Andrei Plesu – Minima moralia - O călătorie alături de ”celălalt”

ia, pentru întîia oară, în serios. Drumul său va fi lung şi chinuitor: va porni de la deznădejdea
izolării totale, va continua cu intuiţia unei alterităţi care nu depinde de alteritatea semenilor
săi, şi va sfîrşi prin a reintegra — din perspectiva acestei alterităţi supreme —
alteritatea­curentă a semenilor. Întîlnirea cu celălalt trece, aşadar, printr­o prealabilă întîlnire
cu un cu totul altceva (ein Ganz Anderes) decît celălalt: cu un „altceva“ care e dincolo de
ins, dar şi dincolo de comunitate. Acesta va fi altceva­ul constitutiv al eticului. Dar să
refacem, pe rînd, etapele.
Tînărul Robinson începe — în romanul lui Defoe — prin a se simţi alergic la ceilalţi: la
casa părintească, la moravurile „păturii mijlocii“ în care se născuse, la hotarele oraşului său
şi ale ţării sale. E cuprins de un „aprig şi smintit“ dor de ducă. Nici micul tribunal al
alterităţii lăuntrice — conştiinţa — nu mai are, pentru el, autoritate: „...conştiinţa m­a
îndemnat de cîteva ori să mă întorc acasă, însă ursita m­a împins mereu înainte“*. Cel puţin
două modele mitice par să se suprapună în acest episod: Adam, cel izgonit, prin propriul său
păcat, din grădina Tatălui („mi­a fost dat să ajung înfăptuitorul propriei mele nenorociri“ —
spune Robinson) şi Fiul Risipitor, incapabil să se adapteze cuminţeniei domestice,
confortului gata­făcut al unei naşteri privilegiate. O altă instanţă decît conştiinţa pare să
conteze, în asemenea cazuri: ursita. Iar cu ursita intră deja în joc un alt tip de alteritate; căci,
în vreme ce conştiinţa e un organism al dezbaterii şi al deciziei individuale, ursita poartă în
ea o decizie a universalului. Cine se supune conştiinţei sale simte că se autodetermină. Cine
se lasă dus de ursită, acceptă o determinare de alt ordin, obiectivă şi imprevizibilă.
Conştiinţa e gloria independenţei de sine. Ursita e numele însuşi al dependenţei, al unui
„proiect“ la care participi ca pacient determinat şi nu ca agent determinator.
Sîntem înclinaţi să atribuim „dorul de ducă“ al lui Robinson şi miza lui pe ursită unui
fericit instinct moral. Căci a avea instinct moral e, într­o primă instanţă, a tinde,
somnambulic aproape, către împrejurări care îţi dezmint statutul şi care, ca atare, te pot
desfiinţa. E totuna cu a accepta că instinctul moral caută, prin însuşi rostul său, „aventura“
morală, criza. Fiindcă rostul său e să­şi ducă „subiectul“ către o morală vie, născută laborios
şi însîngerat, iar nu către disciplina apriorică a unei legalităţi moştenite. Tînărul Robinson,
care ştia despre sine că „niciodată nu făcuse ceea ce se cuvenea“, pare a fi înţeles, de la bun
început, că „ceea ce se cuvine“ nu e ceea ce ştie toată lumea, ceea ce se dobîndeşte prin