Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

care trebuie „secată“, uscată, volatilizată. În al doilea caz, umiditatea e, dimpotrivă,
valorificată benefic; ea semnifică punerea în mişcare a „îngheţului“ lăuntric, „subţierea“
excesului de corporalitate, re­animarea materiei pasive. Sîntem în plin simbolism alchimic.
Setea vinovată, superfluă, a umorilor noastre „apoase“ e „stinsă“ de lacrimi care, în acelaşi
timp, aprind o altă sete, eliberatoare de data aceasta, setea de de­mineralizare a corpului. E
vorba, în fond, de o redirecţionare a principiului dorinţei. Dorinţei descendente, care fixează
obsesiv, pînă la conglomerat salin, apetiturile sufletului, plînsul îi opune dorinţa ascendentă,
topirea sării, disoluţia fixaţiei limitative. Lacrima e simultan solve şi coagula. E dizolvarea
„sării“, inflamarea apelor „inferior“ (Nicolas Flamel vorbea despre o humiditas ignea) şi
transmutaţie a sării în perlă. Potrivit unei tradiţii hinduse, perla se naşte din lacrimile zeului
Lunii (v. Mircea Eliade, Images et symboles, 1952, pp. 190–198). Luna guvernează circuitul
universal al fluidelor şi, în consecinţă, trans­substanţierea lor. Perla — spune o altă
tradiţie — e un fruct al fulgerului care intră în scoică. Focul şi apa se întrepătrund, aşadar, în
structura ei, ca şi în aceea a lacrimii, deopotrivă fierbinte şi răcoritoare. Apa dizolvă, focul
căleşte: apa lacrimilor transformă fixitatea inerţială în subtilitate, iar focul lor fixează
subtilitatea astfel obţinută în materia nobilă a mărgăritarului: sarea devine cristal.
*
Într­o variantă modernă a romanului lui Defoe (Vendredi, ou les limbes du Pacifique),
Michel Tournier confirmă evoluţia lui Robinson de la mineralitate opacă spre transparenţă.
Ataşat, mai întîi, ordinii administrative, care îi apare drept singurul antidot al smintelii,
personajul lui Tournier înlocuieşte, treptat, alteritatea semenilor cu alteritatea — cosmică —
a Insulei şi îşi depăşeşte — datorită lui Vineri — condiţia de homo economicus (marcat de
geotropism şi egolatrie), pentru a deveni obiectul unei „iniţieri solare“, al unei spectaculoase
„convertiri eoliene“. Teluricul Robinson devine „uranian“. Agricultorul are intuiţia zborului
atemporal şi prinde gustul imponderabilităţii. La sfîrşit, el se simte mai tînăr decît în
momentul naufragiului: „nu tînăr de­o tinereţe biologică, putrescibilă şi purtînd în ea un fel
de elan spre decrepitudine. Era tînăr de­o tinereţe minerală, divină, solară“ (trad. Ileana
Vulpescu). Ca în alchimie, mineralitatea se păstrează: dar din plumb „vulgar“, ea se
transformă în „piatră filozofală“, în diamant ceresc. Transformarea aceasta (un fel de
„perlare“ a sării) se obţinea — pe vremea lui Defoe — prin „apa de împrospătare a