Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

a devenit un simbol inversat. Nu mai reflectează azurul: e o bulboană ce se urcă la suprafaţa
mlaştinii, ca ochiul unei broaşte; ea merge mînă în mînă şi face bună tovărăşie cu
neruşinarea şi văicăreala. Dostoevski spune despre Feodor Karamazov, matca tuturor
răutăţilor […], că era rău şi sentimental şi că plîngea uşor“. „Nu fi ca cei care îngroapă
morţii...“ — spune şi Ioan Scărarul, pe a şaptea treaptă a Scării sale, un adevărat tratat
despre plîns, din care extragem tot ceea ce, în rîndurile următoare, stă — fără altă
menţiune — între semnele citării. Lamentaţia, înduioşarea complezentă faţă de neputinţele
proprii, durerea intimistă şi „lacrima amară“ care acompaniază obligatoriu metabolismul
curent al regretului — sînt tot atîtea fundături ale conştiinţei, secreţii anodine ale unei
afectivităţi periferice (în toate sensurile).
Evident, regretele nu trebuie confundate cu căinţa. Regretul e iritare vanitoasă
dinaintea greşelii, nemulţumire de sine rezultată din raportarea eului la un alter ego idealizat.
Căinţa începe prin a intui vidul eului: ea e livrare a greşelii către o instanţă absolută a
judecăţii, către un tribunal fără reacţii direct calculabile. Cînd plînge cu gîndul la soarta sa
tristă, Robinson regretă ceva, dar nu ştie încă să se căiască. Abia mai tîrziu va descoperi
„tristeţea bucuroasă“ a „plînsului fericit“, lacrima „dulce“, iubitoare, curăţitoare.
Deocamdată, lacrima sa e prematură, „ca vinul stors de curînd din teascuri“: e lacrimă „fără
înţeles, proprie firii necuvîntătoare“. Proprie firii cuvîntătoare — după experienţa
Scărarului — e lacrima născută ca „fiică a gîndului“, cea care „subţiază materia“ corpului,
făcînd­o „mai uşor de stăpînit“.
Legăm prea uşor plînsul de spontaneitatea unei decerebrate decepţii sau, invers, de
exaltarea nereflectată dinaintea unei satisfacţii conjuncturale. Plînsul adevărat e o ispravă
paradoxală a minţii: e meta­noia, adică saltul minţii dincolo de sine, în alt plan al înţelegerii.
E ceea ce i se întîmplă lui Robinson în capitolul al V­lea, cînd plînsul nu mai e durere
orfelină, ci stupoare intelectuală faţă de inexplicabilul şansei şi de realitatea de­ne­speratului:
într­un colţ de ogradă au răsărit, pe neaşteptate, „zece sau douăsprezece spice de orz“.
Robinson nu­şi aminteşte, la început, că în locul cu pricina scuturase neglijent, cu o lună în
urmă, un sac cu grăunţe, pentru a­i da altă utilizare. şi e cu atît mai uimit să descopere
înfiriparea recoltei. Dar chiar cînd mirabila creştere a orzului îşi află explicaţia, Robinson
încă are un motiv de stupoare: inteligibilitatea sporeşte misterul, chiar dacă, într­o primă