Serge Brussolo – Ira Melanox

Ira Melanox
– Mathilde are dreptate, şopti el la limita audibilului. Sînt atît de răi
indivizii ăştia sfărîmicioşi! Adevăraţi tirani. Păziţi-vă să nu atingeţi vreunul
pe stradă, că infirmierul vă şi umflă mutra! Nu-i pot suferi pe cei sănătoşi.
Printre ei sînt şi tipi plini de biştari, din lumea bună, şi bineînţeles,
municipalitatea le linge cîrjele! Spun asta pentru dumneavoastră, ca să
evitaţi o greşeală. Uite, îl vedeţi pe zdrahonul de colo, cu o bere în faţă?
Este Georges Alby, fost patron al unui club de culturism. Astăzi e şomer:
fărîmicioşii l-au făcut să-şi închidă prăvăiia! Au început cu petiţii,
pretinzînd că un centru de dezvoltare a muşchilor într-un oraş locuit
aproape în totalitate de bolnavi era o advărată provocare. Că era de
neconceput pentru oamenii cu oasele deficitare să treacă pe lîngă
huidume obişnuite să ridice zece sau douăzeci de tone pe zi. Au pomenit
de „atentat la morala bolnavilor”! Atft şi nimic mai mult. Cum răspunsul
întîrzia să sosească, au început să împroaşte cu calomnii. Pe scurt, în
curînd s-a vorbit că, de fapt, clubul ridicătorilor de greutăţi era în realitate
o cloacă de borfaşi... Vă imaginaţi ce a urmat.
– Fiţi atent, continuă patronul. Sfat nişte vipere. Nu mai departe
decît ieri, a fost pe-aici unul care-mi contesta greutatea ceştilor. A trebuit
să facem o contra-expertiză în prezenţa inspectorului de igienă. Pentru
cinci grame diferenţă aş fi fost ameninţat cu închiderea temporară şi
amendă. Vă spun eu, au în mînă oraşul, se va sfirşi rău! într-una din zilele
astea va sări în aer! Oamenii de treabă vor lua spitalele cu asalt, înarmaţi
cu drugi de fier. fi vor stflci pe toţi crăpaţii ăştia, cum făceau în evul mediu
cu criminalii. Lovituri de măciucă peste articulaţii... Pîrrr! Crac! Voi avea
senzaţia că ascult un concert simfonic! Ah, gîndul ăsta mă ridică la ceruri!
Doamne, în ziua aia nu voi ramîne în spatele tejghelei, credeţi-mă!
– Domnule Louis! gîfii chelneriţa înspăimîntată, domnule Louis,poate
să vă audă careva...
Apăsă pe „careva” şi David înţelese că la el se referea. Roşi.
– Lasă, Mathilde, suspină cafegiul, revenindu-şi, mă calmez, mă
calmez! Toarnă de băut domnului, face firma cinste...
Se îndepărtă cu un pas greoi de pachiderm istovit şi-şi reluă locul în
faţa balanţei, lîngă grămada de linguriţe. Se lăsă un moment de
stinghereală în care Mathilde şi David rămaseră faţă în faţă, ochi în ochi.
Un vag iz de transpiraţie urca din decolteul chelnejiţei, un parfum intim şi
cald care îl tulbură pe tînăr. Îşi imagină curbura sternului între mingiile
jucăuşe ale sînilor, dîra umedă a unui strop de sudoare ce se scurge către
buric... Gura Mathildei tremură imperceptibil la colţuri, ca într-o pornire de
plîns, deşi, fără îndoială, era doar un rictus de enervare. Se aplecă, trase
zăvorul unui dulap încastrat în perete şi scoase o halbă grea pe care i-o
umplu cu bere neagră. David remarcă mînerul recipientului. Vasul de
gresie cîntărea cît o mică halteră.
– Cu siguranţă, ăsta nu-i un păhărel pentru anemici! chicoti
chelneriţa. Nu le scoatem decîl pentru prieteni. Instalaţi-vă'pe terasă şi vă
pregătesc imediat o gustare. Aveţi un aer sfirşit.'
David se execută. Halba cîntărea o tonă în mîna lui. Se aşeză, după
12