Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

în aceeaşi zi.“ Pe insulă, Robinson va sta aproximativ 28 de ani (de patru ori cîte şapte), iar
din Anglia va lipsi cu totul 35 (de cinci ori şapte). Aventura are deci o structură,
imprevizibilul respectă o secretă legitate: pe scurt, lumea — din clipa în care o priveşti de la
o distanţă suficientă — capătă, în ciuda puţinătăţii ei, consistenţă: nimic nu e — pentru
Robinson — „la voia întîmplării“, totul, pînă şi acea neaşteptată încolţire a orzului (fără a fi
fost semănat anume) e, pentru „anahoretul“ britanic, „providenţial“. şi abia în asemenea
condiţii, ordinea eticului devine posibilă. Ea decurge dintr­o recunoaştere a ordinii prealabile
a lumii. Iar această re­cunoaştere e substanţa recunoştinţei. („Recunoştinţa nu e înnăscută în
om“ — va reflecta Robinson, temător de reîntîlnirea cu semenii săi, în capitolul al
XVII­lea.) Pentru că recunoaşte ordinea deplină a lumii, Robinson poate trece la „mica“
ordine a răbojului, a însemnărilor zilnice, a împărţirii timpului. Pentru că totul are un rost,
are rost şi răbdarea — o virtute a cărei însemnătate e, pentru el, tot mai evidentă; are rost şi o
etică adresată regnurilor inferioare (domesticire, cultivare, protecţie), precum şi răgazul
contemplativ, liber faţă de imperiul — atît de aspru totuşi — al necesităţii. Robinson
descoperă „frumuseţea locului“ unde se află, miracolul pîinii, savoarea ritmului primordial
născut din alternanţa muncii cu odihna. Instruit, prin asemenea subtile achiziţii, Robinson
suferă o adevărată „prefacere de fire“ — cum zice primul lui traducător în româneşte,
serdarul Vasile Drăghici (1817!). E momentul cînd reapare, terifiant (capitolul al XI­lea,
începutul celei de­a doua jumătăţi a cărţii), spectrul uitat al lui „celălalt“, „urma“ de pe ţărm.
„Am rămas trăsnit, ca şi cînd aş fi văzut un strigoi!“ Pentru cine a reluat eticul „de la celălalt
capăt“, pe temeiul lui das Ganz Andere, vechea alteritate a semenilor e, la început, un
orizont al terorii. Cînd apare „celălalt“, Robinson se simte „părăsit de Dumnezeu“, părăsit de
Altceva­ul trudnic descoperit în singurătate. Survin îngrijorarea, nesiguranţa, gîndul uciderii.
Adam se divide în Abel şi Cain: comunitarul, fără patronajul unei alterităţi absolute, e pură
sălbăticie. Dacă „ceilalţi“ sînt o simplă multiplicare a sinelui propriu, simpli parteneri ai
unui eventual „contract“ etic, tot cîştigul insularităţii se surpă. Eticul reintră în cercul vicios,
în orizontalitatea repetitivă, din care voise să scape. Robinson vrea din nou să plece
(capitolul al XIV­lea). Atunci apare Vineri.
Dar ce fel de „celălalt“ e acest nou venit? Este el un echivalent al lui „celălalt“ lăsat
acasă, o dată cu etica „păturii mijlocii“? Să ne amintim povestea. Vineri e un sălbatic urmărit