Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

VIII
DARUL LACRIMILOR
(ETICA LUI ROBINSON — 2)
Robinson şi treptele plînsului • Regret şi căinţă • Lacrimile minţii • Titus Andronicus şi
lacrimile ca solvent al mineralităţii • Plînsul fierbinte şi plînsul răcoros • Solve et coagula •
Rîsul copilăriei şi lacrimile maturităţii • Joi şi Vineri
„Cel ce călătoreşte în plînsul neîncetat“ — iată numele pe care i l­ar fi dat Ioan
Scărarul lui Robinson Crusoe. În mai multe rînduri, Robinson plînge, într­adevăr, cu lacrimi
cînd bune cînd rele, dar mereu garantate — în autenticitatea lor — de încercarea singurătăţii.
Eroul plînge, uneori, „fără judecată“, dar nu plînge niciodată „cu vicleşug“. şi dacă e să
facem o ordine (inevitabil meschină) în pustiul lacrimilor sale, vom constata că ele au o
evoluţie, o creştere semnificativă, de la un firesc aproape biologic spre o motivaţie
supra­firească. Treapta cea mai de jos a plînsului capătă chip undeva, în capitolul al IV­lea al
romanului, şi este expresia strictă a compătimirii de sine: „Lacrimile îmi curgeau şiroaie
cînd mă gîndeam la soarta mea“ — declară, inocent dar impur, naufragiatul.
Inocent, căci rămîne în limitele unei emotivităţi naturale pe care, de altfel, o
mărturiseşte cinstit. Impur, căci închis în imediatul dramei sale, el dă lacrimilor un circuit de
suprafaţă, monoton, în care sursa şi destinaţia coincid: Robinson cel năpăstuit îl plînge pe
Robinson cel năpăstuit, în numele fericirii sale pierdute, aşadar în numele unui Robinson
posibil, mai norocos. E cercul vicios al tuturor sentimentalismelor. şi lucrul cel mai greu
cînd plîngi sau cînd vorbeşti despre plîns e să te plasezi în afara sentimentalismului. „Te
pîndesc la colţ imprudenţa şi oftatul lăutăresc“ — avertizează, pe drept cuvînt, Vasile
Lovinescu, într­un text încă nepublicat (Sunt lacrimae rerum). Cităm mai departe: „...lacrima