Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

comună de a rezolva nu dilema morală de proporţii monumentale, ci „strictul necesar“ al
moralităţii. Marcat de această incapacitate, omul se face vinovat nu atît pentru răul la care e
constrîns (de împrejurări aspre, spaime necontrolate şi altele asemenea), ci pentru răul la
care consimte neconstrîns, la care ar putea deci, fără riscuri, să nu consimtă. Nu să facă
imposibilul i s­ar cere, ci să facă puţinul care stă în puterile sale. şi puţinul acesta rămîne
nefăcut, în virtutea unei inerţii care infectează, ca o otravă reziduală, atmosfera morală din
jur.
Imperativul comportamental propus de „minimalismul“ etic pe care îl avem în vedere
nu e, aşadar, unul al eforturilor majore, întreprinse sub regia cosmică a decalogului. E vorba
mai mult de detaliul etic, de o stilistică a derizoriului, a opţiunilor nu neapărat fundamentale,
dar semnificative. E vorba a nu face din tema eticului o temă sărbătorească, invocabilă doar
în tensiunea marilor încercări, a marilor „ocazii“ etice: într­o viaţă de om, asemenea ocazii
pot să nici nu apară. şi atunci, problema este să faci din mărunta responsabilitate zilnică —
marea ocazie.
O analiză „spectrală“ a mediocrităţii morale ar putea constitui, singură, obiectul unui
text amplu. Ne vom mărgini să rezumăm, cu titlu de mostră, două din manifestările ei
caracteristice: ipocrizia şi carenţa spontaneităţii morale.
S­ar putea ca ipocrizia morală să fie maladia cea mai răspîndită a speciei, un fel de
„gripă“ generalizată, a cărei malignitate, deşi tocită prin chiar comuna ei frecvenţă, e
capabilă, la răstimpuri, de virulenţe neaşteptate. E o maladie din rîndul acelora de care nu se
moare, dar de care nu se scapă pînă la sfîrşitul vieţii. Un obiect ideal de studiu pentru
„minimalismul“ etic, care, în definitiv, nu se ocupă de bolile mortale, ci de suferinţele
cronice.
Ipocritul confundă morala cu discreţia. Drama lui nu e că se simte mereu îndemnat să
greşească, ci că nu­şi poate camufla perfect greşeala, că nu­şi poate ţine turpitudinile la o
convenabilă distanţă de gura lumii. Nu actul blamabil e ruşinos, ci eventuala lui publicitate.
Ipocritul e un campion al salvării aparenţelor. Valorile lui extreme par a fi demnitatea
personală, buna­cuviinţă, civilizaţia raporturilor cu ceilalţi. Pentru a obloji aceste valori, nici
un preţ nu e prea mare. În asta constă patosul unui astfel de personaj: el are cultul —
formal — al propriei „imagini“, dar, în acelaşi timp, o viziune distorsionată a mijloacelor