nisip şi sare, scobiturile
în piatră se înmuiau în curbe estompate. Cîteva nu mai prezentau decît
feţe cu trăsături fantomatice sau le lipsea figura cu totul”. Hainele,
obiectele sculptate cîndva de daltă, îşi pierduseră contururile, detaliile.
Astfel, acest bărbat purta oare o coroană... sau coarne? Ce strîngea la
piept femeia aceea? Un copil sau o clepsidră?
Tot parcul era populat astfel, cu giganţi anonimi, nedefiniţi,
ambigui. Rafalele venite dinspre mare şlefuiau piedestalurile şi pe
ocupanţii lor. Opere finalizate erau readuse în faza de eboşă subţiată.
21