Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

etapă, pare a­l fi suprimat. „Era într­adevăr ceva providenţial pentru mine ca între nişte
grăunţe roase de şoareci să mai rămînă zece­douăsprezece seminţe bune, care păreau căzute
din cer, iar eu să le arunc tocmai în locul acela, unde, aflîndu­se la umbra marii stînci, au
putut răsări îndată. Dacă le aruncam în oricare altă parte, atunci ar fi fost arse de soare şi s­ar
fi prăpădit.“ Robinson e uimit şi plînge. Dar nu mai spune, ca prima dată, „lacrimile îmi
curgeau şiroaie“, ci „gîndul (s.n.) mi­a înduioşat puţin inima şi ochii mi s­au umplut de
lacrimi“. „Lacrimi fără durere“, luminoase, sferice, ca şiraguri de perle. Nu lacrimi
disperate, ci lacrimile minţii cunoscătoare şi recunoscătoare, lacrimi care desfac sufletul de
cusătura sa cu sine însuşi, pentru a­l prinde în ţesătura unei riguroase însufleţiri universale.
Despre astfel de lacrimi spune Ioan Scărarul că sînt „ac de aur“. Iar Robinson nu se poate
socoti „salvat“ înainte de a fi învăţat să plîngă „cu judecată“, corectînd apele haotice ale
furtunii care îl zvîrlise pe Insula Deznădejdii, prin apa clară, vie, nutritivă, a lacrimilor.
Lacrimile sînt curcubeul de după potop, prisme cristaline care analizează lumina. În numele
lor, Robinson se poate întoarce în lume, pentru a o civiliza...
*
Civilizaţiile sînt, uneori, în glorioasa lor suficienţă, modalităţi de a nu pricepe plînsul.
Roma, de pildă, pare un bloc impasibil între lacrimile greceşti ale lui Oedip şi ale Antigonei
şi cultul înlăcrimat rezervat patimilor de Evul Mediu. Roma este un impozant episod mineral
al umanităţii: piatră şi legi. Avea nevoie, în finalul ei, de intervenţia lichefiantă şi
lichidatoare a unui Robinson. O spune, între alţii, Shakespeare, în Titus Andronicus, o piesă
citită de obicei în pripă, ca un eşec scuzabil. Sînt prea mulţi morţi — se spune — în piesa
aceasta; e prea mult sînge. Dar sîngele ţîşneşte firesc — ca o exasperare — pe fondul unei
umanităţi la fel de împietrite ca puzderia de statui care o populează. Shakespeare invocă
mereu, cu o discretă eficienţă, spectrul învîrtoşării. Tamora, răzbunătoarea principesă a
goţilor, e de neclătinat cînd Lavinia îi cere, plîngînd, ajutorul. Inima ei rezistă lacrimilor,
cum rezistă „cremenea dură la căderea ploii“ (as unrelenting flint to drops of rain). Duritatea
se transmite de la mamă la progenitură, de la Tamora către Demetrius şi Chiron. Ca şi cum
laptele matern s­ar fi preschimbat în marmură (The milk thou suck’dst from her did turn to
marble). „Nu fi­mpietrită!“ — strigă zadarnic Lavinia în urechea surdă a prigonitoarei sale:
Be not obdurate! Împietriţi sînt şi tribunii Romei, cînd Titus Andronicus cere — cu