Serge Brussolo – Ira Melanox

Serge Brussolo
– Aha! şopti fetiţa. Înseamnă că vei vedea monstrul din landă! Oho!
O să-ţi sară în cîrcă, o să-ţi spargă mutra şi o să devii şi tu un „ghipsat” ca
noi toţi!
Părea fericită de această concluzie anticipată, dar dialogul fu
întrerupt de un infirmier cu alura de luptător de catch, care îi ceru tînărului
actele pentru verificare. În faţa foii de drum cu antetul Ministerului
Sănătăţii făcu o grimasă de neîncredere. Începu să se legene greoi de pe
un picior pe celălalt.
– Ah! mormăi jenat, sîntem colegi deci... Nu mă înţelege greşit,
băiete, dar „ghi...”, pensionarii trăiesc cu groaza unei agresiuni care i-ar
sfărîma şi mai rău. O adevărată psihoză. Odată, un beţivan a aruncat cu
pietre în ei. Rezultatul? Cinsprezece fracturi deschise la mîini!
Ezită un timp, bombăni un aproximativ „la revedere” şi coborîdin
nou pe plajă. Fetiţa dispăruse şi ea.
David se hotărî să urce înapoi spre centrul oraşului. Trecînd pe lîngă
cafenelele de pe strada principală, remarcă mai mulţi pacienţi notindu-şi
cu grijă în carneţele greutăţile diferitelor obiecte din faţa lor, înainte de a
se atinge de ele.
Puţin mai sus, pe terasa unei ceainării de lux, un bătrîn 'era hrănit
cu linguriţa de către un infirmier cu spate de hamal. Bebeluşul bătrîn, cu
expresie răutăcioasă, îl făcu să se înfioare. Necunoscînd oraşul, se rătăci
curînd. Ceainăriile alternau cu magazinele de materiale ortopedice, ceştile
de porţelan scump cu corsetelş cu balene metalice. Îl cuprinse o uşoară
ameţeală. Încetini paşii, de frică să nu intre în coliziune cu vreuna din
statuile din stuc ambulante ce mergeau în derivă în Itingul străzilor. Se
simţea ameninţat şi ameninţător. Îi era frică să mai avanseze. Se întrebă
cum va mai regăsi cafeneaua unde îl aştepta valiza sub masă. Nu se
gîndea decît la camera promisă de Mathilde, la duşul pe care-l va face
îndată ce va trece pragul şi la patul în care se va arunca apoi, fără să-şi
mai dea măcar osteneala să se şteargă.
Găsi drumul, fără să ştie cum. Eşuă, mort de pboseală pe terasa de
la „Salvarea Marinarului”, înţelegătoare, chelneriţa cu rochie prea scurtă
11 ajută să urce scara.
– Haide, sufleţelule! şopti ea, împingîndu-l către numărul 27. Ştiu eu
cum să te tratez...
III.
David se trezi după două ore, cu inima bătîndu-i nebuneşte. Simţea
că-i crapă capul din cauza migrenei. Constată că era gol sub cearceaf.
Cine-I dezbrăcase? Mathilde? Făcu un duş interminabil pentru a mai ostoi
balonul dureros care i se umfla ca o hernie între lobii creierului. Deschise
valiza şi extrase haine curate. Le preferă de culoare albă, încercînd să se
confunde cu personalul sanitar ce înţesea străzile. „Ţinuta de camuflaj!” se
gîndi, în timp ce-şi încheia cămaşa. Îşi dădu seama că acţionează ca un
răufăcător sau ca un puşcăriaş pe cale s-o şteargă. Era o idioţenie, dar
atmosfera din Saint-Alex îl înspăimînta. Era nerăbdător să ajungă la
15